Anglia anglo-saxonă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Anglia anglo-saxonă acoperă istoria Angliei evului mediu timpuriu, de la dispariția Angliei romane și
apariția regatelor anglo-saxone în secolul al V-lea până la cucerirea ei de către normanzi în 1066.

Cuprins
Migrația și formarea regatelor (400-600)
Heptarhia și creștinarea (600-800)
Invazia vikingilor
Formarea Angliei
Danezii din Anglia și cucerirea normandă (978-1066)
Note
Bibliografie
Legături externe

Migrația și formarea regatelor (400-600)

Articole principale: Invaziile saxone, Bretania

Este destul de dificil de stabilit o cronologie corectă a evenimentelor dintre retragerea Romei din Britania, și
întemeierea regatelor anglo-saxone. Geoffrey de Monmouth relatează în lucrarea sa, Historia Regum
Britanniae, plecarea trupelor romane din Anglia, dar mare parte din conținutul acesteia este catalogat de
istorici ca simplă legendă.

Rapoartele arheologice privind ultimele decenii ale stăpânirii romane demonstrează urme evidente ale
decăderii în lumea urbană, monedele turnate după anul 402 fiind destul de rare. Astfel, momentul în care
Constantin al III-lea, proclamat împărat de către trupele sale în 407, a trecut Canalul Mânecii cu ultimele
trupe aparținând garnizoanei din Britania, reprezintă sfârșitul efectiv al Angliei romane. Britania rămâne
practic lipsită de apărare, Constantin fiind mai târziu ucis în luptă. În 410, împăratul Honorius le spune
romanilor din Britania să nu conteze pe ajutorul Romei și să își pregătească singuri apărarea, deși la
mijlocul secolului al V-lea aceiași romano-britoni consideră că încă mai sunt îndreptățiți să ceară ajutorul
consulului Flavius Aetius. În limbaj, Anglia a păstrat puține urme ale stăpânirii romane.

Mituri și legende variate învăluiesc sosirea anglo-saxonilor, unele având la bază evenimente reale, altele mai
puțin. Potrivit tradiției, un conducător briton numit Vortigen a deschis calea invadatorilor, saxonii sosind în
valuri în Anglia începând cu anii 425-450.
Cucerirea insulei de către saxoni a fost lentă și apărarea ei
adeseori curajoasă. În 429, sfântul Garmanus, episcop de Auxerre, a sosit la Verulam, pentru a conduce
lupta împotriva ereziei pelagiene. În vremea când episcopul se afla acolo, saxonii și picții amenințau orașul;
sfântul Germanus, luând comanda trupeler, iesi învingător. În jurul anului 495, britonii au obținut o
 însemnată victorie la Bătălia de pe Muntele Badon, inspirând probabil legenda
regelui Arthur. Deși după această bătălie invazia a fost încetinită, până în 615
britonii au fost împinși în nordul și vestul insulei formându-se așa-numita
"graniță celtică", anglo-saxonii devenind predominanți în teritoriile Angliei
moderne, denumirea țării provenind de la anglii, unul dintre popoarele
cuceritoare.

În mediile academice există totuși o dezbatere privind etnogeneza din sudul și

estul insulei, neștiindu-se exact dacă anglo-saxonii au înlocuit în totalitate
populația autohtonă britonă sau au asimilat-o. Se știe însă că încă din secolul al
IV-lea, britonii au început să treacă peste Canalul Mânecii și să se stabilească
în partea vestică a Europei, în Armorica și Galia, formând Bretania. Este
Coif provenind de pe posibil ca alții să fi migrat în nordul Spaniei.
nava mortuară Sutton
Hoo
Heptarhia și creștinarea (600-800)
Articole principale: Northumbria, Mercia, Offa de Mercia, Heptarhia

Creștinarea Angliei anglo-saxone a început în jurul anului 600, sub

influența creștinismului celtic din nord și vest și a Bisericii Romano-
Catolice din sud-est. În 597, Augustin, a devenit primul arhiepiscop de
Canterbury, botezându-l în 601 pe primul rege anglo-saxon, Ethelbert
de Kent, ultimul rege necreștin al anglo-saxonilor, Penda de Mercia,
murind în 655. Misiunea anglo-saxonă a luat apoi amploare în secolul
al VIII-lea, ducând practic la creștinarea întregului regat al francilor
până în anul 800.

În secolele al VII-lea și al VIII-lea centrul puterii a oscilat între regatele

mai mari. Beda îl consideră pe Ethelbert de Kent ca fiind persoana
dominantă la sfârșitul secolului al VI-lea, dar cu timpul crește
importanța regatului Northumbriei, format din fostele regate Bernicia și
Deira, Edwin de Northumbria dominând probabil mare parte din
Britania. Criza succesiunilor la tron din Northumbria, a impus însă
hegemonia Merciei, în special după cele două înfrângeri suferite de
Insulele britanice în jurul anului
Northumbria, la Batălia de la Trent din 679 în fața Merciei, și la
802
Nechtanesmere în 685 în fața picților.

Așa-numita 'Supremație a Merciei' a caracterizat secolul al VIII-lea, nefiind însă constantă. Ethelbald și
Offa, cei mai puternici regi ai vremii, reușiseră să-și creeze un deosebit renume, Offa fiind recunoscut
conducator al sudului Britaniei și de către Carol cel Mare. Chiar și așa, ascensiunea regatului Wessex, și
problemele pe care le puneau regatele mai mici au ținut mult timp puterea Merciei în șah, și până la sfârșitul
secolului al VIII-lea 'Supremația Merciei' se încheiase.

Această perioadă a fost numită Heptarhia, domnia celor șapte: Northumbria, Mercia, Kent, Anglia de Est,
Essex, Sussex și Wessex, cei mai puternici regi purtând, pe rând, titlul de Bretwalda. Descoperiri recente au
arătat că existau și alte regate care pe anumite perioade au avut o oarecare importanță politică: Hwicce,
Magonsaete, Lindsey și Anglia de Mijloc.

Invazia vikingilor
Articole principale: Alfred cel Mare, Epoca vikingilor, Danelaw
În anul 793, în Cronica anglo-saxonă este menționat primul atac viking asupra Britaniei, la mânăstirea
Lindisfarne. Totuși, este știut că până atunci vikingii deja se stabiliseră în Orkney și Shetland, și probabil că
avuseseră loc și alte multe raiduri înainte de această prima menționare. De asemenea, cronicile arată că
primul atac viking asupra insulei Iona a avut loc în 794. Sosirea vikingilor a tulburat grav ordinea politică și
socială a Britaniei și a Irlandei. Victoria lui Alfred cel Mare de la Edington din 878 a avut o importanță
considerabilă, cu toate că, Northumbria se destrămase deja în regatul Berniciei și un regat viking, Mercia,
de asemenea se divizase și Anglia de Est își incetase existența ca regat anglo-saxon, iar numeroase regate
ale irlandezilor, ale scoților și ale picților avuseseră aproximativ aceeași soartă. În nordul Britaniei, apărarea
în fața vikingilor a fost motivul pentru care a fost întemeiat regatul Alba, cunoscut mai târziu sub numele de
regatul Scoției.

După nenumărate raiduri, vikingii au început să se stabilească în Anglia. O importantă zonă controlată de
către vikingi erau împrejurimile orașului York, vikingii numindu-l Jorvik. Așezările daneze din estul
Angliei, zonă numită la vremea respectivă Danelaw și cele norvegiene din nordul Scoției și Irlanda au avut
un impact îndeajuns de semnificativ pentru a lăsa o anumită amprentă asupra limbii engleze; multe dintre
cuvintele de bază ale limbii engleze moderne sunt derivate din scandinava veche; de asemenea, multe dintre
toponimele din Anglia, care fuseseră așezări daneze sau norvegiene și-au păstrat numele de origine
scandinavă, ca exemplu, Sutherland.

Formarea Angliei
Articole principale: Athelstan, Cronica anglo-saxonă

Alfred cel Mare a murit în 899, succesorul său fiind Eduard cel Bătrân. Edward și Ethelred de Mercia, au
realizat un plan de extindere, construind forturi și orașe după modelul lui Alfred. La moartea lui Ethelred,
soția sa și în același timp sora lui Edward, Æthelflæd a domnit cu titlul 'Doamna de Mercia', și a continuat
expansiunea. Se pare că Edward și-a trimis fiul, pe Athelstan, la curtea din Mercia, și la moartea lui
Edward, Athelstan a preluat tronul regatului Merciei, și mai târziu, posibil, pe cel al regatului Wessex.

Athelstan a continuat extinderea plănuită de către tatăl și mătușa sa, devenind primul rege care a reusit să
conducă direct toate teritoriile pe care le numim astăzi 'Anglia'. Această expansiune nu era privită cu ochi
buni de către celălalte regate din Britania, Athelstan înfruntând o armată compusă din scoțieni și vikingi la
Bătălia de la Brunanburh. Victoria sa, menționată în Cronica anglo-saxonă sub forma unui poem, a fost un
mare pas pe drumul pentru formarea Angliei.

Chiar și așa, stabilitatea Angliei nu era încă o certitudine, și sub succesorii lui Athelstan regatul a fost
reformat de nenumărate ori. Edgar a reușit însă să conducă un teritoriu asemănator cu cel al lui Athelstan,
reușind să consolideze regatul până la momentul venirii la tron a fiului său, Ethelred Nepregătitul în 978.

În secolul al X-lea în vestul Europei s-au produs importante schimbări. Autoritatea Carolingienilor era din
ce în ce mai firavă, fiind înlocuită de capețieni în Francia de Vest și de regii din Saxonia în Francia de Est,
aceștia devenind sfinți împărați romani. În același timp, Anglia anglo-saxonă era probabil cel mai dezvoltat
regat al vremii; regii englezi deținând mult mai multă autoritate regală asupra supușilor decât cei de pe
continent.

Danezii din Anglia și cucerirea normandă (978-1066)

Articole principale: Ethelred Nepregătitul, Knud, Cucerirea normandă a Angliei

Sfârșitul secolului al X-lea a reînviat interesul scandinavilor pentru Anglia.

 991 În acest an
“ Ipswich a fost devastat
și curând după aceea
ealdorman-ul
” Ethelred
Brihtnoth a fost ucis la
Maldon. Și în același
an s-a stabilit că,
înainte de toate,
tributul trebuie să fie
plătit danezilor, din
cauza groazei pe care
aceștia o creau de-
alungul coastei. Prima
plată a fost de 10.000
de livre. Arhiepiscopul
Siegeric a fost primul
care a spus să se facă
așa.
994 Atunci regele și
consilierii lui au
stabilit să le trimită
danezilor o solie și le-
au promis tribut și
provizii cu condiția să
înceteze raidurile. Și
atunci ei au acceptat
și întreaga armată a
venit la Southampton
și a iernat acolo; și au
fost aprovizionați pe
tot cuprinsul regatului
saxonilor de vest, și li
s-au plătit 16.000 de
livre.
1002 Atunci regele l-a
trimis pe ealdorman-ul
Ceofsige la flota
daneză, și el, urmând
ordinul regelui și al
consilierilor acestuia,
a aranjat un armistițiu
cu danezii,
promițându-le că vor
primi provizii și tribut.
Iar ei au acceptat, și li
s-au plătit 24.000 de
livre.
1007 În acest an
tributul a fost plătit 1. ^ English Historical Documents, vol. I, ed. Dorothy
armatei daneze, și
După o lungă domnie,
Nepregătitul
pierde regatul în favoarea
regelui danez Sweyn
Forkbeard. Din timpul lui
Ethelred datează plata unui
tribut către danezi
(„danegeld”), în schimbul
retragerii acestora în cursul
mai multor raiduri. Este
vorba deci de o Moartea lui Harold Godwinson, în
„răscumpărare a păcii”. Tapiseria de la Bayeux
Plata tributului, ajungând
la sume enorme pentru
aceea perioadă, a avut și consecințe pozitive, stimulând
dezvoltarea fiscalității prin colectarea de impozite și contribuții în
acest sens. Deși peste măsură de oneros la timpul său, danegeld-
ul reprezintă un precedent important pentru dezvoltarea fiscalității
în Anglia medievală.
După moartea lui Sweyn, Ethelred își recuperează regatul. Chiar
și așa, fiul lui Ethelred, Edmund al II-lea a murit la scurt timp
după aceea, permițându-i lui Knud, fiul lui Sweyn, să devină și
regele Angliei, cu toate că stăpânea deja un adevărat imperiu,
care cuprindea Danemarca, Norvegia și insulele Hebride.
Deținerea puterii în Anglia a oscilat cu timpul între urmașii lui
Ethelred și cei ai lui Knud în prima jumătate a secolului al X-lea,
ceea ce a dus la bine-cunoscuta situație din 1066, existând mai
mulți pretendenți la tronul Angliei. Harold Godwinson a devenit
rege, numit probabil de către Edward Confesorul pe patul de
moarte și susținut și de Witan, o adunare de nobili care
reprezentau interesele comunității. În aceași timp, William de
Normandia, descendentul lui Ethelred și al soției lui Knud,
Emma, pretindea că tronul îi aparține. Un alt pretendent era
regele Harald al Norvegiei, care fusese proclamat rege în York și
plănuia cucerirea întregii Anglii.
Harold Godwinson l-a înfrânt pe Harald al Norvegiei sprijinit de
fratele renegat al lui Harold, Tostig, la Bătălia de la Podul
Stamford, dar a murit la Hastings în lupta dintre armata sa și cea
normandă a lui William, acesta din urmă fiind numit după bătălie
William Cuceritorul.
William a fost încoronat rege al Angliei în ziua de Crăciun a
anului 1066, moment care marchează sfârșitul Angliei anglo-
saxone.
Note
Whitelock, London, Eyre & Spottiswoode, 1968, pp. 213,
 anume 36.000 de 214, 216, 219.
livre.
Bibliografie
— Cronica anglo-saxonă: plata
danegeld-ului[1] Anne Savage, "The Anglo-Saxon Chronicles" ISBN 1-
85833-478-0, pub CLB, 1997
David Howarth, "1066 The Year of the Conquest", ISBN 0-14-005850-8, pub1981
F.M. Stenton, Anglo-Saxon England, 3rd edition, (Oxford, 1971)
J. Campbell et al, The Anglo-Saxons, (Penguin, 1991)
R. Lacey & D. Danziger, "The Year 1000: What Life Was Like at the Turn of the First
Millennium" (Little Brown & Company, 1999)
For a full reading list, see Simon Keynes' bibliography [1] (http://www.wmich.edu/medieval/r
esearch/rawl/keynesbib)

Legături externe
Medievalists.net (http://www.medievalists.net) - despre întreaga perioadă medievală.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Anglia_anglo-saxonă&oldid=15037497

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 26 iulie 2022, ora 19:57.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.