Drept civil IV.

Teoria obligațiilor
Tema nr. 1 — Introducere în teoria obligațiilor asist. dr. A. Murphy

§1. Noțiunea, structura și clasificarea obligațiilor

NOȚIUNE. Termenul de obligație provine din lat. obligare/obligatio, adică a lega (ligare) pe cineva „din pricina”
(ob, obs). Noțiunea de obligație este definită de art. 1164 C.civ. ca fiind „o legătură de drept”. Prin urmare, nu ne aflăm
în prezența unei simple legături materiale (vinculum corporis), ci în prezența uneia juridice (vinculum iuris). Raportul
obligațional are natură bidimensională: pentru creditor, se prezintă ca drept de creanță, iar pentru debitor, ca datorie.
STRUCTURĂ. Raportul obligațional adaugă tiparului raportului juridic civil un al patrulea element (SANCȚIUNEA):
(a) subiecte: un subiect activ (creditor) și un subiect pasiv (debitor);
(b) conținut: drepturi de creanță și obligații corelative, precum și drepturi potestative [puterea recunoscută unei
persoane, fie de a modifica sau stinge o situație juridică preexistentă, fie de a recrea o situație juridică prin voința sa
unilaterală (e.g., un drept de opțiune)];
(c) obiect: prestația [conduita concretă la care e îndrituit creditorul și ținut debitorul în condițiile art. 1226(2)]:
a da constituirea ori transferul unui drept real
(dare) în patrimoniul creditorului
pozitive
a face orice prestație pozitivă ≠ a da (caracter
rezidual) și care NU e inclusă în cele de a da
(facere) (e.g., predarea bunului)
prestații

a nu face abținerea de la prestația la care ar fi fost

negative
(non facere) îndrituit în lipsa angajamentului său juridic

Obiectul obligației nu se confundă cu obiectul contractului – art. 1225(1) C.civ. („operațiunea juridică”)!
(d) sancțiune:
- din perspectiva creditorului, totalitatea mijloacelor juridice ofensive și defensive exercitabile pentru a obține
sau păstra prestația datorată;
- din perspectiva debitorului, mijloacele juridice puse la îndemână de lege pentru a se libera de datorie prin
executarea prestației datorate atunci când creditorul refuză sau nu poate să primească.

Punerea în întârziere a debitorului

(art. 1521-1523 C.civ.)
Mijloacele juridice ofensive și defensive

Acțiunea în justiție
puse la dispoziția creditorului

Daunele cominatorii
(interzise de art. 907 C.proc.civ.)

Penalitățile cominatorii
(art. 906 C.proc.civ.) Mijloace juridice pentru liberarea
debitorului

Daunele-interese moratorii
(art. 1535-1536 C.civ.) Punerea în întârziere a Oferta reală de plată
creditorului (art. 1512-1513 C.civ.;
Executarea silită (art. 1510-1511 C.civ.) art. 1006-1013 C.proc.civ.)
(art. 622 și urm. C.proc.civ.)

Obligațiile perfecte pun la dispoziția creditorului cel puțin două mijloace: acțiunea în justiție și executarea silită.
Obligațiile naturale cunosc numai mijloace defensive (art. 1471 C.civ.) [vezi infra, CLASIFICARE – lit. e)].

1
 CLASIFICARE. Dintre multiplele clasificări ale obligațiilor civile le vom reține pe următoarele:
(a) După originea lor, obligațiile se nasc din acte juridice (contract sau act juridic unilateral) sau fapte juridice
stricto sensu (licite sau ilicite).
(b) După obiectul lor, obligațiile pot fi de a da, a face sau a nu face. Importanță: remediile și executarea silită.
(c) Potrivit art. 1481 C.civ., obligațiile se clasifică în:
absolute (rămâne
îndatorat în pofida
forței majore)

relative (încetează ca
obținerea unui rezultat precis determinat urmare a forței majore)
de rezultat
(toate de a da și de a nu face, unele de a face)
intermediare
obligații (doar unele de a face) în caz de neatingere a (asumarea obligației
de mijloace prin contract/lege în
rezultatului nu datorează despăgubiri, ci
(de diligență numai dacă nu a depus toate diligențele anumite cazuri de forță
sau prudență) /prudența/folosit toate mijloacele majoră)

Importanța clasificării: răspunderea civilă (la cele de rezultat e posibilă garanția pentru vicii/contra evicțiunii; la
cele de mijloace se ridică problema culpei sau vinovăției – răspundere subiectivă).

(d) Obligațiile se mai clasifică în:

constau într-o prestație negativă sau pozitivă [e.g., prestarea unui serviciu]
în natură
(excepție: plata în bani)

datoria de categorie intermediară; banii sunt doar un instrument de plată (≠ obiectul

obligații valoare obligației) [e.g., repararea unui prejudiciu] (obligație de rezultat)

pecuniare constau în prestația de a plăti/remite o sumă de bani (obligație de rezultat)

(monetare) și sunt susceptibile de adaptare (vezi teoria impreviziunii)

(e) După sancțiune, obligațiile se clasifică în:

înzestrate cu mijloace
perfecte juridice ofensive pentru
realizarea lor
obligații lipsite de mijloace
ofensive, au numai
mijloace defensive
naturale (categorie intermediară
între obligațiile perfecte și
cele morale, care sunt
lipsite de efecte juridice)
obligații avortate
(s-au născut fără
vitalitate) [e.g.,
obligația contractuală
asumată de minor
obligații
înaintea majoratului]
civile
imperfecte
obligații degenerate
(și-au pierdut ulterior
eficacitatea) [e.g.,
prescripția extinctivă a
dreptului la acțiune]
obligații naturale - datorii de conștiință
[e.g., de a asigura donatorului o locuință]

Efectele obligațiilor naturale pot fi rezumate astfel:

- NU sunt supuse repetițiunii – PLATA NEDATORATĂ este valabilă și ireversibilă [art. 1471; 2506(3)];
- uneori pot fi confirmate expres (având efect echivalent cu NOVAȚIA, în condițiile art. 1263) sau prin renunțarea
la prescripție (art. 2507-2511);
- pot deveni perfecte prin NOVAȚIE [excepție: joc sau pariu cf art. 2264(3)];
- sunt transmisibile (prin succesiune, CESIUNE);
- sunt neutre (nesusceptibile de stingere prin COMPENSAȚIE legală sau judiciară; numai convențională!);
- neutralitatea garanțiilor.

2
 §2. Izvoarele obligațiilor
În vechiul Cod civil, izvoarele obligațiilor erau patru la număr: contracte, cvasicontracte, delicte și cvasidelicte.
Codul civil român din 2009 abandonează concepția desuetă din CODUL NAPOLEON (1804), reamenajând cvasicontractele
sub forma faptului juridic licit, și contopind delictele și cvasidelictele în categoria faptei ilicite.

Contractul

Actul juridic unilateral Gestiunea de afaceri

Faptul juridic licit Îmbogățirea fără justă cauză

Izvoarele obligațiilor
[art. 1165 C.civ.]
Plata nedatorată

Fapta ilicită Răspunderea civilă delictuală

orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații

§3. Introducere în teoria contractului. Noțiunea și clasificarea contractelor civile

NOȚIUNE. Contractul este principalul izvor de obligații în sistemul nostru de drept1, fiind definit de prevederile
art. 1166 C.civ. ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un
raport juridic”. Cu alte cuvinte, contractul civil este o specie a actului juridic civil; un act juridic bilateral sau, după caz,
multilateral. Noțiunea de contract este interșanjabilă cu cele de „acord de voințe”, respectiv „convenție”: cea dintâi
relație de sinonimie rezultă din textul de lege anterior citat, iar cea din urmă se sprijină mai ales pe doctrină.2
FUNDAMENT. Voința juridică joacă un rol crucial în această materie: un contract surprinde „o unire a două minți
într-o exprimare a voinței”.3 Astfel, se afirmă că teoria generală a contractului s-a edificat pe bazele „autonomiei de
voință și triumful consensualismului în secolul al XV-lea”, căci obligativitatea convenției între părți decurge nu din lege,
ci din voința acestora.4 Fiindcă AUTONOMIA DE VOINȚĂ exprimă triumful individualismului5, nașterea obligației este lăsată
la discreția părților contractante6: „dreptul contractual exprimă și ocrotește voința părților, căci voința este intrinsec
demnă de respect”.7 Din PRINCIPIUL LIBERTĂȚII CONTRACTUALE, consacrat în art. 1169 C.civ.8, se desprind unele consecințe:
(a) contractul este principalul izvor de obligații; (b) normele de drept contractual au, de obicei, caracter supletiv 9; (c)
eventualele norme imperative ocrotesc libertatea de voință10; respectiv (d) PRINCIPIUL CONSENSUALISMULUI (în virtutea
căruia toate actele juridice, inclusiv contractele, se încheie prin simplul consens al părților (solo consensu).11 Ca parte

1
I.F. POPA, în L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Curs de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, București, 2015, p. 28, nr. 13. În common
law, deși libertatea contractuală s-a născut tot pe fundația laissez-faire a vieții economice din sec. XIX, ascensiunea corelativă a
statului social (welfare state) în sec. XX a redus ponderea contractului în rândul izvoarelor obligaționale, deplasând accentul spre
delicte și îmbogățirea fără justă cauză (A. BURROWS, Understanding the Law of Obligations. Essays on Contract, Tort and Restitution,
Hart Publishing, Oxford, 1998, p. 111).
2
I.F. POPA, op.cit., p. 29, nr. 14.
3
R. VON JHERING, Law as a Means to an End, The Boston Book Company, Boston, 1913, p. 54.
4
Ph. MALAURIE, L. AYNÈS, P.Y. GAUTIER, Droit des contrats spéciaux, 8e édition, LGDJ, Paris, 2016, p. 40, nr. 33.
5
M.A. EISENBERG, “The Theory of Contracts”, in P. BENSON (ed.), The Theory of Contract Law, Cambridge University Press, 2001, pp.
223-224.
6
G. SAMUEL, Law of Obligations and Legal Remedies, 2nd edition, Cavendish Publishing, London & Sydney, 2001, p. 280.
7
M.R. COHEN, The Basis of Contract, în M.R. COHEN, Law and the Social Order. Essays in the Legal Philosophy, Transaction Books,
New Brunswick, 1982, p. 92.
8
În dreptul francez, dimensiunea de fond a libertății contractuale se reflectă în trei opțiuni – (1) de a încheia contractul, (2) de a
alege cealaltă parte contractantă, respectiv (3) de a stabili conținutul contractului –, iar dimensiunea formală se înfățișează în
principiul consensualismului (F. TERRÉ, Ph. SIMLER, Y. LEQUETTE, F. CHÉNEDÉ, Droit civil. Les obligations, 12e édition, Dalloz, Paris, 2019,
pp. 34-35, nr. 25). În dreptul englez, libertatea contractuală are două accepțiuni: mai întâi, exprimă (1) dreptul de opțiune între a
încheia sau nu un contract – i.e., libertatea de a contracta; iar mai apoi, reflectă (2) libertatea de a stabili conținutul obligațiilor
asumate – i.e., libertatea de a stabili clauzele (R. STONE, The Modern Law of Contract, 8th edition, Routledge-Cavendish, London &
New York, 2009, p. 8).
9
Aceeași soluție poate fi întâlnită și în dreptul german (B. MARKESINIS, H. UNBERATH, A. JOHNSTON, The German Law of Contract. A
Comparative Treatise, 2nd edition, Hart Publishing, Oxford & Portland, 2006, p. 46).
10
I.F. POPA, op.cit., p. 30, nr. 16.
11
G. CORNU, Vocabulaire juridique, 12e édition, PUF, Paris, 2018, vo consensualisme, consensuel.
3
a libertății contractuale, consensualismul era confundat cu forța obligatorie: adagiul pacta sunt servanda a fost utilizat
inițial cu înțelesul că toate convențiile trebuie respectate, indiferent de forma pe care o îmbracă.12 Nu în ultimul rând,
amintim că „părțile trebuie să acționeze cu BUNĂ-CREDINȚĂ atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot
timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație” [art. 1170].

CLASIFICARE. Diverse clasificări ale contractelor putem întâlni în doctrină și în lege (e.g., art. 1171-1177).
1. După criteriul conținutului, putem distinge între:
(a) Contracte unilaterale – specie de contract lipsită de interdependență și reciprocitate în asumarea obligațiilor:
una sau mai multe părți se obligă în raport cu cealaltă/celelalte în absența unei contraprestații (e.g., donație, comodat).
(b) Contracte sinalagmatice – caracterizat de interdependența și reciprocitatea obligațiilor asumate de părți
(i.e., fiecare este concomitent creditor și debitor în raport cu cealaltă sau celelalte). După cum s-a arătat în doctrină,
din caracterul reciproc al obligațiilor decurge și interdependența lor, în sensul că obligația oricăreia din părți își are
cauza în obligația celeilalte.13 Din cauza naturii lor, cele oneroase pot fi doar sinalagmatice (e.g., vânzare, locațiune).

2. După scopul urmărit la încheiere, contractele sunt:

(a) Contracte cu titlu oneros – potrivit art. 1172 alin. (1) C.civ., cel „prin care fiecare parte urmărește să își
procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate”. După întinderea drepturilor și obligațiilor pe care le generează,
aceste contracte se subclasifică în:
i. Contracte comutative – dacă, potrivit art. 1173 alin. (1) C.civ., „la momentul încheierii sale, existența drepturilor
și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă” (e.g., vânzare,
schimb). Viciul leziunii poate fi opus doar în contractele comutative, nu și în cazul celor aleatorii [art. 1224].
ii. Contracte aleatorii – cel care, potrivit art. 1173 alin. (2) C.civ., „prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel
puțin uneia din părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment
viitor și incert” (e.g., asigurare). Specificul acestor contracte constă în elementul alea (i.e., eveniment viitor și
nesigur): câștigul uneia din părți și pierderea corelativă suferită de cealaltă nu îl transformă în liberalitate.14
(b) Contracte cu titlu gratuit – potrivit art. 1172 alin. (2) C.civ., contractul „prin care una dintre părți urmărește
să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj”. Fiind animate de o intenție liberală,
aceste contracte nu prezintă interes pentru economia de piață15, iar legiuitorul le privește cu reticență.16 După cum
procurarea unui avantaj pentru cealaltă parte implică sau nu un sacrificiu patrimonial17, actele cu titlu gratuit pot fi:
iii. Liberalități – presupun diminuarea averii dispunătorului în favoarea beneficiarului, sens în care latura volițională
(intenția liberală) este dublată de cea economică (autorul liberalității suferă o pierdere pentru a procura
beneficiarului un avantaj pecuniar)18;
iv. Acte dezinteresate – nu presupun un asemenea sacrificiu patrimonial, fiind întemeiate doar pe simpla prietenie
sau curtoazie dintre părți.

3. După modul de formare, contractele pot fi:

(a) Contract consensual – regula în materia formei contractuale, fiind încheiat prin simplul acord de voință al
părților (PRINCIPIUL CONSENSUALISMULUI; e.g., vânzarea, în principiu).
(b) Contract solemn – care se încheie valabil numai cu îndeplinirea formei cerute de lege (forma ad validitatem;
e.g., donația, în principiu), fără ca un contract să poată căpăta caracter solemn prin convenția părților [1232(2)].
(c) Contract real – a cărui valabilitate este legată de remiterea materială a bunului (e.g., dar manual, împrumut,
gaj, depozit) [1174(4)]. Doctrina franceză arată că actele reale ar fi o specie de contract consensual.19

4. După criteriul reglementării exprese, contractele pot fi:

(a) Contracte numite – care se bucură de reglementare expresă din partea legiuitorului.
(b) Contracte nenumite – nu sunt reglementate expressis verbis de lege, însă sunt admise de PRINCIPIUL LIBERTĂȚII
CONTRACTUALE. Totuși, s-a afirmat că excesul de zel al legiuitorului tinde să reducă ponderea acestor contracte.20

12
R. ZIMMERMANN, The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition, Oxford University Press, 1996, p. 576.
13
I.F. POPA, op.cit., p. 40, nr. 24.
14
A. BÉNABENT, Droit des obligations, 13e édition, Montchrestien, Paris, 2012, p. 16, nr. 20, apud I.F. POPA, op.cit., p. 43, nr. 26.
15
R. VON JHERING, op.cit., p. 76.
16
M.B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil, All Beck, București, 1998, p. 304.
17
R. VON JHERING, op.cit., p. 42.
18
D. CHIRICĂ, Tratat de drept civil. Succesiuni și liberalități, C.H. Beck, București, 2014, pp. 88, 90.
19
A. COLIN, H. CAPITANT, Cours élémentaire de droit civil français, t. 2, Dalloz, Paris, 1924, p. 263, apud I. REGHINI, Ș. DIACONESCU, P.
VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Hamangiu, București, 2013, p. 452, n. 1.
20
I.F. POPA, op.cit., p. 45.
4
 5. După criteriul negocierii lor, contractele pot fi:
(a) Contracte de adeziune – cel în care „clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre
părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare” [1175].
(b) Per a contrario, un contract negociat implică tocmai o negociere propriu-zisă a clauzelor.

6. După modul de executare a prestațiilor la care se obligă părțile, distingem între:

(a) Contracte cu executare instantanee (uno ictu) – se execută într-un singur moment.
(b) Contracte cu executare succesivă – se execută treptat, în timp (e.g., locațiune).

7. După corelațiile care pot exista între ele, mai distingem între:
(a) Contracte principale – care au o existență de sine stătătoare;
(b) Contracte accesorii – care le însoțesc pe cele principale, de al căror destin depind.21

8. După structura lor, contractele pot fi:

(a) Contractul simplu presupune o singură operațiune juridică.
(b) Contractul complex reunește două sau mai multe operațiuni juridice.
(c) Grupurile de contracte au în comun obiectivul final și pot fi încheiate între persoane diferite. Le putem întâlni
sub formă de:
i. ansamblu (e.g., o vânzare și un împrumut pentru plata prețului);
ii. grup liniar (e.g., vânzări succesive);
iii. grup radiant (e.g., locațiune urmată de sublocațiune).

9. După cum primează caracterul real sau personal, distingem între:

(a) Contracte intuitu rei, încheiate în considerarea însușirilor bunului sau prestației care face obiectul obligației;
sunt majoritatea contractelor (e.g., vânzare, schimb, locațiune). În cazul lor, eroarea poate privi calitățile substanței
bunului sau prestației la care se obligă părțile, și numai prin excepție poate purta asupra calităților persoanei (specifică
actelor intuitu personae)22;
(b) Contracte intuitu personae, încheiate în considerarea calităților unei anumite persoane (e.g., antrepriză,
donație, mandat), și care se subclasifică în:
i. Contracte strict personale, încheiate exclusiv în considerarea calităților persoanei, fără a fi posibilă
reprezentarea părților (e.g., căsătoria);
ii. Contracte simplu personale, în care cauza cuprinde, inter alia, o apreciere subiectivă asupra calităților
cocontractantului și este posibilă reprezentarea părților (e.g., donația).

10. După natura conținutului efectelor, în doctrină se mai face distincție între acte juridice patrimoniale (cele
care constituie, modifică, transmit sau sting drepturi și obligații patrimoniale) și cele nepatrimoniale, or „și în viziunea
noului Cod civil, contractele trebuie să se refere doar la situații patrimoniale”.23 Cu toate că nu există contract lipsit de
valențe patrimoniale, literatura reține existența unei categorii „mixte”, cuprinzând contractul de societate și convenția
matrimonială, care sunt apte să genereze drepturi extrapatrimoniale.24

11. După criteriul efectelor produse, distincția se poate face între contractele constitutive sau translative de
drepturi reale (într-un număr limitat) și contractele care nasc raporturi obligaționale (în număr nelimitat), respectiv
între contractele constitutive sau translative de drepturi (care produc efecte pentru viitor, ex nunc, din momentul
încheierii lor) și contractele declarative de drepturi (care recunosc situații juridice preexistente, sens în care au efecte
ex tunc, retroactive: e.g., tranzacție, partaj).25

21
C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. 9, Hamangiu, București, 2008, p. 35.
22
I. REGHINI, Ș. DIACONESCU, P. VASILESCU, op.cit., p. 455.
23
Ibidem, pp. 448-449.
24
Ibidem, p. 449.
25
C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op.cit., p. 33.
5