Al Doilea Război al Opiului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Al Doilea Război al Opiului, denumit și al Doilea

Război Anglo-Chinez, al Doilea Război din China, Al Doilea Război al Opiului
Războiul lui Arrow, sau Expediția anglo-franceză Parte din Războaielor Opiului
în China,[1] a fost un conflict în care Imperiul
Britanic și al Doilea Imperiu Francez au luptat
împotriva Dinastiei Qing din China, între 1856 și
1860. Cauzele conflictului au fost similare celor care
au declanșat Primul Război al Opiului.

Cuprins
Denumiri
Context
Podul lui Pa-Li-Kiao, în seara bătăliei, de Émile
Prima fază Bayard
Izbucnirea conflictului Informații generale
Atacurile britanice Perioadă 1856–1860
Intervenția Franței Loc China
Rezultat Victorie anglo-
Întrerupere franceză; tratatele de
Tratatele de la Tientsin la Tientsin
Tratatul de la Aigun Modificări teritoriale Cedarea Kowloonului
de sud-est către
Faza a doua Regatul Unit
Invazia anglo-franceză Beligeranți
Arderea palatelor de vară Regatul Unit
Dinastia Qing

Urmări India Britanică

Note
Imperiul Francez

Susținuți de by
Denumiri Statele Unite

 Imperiul Rus
Denumirea de „al Doilea Război al Opiului” se referă
la unul dintre obiectivele strategice britanice: Conducători
legalizarea comerțului cu opiu, al recrutării de Michael Seymour
Ye Mingchen
muncitori coolie, deschiderea întregii Chine pentru James Bruce
Sengge Rinchen
negustorii britanici, și exceptarea mărfurilor importate Jean-Baptiste Louis
de la plata taxelor interne de tranzit. Denumirea de Gros
Auguste Léopold
„Războiul lui Arrow” se referă la vasul care a Protet
declanșat conflictul.
Efective
16.700 oameni 200.000 oameni
 173 vase
Context Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?ti
tle=Al_Doilea_R%C4%83zboi_al_Opiului&action=edit&s
O parte din scopurile comune ale puterilor occidentale ection=0)
o reprezenta extinderea piețelor străine și înființarea de  
noi porturi comerciale. Tratatul de la Huangpu semnat
de francezi și cel de la Wangxia al americanilor conțineau clauze ce permiteau renegocierea tratatelor după
12 ani. Într-o tentativă de a-și extinde privilegiile în China, Regatul Unit a cerut autorităților Qing să
renegocieze tratatul de la Nanking (semnat în 1842), pe baza statutului lor de „națiunea cea mai favorizată”.
Printre cererile britanice se numărau deschiderea întregii Chine pentru negustorii britanici, legalizarea
comerțului cu opiu, scutirea importurilor de la taxele interne de tranzit, suprimarea pirateriei, reglementarea
recrutării de muncitori coolie, permisiunea ca un ambasador britanic să fie prezent permanent la Beijing și
ca versiunile în limba engleză ale tratatelor să aibă precedență față de versiunea în chineză.

Curtea regală a dinastiei Qing a respins cererile britanice, franceze și americane.

Prima fază

Izbucnirea conflictului

La 8 octombrie 1856, oficiali Qing au abordat vasul Arrow, o

lorcha ce fusese înregistrată la Hong Kong și bănuită de piraterie și
contrabandă, aflată sub pavilion britanic. Doisprezece membri
chinezi ai echipajului au fost arestați sub acuzația de piraterie.
Oficialii britanici din Guangzhou au cerut eliberarea marinarilor,
invocând faptul că vasul era recent înregistrat ca britanic și că era
astfel protejat de tratatul de la Nanking. China a insistat că la
momentul arestării, Arrow nu arbora drapelul național. Negocierile
au eșuat, dar marinarii au fost returnați britanicilor cu o scrisoare în Ofițeri chinezi coborând drapelul
care se promitea că se va avea grijă ca vasele britanice să nu fie britanic și arestând echipajul vasului
abordate necorespunzător.[2] Richard Cobden, parlamentar britanic, Arrow
descrie acțiunile britanice coordonate de Sir John Bowring în ziua
de după eliberarea prizonierilor într-un discurs:

Au început operațiunile împotriva Forturilor Barierei de pe râul Canton. De la 23 octombrie

până la 13 noiembrie, aceste operațiuni navale și militare au fost continue. Forturile
Barierelor, Forturile Bogue, Forturile Blenheim și Forturile Dutch Folly, precum și 23 de
jonci chinezești, au fost cucerite sau distruse. Suburbiile Cantonului au fost ocupate, arse
sau dărâmate, pentru ca vasele să poată trage direct asupra zidurilor orașului[.][2]

În fața revoltei din Taiping, guvernul Qing nu era în situația de a opune rezistență militară britanicilor.[3]

Atacurile britanice

Deși nici britanicii nu au putut interveni imediat din cauza revoltei indiene, ei au răspuns la incidentul
Arrow din 1856 și au atacat Guangzhou de pe râul Perlelor. Guvernatorul provinciilor Guangdong și
Guangxi, Yeh Mingchen, a ordonat tuturor soldaților chinezi din cetăți să nu opună rezistență incursiunii
britanice. După ce a cucerit cetatea de lângă Guangzhou fără mari dificultăți, armata britanică a atacat
orașul propriu-zis.
Între timp, în ianuarie 1857, în Hong Kong, s-a încercat otrăvirea superintendentului comercial britanic, Sir
John Bowring, și a familiei sale. Brutarul care urma să pună arsen în pâine a greșit însă, punând prea multă
otravă în aluat și victimele au vomitat suficient de rapid și suficient de mult încât să scape.[4]

Când s-a aflat la Londra, chestiunea a iscat controverse. Camera Comunelor a adoptat la 3 martie, cu 263
de voturi pentru și 249 împotrivă, o rezoluție împotriva guvernului ce afirma: că această Cameră a auzit cu
îngrijorare de conflictele ce au avut loc între autoritățile britanice de pe râul Canton; și, fără a exprima o
opinie referitor la punctul până în care Guvernul Chinei ar fi dat țării noastre motive de plângere referitor
la respectarea tratatului din 1842, această Cameră consideră că actele prezentate nu dau motive suficiente
pentru măsurile violente la care s-a recurs în Canton în recentul scandal al lui Arrow, și că va trebui să fie
numită o comisie de anchetă a relațiilor noastre comerciale cu China.[5] Ca răspuns, Parlamentul a fost
dizolvat la cererea Lordului Palmerston.

În urma alegerilor din 1857 a rezultat o creștere a majorității

parlamentare a lui Palmerston, și vocile din facțiunii Whig care
susțineau China au fost reduse la tăcere, iar noul parlament a
hotărât să ceară rezolvarea problemei chineze pa baza raportului lui
Harry Parkes, consul britanic la Guangzhou, referitor la incidentul
Arrow. Imperiul Francez, Statele Unite și Imperiul Rus au primit
cereri din partea britanicilor pentru a forma o alianță.

Intervenția Franței

Franța s-a alăturat acțiunii britanice împotriva Chinei, în urma

execuției unui misionar francez, părintele August Chapdelaine de
către autoritățile chineze din provincia Guangxi.[6][7][8]

Statele Unite și Rusia au trimis emisari la Hong Kong pentru a oferi Execuția misionarului Societății
ajutor britanicilor și francezilor, deși nu au trimis niciun ajutor Misionare Străine din Paris, Auguste
militar. SUA s-a implicat însă în două campanii, dintre care prima a Chapdelaine a fost cauza oficială a
fost un răspuns la un atac chinez asupra unui ofițer al marinei intrării Franței în al Doilea Război al
americane. Campania s-a încheiat cu bătălia de la forturile de pe Opiului.
Râul Perlelor, lângă Canton. A doua a avut loc în 1859 când un vas
de război american, USS San Jacinto⁠(en) a bombardat forturile Taku
ca ajutor acordat trupelor franco-britanice de pe uscat.

Britanicii și francezii și-au unit forțele sub conducerea amiralului

Sir Michael Seymour. Armata britanică a fost condusă de Lord
Elgin, iar cea franceză de Gros; ele au atacat și au ocupat
Guangzhou spre sfârșitul lui 1857. Ye Mingchen a fost luat
prizonier, iar Bo-gui, guvernatorul Guangdongului, s-a predat. S-a
înființat o comisie comună a alianței. Bo-gui a rămas în post pentru
Caputurarea lui Yeh, după căderea
a păstra ordinea în provinciile ocupate. Alianța anglo-franceză a
Cantonului
păstrat controlul asupra provinciei Guangzhou timp de aproape
patru ani. Ye Mingchen a fost exilat la Calcutta, India, unde s-a
înfometat până a murit.

Coaliția s-a deplasat apoi spre nord pentru a ocupa pentru scurt timp forturile Taku de lângă Tianjin în luna
mai 1858.

Întrerupere
Tratatele de la Tientsin

În iunie 1858, prima parte a războiului a luat sfârșit cu

cele patru tratate de la Tientsin, semnate cu Regatul
Unit, Franța, Rusia și SUA. Aceste tratate au dus la
deschiderea a încă 11 porturi pentru comerțul cu
Occidentul. Chinezii au refuzat la început să le ratifice.

Principalele puncte ale tratatelor au fost:

1. Acordarea Regatului Unit, Franței, Rusiei și

Statelor Unite a dreptului de a înființa legații
dilpomatice în Peking (care atunci era oraș Semnarea tratatului de la Tientsin în 6 iunie 1858,
închis) după ce China a pierdut războiul.
2. Deschiderea a zece noi porturi chinezești
pentru comerțul exterior, inclusiv Niuzhuang,
Danshui, Hankou și Nanjing
3. Dreptul vaselor străine, inclusiv al celor comerciale, de a naviga liber pe râul Yangtze
4. Dreptul străinilor de a călători în regiunile interioare ale Chinei, care până atunci le fuseseră
interzise
5. Plata unei despăgubiri de război de către China către Regatul Unit și Franța, în valoare de 8
milioane de taeli de argint pentru fiecare

Tratatul de la Aigun

La 28 mai 1858, s-a semnat separat tratatul de la Aigun cu Rusia privind revizuirea frontierei ruso-chineze
în conformitate cu tratatul de la Nercinsk din 1689. Rusia a anexat malul stâng al Amurului, după ce
frontiera anterioară fusese pe râul Argun. Astfel, Rusia a cucerit o zonă a coastei Pacificului unde apa nu
îngheață, și unde a fondat ulterior orașul Vladivostok în 1860.

Faza a doua

Invazia anglo-franceză

În iunie 1858, la scurt timp după ce curtea Qing a acceptat tratatele,

unii miniștri mai agresivi l-au convins pe împăratul Xianfeng să
reziste presiunilor occidentale. La 2 iunie 1858, împăratul Xianfeng
a ordonat generalului mongol Sengge Rinchen să păzească cetățile
Taku de lângă Tianjin. Sengge Richen a întărit forturile Taku
aducând piese de artilerie. El a adus și 4.000 de călăreți mongoli
Cousin-Montauban în fruntea trupelor
din Chahar și Suiyuan.
franceze în campania din 1860.
În iunie 1859, o forță navală britanică de 2.200 de oameni și 21 de
vase, sub comanda amiralului Sir James Hope s-a deplasat spre nord de la Shanghai la Tianjin cu proaspăt
numiții consuli englez și francez pentru legațiile din Beijing. Ei au ajuns la gurile râului Hai păzit de cetățile
Taku de lângă Tianjin și au cerut să continue drumul spre Beijing. Sengge Rinchen le-a răspuns că
diplomații anglo-francezi pot să debarce mai sus pe coastă, la Beitang, și de acolo să se deplaseze la
Beijing, dar nu au permis să fie însoțiți de trupe armate în capitala chineză. Escorta anglo-franceză a insistat
să debarce la Taku și nu la Beitang și să însoțească diplomații până la Beijing. În seara de 24 iunie 1859, un

Prădarea palatului de vară Yuan Ming
Yuan de către forțele anglo-franceze
în 1860.
Ruinele complexului în stil occidental
de la Xiyanglou din vechiul palat de
vară, ars de trupele anglo-franceze.
mic contingent britanic a aruncat în aer obstacolele puse de chinezi
pe râul Baihe. A doua zi, forțele britanice au încercat să pătrundă
pe râu, și au bombardat cetatea Taku. Au întâmpinat o rezistență
fermă din partea pozițiilor lui Sengge Rinchen. După o zi și o
noapte de lupte, britanicii pierduseră patru vase înarmate scufundate
și două avariate. Convoiul s-a retras fiind acoperit de tirul unei
escadrile navale americane condusă de comodorul Josiah Tattnall.
O vreme, rezistența anti-străină a avut o mare influență asupra curții
Qing.
În vara lui 1860, o forță anglo-franceză mai mare (11.000 de
britanici conduși de generalul James Hope Grant, 6.700 de francezi
conduși de generalul Cousin-Montauban)[9][10] cu 173 de vase a
plecat din Hong Kong și a capturat orașele-port Yantai și Dalian
pentru a închide golful Bohai. Apoi au efectuat la 3 august o
debarcare la Beitang (scris și „Pei Tang”), la circa 3 km de cetățile
Taku, pe care le-au capturat după trei săptămâni, la 21 august.
După ce a cucerit Tienstinul la 3 august, forțele anglo-franceze au
pătruns în interiorul continentului spre Beijing. Împăratul Xianfeng
a trimis apoi miniștri pentru convorbiri de pace, dar discuțiile au
eșuat după ce emisarul britanic Harry Parkes a fost arestat în timpul
negocierilor la 18 septembrie. El și micul său grup au fost închiși și
interogați. Jumătate din ei au fost uciși prin procedeul lingchi, care
presupure tăierea lentă de bucăți multiple din corp, și compresia
membrelor tăiate pentru a prelungi tortura; liderii britanici au fost
înfuriați când au aflat acest lucru în octombrie). Cadavrele erau de
nerecunoscut. Invazia anglo-franceză s-a ciocnit cu cavaleria
mongolă a lui Sengge Rinchen la 18 septembrie lângă Zhangjiawan
înainte de a înainta către marginile Beijingului pentru o bătălie
decisivă în actualul district Tongzhou.

La 21 septembrie, în bătălia de la Palikao, 10.000 de soldați ai lui

Sengge Rinchen, inclusiv cavaleria mongolă de elită, au fost
complet anihilați după mai multe șarje frontale împotriva grosului
forțelor anglo-franceze, care au pătruns în Beijing la 6 octombrie.

Arderea palatelor de vară

Belvedere a zeului literaturii din noul
Cu armata Qing devastată, împăratul Xianfeng a plecat din capitală,
palat de vară, cu puțin timp înainte
lăsându-l pe fratele său, prințul Gong, să se ocupe de negocieri.
de a fi distrus de armatele anglo-
Xianfeng a fugit mai întâi la palatul de vară Chengde și apoi în
franceze.
provincia Rehe.[11] Soldații anglo-francezi din Beijing au început
să prade palatul de vară Yihe Yuan și palatul vechi (Yuan Ming
Yuan) imediat (fiind plin de opere de artă valoroase). După ce Parkes și prizonierii rămași în viață au fost
eliberați, Lord Elgin a ordonat ca palatele de vară să fie distruse începând cu 18 octombrie. Beijingul nu a
fost ocupat; trupele anglo-franceze au rămas în afara orașului.

S-a discutat și distrugerea Orașului Interzis, fiind propusă de Lord Elgin ca măsură de descurajare a
chinezilor de a mai folosi vreodată răpirea drept metodă de negociere și pentru a se răzbuna pentru
maltratarea prizonierilor.[12] Hotărârea lui Elgin era motivată și de uciderea a aproape douăzeci de
prizonieri occidentali, inclusiv doi corespondenți britanici și a unui ziarist de la The Times.[11] Trimisul rus,
contele Ignatiev, și diplomatul francez, baronul Gros, au acceptat doar arderea palatelor de vară, deoarece
era „mai puțin controversată” și nu avea să pericliteze semnarea tratatelor.[12]

Urmări
După ce împăratul Xianfeng și anturajul său au plecat din Beijing,
tratatul de la Tianjin din iunie 1858 a fost în cele din urmă ratificat
de fratele împăratului, Yixin, prințul Gong, prin convenția de la
Peking din 18 octombrie 1860, care a pus capăt războiului.

Britanicii, francezii și—datorită mașinatiunilor lui Ignatiev—rușii

au primit cu toții drept de prezență diplomatică permanentă în
Beijing (la care Dinastia Qing s-a opus până la sfârșit, deoarece
presupunea egalitate între China și puterile europene). Chinezii au
fost obligați să plătească 8  milioane de taeli Regatului Unit și
Franței. Regatul Unit anexa Kowloonul (de lângă Hong Kong). Drapel Qing cucerit de forțele anglo-
Comerțul cu opiu a fost legalizat și creștinii au primit drepturi 親兵第五
franceze. Textul de pe el: „
depline, inclusiv cel de a deține proprietăți și de a-și predica 隊右營 ”. Les Invalides.
credința.

Convenția de la Peking conținea:

1. Semnarea de către China a tratatului de la Tianjin

2. Deschiderea Tianjinului ca port comercial
3. Cedarea Districtului 1 al Kowloonului Regatului Unit
4. Libertatea religiei în China
5. Dreptul navelor britanice de a transporta prizonieri
chinezi la muncă în Americi
6. Despăgubiri către Regatul Unit și Franța în sumă de
8 milioane de taeli de argint fiecare
7. Legalizarea comerțului cu opiu

După două săptămâni, Ignatiev a obligat guvernul Qing să semneze

un „tratat suplimentar de la Peking” prin care ceda teritoriul de la Decorație franceză a campaniei din
est de râul Ussuri (parte din Manciuria Exterioară) rușilor. China, 1861. Musée de la Légion
Înfrângerea armatei imperiale de o forță militară anglo-franceză d'Honneur.
relativ mică (de 10 ori mai mică decât armata Qing) cuplată cu fuga
(și apoi moartea) împăratului și arderea palatului de vară a fost o lovitură grea pentru Dinastia Qing,
odinioară un imperiu foarte puternic.[13] După război, în China a apărut o mare mișcare de modernizare,
denumită „Mișcarea de Autoîntărire”, și s-au demarat reforme administrative.

Note
1. ^ Michel Vié, Histoire du Japon des origines a Meiji, PUF, p.99. ISBN 2130528937
2. ^ a b Discursul lui Richard Cobden în fața parlamentului: China and the Attack on Canton
3. ^ Tsai, Jung-fang. [1995] (1995). Hong Kong in Chinese History: community and social
unrest in the British Colony, 1842–1913. ISBN 0231079338
4. ^ John Thomson 1837–1921, Chap on Hong Kong (http://irc.aa.tufs.ac.jp/thomson/vol_1/mot
her/102.html), Illustrations of China and Its People (London,1873–1874)
 5. ^ Speeches on Questions of Public Policy by Richard Cobden (http://www.econlib.org/librar
y/YPDBooks/Cobden/cbdSPP39.html) (în engleză), Econlib
6. ^ Religion Under Socialism in China de Zhufeng Luo, Chu-feng Lo, Luo Zhufeng p.42:
„Franța a declanșat al Doilea Război al Opiului sub pretextul «incidentului Părintele
Chapdelaine».” [1] (http://books.google.com/books?id=cEfiZlUpI5oC&pg=PA42&dq=Chapd
elaine+Incident&sig=ACfU3U3db79rYMbZPmvLXmQcniKmw4T9JA)
7. ^ Taiwan in Modern Times de Paul Kwang Tsien Sih p.105: „cele două incidente care au
declanșat un război au fost incidentul Arrow și uciderea preotului catolic francez, abatele
Auguste Chapdelaine"
8. ^ A History of Christian Missions in China p.273 de Kenneth Scott Latourette: „Un casus belli
a fost găsit in nefericitul incident care a avut loc înainte de afacerea Arrow, uciderea unui
preot francez, Auguste Chapdelaine” [2] (http://books.google.com/books?id=stdJAAAAMAAJ
&q=Chapdelaine+Incident&dq=Chapdelaine+Incident&pgis=1)
9. ^ Encyclopedie Larousse Illustree, 1898, articolul Cousin-Montuaban
10. ^ Le Figaro, Hors-Serie "Pekin", Feb. 2008
11. ^ a b The Rise of Modern China, Immanual Hsu, 1985, pg. 215.
12. ^ a b Endacott, George Beer. Carroll, John M. [2005] (2005). A Biographical Sketch-book of
Early Hong Kong. HK University press. ISBN 9622097421
13. ^ Immanuel C.Y. Hsu The Rise of Modern China, 6th ed., Oxford University Press, 2000:
219.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Al_Doilea_Război_al_Opiului&oldid=14969316

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 5 iunie 2022, ora 01:32.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.