ANDRAS BIRO

NICOLAE GHEORGHE
MARTING KOVATS ET AL
Editor WILL GUY

De la Victimizare la Conștiință Cetățenească:

Calea Pentru Integrarea Romilor

Traducerea în limba română

DINU ADAM

1
CUPRINS

De la victimizare la conștiinţă cetăţenească: calea pentru integrarea romilor

Cuvânt înainte: Christian Petry ....................................................................................................................................... pag. 3

Preţul integrării romilor: Andras Biro ....................................................................................................................... pag. 6

Alegeri de făcut și preţuri de plătit: roluri potenţiale și consecinţe privind activismul rom și
elaborarea politicilor pentru romi: Nicolae Gheorghe ................................................................................... pag. 31

Integrarea și politizarea identităţii romilor: Martin Kovats ...................................................................... pag. 78

Dezbaterile seminarului ............................................................................................................................................. pag. 100

”Valori, conducere, putere” : Željko Jovanović .................................................................................................. pag. 150

Anexă: Participanţi la dezbatere ............................................................................................................................ pag. 156

2
Cuvânt înainte

Cele trei eseuri pe care le prezentăm aici spre discuţie pot părea controversate unora dintre cititori.
Intenţia este de a provoca o discuţie de fond cu privire la imaginea de sine a activiștilor romi, iar
obiectivele ei ar trebui să fie urmărite și în viitor. Ele seamănă seminţele îndoielii că mișcarea romilor s-
ar afla pe drumul cel bun și aceasta se petrece tocmai la momentul în care Comisia Europeană și statele
membre ale Uniunii Europene sunt însărcinate cu elaborarea unor planuri de acţiune pentru
incluziunea romilor.

Nicolae Gheorghe a salutat oportunităţile de dezvoltare create de iniţiativa Uniunii Europene. El scria:
"Pentru prima dată în istorie, romii au perspective favorabile pentru a gândi și a juca un rol activ în
realizarea schimbărilor sociale. Rolul formatorilor de opinie romi este de a sugera noi abordări,
concentrându-se mai degrabă pe integrare, decât pe victimism."
Dar, apoi, pe parcursul argumentaţiei sale, el face appel la un moratoriu: oprirea plăţilor din partea
Uniunii Europene, înainte de elaborarea unei noi strategii - un scenariu de acţiune etică cu picioarele pe
pământ (ancorată în realitate).

Andras Biro – al cărui eseu a declanșat procesul de reflecţie pe care ne-am propus să-l concretizăm prin
această carte – avertizează, uneori în expresii dure, asupra pericolului de a continua abordarea
problemelor în direcţia în care au făcut-o mulţi activiști romi în trecut.
La fel ca și prietenul și partenerul său de îndelungi discuţii, Nicolae Gheorghe, el nu cere nimic altceva
decât o nouă cultură, în care să nu mai fie loc pentru a te descurca prin mijloace dubioase din
perspectivă etică (shmekeria, șmecherie) - căutarea căilor ocolite, și nu întotdeauna corecte, de-a
satisface nevoilor cuiva.

Martin Kovats se concentrează pe politizarea identităţii romilor, argumentând că discursul european

despre "romi" nu poate fi înţeles ca reflectând realitatea "romilor", ci ca o construcţie a unui mediu
politic mai larg. El pledează pentru o reflecţie privind modul în care ”romii” își folosesc identitatea
etnică în activităţi politice (în definitiv, cetăţenia naţională este o identitate mai puternică în termeni de
acreditare legală).

Mai mult decât atât, el îi îndeamnă pe activiști să-și asume alte aspecte, non-etnice, ale politicii, astfel
încât să poată construi relaţii politice eficiente cu neromii (fără de care politica romilor este segregată și
reflectă, ba chiar contribuie la marginalizarea/segregare
a generală a etnicilor "romi") .
Acum, cu toate acestea, programul european de acţiune pentru promovarea incluziunii romilor este,
fără îndoială, justificat prin argumentul că romii sunt discriminaţi și ostracizaţi ca romi și că această
discriminare și persecuţie etnică are o lungă tradiţie îndărăt.
Acesta este motivul pentru care Comisia Europeană, în Principiile de bază comune pentru incluziunea
romilor, a formulat drept obiectiv relevant ca o astfel de incluziune să fie concepută ca "explicită, dar nu
exclusivă".

Deci, este cumva această carte plănuită să se opună dezvoltării unui program de incluziune europeană a
romilor?

O asemenea impresie s-ar putea crea, probabil, dacă oamenii își închipuie că legătura politică cu
minoritatea ar trebui abandonată, că activiștii și grupurile pe care le reprezintă ar trebui să treacă
printr-o schimbare fundamentală și că ar fi mai bine pentru ei să nu mai primească fonduri de la UE
până când această perioadă va fi trecut. Cu siguranţă, nu aceasta este intenţia fundaţiilor caritabile
implicate - Fundaţia Freudenberg și Open Society Institute din Budapesta - și interesate să stimuleze
procesul de reflecţie exemplificat prin această carte. Cu atât mai puţin poate fi intenţia Grupului de

3
reflecţie Pakiv, care este sponsorizat și, de asemenea, sprijinit de Fundaţia Freudenberg și Fondul
European al Romilor Pakiv.

Suntem, însă, ferm convinși că incluziunea romilor nu este un proces care se auto-perpetuează, că multe
dintre fondurile alocate romilor nu au reușit să-și atingă scopul propus și că sunt necesare o regândire
foarte atentă, precum și eforturi susţinute din partea romilor, pentru a fi îndeplinite speranţele atașate
programului european de incluziune.

Ar fi foarte trist dacă iniţiativa europeană bine intenţionată ar fi sortită eșecului și substanţialele
finanţări europene, naţionale și private, alocate, în cursul acestui deceniu, pentru promovarea
incluziunii romilor în Europa s-ar irosi mai departe într-o futilă ineficacitate, așa cum s-a întâmplat deja
adesea.

Pakiv Europa și Grupul de Reflecţie Freudenberg au încercat, încă de la bun început, să stabilească
pietrele de temelie, în loc să dezvolte un program strict adecvat incluziunii, în acord cu Declaraţia de la
Weinheim: Politica UE privind romii, prezentată la primul summit al romilor de la Bruxelles, în 2008, și
apoi prin implicarea lor în recomandările forumului European Foundations Centre (Centrul pentru
Fundaţii Europene– EFC), cu privire la incluziunea romilor, elaborate de fundaţii caritabile europene
pentru cel de-al doilea summit al romilor, de la Cordoba, în 2010. Pe măsură ce aceste declaraţii publice,
ratificate de comun acord, au fost puse în discuţie, ne-am dat seama, totuși, că ele nu sunt suficiente
pentru a asigura succesul unui proces de promovare a incluziunii.

Acest lucru poate fi realizat numai dacă sunt îndeplinite cel puţin două condiţii, care au fost abordate,
dar nu și puse în aplicare.

O prevedere este aceea de-a îmbunătăţi premisele din partea romilor înșiși: în primul rând, chiar în
direcţia percepţiei, atitudinilor și competenţelor romilor. Este nevoie, cu alte cuvinte, de organizaţii
locale de romi, care să fie într-adevăr dispuse și capabile să-și asume un rol proactiv în îmbunătăţirea
lumii în care trăiesc. Acest lucru va implica adeseori orientări etnice modificate și un număr suficient de
romi destul de competenţi cât să acţioneze în calitate de organizatori ai comunităţii.

În al doilea rând, este nevoie de administraţii locale competente și binevoitoare la nivel local. Un primar
motivat poate să realizeze foarte multe lucruri împreună cu o organizaţie puternică de romi.

Fără nici o îndoială, succesul va necesita un cadru de responsabilităţi naţionale și europene, însărcinate
cu reducerea discriminării, identificarea direcţiilor de acţiune, instituirea unui proces de monitorizare
și crearea de oportunităţi pentru consiliere și educare pe mai departe.

Principalele orientări avute în vedere pentru promovarea incluziunii, respectiv situaţia condiţiilor de
locuire, ocuparea forţei de muncă, sănătatea și educaţia, se află în responsabilitatea unor ministere
diferite.

Dacă aceste proiecte teoretice pot fi traduse în realitate și cristalizate într-o abordare holistică,
cuprinzătoare, urmează să se decidă la nivel local. Dacă anti-discriminarea va deveni o dimensiune a
tuturor acţiunilor preconizate depinde de cultura politică locală implicată.
Și acest lucru poate diferi destul de mult de la un loc la altul.

Fără o discuţie cu privire la opţiunile favorabile și costurile integrării, fără investiţii în consolidarea
capacităţii romilor și fără sprijin sistematic din partea autorităţilor locale, nici un program de
incluziune, indiferent de natura sa, nu poate deveni un succes.
În cazul în care procesul de sus în jos, dinspre Europa către orașe și sate, nu se confruntă cu un proces
de jos în sus, propagat în direcţie opusă, fondurile vor fi cheltuite în zadar și, în unele cazuri, vor face
mai mult rău decât bine.
4
La nivel local, problema privind politizarea identităţii nu este în aceeași măsură vizibilă. Acolo, ești ceea
ce ești și ai o identitate, indiferent de modul în care aceasta este exprimată. Consideraţia primară aici
este întrebarea dacă toţi cetăţenii vor acţiona împreună pentru a depăși inegalitatea și discriminarea,
care sunt inacceptabile.

Ceea ce ne dă speranţă este că pot fi găsite localităţi unde evoluţii de acest gen sunt posibile. Ceea ce ne
dă motive de îngrijorare este problema nerezolvată privind modul în care astfel de evoluţii dezirabile ar
putea fi generalizate și puse în practică și în alte locuri. Un proces de această natură trebuie să înceapă
prin clarificarea problemelor privind valorile și hotărârea de-a le rezolva.
Aceasta este direcţia în care urmărim să oferim un impuls proaspăt și, sperăm, fructuos.

Christian Petry
Freudenberg Foundation

5
 Spune-i adevărul, chiar dacă doare!
Confucius despre cel puternic

Resping politicile care se bazează exclusiv pe identitate rasială,

identitate de gen, orientare sexuală sau victimizare, în general.
Barack Obama

PREŢUL DE INTEGRARE A ROMILOR

Andras Biro

Această lucrare este propusă drept contribuţie la un dialog între persoane angajate și similare ca
gândire, romi și neromi deopotrivă. În particular, ea privește viitorul integrării acestei comunităţi
transnaţionale într-o lume globalizată.

De vreme ce mi s-a încredinţat această sarcină, nicidecum simplă, de a iniţia acest dialog, simt obligaţia
de a-mi declara subiectivitatea opiniilor de la bun început, cu condiţia ca concluziile la care aș fi putut
ajunge nu sunt altceva decât tot ipoteze, elaborate pe baza unei experienţe empirice, fără pretenţia de a
fi obiective sau știinţifice.
Prin urmare, ele rămân deschise pentru dezbatere, corectare, respingere sau, în cel mai bun caz, luate în
considerare.

Mai mult decât atât, îmi cer scuze în avans faţă de cititorii mei romi dacă, prin argumentaţie sau ipoteze,
această lucrare le poate răni sensibilităţile sau sentimentele, deoarece intenţia sa este să denunţe unele
dintre cauzele ce produc prejudicii omniprezente, nicidecum să le justifice.

Revenind în Ungaria, după 30 de ani ca emigrant, timp în care soarta populaţiilor din Lumea a Treia
devenise principalul meu interes personal și profesional, am fost frapat de discriminarea evidentă și la
scară largă împotriva romilor. Implicarea mea în dezvoltarea unei creșteri rapide a mișcării pentru
drepturi civile ale romilor a început cu tranziţia politică din 1989-1990.
Două decenii mai târziu, pare momentul potrivit pentru a ne revizui gândurile, abordările și acţiunile,
într-o curajoasă tentativă de introspecţie, purtată cu sinceritate și spirit de demistificare.

Titlul acestei lucrări impune o explicaţie.

Opinia mea este că, de-a lungul secolelor, procesul inegal de integrare și marginalizare a romilor în
societăţile în care trăiesc nu a avut loc niciodată fără pierderi - fără a plăti preţul - în termeni de
cultură1.
Aceste schimbări au fost, în general, impuse de cerinţele societăţilor gazdă, de multe ori prin excluziune
și forţă - chiar genocid.
În prezent, pentru prima dată în istorie, romii, prin mișcări, activiști și lideri, au posibilitatea de a-și
formula o gândire independentă și propriile strategii privind acest subiect. A contribui la o asemenea
dezvoltare mi se pare mie principalul obiectiv al acestei lucrări.

1
Termenul "cultură" ca mod de viaţă este utilizat în această lucrare ca fiind "un set de caracteristici distinctive
spirituale, materiale, intelectuale și emoţionale ale societăţii sau ale unui grup social", care cuprinde artizanat,
produse artistice și literare, un anume mod de a trăi împreună, sisteme de valori , tradiţii și credinţe.
6
Citatul din Obama este strâns legat de acest obiectiv, deoarece, în opinia mea, atâta timp cât
victimizarea predomină în spiritul celor excluși și nu se dezvoltă o nouă conștiinţă civică pe baza
principiilor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, nu prea are rost să sperăm la o integrare
bazată pe respect, multiculturalism și egalitate de șanse.
Prin urmare, de data aceasta, romii sunt cei care urmează să fie puși sub lupă, în încercarea de a
identifica ceea ce ar putea fi pietrele de încercare în procesul lor de integrare. "Este nevoie de doi ca să
dansezi tango", așa cum se zice. Așadar, atacând exclusiv prejudecăţile și stereotipurile din atitudinea
majoritarilor – chiar așa inacceptabile cum sunt -, dar ignorând slăbiciunile proprii romilor este un mod
de a reproduce, după opinia mea, starea de victimizare, ce blochează acţiunea și "explică"
imposibilitatea de a schimba status quo.

Cu toate acestea, trebuie, de asemenea, declarat răspicat că responsabilitatea istorică a majorităţii faţă
de minoritatea conlocuitoare nu poate fi nici ignorată, nici negată, cu atât mai mult în societăţi ghidate
de principii și constituţii democratice.
Încercarea de a explica aspecte ale unui asemenea subiect din perspectiva unui spectator este în mod
inevitabil părtinitoare și poate fi percepută ca ilegitimă de cei care aparţin comunităţii în discuţie.
Totuși, circumstanţa fericită în asumarea unui asemenea risc constă în faptul că această contribuţie nu
este decât una dintre multe altele, iar ceilalţi participanţi vor avea avantajul de a vorbi de pe poziţia de
iniţiaţi.bAstfel, pericolul de unilateralitate va fi limitat, iar rezultatul final sperăm să contribuie la o
dezbatere creativă.

7
 Componentele psihicului și caracterului naţional2 sunt elemente constitutive importante ale oricărei
conștiinţe naţionale... Ele contribuie la auto-caracterizare, ca mecanism de auto-sugestie, și apar din cele
mai vechi timpuri ca un element constitutiv al tuturor grupurilor sociale conștiente de raţiunea
apartenenţei lor.
În acest mod, grupul însuși este cel care creează caracteristici psihologice colective prin norme de
comportament și morale nescrise.
Jenő Szűcs

Unicitate și universalitate

După știinţa mea, romii sunt singurul grup socio-etnic care este răspândit pe tot globul. După ce și-au
pierdut patria mamă în urmă cu un mileniu, timp de secole ei au reprezentat cultura celuilalt în ţările
prin care au călătorit și au trăit, identificaţi prin denumiri diferite și vorbind mai mult de 150 de
dialecte ale limbii romani. În tot acest timp, până în epoca modernă, ei au fost intermitent atât pe drum
cât și sedentari, în același timp dovedind un caracter diferit inconfundabil, care a fost în egală măsură
cauză și pretext pentru excluderea lor.Datorită diversităţii și complexităţii lor extreme, modul de a privi
această comunitate nu poate fi altfel decât multidirecţional și interdisciplinar.

Astfel, ca regulă, aceast eseu va încerca să combine cele trei abordări, privind aspectele legate de
experienţa romilor din trei unghiuri diferite: analiza verticală, încercând să ia în considerare
stratificarea socială în cadrul grupurilor sau clanurilor (familii extinse) din perspectiva situaţiei de
putere a actorilor; aspectul orizontal, percepând rolul de apartenenţă la un subgrup sau clan, adesea
prioritar faţă de sentimentul mai cuprinzător al identităţii etnice; perspectiva transversală, având în
vedere gradul de integrare în societatea majoritară. Aceasta a devenit un factor din ce în ce mai
semnificativ în a demonstra diversificarea comunităţii și este uneori pusă în relaţie cu creșterea sau
reducerea mobilităţii sociale.

Se va întreprinde, de asemenea, o încercare de a combina percepţiile diacronice cu cele sincronice

privind relaţia romilor cu majoritarii, într-o anume rezervată păstrare a distanţei și a "misterului",
incluzând și frecventa idealizare romantică a unei libertăţi de invidiat, ce le-a colorat imaginea vreme de
secole. Dacă au existat în timp comunităţi asociate unor stereotipuri persistente, cu siguranţă a romilor
este câștigătoarea concursului.

Este foarte discutabil dacă asemenea ambiţioasă metodă de explorare ar putea fi aplicată pe parcursul
acestei lucrări, deoarece ar fi nevoie de o metodologie consecventă, care rămâne încă să fie elaborată.
Cu toate acestea, se pare că merită încercată, pentru a evita generalizările simplificatoare și
sentenţioase.

Cele mai vizibil distinctive elemente și caracteristici primare ale romilor sunt asociate, în opinia mea, cu
relaţia lor faţă de teritorialitate. Lipsesc date istorice consistente care ar putea explica motivele pentru
care și-au părăsit patria de origine sau șederea lor prelungită în Persia, înainte de-a ajunge pe
continentul european, în Evul Mediu târziu. De atunci, au alternat diferite perioade de sedentaritate și

2În multe ţări din Europa Centrală și de Est, romii au statut oficial de minoritate naţională; în altele, de pildă în
Ungaria, ele sunt considerate minoritate etnică.

8
pribegie, până în zilele noastre, când numai o mică parte a romilor a rămas itinerantă în unele ţări vest-
europene.
Cu totuși puţine excepţii, o concluzie generală pare pertinentă: nicăieri vreun număr semnificativ de
romi nu s-a transformat în ţărani sau agricultori, astfel încât rădăcinile și mijloacele lor de trai să depindă
de pământ.Eu văd în această trăsătură distinctivă motivul principal pentru care romii au fost percepuţi
de populaţia locală drept celălalt.

În mod evident, acesta nu poate fi singurul motiv pentru soarta lor, însă conservarea acestei detașări
intrinsece faţă de chiar fundamentul societăţilor sedentare constituie o diferenţă culturală importantă
și de lungă durată.Sunt adesea confruntat cu argumentul că există și alte grupuri itinerante, cu strategii
de subzistenţă neagricole.De pildă, există triburi nomade din Africa și Asia, precum și o seamă de
comunităţi amerindiene pre-agricole, de vânători-culegători, fără să mai amintim și diaspora evreiască.
Cu toate acestea, grupurile nomade, crescătoare de animale, itinerante sunt dependente de pășuni și
locurile de adăpat pentru a supravieţui, astfel încât au o relaţie permanentă cu pământul, care este atât
pragmatică, cât și spirituală - chiar dacă ţăranii sedentari le consideră prădătoare.

Triburile amerindiene, aidoma evreilor, au o relaţie spirituală elementară cu pământul, astfel că-și
reclamă teritoriile sacre.De milenii aceștia din urmă au repetat: "la anul viitor, în Ierusalim", până când
aceasta a devenit realitate, odată cu înfiinţarea statului Israel. În cazul lor relaţia cu pământul și ţara de
origine coincid, în timp ce, în cazul romilor, aspiraţia către o ţară de origine este practic inexistentă. Mai
mult decât atât, bogatul folclor al romilor subliniază și valorizează existenţa itinerantă 3, liberă ”ca
păsările cerului", văzută în același timp ca binecuvântare și blestem.

Pentru alţii, conexiunea intimă cu teritorialitatea este modul tradiţional de supravieţuire, însă pentru
romi felul de trai se bazează pe serviciile oferite celor sedentari, comunităţilor beneficiare, de care
depind. Timp de secole și într-o mare măsură până în prezent, această realitate de principiu a
determinat o relaţie de piaţă în care neromii sunt consideraţi, în esenţă, clienţi. Acest lucru pare să fie
factorul relevant în relaţie și această percepţie este de asemenea împărtășită și de gadjei4.

Lingușeala, convingerea cumpărătorului să achiziţioneze bunurile oferite reprezintă o tehnică

indispensabilă pentru obţinerea succesului. Prin urmare, abilitatea lingvistică și dezvoltarea unei
performante perspicacităţi psihologice5 au devenit la fel de importante pentru supravieţuire ca și
calitatea produsului ori stăpânirea unor competenţe relevante.

Printre mijloacele de trai ale romilor și prestările de servicii se numără și ceea ce aș numi sectorul
showbiz: spectacole de muzică, dans și circ sau ghicitul norocului etc., în timp ce sectorul comercial
constă din tranzacţionarea animalelor, în special cai, precum și comerţul mic. În sectorul meseriilor6,
aptitudinile de prelucrare a fierului și confecţionare a armelor erau cândva cele mai apreciate, dar
producţia cărămizilor din chirpici și prelucrarea lemnului au fost, de asemenea, importante, precum și
multe alte meserii, cum ar fi colectarea gunoiului - de obicei dispreţuite de localnici.
Lista este completată cu diverse alte ocupaţii neînsemnate.

Înainte ca revoluţiile industriale și post-industriale să le scoată de pe piaţă, aceste prestări de servicii au

făcut parte integrantă din economiile locale, timp de secole, umplând lacune și răspunzând nevoilor, în
special pentru populaţia din mediul rural. Acest model de activităţi economice derulate de romi s-a

3 Este bine de menţionat faptul că roata de căruţă a devenit emblema unificatoare a mai multor organizaţii civile și
politice ale romilor, simbolizând trecutul peripatetic, o istorie comună și identitatea poporului rom
4 În limba romani, gadjo este demunirea folosită pentru o persoană ne-romă, gadje la plural
5 Unii cercetatori au inventat conceptul de "utilitarism", înţeles drept atitudine necesară în acest comportament
6 Strict vorbind, această activitate nu face parte din sectorul de servicii, de vreme ce obiectele pentru vânzare

trebuie să fie întâi produse, dar vânzarea directă către clienţi, adesea chiar în casele lor, susţine asemenea
clasificare
9
caracterizat prin lipsa de legătură cu un anumit locus, fiind, prin urmare, adecvat stilului de viaţă
rătăcitor. Probabil că, în plus, și saturaţia de pe pieţele locale a determinat grupuri individuale să-și
caute noi clienţi prin alte părţi. Oricum, întrebarea dacă acest tip de mijloace de trai a determinat modul
de viaţă itinerant sau invers este la fel de relevantă ca dilema cu oul și găina.
Ce pare în egală măsură important să subliniem este faptul că tipul acesta de activitate economică a fost
orientat cu precădere către supravieţuire, mai degrabă decât către acumulare. În consecinţă, a avut un
caracter închis și limitat. Se poate ca acest factor să fi contribuit în mod semnificativ la reproducerea
statutului de marginalizare socială cunoscut de romi vreme de secole.
Unele dintre profesii erau foarte apreciate de comunităţile beneficiare, situându-i pe practicanţii lor în
vârful piramidei în termeni de stratificare socială, respectiv muzicienii și anumite categorii de oameni
de afaceri. În ton cu fascinaţia perpetuă a romantismului, cererea de ceea ce s-a numit "muzică
ţigănească" și faima artiștilor care o interpretau și-au atins culmea în timpul veacului al XVIII-lea și, mai
apoi, în secolele XIX și XX7.
Cu toate acestea, alte profesii mai puţin prestigioase, cum ar fi cerșetoria, au rămas în partea de jos a
piramidei. Aceste mijloace de trai ale romilor și statutul lor pot corespunde, mai mult sau mai puţin,
poziţiei ocupate de castele comparabile în India, patria lor originală.

O altă trăsătură caracteristică romilor este relaţia lor cu religia. În cursul șederii lor în diferite ţări,
religia originală, probabil animistă, adoptată de mai multe grupuri care au ajuns în Europa, a fost formal
abandonată în favoarea religiei dominante, monoteistă, din ţările gazdă - în principal, catolicismul,
ortodoxia greacă și islamismul. În timpurile moderne, bisericile protestante au câștigat, de asemenea,
adepţi și, mai recent, biserica penticostală și-a recrutat un număr mare de enoriași printre romi.

Acest proces dovedește o capacitate excepţională de adaptare la noi condiţii, în scopul de a reduce
fricţiunile cu localnicii și a îmbunătăţi condiţiile de supravieţuire în vremuri în care religia constituia
elementul dominant al identităţii în societate. Acest lucru nu trebuie privit ca o "trădare" totală a
vechilor credinţe, ci poate fi înţeles mai degrabă ca un proces de asimilare spirituală la crezurile
dominante, rezultând un complex sincretic, în care miturile și ritualurile originale persistă ca sâmbure
al viziunii lor asupra lumii.

De-a lungul secolelor, cunoașterea prezumată și mărturisită a misterelor vieţii și universului nu a fost
doar împărtășită de toate grupurile, dar pentru mulţi, în special femei 8, s-a cristalizat chiar într-o
meserie. În esenţă, credinţele profunde ale romilor, în care evenimentele naturale sunt percepute ca
fenomene supranaturale, determinate de spirite puternice ce pot decide destinul fiecăruia - în mod
fundamental o viziune superstiţioasă asupra lumii -, s-au topit în religiile monoteiste cu care s-au
întâlnit în peregrinările lor.

Tipuri asemănătoare de credinţe animiste pot fi găsite peste tot în lume, acolo unde domină cultura
orală și, prin urmare, acest aspect pare a fi relevant și în explorarea soartei romilor. Minorităţile
nealfabetizate, unde credinţele, valorile și tehnologiile de supravieţuire trebuie transmise pe cale orală,
sunt în dezavantaj în comparaţie cu cele care posedă o cultură scrisă. Pentru acestea din urmă, având în
vedere rolul semnificativ jucat de elitele religioase și intelectuale, alfabetizarea este decisivă în
dezvoltarea globală a societăţilor.
Analfabetismul minorităţilor în cadrul acestor societăţi alfabetizate presupune handicap, statut inferior
și excludere. În plus, analfabetismul îndeplinește un dublu rol. Pe de o parte, el conservă stilul de viaţă și
valorile tradiţionale, așadar identitatea, în timp ce pe de altă parte împiedică dezvoltarea unei elitei

7 Opera Carmen a lui Bizet și ţigaretele Gitanes sunt doar cazurile cele mai cunoscute de exploatare a nebuniei
romantice
8 Cercetările arată că figurile feminine ocupă un loc central în reprezentările mitice și credinţele religioase ale

romilor. Poate că acest lucru explică de ce imaginea Fecioarei Maria apare, cel mai adesea, ca icoană preferenţială
pe pereţii locuinţelor lor
10
autohtone, cu știinţă de carte, prin urmare reduce competitivitatea întregului grup, împiedicând-o să
atingă poziţii de egalitate cu majoritarii.

În astfel de cazuri, realitatea tendinţelor istorice arată că, numai plătind preţul aculturaţiei, elitele
minoritare pot atinge la o relativă egalitate cu echivalentul lor din societatea dominantă. De altfel, în
cursul acestui proces, elitele dezvoltă adesea tendinţe asimilative puternice, ajungând la pierderea sau
negarea rădăcinilor.

Diversitatea orizontală care caracterizează grupurile și clanurile în termeni sub-etnici este chiar și
mai vizibilă acolo unde integrarea, sedentarizarea ori pribegia au luat diverse forme, drept consecinţă a
schimbărilor istorice pe care le-au cunoscut societăţile gazdă.
Politicile relativ liberale cu privire la minorităţi din Imperiul Otoman se află în făţiș contrast cu cele de
violentă asimilare din Imperiul Austro-Ungar sau cu versiunea haotică din Imperiul Rus. Aceste foarte
diferite abordări au avut toate efect substanţial asupra măsurii în care diferite tradiţii și ritualuri au fost
conservate sau treptat pierdute de grupurile de romi.

Cu toate acestea, se poate identifica un principiu pivot, pe cât de persistent, pe-atât de răspândit:
dihotomia fundamentală din viziunea asupra lumii – întâlnită, de asemenea, în multe alte credinţe
tradiţionale - care opune radical puritatea autohtonilor faţă de poluarea produsă prin amestecul cu
gadjeii. În unele cazuri, pângărirea poate proveni chiar de la un membru al unui alt sub-grup al
comunităţii globale de romi, însă, în principal, gadjo-ul, celălalt, este cel impur. Acest principiu
elementar pare să fi fost, de asemenea, principalul responsabil pentru longevitatea codurilor
tradiţionale de conduită în relaţiile cu membrii societăţilor gazdă.

Acceptarea hotărârilor pronunţate de Criss Romano9a fost un alt factor de lungă durată în construirea
identităţii și conservarea imaginii de sine. Între timp, romii au continuat să practice rituri și ritualuri
legate de căsătorie, deces, îmbrăcăminte etc., în grade diferite, în funcţie de intensitatea proceselor de
aculturaţie pe care le-au parcurs. A te supune legilor și reglementărilor poate să pară pervertire pentru
un grup socio-etnic care a fost exclus din mecanismele economice obișnuite ale societăţii-gazdă, ţinut
departe de normele de procedură principale privind proprietatea privată și permanent expus la
hărţuielile aparatului de aplicare a legii.

După ce s-au aflat timp de secole în asemenea situaţie, mai ales atunci când îndurau dificultăţile
perioadelor de pribegie din istoria lor, foarte adesea romii au considerat ei înșiși că trăiesc la marginea
legalităţii gadjo. Drept urmare au avut uneori nevoie să apeleze la mijloace de supravieţuire ce erau
incompatibile cu aceste legi.

Această detașare faţă principiile sacrosancte ale proprietăţii private ce reglementează societăţile
sedentare încă de la proclamarea celor Zece Porunci, a etichetat comunitatea romilor în ansamblu ca
hoaţă. Fără îndoială, aceste relicve ale unui mod de viaţă rătăcitor, fără locuinţă stabilă și făcându-și
singuri porţie din roadele naturii ca daruri ale zeilor, au rămas pentru unii un mod imediat de a-și
satisface nevoile elementare.

Relaţia cu actualitatea, la fel ca și cu un simbolic gadjo, care reprezenta principala sursă de venit, dar în
același timp și bariera ce împiedica accesul liber la bunurile necesare, i-a condus pe romi către
adoptarea unui comportament de supunere în care lingușirea și înșelăciunea au devenit tehnică de
supravieţuire.
Termenul de origine turcească șmecherie (shmekeria) - încă în uz în toate ţările care au parcurs o
prelungită ocupaţie otomană - acoperă un întreg mănunchi de atribute (viclenie, păcăleală, înșelăciune).

9Comunităţile de romi au respectat, în general, hotărârile acestei instanţe indigene, bazată pe decizii consensuale
ale membrilor - personalităţi respectate din cadrul comunităţii. În cazuri extreme, cei găsiţi vinovaţi erau
condamnaţi la ostracizare și excludere din comunitate
11
Acestea au fost considerate ca atribute valorice nu doar pentru a obţine avantaje materiale, ci și, la fel
de important, pentru a căpăta răsplata psihologică de-a fi chit cu gadjo-ul, imaginea puterii.
Indiferent de factorii etnici sau culturali, neputinţa este cea care generează în mod natural asemenea de
tehnici ale celui slab și dependent10.

Concomitent cu șmecheria (shmekeria) și în opoziţie cu ea, regulile Pakiv-ului funcţionează ca un

mecanism moral, de auto-apărare, faţă de profanatoarele reguli externe și moravuri ale gadjo-ului.
Conceptul de Pakiv se referă la un complex de valori, precum credinţă, încredere, sinceritate, cinste,
respect, supunere faţă de cei mai în vârstă - elemente fundamentale ale coeziunii interne din grupul de
romi.
Într-un sens, Pakiv reprezintă imaginea pozitivă în oglindă a modelelor comportamentale negative și
defensive ce caracterizează relaţia romilor cu gadjeii, dominată de îndoială, suspiciune, teamă și
neîncredere.

Ar trebui subliniat faptul că discriminarea sistematică și excluderea, aplicate romilor de societăţile-

gazdă, sunt intim întreţesute cu componentele comportamentale ale romilor sumar descrise mai sus.
Aici, din nou, dihotomia oul-sau-găina apare ca aspect semnificativ al subiectului pus în discuţie.

Cu toate acestea, nu putem ignora faptul că secole întregi de convieţuire nu au fost capabile să
depășească – iar, în zilele noastre, dimpotrivă, au exacerbat periculos - neînţelegerile, conflictele și chiar
ciocnirile între societăţile din Europa Centrală și de Est (ECE) și minoritatea "străină" a romilor, aflată
în creștere numerică.

În legătură cu ipoteza privind componentele unicităţii, caracteristicile enumerate mai sus reprezintă
doar modele sau tipologii ideale și, prin urmare, nu iau în considerare schimbările care au avut loc în
dinamica de integrare/marginalizare, pribegie/sedentarizare din ultimele două secole. Mișcările către
răsărit sau către apus, forţate sau voluntare, pe termen lung ori spontan sedentarizate, toate au
contribuit la creșterea interacţiunii cu comunităţile gazdă. Prin urmare, aculturaţia s-a produs în grade
diferite, ceea ce devine deosebit de vizibil din încorporarea unor termeni locali sau concepte care
lipsesc din limba romani, precum și din includerea vocabularului din limbile indigene.

Dar pentru segmente largi ale populaţiei rome aceasta a însemnat să-și pieardă uzul limbii materne. În
cele din urmă, revoluţiile industriale și post-industriale au contribuit la erodarea valorilor lor
tradiţionale, precum și a afacerilor lor, păstrându-le doar în cazuri rare, ca meserii ostracizate, la
periferia societăţilor gazdă.

Două modele de integrare forţată

De-a lungul secolelor, mai multe procese au condus la o mai mare integrare a romilor în diferite părţi
ale continentului european. Acestea sunt diferenţiate, atât prin intensitate, cât și prin rezultate. Am
încercat să mă concentreze asupra a două cazuri de integrare forţată, care au avut loc în Europa
Centrală.
Un alt motiv pentru concentrarea pe această regiune privește demografia.

Majoritatea covârșitoare a romilor sunt acum de găsit în ţările Europei Centrale și de Est, unde, în
funcţie de ţară, formează acum 6 până la 10 la sută din totalul populaţiei. În consecinţă, autorităţile din
aceste ţări se află într-o situaţie foarte diferită de cea a omologilor lor din Occident, unde numărul
romilor a fost și rămâne limitat. Comunităţile de romi relativ mai mici au însemnat și că modul lor
tradiţional de viaţă și itineranţa au fost mult mai ușor tolerate.

În memoriile lui Bernal de Castillo, soldat al lui Cortez, în timpul colonizării Mexicului din secolul al XV-lea, sunt
10

menţionate neîncetate plângeri împotriva înșelăciunilor, potlogăriilor și duplicităţii amerindienilor

12
Cu toate acestea, în Spania, ţara cu cea mai mare populaţie de romi din Europa de Vest, se poate
constata un tip organic lent de integrare.

Structurile de putere cu administraţii excesiv centralizate, așa cum sunt în ţările Europei Centrale și de
Est, acuzau lipsa unor tradiţii democratice și, în cele două cazuri examinate aici - absolutismul luminat
din secolul al 18-lea și modelul sovietic al secolului 20 -, au fost folosite măsuri forţate. Acestea au fost
motivate atât ideologic cât și prin raţiuni economice.

S-a afirmat despre ele că au fost bazate pe principii umaniste, precum și de inginerie socială raţională, în
același timp prevestind "fericire" egală pentru cei supuși acestor experimente. Rezultatele anticipate nu
s-au materializat, deși există diferenţe substanţiale între cele două experienţe. Împărăteasa habsburgă
Maria Tereza a decis să-i redenumească pe toţi ţiganii din imperiul ei, numindu-i obligatoriu maghiari
noi sau ţărani noi.

Măsurile au avut ca scop nu numai asimilarea romilor, ci și transformarea lor în ţărani plătitori de
impozite, revitalizând simultan și teritorii care fuseseră grav sub-populate, drept consecinţă a
războiului împotriva Imperiului Otoman. Decrete chiar și mai severe au fost adoptate ulterior de
succesorul ei, Iosif al II-lea. Printre altele, acestea au inclus interdicţia romilor de a se căsători,
îndepărtarea copiilor de părinţi și repartizarea lor în familii vorbitoare de limbă maghiară, precum și
interzicerea categorică a nomadismului.

Rezistenţa a venit nu numai din partea "noilor maghiari", ci și a autorităţilor locale neglijente, în vreme
ce refuzul gadjeilor de a se amesteca cu ei a fost de asemenea un alt factor în subminarea acestei
asimilări.
Consecinţa cea mai persistentă este pierderea utilizarii limbii romani pentru marea majoritate a
romilor maghiari. Sedentarizarea a fost un rezultat chiar mai semnificativ al acestei politici. Datele
recensământului din 1893 indică aproape 90 la sută dintre romi ca sedentari (și o proporţie similară de
analfabeţi). În pofida cifrei uimitor de mare a romilor sedentarizaţi, datorată, probabil, defectelor din
metodologia recensământului, modelul dominant de locuire din regiunea Europei Centrale și de Est a
fost și rămâne, în principal, segregat11.

Această perioadă, de asemenea, pare să fi contribuit la o schimbare în interiorul comunităţii de romi din
perspectiva celor mai apreciate profesii. Fierarii, care timp de secole reprezentaseră un fel de
aristocraţie, au fost înlocuiţi de muzicieni, ce au devenit participanţi indispensabili la sărbătorile și
festivităţile tuturor straturilor societăţii. O mai atentă, uneori chiar intimă, relaţie cu clienţii, combinând
divertismentul cu o comuniune agreabilă, a contribuit la o schimbare de percepţie în rândul majorităţii,
cel puţin în ceea ce privește acest segment particular al romilor. Stilul de viaţă al acestor muzicieni, mai
ales în orașe și cetăţi, pare să-i fi îndepărtat de miezul comunităţii romilor, pe măsură ce au devenit
conștienţi de statutul lor privilegiat și chiar au adoptat prejudecăţile predominante. În acest fel, ei au
reprezentat o variantă locală a sindromului unchiului Tom.

Pe de altă parte, mulţi lideri politici moderni ai romilor provin adesea din acest mediu privilegiat,
întrucât educaţia formală le-a fost accesibilă la vîrste mai fragede decât altora. În consecinţă, tocmai
printre astfel de romi a apărut o nouă conștiinţă etnică, devenind prioritară faţă de cea tradiţională,
esenţial bazată pe înrudire.

11 În fostul Imperiu Otoman, mahala (cartier periferic) – numărând uneori până la zeci de mii de romi ce locuiau în
aceeași vecinătate - este, probabil, un motiv suplimentar pentru care un puternic nomadism cultural a fost, practic,
eliminat, coexistenţa, mai mult sau mai puţin pașnică, evoluând în cadrul unui proces de integrare mai puţin dur
13
Drumul de la noii maghiari către noii proletari nu a fost la fel de dificil ca și tentativa de asimilare
violentă întreprinsă de Habsburgi. Perioada de aproape două secole care separă cele două integrari
forţate poate fi caracterizată, "ca de obicei", în termeni de excluziune socială și discriminare 12.

După cum deja s-a menţionat, cea mai vizibilă schimbare în statutul romilor a fost sedentarizarea
majorităţii clanurilor și familiilor, chiar dacă și categoria de semi-sedentari mai putea fi găsită în
recensăminte, în care romii erau înregistraţi ca sedentari pentru cea mai mare parte a anului, dar se
deplasau în timpul perioadelor de cules recolta, când mulţi găseau de lucru sezonier ca muncitori la
ferme (argaţi) 13.

Însă, în general, ocupaţiile liberale au rămas modul preferat de a obţine venituri, în principal, prin
producerea și vânzarea de obiecte de uz casnic, prin muzică sau comerţ. În contextul economiei locale a
acestei perioade, traiul la marginea satelor a făcut parte din procesul de schimb, romii reprezintând o
forţă de muncă ocazională, atunci când este periodic necesară.
Aici au fost în general trataţi cu generozitate și condescendenţă paternalistă, mai degrabă decât cu
dispreţ, mai cu seamă când era vorba despre ţiganii noștri, nu despre acei ţigani suspecţi, care încă
vagabondează și fură găini. Până la sfârșitul celui de al doilea război mondial nu au existat politici
asimilatorii comparabile cu cea a Habsburgilor.

Privită ca o problemă marginală, problema ţiganilor a fost tratată ca o chestiune ce ţine de treaba
poliţiei și a ministerelor de interne, responsabile cu controlul circulaţiei acestora, precum și al
enclavelor lor de la marginea satelor și orașelor. Prejudecăţi străvechi argumentau opinia general
acceptată privind romii ca infractori. Un decret din 1938 al Ministerului ungar de Interne stipula: "orice
ţigan este un suspect", iar un decret din 1942 prevedea: "un ţigan are dreptul să-și părăsească așezarea
numai pentru a merge la locul său de muncă... și nu se va așeza pe băncile orașului.”

Identitatea și cunoașterea limbii se menţine mai bine decât în localităţile geografic mai dispersate din
fostul Imperiu Austro-Ungar. Totuși, această stare de fapt fusese un paradis în comparaţie cu ceea ce
era pe cale să urmeze. Porrajmos – Holocaustul romilor a produs mii de victime, ce au fost mai întâi
deportate și apoi exterminate. A fost nevoie de o întreagă jumătate de secol pentru ca acest lucru să fie
recunoscut oficial, iar datele concrete cu privire la cei dispăruţi încă lipsesc.

Deși noile constituţii de după război i-au recunoscut pe romi drept cetăţeni cu drepturi depline,
guvernele i-au considerat de importanţă minoră și au plătit doar servicii de faţadă pentru nevoile lor
sociale și educaţionale. Regimurile comuniste care s-au instaurat curând după război au adoptat
modelul sovietic de tratament al minorităţilor naţionale ca având doar semnificaţie folclorică. Acest
statut retrograd a fost mai apoi înrolat sub drapelul internaţionalismului proletar. În practică, romi abia
dacă erau consideraţi minoritate naţională sau etnică autentică.

Anii de după război, caracterizaţi prin industrializare forţată și severe lipsuri ale bunurilor de consum,
le-au oferit romilor pricepuţi la munca artizanală o anume marjă de manevră, pentru o scurtă perioadă.
Între timp, reformele funciare nu au fost aplicate romilor, deoarece numai ţăranii fără pământ și foarte
săraci primeu dreptul la câţiva acri. Cu toate acestea, adevărul este că foarte puţini romi erau dornici să
lucreze pământul ca fermieri. Unii au făcut-o 14, dar mulţi alţii au preferat să deţină doar un animal
domestic sau două.

12 Cu excepţia macabră a deportărilor și exterminării romilor de către naziști și aliaţii lor din regiune - acte oribile
care cu greu pot fi calificate drept politici de integrare
13 Am observat că acest lucru se întâmplă încă în sudul Franţei, unde culesul strugurilor este sursa obișnuită de

venit pentru romii itineranţi

14 Am avut prilejul să întâlnesc câţiva în Bulgaria, la începutul anilor 1990

14
Modelul extensiv de creștere sovietic prin industrializare rapidă, cu a sa niciodată satisfăcută cerere de
forţă de muncă necalificată, a epuizat repede forţa de muncă din rezervorul ţăranilor rămași fără
pământ.
Diferenţa a fost parţial acoperită, la sfârșitul anilor 1950, prin întoarcerea către romi - o schimbare ce
le-a modificat radical traiul și stilul de viaţă. Era practic imposibil să scapi de statutul de lucrător
angajat, câtă vreme cartea de identitate obligatorie pentru orice adult includea nu numai numele
angajatorului, în mod normal, o întreprindere de stat, dar chiar și ocupaţia precisă. Au fost organizate
tabere de muncă punitive pentru cei denumiţi "dușmani de clasă" sau "paraziţi" - persoane considerate
că se eschivează de la construcţia socialismului.

În contrast cu guvernările anterioare, regimurile de guvernământ au formulat politici pentru romi,

subliniind inacceptabilitatea înapoierii lor sociale și economice, precum și necesitatea de incluziune
socială a acestora, cu toate că diferenţele lor culturale și etnice fuseseră ignorate. Spre deosebire de
Habsburgi, aceste administraţii totalitare au reușit să-i recruteze pe romi pe pieţele de muncă obișnuite,
în covârșitoarea lor majoritate ca muncitori necalificaţi 15.

În această privinţă, cele mai mari cereri erau în industria grea, construcţii, minerit și în fermele de stat.
Multe femei de etnie romă erau, de asemenea, folosite în fabrici de textile.
De la sfârșitul anilor șaizeci, un grup important de sociologi maghiari cu gîndire asemănătoare a început
să abordeze problema sărăciei. Aceste eforturi au culminat cu un proiect de cercetare din 1971, condus
de Istvan Kemeny16
Aceasta cercetare a colectat date indispensabile privind populaţia romă din ţară și reprezintă baza cu
datele cele mai detaliate și mai fiabile privind romii din această perioadă, pentru întreaga regiune. Cu
toate acestea, din lipsa unei alternative, definirea grupului ţintă de ţigani a fost cea folosită de
oficialităţi17.

Această iniţiativă critică era dificil de apreciat de către regim. Aceeași cercetare a fost repetată, mulţi ani
mai târziu, după ce Kemeny a revenit din emigrarea forţată, caz unic în această parte a lumii.

În afară de câteva romane, poezii și nuvele scrise de scriitori și poeţi romi în aceste decenii, nu sunt
disponibile dovezi substanţiale care să descrie schimbările care s-au produs în aspectele
comportamentale și psihologice din viaţa noilor proletari. Prin urmare, întrebările și ipotezele care
urmează îmi aparţin în întregime.

Presupoziţiile mele au la bază convingerea că impunerea unei culturi străine dominante provoacă o
serie de sindromuri, în primul rând, în termeni de identitate18. Experienţa romilor a fost similară, dar nu
identică cu procesele de integrare suferite de populaţiile născute în colonialism. În egală măsură
important, cu toate acestea, este impactul realizat de noile ocupaţii și stilul de viaţă care schimbă,
condiţiile materiale ale celor în curs de integrare. Pe parcursul istoriei, multe dintre aceste procese au
fost treptat și netraumatic modelate prin multiplele interacţiuni dintre actori. Dar politicile brutale,
dacă aplicate pe o perioadă îndelungată, cum sunt cele de până în 1961, pot avea o influenţă profundă
asupra procesului de schimbare.

De-a lungul căii lor sinuoase prin istorie, romii nu au fost niciodată complet "supuși" felului de-a fi
impus de moravurile gadjo. Timp de secole, ei au păstrat o capacitate excepţională de a se adapta,

15 Statisticile oficiale de la sfârșitul anilor 1970 cifrează că peste 80% din bărbaţii romi și aproape 50% dintre
femei ocupau locuri de muncă obișnuite
16 Un grup de cercetători de renume - Ottilia Solt, Gabor Havas, Zsolt Csalog și alţii - a fost implicat nu doar în

această cercetare, dar a lansat și o mișcare independentă de solidaritate cu cei săraci

17 Chiar și în școala primară, înregistrarea numelui pentru elevii romi era însoţită de litera "c", pentru cigán (ţigan)
18 A se vedea Franz Fanon, The Wretched of the Earth (Mizerabilul pământului), MacGibbon & Kee, 1965

15
renunţând la ceea ce este strict necesar, dar menţinând în același timp esenţa valorilor și culturii lor
indigene.
Cu toate acestea, după ce deceniile anterioare le-au slăbit capacitatea de rezistenţă, ingineria socială de
tip sovietic a obţinut cel mai mare succes în aculturalizarea lor, în principal prin perimarea meseriilor
tradiţionale ale romilor.

Percepţia asupra timpului pare a fi cea mai evidentă schimbare care i-a afectat. Producţia
standardizată, cu program obligatoriu de activităţi efectuate în mod repetitiv la locul de muncă, se afla în
directă contradicţie cu flexibilitatea pe termen lung a muncii, ce determinase felul tradiţional de
percepere a vremurilor. Nu efortul fizic reprezenta o noutate. Dimpotrivă tipuri de exploatare dură sau
chiar de auto-exploatare a muncii nu erau tocmai necunoscute. În schimb, nou era caracterul sistemic și
sistematic al vremurilor noi, ce a trebuit să fie îndurat și încet-încet acceptat.

La început, nu fusese chiar evident pentru ei că orele de muncă din ziua următoare vor deveni prioritare
faţă de evenimentele din familie sau de sărbători, astfel că mustrarea pentru absenţe apărea nedreaptă
sau inumană. Dar de-acum, ca angajaţi permanenţi, "închisoarea timpului" a început să-i asuprească în
același mod ca toţi ceilalţi lucrători. Relaţia cu venitul monetar regulat, utilizarea sa planificată sau
acumularea păreau la fel de nepotrivite și, oricât de paradoxal ar părea, iraţionale.
Obișnuita lor situaţie de lipsuri permanente - chiar pâinea din ziua următoare era pusă la îndoială - a
condus către o justificare alternativă, în virtutea căreia satisfacerea imediată a nevoilor elementare
devenise prioritatea absolută. Acum, pentru prima dată în istorie, familiile lor puteau conta pe un venit
elementar și sigur în fiecare lună, an după an.

Tipurile de securitate oferite tuturor membrilor așa-numitei societăţi socialiste de stat a devenit parte
din viaţa cotidiană și pentru romi. Acest lucru însemna nu numai siguranţa locului de muncă, dar și
servicii de sănătate, locuinţe19 și școlarizare obligatorie pentru copii. Asemenea beneficii fuseseră
necunoscute până atunci și au înlocuit existenţa la întâmplare, pe care o duseseră până atunci.
Sentimentul de securitate le-a fost întărit mai apoi și prin faptul că declaraţiile rasiste au fost declarate
ilegale, prin urmare, pasibile de pedepsire20.

Acest mediu schimbat a încurajat noi tipuri de contact personal între romi și colegii lor de muncă
neromi, mergând chiar până la a bea o bere împreună, ocazional, după program, la cârciuma din cartier.
De asemenea, el a făcut mai accesibilă mobilitatea socială pentru persoanele de etnie romă, fie prin
accesul la învăţământul tehnic, fie prin promovarea în poziţia de șef de echipă în construcţii sau minerit.
Unii romi s-au alăturat partidului comunist de guvernământ sau au fost recrutaţi în forţele armate ori în
poliţie. Pentru puţini fericiţi chiar obţinerea unor grade universitare devenise un obiectiv realizabil.
Aceste tendinţe au avut, în egală măsură, efect vizibil asupra tradiţiilor sociale și culturale din cadrul
grupurilor de romi.

De pildă, influenţa unor figuri puternice, cum era vajda (bulibașul)21, s-a diminuat, chiar printre
grupurile de romi vorbitori de romani – cei mai statornici apărători ai tradiţiei.
Astfel de evoluţii au demonstrat limpede legătura intimă dintre integrare și aculturalitate (aici unii ar
folosi, probabil, termenul ”asimilare”). În concluzie, proletarizarea pe care au parcurs-o romii le-a
schimbat radical rolul în societate. Ca regulă, ei au fost împiedicaţi să continue obţinerea mijloacelor de

19 Guvernele cehoslovace i-au supus pe romi la o serie largă de măsuri discriminatorii. După al doilea război
mondial 200.000 de romi au fost transportaţi cu forţa din Slovacia în centrele industriale din Moravia și Boemia,
iar după prăbușirea regimului comunist mulţi au fost declaraţi apatrizi, după separarea celor două state, în 1993
20 Măsuri legale de interzicere a declaraţiilor discriminatorii, în sine, nu au dus la dispariţia prejudecăţilor faţă de

romilor, dar le-au făcut mai acceptabilă viaţa de zi cu zi

21 Lider tradiţional cu legitimitate îndoielnică. În Ungaria, acest fenomen a reapărut recent din cenușă, contribuind

la aglomerarea haotică a scenei cu auto-declaraţi salvatori ai comunităţii

16
trai din sectorul serviciilor, ca altădată, în schimb un număr mare trebuind să se alăture procesului de
producţie din societăţile gazdă.

Începând din acest moment, înţelesul exact al termenului de societate gazdă devine discutabil, deoarece
conștientizarea unei duble identităţi - atât naţional, cât și etnic - a căpătat treptat relevanţă. Experienţa
învăţământului obligatoriu, a salariului egal pentru muncă egală, precum și recrutarea pentru
efectuarea stagiului militar, la fel ca semenii lor gadje, toate aceastea au întărit sentimentul de
apartenenţă al romilor la naţiune.
Desigur, discriminarea nu a dispărut brusc din viaţa cotidiană, dar noi oportunităţi au apărut la orizont
pentru romi. Cu toate acestea, separarea de secole faţă de dezvoltarea socială majoritară a rămas în
continuare un obstacol major în calea incluziunii lor pe scară largă. Prin urmare, categorii dezavantajate
de la marginea marginalizaţilor - deși beneficiind și ele de locuri de muncă și asigurări sociale – n-au
reușit să ţină pasul. De altfel, într-o perioadă de mai puţin de patruzeci de ani, acoperind abia două
generaţii, ar fi fost nerealist să fie așteptate rezultate mai substanţiale. Schimbarea radicală cerea mai
mult timp.

Mai apoi, romii erau adesea mutaţi în blocuri, inflamînd tensiuni inter-etnice ce puteau fi evitate. În
contrast, în ultima sa perioadă, regimul Kadar a acordat romilor angajaţi din Ungaria credite ieftine
pentru construirea de case familiale.

Izgonirea din Paradis

Este obișnuit să se afirme că perdanţii cei mai mari după colapsul modelului sovietic din 1989-1990 au
fost romii. În realitate, adoptarea unui model neo-liberal și restructurare economică ulterioară au
afectat o mare parte a forţei de muncă în general, dar în primul rând pe cei necalificaţi, între care romii
erau nucleul. Dar este la fel de adevărat că, în timp ce cea mai mare parte a noilor șomeri neromi au
reușit treptat să reintre pe piaţa forţei de muncă, covârșitoarea majoritate a muncitorilor romi a
îngheţat în ultimele două decenii.

În plus, creșterea demografică rapidă a populaţiei de etnie romă - un model caracteristic pentru
populaţiile din Lumea a Treia - a devenit mai vizibilă, odată cu izgonirea sa din Paradis, în timp ce
majoritatea populaţiei a scăzut ca pretutindeni în Europa. Îndreptăţiţi să beneficieze de sistemul de
securitate socială, cu toate că nu mai puteau contribui la aceasta din pricina cauza șomajului lor forţat,
romii din noile democraţii au fost din ce în ce mai des desemnaţi drept ţapi ispășitori, într-o atmosferă
din care anteriorul ethos al solidarităţii se evaporase.

Începutul anilor 1990 a fost plin de iluzii precum aceea că oamenii credeau că libertatea și bunăstarea
erau sinonime în Occident, dar aceste speranţe s-au risipit repede pe măsură ce legile economiei de
piaţă au început să funcţioneze. Grupuri de romi, cu experienţă în comerţ, au profitat curând de noile
oportunităţi oferite de micul trafic transfrontalier. Totuși, aceste lacune au fost repede închise de
controale mai stricte. Cu toate acestea, asemenea tranzacţii au produs o pătură subţire de oameni de
afaceri de etnie romă de succes, ce-și întreţineau existenţa din comerţul cu antichităţi, flori, catering ori
din mici firme de construcţii.

În contrast, marginalizarea majorităţii covârșitoare a romilor șomeri s-a intensificat dramatic în această
perioadă. Acest proces a avut cel mai mare impact asupra celor din satele izolate din regiunile
subdezvoltate economic. Acolo, oportunităţi pentru locuri de muncă erau practic inexistente, iar
singurul mijloc de completare a veniturilor modeste ale familiei era munca ocazională ilegală. Acești
romi își uitaseră priceperea în ocupaţiile lor tradiţionale și nu și-o înlocuiseră cu experienţă
antreprenorială contemporană, fiind zeci de ani "pervertiţi" prin oportunităţi de locuri de muncă ușor
accesibile. Și, cel mai rău dintre toate, își pierduseră abilitatea de-a rezolva probleme acute de
supravieţuire.
17
Ajutorul social fiind singura lor sursă regulată de venit, masa de ex-proletari romi a căzut ușor pradă
cămătarilor și a fost acoperită de uitare. Ei și-au pierdut, de asemenea, sensul convenţional asupra
timpului - care fusese atât de greu de dobândit -, capii de familie nemaiplecând la muncă în fiecare
dimineaţă.

Între timp, o generaţie de copii a crescut lipsită de orice experienţă privind sensul de-a avea un loc de
muncă permanent. În acest mod, o pătură substanţială a populaţiei rome a alunecat către cultura de
periferie, cu toate efectele sale secundare negative, precum agresiunea și crima, ceea ce n-a făcut decât
să consolideze re-emergente prejudecăţi despre ţiganul leneș, inutil, bun de nimic, parazit.
În pofida consecinţelor sociale și economice negative, democraţiile post-comuniste au oferit romilor -
pentru prima dată în istorie - posibilitatea de a fi consideraţi cetăţeni. Până atunci, singurele lor
mijloace de auto-afirmare fuseseră așa-numitele asociaţii culturale. Fără excepţie, acestea erau iniţiate
și controlate strict de partidul-stat, iar liderii lor erau aleși din exclusivista nomenclatură romă.
În primii ani de după schimbarea de regim, multe dintre noile iniţiative ale ONG-urilor lansate de elitele
locale ale romilor au păstrat aceeași stare de spirit și s-au concentrat pe asigurarea finanţării pentru
grupurile lor de muzică și dans tradiţional.

La acel moment, numai puţine organizaţii, conduse de elite intelectuale, cu sediul în capitale, aveau
înscrise drepturile omului, advocacy ori discriminarea pe agenda lor de lucru. Dar, inevitabil, a fost
nevoie de timp pentru dezvoltarea nivelului de conștientizare. Aceste iniţiative ar trebui privite în
contextul schimbărilor bruște și neașteptate ce au avut loc în regiune, odată cu instaurarea pașnică22 a
unor democraţii pluraliste. Și totuși instituţiile și tradiţiile democratice nu beneficiau de o experienţa
istorică anterioară în aceste societăţi, în care conflictul dintre numeroasele minorităţi naţionale
alimentaseră tendinţele naţionaliste în perioada dintre cele două războaie mondiale. În unele ţări, romii
au rămas invizibili ca grup distinct de populaţie, însă, în general, constituţiile noi ori amendate i-au
recunoscut ca parte identificabilă a naţiunii. În Iugoslavia, de exemplu, romii au fost clasificaţi ca
minoritate naţională, în timp ce în Ungaria au fost etichetaţi ca minoritate etnică. Cu toate acestea
Ungaria a fost singura ţară care a stabilit auto-guvernări minoritare – mișcare ce merită o atenţie
suplimentară.

În 1993, Parlamentul maghiar a adoptat o lege care prevedea un sprijin financiar adecvat pentru a se
asigura autonomia culturală a minorităţilor - douăsprezece naţionale și una etnică - ce trăiau în
interiorul graniţelor de stat. Adevăratul scop era de a proteja autonomia culturală a minorităţilor
maghiare cu mult mai importante numeric din ţările vecine și naivitatea consta în așteptarea ca
guvernele vecine să răspundă cu reciprocitate. Romii au fost singurul grup care urma să fie clasificat ca
minoritate etnică, pe motiv că nu fusese niciodată o naţionalitate, din moment ce nici un stat naţional
roma n-a existat vreodată23.
Această lege a permis ca un minim de zece cetăţeni din oricare municipalitate, care și-au afirmat
apartenenţa la o minoritate recunoscută, să stabilească propria auto-guvernare locală. Cu toate acestea,
câtă vreme toţi cetăţenii municipalităţii aveau dreptul să voteze, majoritatea era cea capabilă să
determina rezultatul alegerilor. Această făţișă inconsecvenţă a fost corectată în 2006, limitând dreptul
de a vota la alegerile pentru auto-guvernare doar la membrii minorităţilor respective. În prezent, dintre
cele 3.200 de municipalităţi din ţară, aproape 1.000 sunt autonomii locale ale romilor, conduse de un
auto-guvernământ naţional.

În ciuda acestor evoluţii, rapoartele anuale ale Curţii Constituţionale critică în mod repetat Parlamentul
pentru nerespectarea îndatoririi sale constituţionale de a asigura reprezentarea politică a minorităţilor

22Cu excepţia evenimentelor românești din 1989

23Minoritatea greacă, de exemplu, cifrată la vreo 5.000 de persoane, a fost, de asemenea, îndreptăţită să primească
statutul de minoritate naţională. Aceasta a fost o măsură disproporţionată, câtă vreme, din perspectivă istorică, nu
a existat nici o comunitate greacă în Ungaria, până când regimul anterior a oferit azil emigranţilor politici greci la
sfârșitul anilor 1940
18
în corpul legislativ. Această deficienţă persistă de două decenii, rezumând eșecul politicienilor de a
aborda acest subiect cu toată seriozitatea. Cei patru membri romi ai Parlamentului de la Budapesta,
precum și deputata romă din Parlamentul European de la Strasbourg, și-au câștigat cu toţii locurile pe
liste de partid și sunt, prin urmare, supuși disciplinei de partid. Alte personalităţi rome includ
ombudsmanul minorităţilor și purtătorul de cuvânt pentru relaţiile cu presa al fostului prim-ministru,
fără să mai amintim de ofiţerii pentru problemele romilor din diferite ministere.

Dar numeroasele posturi de televiziune din Ungaria nu folosesc nici măcar un singur prezentator rom -
vitrina perfectă pentru a impresiona oficialii de la Bruxelles și Washington. Deși auto-guvernările pot fi
benefice pentru cele douăsprezece minorităţi, protejându-le limbile materne maternă și tradiţiile
populare, persoanele de etnie sârbă și slovacă nu figurează ca atare în raport cu restul populaţiei, fiind
considerate parte integrantă a societăţii majoritare. În contrast, autonomia culturală - cu toate meritele
sale - este departe de a fi suficientă pentru a contracara discriminarea cotidiană și larg răspânditele
probleme cu care se confruntă romii. Auto-guvernămintele nu au nici autoritatea, nici mijloace
financiare pentru a oferi un sprijin efectiv familiilor de romi.
Birourile municipale îi trimit frecvent pe cetăţenii romi aflaţi în nevoie către auto-guvernămintele rome,
sub pretextul că aceste organisme sunt cele responsabile pentru furnizarea de asistenţă.

După cum văd eu lucrurile, principalul avantaj al acestor auto-guvernări este că, în cazul în care
reprezentanţii romilor sunt invitaţi să participe la reuniunile guvernamentale locale, ele pot oferi
ucenicia - un fel de pregătire pentru conducere în relaţie cu problemele comune.
De-acum, mulţi romi sunt gata să participe la adoptarea deciziilor legate de investiţiile de dezvoltare
locală, dacă sunt solicitaţi să facă acest lucru.
Deși câţiva primari deschiși la minte adoptă asemenea practici care promovează armonia socială,
acestea sunt doar excepţii care confirmă regula.

Timp de două decenii, guvernele maghiare, indiferent de partidul aflat la putere, au elaborat planuri pe
termen scurt și lung de îmbunătăţire a situaţiei romilor și chiar au fost alocate resurse bugetare.
Rezultatele au fost sumbre și, conform unui raport recent al Trezoreriei, acest lucru se datorează
proastei gestionări a acestor fonduri de către autorităţile locale. Iniţiativele cele mai constructive au fost
înregistrate în domeniul educaţiei, cu un extins sistem de burse pentru studenţii romi de nivel mijlociu
și superior, precum și prin încercarea de a se pune capăt segregării în instituţiile de învăţămând
primare și preșcolare, prin finanţarea de cote pentru minorităţi în bugetele lor operaţionale.
Cu toate acestea, succesele sunt puţine la număr, iar educaţia segregată persistă în 600 de școli primare.

Indiferent de eventuala soartă a modelului de auto-guvernare, introducerea acestuia a provocat

sentimente amestecate în rândul romilor. Acest sistem a fost impus de sus în jos, ca produs al unei
politici mai largi, fără a-i consulta și fără evaluarea anticipată a rolului lor sau a efectelor.Pe de altă
parte, crearea de auto-guvernăminte ale minoritarilor le-a desemnat ca singure reprezentante alese - și,
prin urmare, legitime – ale comunităţii, la nivel local și naţional. Cu toate acestea, întrucât eficienţa lor
este discutabilă, acceptarea de către comunitatea continuă să fie redusă.Între timp, ele rămân singurele
instituţii locale care oferă protecţie imediată împotriva atacurilor rasiste violente asupra romilor – care
au înregistrat recent o ascensiune periculoasă.

În ceea ce privește progresul către o societate civilă funcţională a romilor, care să fie cu adevărat
democratică, statutul lor de instituţii reprezentative semi-guvernamentale diminuează spaţiul în care
pot funcţiona ONG-urile, creând conflicte de interese în rândul organismelor care vorbesc în numele
romilor.
Binecuvântare sau blestem? Chiar și după șaptesprezece ani de existenţă, aceasta rămâne o întrebare
deschisă.

Societatea civilă romă - sau, mai precis, sectorul rom al societăţii civile dintr-o anumită ţară – s-a trezit
la viaţă și este încă în creștere, în termeni de ONG-uri înfiinţate. Acestea pot fi numărate cu sutele în
19
unele ţări, deși doar puţine sunt bine organizate. Chiar și acestea își recunosc incapacitatea de a colecta
cotizaţiile membrilor, explicând aceasta prin circumstanţe economice disperate ale membrilor lor. Dar,
acceptând aceasta, ele au abandonat unul dintre pilonii principali ai practicii democratice din cadrul
organizaţiilor. Odată cu apariţia modelului post-modern de furnizare a serviciilor ONG-urilor, finanţate
exclusiv de guverne sau donatori privaţi, esenţa unui sector civil independent a fost diminuată
substanţial în noile democraţii. Profesionalizarea - concentrându-se pe scrierea cererilor de finanţare,
propuneri și rapoarte de proiect - a devenit o prioritate faţă de mobilizare, de creșterea gradului de
conștientizare și dezvoltarea unei culturi de participare.

Această schimbare de centrare a atenţiei nu este în orice caz exclusiv proprie organizaţiilor de romi,
însă deoarece mișcarea lor etnică se află încă în etapa de formare, aceste practici apar mai mult ca
obstacole, decât suporteri ai progresului. Prin urmare, este de multe ori greu să-i aperi pe romi
împotriva acuzaţiilor ostile că ar controla afaceri etnice. Actuala stare de lucruri a apărut când un grup
semnificativ de tineri romi educaţi a alunecat – indiferent dacă de bună voie sau nu - în paradigma
donator-beneficiar, astfel încât pare că nu există alternativă viabilă.

În primii ani ai democratizării, liderii romi proveneau, în majoritate, din generaţia educată în regimul
anterior, în care practicile democratice erau necunoscute.

Ca și în majoritatea societăţilor - deși chiar mai evident, ca urmare a relaţiilor de putere tradiţionale din
cadrul comunităţilor de romi - spiritul de cooperare bazat pe parteneriat fusese practic absent. Din
moment ce romii erau nepregătiţi să profite din plin de noile oportunităţi, cultul liderului s-a consolidat.

Aceasta explică, probabil, apariţia unui atât de mare număr de ONG-uri și partide politice cu viaţă
extrem de scurtă. În cele din urmă, tot mai multe femei s-au implicat în organizaţii și în viaţa publică,
generând, deloc surprinzător, rezultate pozitive.
Această nouă tendinţă semnificativă a avut o influenţă radicală în contestarea acestei culturi dominate
tradiţional de bărbaţi. Simpla existenţă a unui sector civil rom și prezenţa sa în viaţa publică, a încurajat
și întărit vocea celor ce tăcuseră până atunci.
Au apărut, de asemenea, și organizaţii gadje cu aceeasi mentalitate24, interesate, în principal, de
drepturile omului, asistarea juridică și advocacy, dar, de asemenea, de subiecte privind educaţia,
formarea profesională și locuirea. Alte ONG-uri, în special din SUA, s-au limitat doar la finanţarea
proiectelor legate de romi.

Cu timpul, romii au instituit și personalizat organizaţii similare, dar de multe ori acest lucru a condus la
o concurenţă nesănătoase între organizaţiile rome și gadje, pentru finanţare. Cu toate acestea, un astfel
de sprijin financiar s-a diminuat pe măsură ce s-a apropiat aderarea acestor ţări la Uniunea Europeană.
Noul tip de dependenţă este centrat acum pe asigurarea fondurilor din partea Uniunii Europene25.

Este timpul ca finanţatorii să recunoască și ei că, fără tehnici de comunicare și responsabilizare

adecvate, finanţarea în sine favorizează adesea dependenţa destinatarilor, mai degrabă decât
promovarea dezvoltării lor naturale și autonome. Cu toate acestea, unele întrebări rămân de elucidat cu

24 - Institutul pentru o Societate Deschisă (Open Society Institute - OSI) a jucat un rol unic de desţelenire, atât la
nivel regional, cât și naţional, în susţinerea cauzei romilor. Această organizaţie a fost iniţiatorul și principalul
finanţator nu numai pentru Deceniul de Incluziune a Romilor, în colaborare cu Banca Mondială și 12 guverne din
regiune, dar și pentru lansarea și finanţarea European Roma Right Centre și Roma Education Fund. De asemenea
fundaţii naţionale ale OSI operează în numeroase ţări din regiunea Europei Centrale și de Est, finanţând o întreagă
serie de programe și proiecte. În ultima vreme, pavilionul romilor în timpul Bienalei de la Veneţia, de asemenea o
iniţiativă finanţată de OSI, a atras atenţia internaţională
25În ciuda finanţărilor substanţiale aflate la dispoziţia guvernelor statelor membre, impactul și eficienţa
politicilor naţionale de îmbunătăţirea situaţiei romilor rămân extrem de dezamăgitoare.
Acest lucru presupune îndeplinirea unor cerinţe birocratice oneroase, ceea ce duce la dezvoltarea de noi ierarhii
administrative în cadrul organizaţiilor locale, în loc de să le consolideze rolul de organizatori ai comunităţii
20
privire la politicile de finanţare ale celui mai mare donator privat pentru proiecte de romi din regiune,
sugerând că acestea nu corespund întotdeauna cu ceea ce unele organizaţii ale romilor identifică drept
nevoi și priorităţi urgente. Alţii ar prefera mai multe metode orizontale de reprezentare, orientate spre
o scară redusă, precum și parteneriate și iniţiative locale.

O încercare de împuternicire

Când Fundaţia Autonomia (AA)26 a fost înfiinţată, în vara anului 1990, în Ungaria nu prea exista
experienţă pentru acest gen de activitate. Alte fundaţii nici măcar nu-și propuseseră să devină agenţii de
finanţare și dezvoltare în parteneriat cu romii. Fundaţia și-a stabilit obiectivul de a dezvolta societatea
civilă a romilor, prin intermediul proiectelor generatoare de venit, iar finanţatorii27 au sprijinit acest
gen de abordare.

Proiectul Pakiv

AA a iniţiat proiectul Pakiv, pentru că a constatat în regiune nevoia de cadre rome tinere și bine
pregătite, capabile să dea un nou impuls mișcării romilor aflată în plină dezvoltare. Finanţat de Banca
Mondială, proiectul a început cu nouă luni de pregătire în activităţi de conducere și management
pentru tineri romi din Bulgaria, Ungaria, România și Slovacia.
Două stagii de instruire au produs în jur de 45 de romi, cu vârste cuprinse între 19 și 32 de ani, care
au fost pregătiţi în limbă engleză, conducere, evaluare a nevoilor, organizare comunitară, metode
participative de dezvoltare, strângere de fonduri și abilităţi de management al proiectelor, precum și
cunoașterea practicilor existente legate de crearea locurilor de muncă generatoare de venituri pentru
romi în regiunea ECE. De la finalizarea programului, peste 90% dintre foștii cursanţi au lucrat în
agenţii guvernamentale și non-guvernamentale, la nivel local, naţional și internaţional.

La acea vreme existau peste 80 de organizaţii rome înregistrate în ţară, cele mai multe dintre ele de
nivel local. Primul pas evident a fost cel de a sprijini aceste ONG-uri, în speranţa încurajării practicilor
democratice în procedurile lor. O posibilitate era de a "preda" democraţie prin cursuri, seminarii și
publicaţii. Pe de altă parte, o fundaţie privată nici nu se putea gândi să creeze locuri de muncă, așa încât
AA a invitat organizaţiile locale ale romilor să depună cereri de finanţare pentru programe și proiecte
generatoare de venituri. Acest lucru le-a permis ONG-urilor să abordeze preocupări practice prin
lansarea propriilor iniţiative, ușurând în același timp dificultăţile economice ale membrilor lor și
dezvoltând solidaritatea dintre ei.

O asemenea abordare a fost modalitatea de obţinere a autonomiei și de generare a veniturilor

compatibile.

Pe baza experienţei anterioare, buna și vechea maieutică socratică a fost adoptată drept cel mai eficient
instrument. Folosind metode pedagogice formatorii - ce acţionează ca niște moașe - pun participanţilor
întrebări puctuale, permiţându-le să descopere și proiecteze pornind de la propriile cunoștinţe latente.
Totuși, această abordare nu a fost potrivită pentru toate felurile de romi.

26 Titlul maghiar al aceastei fundaţii, care în limba engleză înseamnă Fundaţia maghiară pentru încrederea în sine
27 Iniţial Fondul Brothers Rockefeller, urmat de Ford Foundation, Fundaţia Mott, Fundaţia Mellon și mai mulţi
finanţatori anonimi din SUA au devenit sponsorii noștri obișnuiţi. Mai apoi, Uniunea Europeană, Fundaţia Soros și
o parte din fondurile de stat ne-au sporit, de asemenea, domeniul de aplicare al acţiunilor.
21
Membrii ONG-urilor locale proveneau dintre cei mai integraţi foști muncitori calificaţi și semicalificaţi
din fermele cooperative și de stat, din firmele de construcţii și de pe platformele industriale care
începuseră, în general la scară mică, proiecte agricole și creștere a animalelor. În unele cazuri, acolo
unde comunitatea fusese mai închegată și abilităţile tehnologice și organizatorice fuseseră peste medie,
unele proiecte bazate pe producţie au reușit să se înscrie pe piaţa locală. Cu toate acestea, familiile cele
mai marginalizate credeau că "banii pentru romi" trebuie să vină în sat și drept urmare ar trebui să fie
distribuiţi între ele, în virtutea originii lor etnice, indiferent dacă erau sau nu membre ale organizaţiei.

Câteva aspecte etice și tehnice ale metodei utilizate par că merită remarcate: este viaţa lor, nu a noastră
a fost principiul care a caracterizat abordarea generală. Au fost respinse, întrucât lipsite de succes,
tehnicile uzuale de ajutor de sus în jos; în schimb, principiul călăuzitor a fost "provoacă", nu convinge.
Drept consecinţă, au fost asigurate fonduri cu condiţia ca proiectele să fie iniţiate de organizaţii locale și
nu de către personalul fundaţiei. Principiul dialog, nu monolog a fost cel care a guvernat comunicarea
dintre parteneri. Ei trebuiau să asculte și să fie deschiși la dialog, să pună întrebări, mai degrabă decât
să dea răspunsuri și să ofere orientări, mai curând decât sfaturi. În general, intenţia era de a se realiza
un spaţiu pentru auto-realizarea partenerilor romi în a-și formula și duce la îndeplinire iniţiativele.
Obiectivul paralel era de a dezvolta încrederea de sine - atitudine atât de rar întâlnită printre
persoanele excluse social.

Prin urmare, o seamă de coordonatori sau facilitatori au fost angajaţi, trebuind să fie instruiţi în metode
de comunicare pe orizontală, dialog răbdător și abţinere de la a-și impune propriile lor opinii, adică să
caute un consens cu partenerii de romi. Coordonatorii individuali trebuiau să-și pună la îndoială
propriile tendinţe de-a face bine – ceea ce nu este o sarcină ușoară - și să încurajeze adoptarea de decizii
autonome în fiecare etapă de proiect.

Împrumuturi, nu subvenţii. Împrumuturile fără dobândă au îndeplinit mai multe funcţii în același timp:
ele presupuneau un acord cu privire la mărimea ratelor și termenele de rambursare a creditului,
îmbunătăţind astfel abilităţile de planificare - element esenţial pentru schimbarea mentalităţii acum-și-
aici; ele au dezvoltat tehnologia de gestionare a banilor, inclusiv lucrul cu conturi bancare, deconturi ale
cheltuielilor, prezentarea rapoartelor financiare și a altor tipuri de rapoarte - toate aceste activităţi de
management fiindu-le partenerilor complet străine până atunci; în sfârșit, ele au contribuit la creșterea
respectului de sine, precum și a încrederii reciproce în relaţiile romi-gadjei și, prin semnarea oficială a
documentelor contractuale s-au stabilit legături orizontale între parteneri, prin definirea drepturilor și
obligaţiilor reciproce.

Procesul de împuternicire. Dialogul între organizaţiile solicitante și AA începea de îndată ce cererile lor
acestora ajungeau la fundaţie. Într-adevăr, AA nu a finanţat nici un proiect care nu era propus de
populaţia locală. Mai multe întâlniri aveau loc înainte de formularea definitivă a aplicaţiilor și semnarea
contractelor. De exemplu, în cazul în care un proiect era despre creșterea porcilor, rezultau întrebări
suplimentare la care trebuia un răspuns, cum ar fi: Membrii preferă să acţioneze în comun sau
individual? Sunt adăposturile porcilor în stare funcţională? Orice teren poate fi închiriat pentru
cultivarea porumbului furajer, dacă nu există unul disponibil? Contractul era apoi bazat pe răspunsurile
la aceste întrebări și după ce responsabilităţile reciproce erau bine stabilite.Premisa de bază era că un
proces bine gestionat îi va încuraja pe romi să simtă că ei conduc proiectele și că înţelegând condiţiile
de contract, își vor asuma responsabilitatea pentru ele.

Abordarea neobișnuită a AA a fost privită cu suspiciune de către unii romi la nivel local, deoarece ei nu
experimentaseră nimic asemănător - în special din partea gadjeilor. Iniţiativa a stimulat adesea și
așteptări exagerate sau fantezia câștigării ușoare a banilor. Mai apoi, a devenit evident multora că

22
subvenţiile AA au fost acordate în baza calităţilor proiectului, indiferent de apartenenţa politică sau
instituţională a organizaţiei solicitante28.

La început, rambursările de credite erau neglijabile, dar începând cu al treilea an, când parteneriatul
dintre echipa de coordonare și ONG-urile rome a fost bine stabilit, raportul de rambursare a crescut la
76%. Acesta a fost un succes remarcabil în comparaţie, de exemplu, cu finanţările de mai multe zeci de
ani ale Guvernului canadian pentru proiecte ce-i vizau pe indienii americani, unde rata de rambursare
corespunzătoare a fost de 8%.

Mergând prea departe. Desigur, realitatea nu s-a potrivit întotdeauna cu imaginea ideala pe care acest
bilanţ l-a sugerat până acum. Uneori, nu doar lipsa de experienţă, ci și tentaţia de-a merge prea departe
a fost cea care a împiedicat obţinerea unor rezultate de succes. De pildă, unii coordonatori n-au reușit
să-i contacteze pe primarii sau preoţii locali încă de la începutul proiectelor, fiind prea preocupaţi să
protejeze autonomia organizaţiilor partenere. Ei se temeau că acești funcţionari ar putea pune
stăpânire pe proiecte sau chiar să le saboteze - temeri nu în întotdeauna lipsite de fundament.

În afară de aceasta, unii politicieni romi au acuzat AA că le-ar afecta organizaţiile sau că i-ar favoriza pe
concurenţi. În mod particular, ei aveau obiecţii faţă de finanţările acordate direct sucursalelor locale, în
loc să fie canalizate prin intermediul organismelor centrale. Eșecul evident în relaţii publice înregistrat
de AA în explicarea misiunii și metodelor sale cu greu putea ajuta la diminuarea neîncrederii și
neînţelegerilor din partea mediului politic instituţionalizat al romilor, fără să mai vorbim și despre
echivalentul său gadjo.

Pentru a rezuma, se poate spune că metodele AA au dovedit că particularităţile etnice și culturale nu

reprezintă un impediment pentru integrare, cu condiţia ca procesul de integrare să se bazeze pe
cooperare, participare și încredere, în loc de "merge și-așa".

Unele întrebări rămase. În mod evident, experimentul AA nu este nici singura abordare posibilă, nici
modul potrivit pentru toate împrejurările. Nu este atât de mult ce?, ci cum? Ceea ce contează este
practica de comunicare orizontală. Privind retrospectiv, se poate spune chiar că, probabil, asemenea
iniţiativă ar putea avea un impact mult mai puternic în zilele noastre, când mișcarea romilor a ajuns la
un stadiu mai dezvoltat și veniturile romilor din mediul rural au scăzut drastic.
La începutul anilor 1990, sensul obișnuit de siguranţă a locului de muncă așa cum fusese pus în
circulaţie de regimul anterior era încă prea aproape pentru a permite unor iniţiative mai radicale să
iasă la iveală.
Dacă urmărim indicatorul cantitativ al succesului, adică rata de rambursare a creditelor, rezultatele
sunt mai mult decât satisfăcătoare. Dar dacă vrem să măsurăm aspectele calitative - continuitatea
acestor proiecte, măsura în care organizaţiile partenere au adoptat practici democratice în procedurile
lor, impactul proiectelor ca model de implicare pentru comunităţile locale de romi sau dacă aceste
proiecte au contribuit la participarea socială, economică și politică a romilor în viaţa de zi cu zi pe care
au trăit-o - atunci trebuie să recunoaștem că realizările au fost pe departe mai modeste.
Beneficiile calitative sunt greu de evaluat, deoarece colectarea acestor date este costisitoare și nu a
existat finanţare suficientă pentru a efectua acest gen de evaluare.

Cu toate acestea un motiv și mai important este relaţia dintre finanţare și factorul timp. Indiferent dacă
proiectele sunt private sau publice, finanţatorii le sprijină pe cele cu durată de un an sau, în cazuri rare,

28 Din cele 301 de organizaţii ale romilor susţinute de AA, 37 de proiecte au fost alocate la filiale locale ale
organizaţiei naţionale Phalarope, 33 la Lungo Drom, 4 la MCKSZ (Asociaţia Culturală a Romilor din Ungaria), câte 3
fiecare la MCISZ (Organizaţia Justiţie Maghiare a Romilor) și FICA Noi, câte 2 la Zsutinász, RISZ (Asociaţia pentru
Integrarea Romilor) și Igaz Szó (Cuvântul Adevărat). Cele 215 de organizaţii rămase, adică marea majoritate, au
fost asociaţii independente locale, ceea ce sugerează că organizaţiile care nu se bazau pe sprijinul unei instituţii-
mamă păreau mai active și mai întreprinzătoare
23
de doi ani, ceea ce ridică inevitabil întrebări cu privire la sustenabilitatea acestora. La fel, finanţarea
prin împrumut din proiecte AA dura doar un an, chiar dacă, în cazuri excepţionale, a fost prelungită
pentru încă un an. În cazul grupurilor marginale, o așa de scurtă perioadă de timp alocată proiectelor -
chiar cu suport competent – intră în conflict cu scopul producerii unei schimbări de mentalitate
concomitent cu realizarea de beneficii economice pentru participanţi.

În ceea ce privește adoptarea practicilor democratice, principalul obstacol a fost că prea de multe ori
calitatea de membru al organizaţiilor locale era obţinută în cadrul unei aceleiași familii extinse.
În asemenea circumstanţe, "alegerea" conducerii era o formalitate golită de conţinut, iar "controlul de
jos în sus" a lipsit cu totul.

Obiectivul iniţial al perfecţionării era să stimuleze iniţiativele locale generatoare de venituri și locuri de
muncă printre romii din comunităţile locale, dar acest obiectiv n-a fost niciodată atins la scara dorită.
Probabil că finanţarea supra-generoasă a proiectului a avut un efect contrar faţă de cel anticipat, de
vreme ce sensul de a servi comunitatea locală a încetat să existe, în cele mai multe cazuri.
Valoarea cursurilor de conducere, concepute și finanţate de "sus", rămâne foarte discutabilă atunci când
stagiarii nu sunt selectaţi în funcţie de performanţele lor anterioare, ci doar în speranţa optimistă de a
construi o elită.

Acest lucru indică faptul că comunităţi defavorizate și marginalizate ce au nevoie de lideri instruiţi,
capabili să le stimuleze dezvoltarea, nu se pot, de fapt, baza pe unii dintre cei cu experienţă profesională
relevantă.

Încă un puzzle în ghicitoarea romilor.

Cu toate acestea, în ciuda acestor dezavantaje structurale și idei preconcepute, precum și a

inevitabilelor slăbiciuni ale unei iniţiative de pionierat, programul AA a oferit romilor maghiari prima
lor ocazie pentru dezvoltarea propriilor iniţiative colective și pentru convertirea în agenţi autonomi în
contextul mai larg al societăţii civile.
Acest lucru s-a confirmat în anii imediat următori, când liderii de succes ai proiectelor AA au devenit
personalităţi proeminente în rândul cadrelor regionale și naţionale ale mișcării romilor.

Anti-ţigănismul bântuie Europa

Sunt diverse motivele care explică recrudescenţa vizibilă a discriminării și intoleranţei îndreptate
împotriva romilor, în regiunea Europei Centrale şi de Răsărit. Factorii predominanţi sunt efecte ale
globalizării și reacţii sociale reflectate în îngrijorarea crescută privind securitatea, care a devenit acum
principala preocupare din întreaga Europă. Acestea au coincis cu probleme sociale și economice, iar
recenta criză financiară, precum și manifestările anormale, vizibile și în creștere, ale nefericiţilor
pământului peste tot în toată Europa, alimentând cererea pentru politici de securitate mai eficiente.
Aceste neliniști au fost însoţite de larg răspânditul euro-scepticism din noile state membre - o
consecinţă a iluziilor privind puterile magice ale Uniunii, care n-au reușit să satisfacă așteptările faţă de
un furnizor de resurse presupus nelimitate.

Așadar, în aceste condiţii, merită să revedem situaţia romilor din ultimele decenii.

Statutul romilor ca minoritate etnică sau naţională, acum acceptat oficial, spre deosebire de
categorizarea lor anterioră ca grup sub-etnic, a crescut în importanţă de la nașterea mișcării civile a
romilor. În general vorbind, în această nouă etapă, în cadrul mișcării romilor, două linii principale de
gândire s-au impus – cea culturalistă și cea modernistă. Moderniștii provin, în principal, dintr-o elită
urbană mai tânără, care se vede pe sine ca reprezentativă pentru un grup etnic minoritar ce se
24
confruntă cu multiple probleme sociale, economice, educaţionale, dar, în primul rând, discriminatorii. În
consecinţă, preocupările lor se concentrează pe egalitatea de șanse, drepturile omului și integrare.
Culturaliștii sunt situaţi îndeosebi în zonele rurale și, deși mai puţin vizibili, reprezintă o prezenţă
semnificativă în comunităţile de romi. Conduși de o pătură conducătoare mai în vârstă, ei preferă
păstrarea tradiţiei în detrimentul integrării. Mulţi au rămas nedeciși între aceste două tendinţe, care nu
erau ușor de identificabile ca atare, de vreme ce erau adesea exprimate ca niște confruntări personale.
Dezacordurile au rămas la acest nivel scăzut, mai curând decât să se dezvolte într-o dezbatere privind
strategiile alternative, ceea ce este caracteristic mișcărilor cu număr limitat de membri educaţi.

Actuala stare de construcţie a identităţii etnice în rândul romilor evidenţiază câteva, chiar dacă
îndepărtate, similitudini cu procesele de cristalizare a naţiunilor africane din anii 1960, atunci când
sarcina era de consilidare a unei noi conștiinţe naţionale, în locul solidarităţii tribale strict localizate. Cei
care au susţinut puternic această idee aveau drept model puterile coloniale și vedeau creșterea gradului
de conștientizare ca o cale regală pentru întemeierea unui stat naţional.

Preţul ce trebuia plătit era acceptarea normelor modernităţii, ceea ce presupunea o transformare
radicală pornind de la mode sociale arhaice, premoderne.

Sângeroasele războaie tribale care au urmat au demonstrat eșecul manifest al viselor cultivate cu drag
de marea generaţie a liderilor africani de după câștigarea independenţei. Acest exemplu este menit doar
să indice pietre de încercare din calea unei integrări impuse. În orice caz, acest șablon nu poate fi aplicat
direct pe situaţia romilor, câtă vreme poziţia lor în societate nu a fost niciodată aceea a unor colonizaţi.
Însă experienţa lor istorică de marginalitate, menţinerea "clanurilor", familias și kumpanias, ca instituţii
sociale și doar recenta lor acceptare oficială ca minoritate etnică, sugerează că unele dintre potenţialele
capcane menţionate mai sus pot fi relevante.

Lansată la începutul anilor 1970, mișcarea internaţională a romilor a furnizat prea puţină orientare, în
primul rând pentru că era dominată de romii din Europa de Vest. Trecutul istoric, precum și
preocupările lor erau destul de diferite și, prin urmare, tradiţiile culturale și protecţia împotriva
discriminării erau prioritizate mai presus de condiţiile socio-economice ale comunităţilor de romi din
Europa Centrală şi de Răsărit. Cu toate acestea, odată cu creșterea pe scară largă a anti-ţigănismului din
perioade recente, s-a avansat ideea unui statut european separat pentru romi, chiar dacă fără succes
până acum. Unii romi chiar au început să viseze la întemeierea unui posibil stat naţional, pe un teritoriu
nespecificat.

Declaraţiile UE, deși își exprimă îngrijorarea cu privire la situaţia romilor, nu au reușit să adopte o
poziţie clară cu privire la asemenea chestiuni.

Chiar dacă autorităţile de la Bruxelles au exercitat din vreme presiune asupra guvernelor din statele
candidate pentru a acorda prioritate mai mare rezolvării situaţiei romilor din ţările lor, n-au fost, din
păcate, în stare să-și exercite după aderare efectul de pârghie în aceeași măsură ca înainte.
Cu toate acestea, din punctul de vedere al mișcării romilor, aflată în dezvoltare, această sferă
instituţională a rămas la distanţă de viaţa de zi cu zi a romilor de rând și au avut impact minim asupra
situaţiei lor de șomeri post-proletari.
Cum romii se află în imposibilitatea de a exercita presiuni efective de jos în sus, politicienii din ECE au
preferat să adopte poziţii de minimă rezistenţă, din teamă că ar putea pierde voturile "albilor" în cazul
în care pledează pentru cheltuieli destinate romilor. În același mod, fără putere reală de negociere,
reprezentanţii romilor n-au fost în stare să determine ca o parte corespunzătoare din buget, în raport
cu numărul populaţiei, să fie destinată problemelor romilor.

În prezent, fenomenul cel mai izbitor, provocator de conflicte, este antiţigănismul agresiv apărut în
ultimii ani.

25
În Ungaria, romii au fost vânaţi cu sălbăticie în maniera Ku Klux Klan-ului. Într-un incident înfricoșător
din 2009, s-a dat foc unei case pentru a-i scoate afară pe ocupanţi, iar romii lungaţi, tată și fiu, au fost
împușcaţi mortal.Astfel de atacuri marchează o nouă etapă în deteriorarea situaţiei, care fusese
inflamată de răspândirea crescândă a discursului instigator la ură din mass-media. Reduceri drastice ale
beneficiilor sociale (Slovacia, 2004), tăierea alimentării cu energie electrică pentru o întreagă așezare
din cauza facturilor neplătite (Bulgaria, 2002) și agresiuni rasiste pure (Bulgaria, 2007) sunt toate
situaţii ce au provocat, drept represalii, revolte ale romilor - reacţie fără precedent în trecut -, indicând
o transformare în conștiinţa romilor din ziua de azi.

Pericolul în creștere al unui ciclu de auto-perpetuare a violenţei impune o regândire radicală a rolului
viitor al mișcării romilor. Oricât de paradoxal ar putea părea, ameninţarea tot mai puternică asupra
persoanelor și comunităţilor rome ar putea avea chiar un rezultat pozitiv, printr-o instinctivă stimulare
a unor legături de solidaritate mai puternice.
Deși nu există nici o dovadă clară care să susţină o asemenea supoziţie, este de așteptat ca, cu vremea,
un răspuns pozitiv la astfel de agresiuni să fie apariţia unei mișcări puternice și bine organizate a
romilor la nivel internaţional, naţional și local care să lupte împotriva riscului iminent de genocid.

Exemplară pare a fi mișcarea pentru drepturile civile a afro-americanilor din SUA, singurul caz de succes
din istoria modernă, în societăţi democratice.
A construi o mișcare a romilor, bazată nu doar pe retorică democratică, ci și pe responsabilizare,
transparenţă, participare și încredere, reclamă o abordare puternică și eficientă la firul ierbii. Dacă
acest lucru nu se întâmplă în mod disciplinat, reacţiile impulsive ale romilor vor deveni din ce în ce mai
dificil de evitat. Astfel de incidente inflamatorii cresc proporţional cu înmulţirea atacurilor îndreptate
împotriva romilor29.

Și acum ce-i de făcut?

Spre deosebire de anii 1960 și '70, când creșterea economică și nivelul de bunăstare socială atinsese
niveluri fără precedent în SUA și Occident, iar climatul predominant erau multiculturalismul și
toleranţa, actuala criză globalizată înfierbântă protecţionismul naţionalist, orientat către interior, unde
teama și xenofobia câștigă teren. Atenţia insignifiantă acordată până în prezent de guvernele din ECE
situaţiei nefericite a romilor are puţine șanse de îmbunătăţire în viitor.

Atunci cine ar trebui să gândească viziunea și strategiea pentru viitor?

Există oare o posibilă cale globală pentru romi - cel puţin pentru ţările din această regiune?

Cu puţine excepţii, elita romilor, care a apărut de la schimbarea de regim nu a demonstrat o

disponibilitatea notabilă în a prelua această provocare. Cel puţin în spaţiul public nu există nici un semn
pentru o dezbatere deschisă între reprezentanţii săi pe astfel de subiecte. Mult mai vocale și,
corespunzător, mai mediatizate în mass-media, sunt atacurile personale și acuzaţiile reciproce, de multe
ori bazate pe afilierea politică a liderilor 30.

Acest incident a provocat o campanie fără precedent privind discursul incitator la ură împotriva
romilor.
Fără a justifica acest act barbar, presa a omis să relateze că, în anul precedent, un alt copil rom localnic
fusese ucis în același sat de o mașină care a fugit de la locul accidentului. Acest lucru ar putea explica, cel

29 În Ungaria (Olaszliszka), după ce mașina unui profesor de liceu a lovit o fată de etnie romă din localitate, un
grup de romi din comunitate s-a răzbunat, linșându-l pe conducătorul auto – a fost omoarât în faţa fetiţelor sale
30 O relicvă a regimului comunist este "colonizarea" de către partidele politice, îndeosebi atunci când acestea se

află la guvernare
26
puţin, chiar dacă nu scuză, reacţia părinţilor fetei. În acest sens, noua clasă politică post-comunistă
gadjo a oferit cel mai rău dintre exemple, care doar a fost imitat de liderii civili.
Prin urmare, apare esenţială însușirea spiritului și priceperii în folosirea metodor de cooperare,
permiţând construirea de alianţe, coaliţii și platforme comune.

Această construcţie-alianţă ar trebui să se producă printre organizaţiile romilor, precum și cu aliaţi

gadje ce împărtășesc aceleași idei, conducând către politici și acţiuni comune. Acestea pot produce
efectul de bulgăre de zăpadă necesar membrilor de rând - o forţă formidabilă, atunci când este
mobilizată - pentru a obţine convingerea impusă de participarea la acţiuni colective și demonstraţii
semnificativă, în scopul de a face auzită vocea comunităţii.

Ajunși la acest punct, ar trebui să ne reamintim declaraţia contondentă a lui Obama cu privire la
victimizare, de la începutul acestui articol.

Lenin declara: mizeria nu revoluţionează; aș adăuga, nici nu democratizează.

Cei care au trăit și au lucrat în mijlocul comunităţilor marginalizate, așa cum au făcut mulţi preoţi
catolici în America Latină, pot depune mărturie pentru aceasta.Noua excludere tragică a romilor,
declanșată de schimbarea regimului din ţările ECE, a afectat segmente largi din populaţie. Deoarece
acest proces s-a intensificat, efectul demoralizator le-a adâncit și mai mult sentimentul de a fi victime
pasive, conducând spre creșterea vizibilă a culturii de mahala.
Elementele centrale ale perspectivei lor includ lipsa respectului faţă de sine, căutarea ţapilor ispășitori,
sentimente de neajutorare – atât ca indivizi, cât și în mod colectiv -, aversiune și ură faţă de ceilalţi.
Acest grup de elemente-cheie, care caracterizează starea psihologică a persoanelor și grupurilor sociale
lipsite de putere, apare acum drept principal obstacol în calea mobilizării lor 31.

Atitudinea ambivalentă a oficialilor romi faţă de creșterea infracţiunilor minore din rândul romilor
șomeri, în sate și orașe, ilustrează această barieră. Ei explică, ba chiar și scuză acest comportament
extrem de mediatizat, considerându-l pur și simplu consecinţă a sărăciei endemice. Modul lor de a
accepta asemenea delincvenţă, drept răspuns firesc la situaţii economice dificile, consolidează imaginea
de sine victimistă a întregii comunităţi. Mai rău încă, acceptarea delincvenţei drept caracteristică etnică
(romii sunt săraci, așa că fură!) furnizează justificări rasismului, tot mai răspândit în publicul larg32.

Un alt aspect delicat ar trebui să fie, de asemenea, menţionat, adică contradicţia vădită dintre practicile
sociale profunde, tradiţionale și imperativele și valorile enunţate de Declaraţia Drepturilor Omului.
Cu alte cuvinte, există un decalaj între prezumpţia egalităţii de drepturi pentru toţi în întreaga societate
și eșecul confruntării cu reminiscenţe ale unor modele sociale pre-moderne, ce persistă în straturile mai
puţin integrate ale populaţiei de etnie romă.

Relaţia cu copiii este un caz tipic.

Deși importanţa deosebită pe care romii o acordă copiilor este recunoscută chiar și de populaţia
majoritară, lipsa de interes a părinţilor faţă de frecventarea școlii sau exploatării prin muncă a copiilor
rămân subiecte tabu pentru liderii romi, care le abordează cu timiditate.
Aceasta furnizează muniţie pentru poziţia celor de dreapta, care consideră inutil să se ofere sprijin
acestei comunităţi.

La alegerile parlamentare din 2010, partidul Jobbik, recunoscut campion al anti-ţigănismului, a câștigat
17% din locuri, derulându-și campania sub sloganul "Să ne luptăm cu criminalitatea ţigănească!"

31 De altfel, aceasta este, de asemenea, o caracteristică și a etnicilor maghiari, care a fost intens criticată de-a
lungul secolelor, în special de importanţi poeţi naţionali
32 Un sondaj recent din Ungaria a pus întrebarea: "Crezi că criminalitatea este în sângele romilor?" (Sic).

27
Emanciparea femeilor rome este în continuă consolidare, chiar dacă încă în etape embrionare. Cu toate
acestea, purtarea supusă, pe care multe femei o consideră comportamentul tradiţional și, prin urmare,
cel adecvat, pare să rămână modelul predominant33.
În ciuda acestui fapt ori chiar din această cauză, femeile, ca organizatori comunitari, au devenit acum tot
mai mult provocatoare ale schimbării, fiind mai deschise și mai energice decât mulţi lideri bărbaţi. În
plus, ele sunt, de obicei, mult mai sensibile la activismul democratic, pe orizontală, decât majoritatea
bărbaţilor și, ca atare, reprezintă o achiziţie insuficient luată în serios de mulţi lideri naţionali.

Competitivitatea liderilor romi și reţinerea lor faţă de cooperare este, de asemenea, un obstacol major.
Astfel de atitudini pot explica incapacitatea lor de a stabili alianţe pe picior de egalitate, nu numai cu
alte organizaţii ale romilor - un viciu fundamental - dar îndeosebi cu asociaţii ne-rome care împărtășesc
aceleași idei.

La acest moment, se pune o problemă de responsabilitate reciprocă.

Parteneri gadjei animaţi de bune-intenţii se pun frecvent în rol de finanţatori și oferă un ajutor generos,
ce poate fi explicat prin dorinţa de a-și reprima sentimentele de vinovăţie. În acest fel, ei încearcă să
ofere o compensaţie pentru succesiunea de nedreptăţi istorice provocate celor excluși. Totuși,
asemenea motive pentru implicare pot adesea conduce la relaţii ierarhice condescendente, de-bine-
făcătoare, în loc să producă parteneriate democratice reciproce pe picior de egalitate.
Această tendinţă paternalistă, distribuindu-i pe romi în rolul de receptori pasivi, le consolidează
acestora doar sentimentul de dependenţă.

Un alt aspect ce merită menţionat este aroganţa afișată în mod frecvent de lideri în relaţiile lor cu colegii
romi, ceea ce le explică lipsa de legitimitate. Rolul de a reprezenta comunitatea intră de multe ori în
conflict cu cea de a o sluji.
Astfel de modele persistă din pricina sărăciei practicilor electorale, nedemocratice, din cadrul
organizaţiilor și încrederii în persistenţa legăturilor tradiţionale de familie. În aceste condiţii, controlul
de jos în sus este practic inexistent.

Este categoric demn de adăugat că modele adecvate sunt la fel de absente și în societatea majoritară.

Numeroși tineri romi bine calificaţi, cu studii superioare și competenţă în limba engleză, au început de
curând să absolve învăţământul superior, oferindu-li-se frecvent oportunităţi de carieră în birourile
guvernamentale naţionale și internaţionale sau în instituţii private. Scoși de sub controlul comunităţilor
lor și cu perspectiva unor salarii atractive, acești absolvenţi prioritează pe bună dreptate considerentele
de carieră în detrimentul scopului de a-și servi comunităţile.
Dilema lor de împărţire a loialităţii este acutizată prin faptul că desemnarea lor este în mare măsură un
gest simbolic al angajatorilor, iar poziţiile periferice le oferă prea puţine șanse de-a influenţa politicile.
Din fericire, simpla prezenţă în număr crescut a acestor absolvenţi poate crea în cele din urmă o masă
critică.

Problema fundamentală rămâne însă lipsa de influenţă politică a mișcării romilor. În ţările ECE,
numărul potenţial de voturi ale romilor, în cazul în care acestea ar putea fi combinate, ar fi suficient
pentru a influenţa componenţa guvernărilor naţionale alese. Tendinţele demografice vor consolida din
ce în ce mai mult această eventualitate. În sistemele democratice, singurul mod în care vocea celor
excluși se poate face auzită este prin intermediul urnei de vot. Prin urmare, concentrând strategiile de
mobilizare pe alegeri, două obiective pot fi atinse: să se atingă nivelul necesar de reprezentare în

33 Documentarul "Barishey", realizat în 2007 de Krisztina Bodis, un producător de film activist care a lucrat cu
femei vlahe, a inclus următoarea declaraţie a uneia dintre participante: "O femeie este diferită de un bărbat. Un om
își poate permite mai multe lucruri pe care o femeie n-ar trebui să le facă! "
28
parlament și, la fel de important după părerea mea, să-i faci pe romii obișnuiţi conștienţi de drepturile
și obligaţiile lor în calitate de cetăţeni.

În afară de starea de fragmentare a mișcării romilor între ţări, principalele motive de îngrijorare rămân
lipsa totală de viziune, precum și necesitatea de a inventaria și prioritiza obiectivele strategice
referitoare la viitorul comunităţii ca întreg.
În revizuirea perspectivelor, mai multe întrebări generale și specifice trebuie să fie luate în considerare,
analizate și dezbătute. Unele necesită răspunsuri imediate, cum ar fi: Cum putem contracara atacurile
violente tot mai frecvente împotriva persoanelor și cartierelor rome? Nu este acesta momentul pentru a
crea legături mai strânse între comunităţi și organizaţii? Este cazul să fie organizate grupuri de auto-
apărare și, dacă da, ar trebui acestea să fie alcătuite doar de romi sau împreună cu autorităţile locale? Ce
trebuie făcut în cazul în care se constată o recrudescenţă a represaliilor violente din partea tinerilor
romi?

Dar alte probleme pe termen lung, însă nu mai puţin importante, necesită și ele o serioasă atenţie.
Există vreun răspuns pentru șomajul endemic? Ce proiecte locale generatoare de venit, chiar dacă la
scară mică, ar trebui să fie iniţiate pentru a atenua sărăcia?

fel de alianţe între actorii cheie (autorităţi locale, ONG-uri ne-rome, fonduri de dezvoltare regională) pot
fi făcute? Nu ar trebui, oare, ca părinţii romi să participe la reuniunile consiliilor școlare? Nu este acesta
momentul pentru a stabili în cadrul municipiilor proceduri de îngrijire eficiente pentru infirmi și
persoanele vârstnice, în colaborare cu comunităţile locale și persoanele ce împărtășesc aceeași
mentalitate?

Apoi, există și întrebări strategice generale: Este integrarea „calea regală” în a dobândi statut egal, iar
dacă da, ce atrage după sine? Există ceva numit cultură și identitate esenţial rome, independent de timp
și spaţiu, care să poată fi modificat și adaptat la tendinţele de globalizare răspândite în lume sau aceasta
este o fantezie - doar o iluzie? Schimbările viitoare vor fi întotdeauna cele care se potrivesc cu interesele
externe și pot fi ele impuse de scenariile altora, ori există posibilitate ca romii să-și poată proiecta un
viitor alternativ propriu?

În concluzie, chiar dacă nu un outsider este în drept să indice mișcării democratice a romilor ce decizii
strategice trebuie să adopte, este măcar permis să-și exprime opinia adresând-o cititorului acestei
lucrări.
Mi se pare folositor să reiterez crezul vechilor atenieni: Puterea se află în faţa ta, astfel încât întinde
mâna și apuc-o. Această regulă proto-democratică este la fel de relevantă pentru romi astăzi, așa cum
este pentru orice alt cetăţean din orice ţară.
În cadrul alegerilor nu există nici un motiv pentru a nu încerca câștigarea unor poziţii de putere, cum
sunt funcţiile de primar, mai ales în locurile în care există mulţi alegători potenţiali de etnie romă. Chiar
dacă acest lucru s-a petrecut rareori în ţările din nordul Balcanilor, dictonul rămâne valabil. Dar
înfiinţarea unui partid sau unor paride, mișcări și coaliţii, cu caracter etnic, ale romilor mie-mi pare
condiţia indispensabilă pentru a păși pe scena competiţiei politice.

Totuși, acest lucru este posibil cu condiţia ca asemenea organisme să aplice tehnicile de jos în sus,
politicile lor să fie transparente și consensuale, iar liderii lor să fie responsabili faţă de electorat și
încrederea - pakiv – să devină calea către succes. Poate părea ridicolă sugerarea unei asemenea idei
căci, oricât de ar fi de pionierat, nu are nimic revoluţionar, însă în Ungaria o astfel de poziţie pare
eretică, chiar și în rândul liberalilor romi.
Nimeni nu pune la îndoială rolul politic important jucat de partidele etnice maghiare în ţările vecine,
România și Slovacia, însă, când vine vorba despre un posibil partid al romilor acasă, tot felul de temeri
sunt invocate.

29
Cea mai importantă dintre acestea este frica de a incita profund înrădăcinatul anti-ţigănism al
majoritarilor.

Cu toate acestea, guvernele și-au propus să avanseze programe, strategii și politici pentru romi, ca o
chestiune sigură, iar o strategie europeană privind romii se află acum pe ordinea de zi. Cu toate acestea,
din motive greu de înţeles, ideea unor partide politice ale romilor bazate pe etnicitate este respinsă ca
ilegitimă. Cursul de istorie ne învaţă că minorităţile au reușit să-și obţină drepturi numai atunci când le-
au cerut și s-au luptat pentru ele.

De ce ar trebui să romii să fie diferiţi? Nu există scurtături fermecate.

Numai efortul susţinut al unor lideri și activiști devotaţi – ceea ce durează uneori câteva generaţii -
poate cimenta, pas cu pas, solidaritatea dintre fraţii și surorile lor. De ce ar trebui să romii să fie diferiţi?
Deși istoria nu a evoluat niciodată pe bază de planuri, aceasta nu a împiedicat omenirea să încerce
definirea unor parametrii pe care-i presupune o societatea bună.
Pentru prima dată în istoria lor, romii, care plătiseră deja un preţ greu pentru supravieţuire, sunt în
situaţia să reflecteze cu privire la negocierile rezultate din diferite opţiuni pe care le au la dispoziţie.
Depinde numai de ei, de mișcările și liderii lor, stabilirea preţului pe care sunt dispuși să-l plătească
pentru o integrare cu drepturi depline.

30
 ALEGERI DE FĂCUT ȘI PREŢURI DE PLĂTIT:
ROLURI POTENŢIALE ȘI CONSECINŢE PRIVIND ACTIVISMUL ROM ȘI
ELABORAREA POLITICILOR PENTRU ROMI
Nicolae Gheorghe, în colaborare cu Gergő Pulay 34

În căutarea unui limbaj

A venit timpul să se sugereze câteva schimbări serioase în societatea civilă romă. Acest document este
întocmit ca un raspuns la nevoia convingatoare pentru un limbaj în stare să treacă dincolo de
corectitudinea politică și să provoace ipotezele discursului liberal despre drepturilor omului. Polemicile
recente asupra integrării romilor sunt amestecate cu reticenţa celor ce se străduiesc să apere drepturile
romilor sau chiar a romilor în abordarea subiectelor "delicate" sau "riscante" - uneori chiar "tabu" 35.

Avem nevoie de cristalizarea unui nou limbaj, bazat pe revizuirea sinceră și critică a abordărilor
anterioare, pentru a înţelege originile acestei crize și a putea merge mai departe. Acesta este motivul
pentru care trebuie să vorbim cu adevărat despre asemenea subiecte controversate, cum sunt:
legăturile dintre mobilitatea romilor internaţională, migraţia în lanţ, traficul de fiinţe umane și
criminalitate; inegalitatea dintre femei și bărbaţi în rândul romilor; "afacerea cerșetoriei", în special,
implicarea forţată a copiilor și adolescenţilor în activităţi precum cerșetoria; practica căsătoriilor
timpurii în unele comunităţi tradiţionale; precum și exploatarea prin muncă a copiilor de unele familii
care profită uneori de persoanele vârstnice sau cu dizabilităţi.

Ce îi face pe unii romi excesiv înstăriţi economic și pe alţii economic productivi în ţările lor de origine
sau în călătoriile din străinătate? Ce fel de modele culturale se află îndărătul acestor diferenţe? Noţiuni
precum "treabă ţigănească" (romani butji) sau "șmecherie" (shmekeria) se referă, oare, doar la forme de
fraudă? Este posibil acceptarea unor asemenea mentalităţi și practici drept oportunităţi - sau chiar ca
surse de venit legitime și profitabile în medii de piaţă competitive? Ce i-a făcut, recent, atât de puternici
pe liderii informali sau "tradiţionali" ai romilor, cum sunt vajda sau bulibasha? Ce i-a ajutat să re-apară
ca potenţiali parteneri pentru factorii de decizie politică și pentru autorităţile naţionale, regionale și
locale? De ce și-au câștigat legitimitate, mai ales atunci când agenţiile europene și opinia publică
pretindeau "bune practici" și "măsuri concrete", în speranţa unor rezultate rapide, care, în realitate, ar
putea fi doar de vitrină? De ce sunt acești lideri patriarhali romi invidiaţi în secret de partenerii lor
gadjei, când ocupă posturi în organisme publice instabile și trebuie să se confrunte cu alegătorii
dezorientaţi, romi și neromi - între care unii se poate să fi fost chiar cumpăraţi?

În ce mod factorii de decizie politică, experţii și activiștii romi folosesc conceptele de cultură, identitate
și tradiţie, atunci când iau în discuţie elemente despre care pretind că-i sprijină și-i reprezintă? Pe de
altă parte, în ce fel romii înșiși folosesc reţelele sociale și de capital cultural în contexte schimbătoare,
acasă sau în străinătate? Care sunt markerii de rezistenţă ai etnicităţii rome și ce ar trebui schimbat în
această privinţă, dacă dorim să obţinem o mai largă mobilizare politică, în calitate de parteneri activi ai
iniţiativelor civice pe mai departe?
Cum își îndeplinesc activiștii romi funcţia de facilitatori și mediatori între lumile lor diferite social?
Așteaptă ei să fie angajaţi, pentru a pune în aplicare proiecte, sau să devină organizatori ai comunităţii,

34 Acest text se bazează, în principal, pe interviurile și discuţiile pe care le-am întreţinut cu Nicolae Gheorghe, la
București și Salerno, în cursul anilor 2009 și 2010. El include, de asemenea, anumite fragmente din scrierile sale
anterioare, note și discursuri pe care le-a susţinut în faţa unor audienţe diverse. În cursul procesului de
transcriere și editare, am urmat sugestiilor sale cu caracter personal cu privire la structurarea argumentaţiei. (G.
P.)
35 A se vedea, printre alte exemple, modul în care mass-media a reflectat dezbaterile legate de romi și schimbul de

argumente diplomatice dintre Franţa, România și Uniunea Europeană, în vara și toamna anului 2010.
31
pentru a inspira mișcări la firul ierbii? Care ar trebui să fie în continuare obiectivele de mobilizare a
romilor - în special în relaţie cu rolurile în construcţia naţională și cetăţenie?
Discursul politic corect s-a dovedit prea abstract și simplist, atunci când s-a încercat rezolvarea
dilemelor privind drepturile, bunăstarea, sărăcia și excluziunea, precum și a disputelor extinse dintre
elitele "civice" ale romilor faţă de cele "etnice". Dezbaterile și politicile publice continuă să ignore o
largă gamă de probleme importante, care însă persistă să mă hărţuiască de când m-am declarat parte
din această elită romă.

Acest text se bazează pe discuţiile cu colegii - în special, cu Andras Biro – despre recentele evenimente
care au complicat relaţia dintre anumite grupuri de romi și populaţiile majoritare și, de asemenea,
dintre statele de origine și cele unde au migrat. Argumentaţia este adresată, în primul rând, colegilor
activiști, factorilor de decizie politică și experţilor romi implicaţi, în scopul de a stimula discuţii
ulterioare.
În știinţele sociale sunt necesare cel puţin două teorii, alternative și verificabile, tocmai pentru că ele se
pot infirma reciproc. În loc de răspunsuri finale sau o teorie atotcuprinzătoare, ceea ce propun eu aici
este mai mult un bilanţ sau mozaic, parţial și subiectiv, bazat pe dialoguri anterioare, precum și
povestea viaţii și muncii mele ca activist rom36.

Dacă ceva leagă diferitele secţiuni ale acestui document, aceasta este abordarea complementară pe care
am adoptat-o. Fiecare secţiune începe cu probleme controversate care au fost subiecte ale unor extinse
dezbateri publice, fie între romi și neromi, fie între membrii ONG-urilor rome, alte organizaţii civice și
guverne. Principala mea intenţie este să înţeleg ce face ca aceste probleme să devină controversate, să
exprime abordări alternative și să articuleze alegeri ce ar putea duce la găsirea unor soluţii.

Orice și fiecare alegere implică un preţ diferit de plătit la momentul când trebuie adoptate decizii.

Cum am putea atinge niveluri acceptabile de succes, demnitate și împlinire personală, ocupându-
ne în același timp cu aceste subiecte?
Cum putem face vieţi mai bune și decente, nu doar pentru noi, pentru familiile noastre și pentru
"poporul rom" ca întreg, dar și pentru alţii cu care trăim împreună – tovarășii noștri cetăţeni neromi?
De-a lungul discuţiei noastre, obiectivul comun al mișcării romilor ar trebui să fie clar: organizarea,
mobilizarea și eventual re-mobilizarea romilor, bazat pe continuarea luptei împotriva rasismului și a
discriminării. Parte din acest proces este unirea diferitelor grupuri, adesea concurente, din mișcarea
romilor pe căi flexibile, dar eficiente. Aceasta va permite grupurilor de romi să colaboreze și să lucreze
împreună cu autorităţile locale, asociaţiile civice, bisericile și partidele politice.

Pentru definirea unei agende politice coerente, acordul privind interesele comune este o condiţie
prealabilă pentru romi, la nivel local și mai ridicat. Cu alte cuvinte, romii înșiși ar trebui să-și asume
responsabilităţi crescute pentru iniţiativele menite să îmbunătăţească situaţia poporului lor. Ar fi dificil
de supraestimat în acest proces importanţa activiștilor, antreprenorilor economici și a elitelor rome,
intelectuale și morale.

Sărăcia și excluziunea sunt de obicei prezentate ca bariere insurmontabile în calea mobilităţii sociale
sau a mobilizării politice. Activiștii tind să creadă că factorii de decizie trebuie doar informaţi cu privire
la situaţie și activaţi prin imagini dramatice ale romilor, ca victime ale societăţii.
Am făcut și eu parte dintre cei ce susţineau asemenea idei, în special în cursul anilor 1990.

36Pentru surse suplimentare privind povestea de viaţă a lui Nicolae Gheorghe, a se vedea: Beck, Sam (1993).
Rasismul și formarea unui leader etnic rom. În George Marcus ed. Stări periculoase: Conversaţii despre cultură,
politică și naţiune. Chicago și Londra: The University of Chicago Press, 165-186. Heinschink, Mozes F. - Karoly,
Mirjam (2001): Interviu cu Nicolae Gheorghe, sursă:
http://ling.kfunigraz.ac.at/~rombase/cd/data/pers/data/gheorghe.en.pdf
32
Dar se pare că noi uităm că unii dintre oamenii noștri au obţinut deja succes economic și educaţional. Ca
și noi, ei sunt parte dintr-o clasă de mijloc în curs de dezvoltare, atât în rândul romilor și în partea
majoritară a societăţii. Proiectele noastre comune, iniţiativele noastre de auto-finanţare și asociaţiile de
voluntari au un rol esenţial în identificarea perspectivelor de viitor pentru societatea civilă a romilor.
Cei mai mulţi dintre noi, cei care lucrăm în acest domeniu, suntem romi prin discurs; pentru că vorbim
despre a fi romi, și nu pentru că trăim așa cum mulţi romi o fac. De multe ori trebuie să descriem altora
modul de trai și cultura romilor. Așadar, pentru mulţi dintre noi, discursul și limbajul sunt elemente de
bază ca să ne legitimăm poziţiile și să ne construim carierele.
În același timp, simţim un sentiment de urgenţă, creat de nevoia de-a furniza dovezi de acţiune în
promovarea unor "cauze bune". Ar trebui să fim conștienţi că limbajul pe care îl folosim atinge
sensibilităţile altora și are reale consecinţe în viaţa lor. Cu toate acestea, aprecierea posibilelor
consecinţe nu ar trebui să ne împiedice să vorbim sincer și să ne asumăm eșecurile când explicăm
contextul.
Rezolvarea problemelor controversate, în scopul de a reînnoi vocabularul drepturilor omului, este o
parte a preţului ce trebuie plătit.

Evoluţiile politice recente - mai ales recrudescenţa naţionalismului și populismului, după aderarea la UE
- sugerează că abordarea liberală, orientată către drepturile omului, a integrării romilor nu a reușit să-și
atingă multe dintre obiectivele preconizate. Creșterea atacurilor violente anti-ţigănești împotriva
romilor, în Republica Cehă, Ungaria și România, este un semn vizibil de criză. Este necesară re-
examinarea originilor acestor tensiuni, pentru a preveni exploatarea pe mai departe a "problemei
ţiganilor" de către extremismul de dreapta și liderii populiști, aflaţi în cursă pentru majorităţi
electorale37.
Aceasta ar aduce beneficii nu numai romilor, dar și democraţiile noastre. O sursă a anti-ţigănismului și
ostilităţii contemporane faţă de romi a fost și propriul nostru refuz de a menţiona anumite subiecte.
Acest lucru a permis unor asemenea chestiuni să devină domeniul exclusiv al politicienilor extremiști, al
poliţiei, al justiţiei populiste și violenţei de turmă.
Punerea pe agenda noastră de lucru este un pas către rezolvarea lor.
Limbajul pe care îl căutăm nu ar trebui să trezească ostilitatea romilor, ci ar trebui să furnizeze un
cadru alternativ. Acesta ar permite o tratare atentă a problemelor controversate, care altfel ar fi
etichetate drept "crimă ţigănească" sau ar fi atribuite "forţei genetice a nomadismului ţigănesc" 38.

Unele declaraţii din acest document ar putea fi criticate ca întărind stereotipurilor, deși intenţia mea
este tocmai contrarie.Vreau să încep dezvoltarea unui limbaj adecvat pentru combaterea unor
anterioare tabuuri sau secrete deschise. Acest pas este dificil de făcut, pentru că a trece dincolo de
limitele corectitudinii politice impune un efort considerabil. Se poate argumenta că acest demers este
sortit eșecului încă de la început, deoarece încă nu există alternative la deja stabilitul cadru discursiv.
Renunţarea la o seamă de elemente de bază ale abordării drepturilor omului li se pare romilor
primejdioasă, deoarece poate conduce la consecinţe imprevizibile, atât pentru modul în care vorbim, cât
și în practică. Presupunerea firească este că asemenea schimbare de discurs deschide cutia Pandorei,
lăsându-i pe romi fără apărare împotriva rasismului, fie că victima este condamnată, fie că sunt
legitimate ulterioare pogromuri.

Acesta este motivul pentru care mulţi activiști și experţilor implicaţi romi nu reușesc să recunoască sau
chiar să menţioneze asemenea subiecte.

În loc să căutăm soluţii viabile, ne limităm rolul de o poliţie a gândirii. În cazurile în care anumiţi romi
merită să fie învinuiţi, intervenim și cerem ca declaraţiile rasiste ar trebui, de fapt, să fie condamnate.
Această strategie poate fi văzută ca restrângere a libertăţii de exprimare, transmiţând mesajul că romii

37
Vezi lucrarea lui Andras Biro, Preţul de integrare a romilor, în acest volum
38
Așa cum se poate vedea, criminalitatea din rândul anumitor grupuri de romi a fost de multe ori subiect de discuţii politice
extinse în ţări precum Ungaria, în special în timpul campaniilor electorale locale sau naţionale
33
nu pot fi criticaţi. Multe concepte de bază ale vocabularului nostru anti-rasist sunt erodate în acest
procesul - inclusiv chiar noţiunile de "rasist" sau "rasism" - deoarece acestea sunt adesea folosite fără
definirea proprie sensului sau domeniul lor de aplicare.

O astfel de confuzie rezultă dintr-o lipsă de reflecţie și analiză critică a iniţiativelor anti-rasiste,
anterioare sau care urmează.

Acesta este unul din motivele pentru care nu s-a putut ajunge la un acord public pe identificarea forţelor
principale dindărătul formelor contemporane de rasism. Așa cum se vede adesea, personalităţi publice -
inclusiv reprezentanţi ai extremei drepte - pot respinge cu ușurinţă eticheta ”rasist”, indicându-l pe
altcineva drept "rasist". Acum, suntem martori ai unei aparente renașteri a tensiunilor și urii îndreptate
împotriva romilor și altor minorităţi din Europa, fără să se știe exact ce ar trebui să fie clasificat ca
"rasist".

Activiștii romi, factorii de decizie politică și alţi experţi implicaţi sunt frecvent bântuiţi de viziuni ce
invocă Holocaustul, purificările etnice sau genocidul. Discuţiile sunt crispate de teama că unele moduri
de a vorbi ar putea face mai probabilă repetarea unor astfel de tragedii.

Eliberându-ne singuri de aceste temeri nu înseamnă că negăm Holocaustul sau că-l tratăm în mod
diferit.

Ideea de Holocaust ne este tuturor familiară, indiferent de identitatea etnică sau contexte istorice și
politice particulare. Holocaustul, ca operator, ne permite comutarea imediată de la experienţe locale la
spectrul tulburător al lagărelor de concentrare și ne permite să prezentăm situaţia comunităţilor de
romi ca parte a unei desfășurări istorice mai ample. Cu toate acestea, acţiunile de sensibilizare a
publicului cu privire la implicaţiile sociale și istorice ale Holocaustului nu au cum să fie echivalente cu
reducerea întregii problematici a romilor la experienţa tragică din cel de-al doilea război mondial.

Discriminare rasială a fost decisivă de-a lungul istoriei romilor, dar nu epuizează toate elementele sale.
O astfel de reducere se face cu riscul de-a pierde din vedere dinamica internă și particularităţile
diferitelor comunităţi de romi în propriile lor contexte sociale39.

Despre denominări

Cred că trebuie să-mi clarific opţiunile cu privire la modul în care mă refer la oamenii pe care îi discut
sau cărora mă adresez în aceste pagini. E posibil să fiu privit ca incoerent pentru că utilizez diferite
denumiri în paralel - folosind simultan atât termeni corecţi, cât și peiorativi. Totuși, a fi identificat ca
ţigan - sau prin felurite echivalente ale termenului ţigan - este perceput de mulţi ca neutru.

Asemenea termeni pot fi liantul care-i leagă pe oameni împreună, cu condiţia să-i folosească pentru ei
înșiși, în contrast cu utilizarea dispreţuitoare a altora. Dar, de vreme ce actori externi puternici – printre
care parlamentul, statul sau administraţia - încep să utilizeze astfel de denominaţii, autoritatea
ierarhică are prioritate. În schimb, în primul rând, persoanelor trebuie să li se ofere libertatea de a-și
alege propria denumire – ceea ce înseamnă că vor să fie identificaţi oficial ca romi, ţigani sau cu
denumirea neamului căruia îi aparţin - în loc să fie etichetaţi printr-o clasificare impusă.

Această alegere nu ar trebui să fie limitată prin nici o condiţie restrictivă, cum sunt cele susţinute în
recente declaraţii ale Parlamentului român și ale Academiei Române.

Cei care pledează pentru ca termenul "rom" să fie fost folosit în contexte publice și oficiale, de obicei,
susţin că utilizarea formală a acestei denumiri se poate considera ca o parţială compensaţie pentru

39 Pentru discuţii suplimentare, a se vedea secţiunea cu privire la cunoștinţele locale și universale, în acest text
34
discriminarea anterioară. Deci, chiar dacă oamenii folosesc "ţigan" sau alte echivalente pentru "ţigan" în
privat, termenul de dezbatere publică ar trebui să fie "rom". Din acest motiv, cel din ultimă termen
poate fi, de asemenea, considerat drept concept aparţinând lumii ONG-urilor și politicienilor - și
preocupărilor lor presupus universale.
Am putea spune că termenul "ţigan" și echivalentele sale aparţin unei lumi a strânselor legături de
rudenie, familiilor extinse și cartierelor unde multe lucruri - cum ar fi relaţiile de proprietate și
aranjamentele de căsătorie - sunt negociate informal, dincolo de domeniul de aplicare a sistemelor
juridice.

În acest sens, "ţigan" poate fi văzut ca o categorie "subumană", dar invocă, de asemenea, familiaritatea
și intimitatea asociate cu interacţiunile strânse dintre rude și prieteni. Cu toate acestea, termenul de
"rom" implică și un cu totul alt tip de asociere. Spre deosebire de relaţiile directe, cum ar fi cele bazate
pe sânge, utilizarea sa implică pretenţia de afiliere la un grup etnic și de recunoaștere de către
organelor sale superioare ierarhic și politice supra-locale din societatea majoritară 40

Împreună cu noţiuni cum ar fi "democraţie", "bună guvernare" și "stat de drept", termenul "rom" face
parte dintr-o retorică oficială detașată de viaţa cotidiană. Într-adevăr, acesta poate fi chiar considerat ca
făcând parte din limbajul de dominaţie și putere care, din principiu, trebuie să nu fie crezut - la fel ca o
minciună. Prin urmare, eu nu am de gând să mă limitez în acest text la un singur tip de denominare, ci
prefer să folosesc mai multe, în funcţie de contextul social și politic al discuţiei.

Responsabilităţi comune

Calea de ieșire din cercul vicios al învinovăţirii nediferenţiate rasiste a "celuilalt" și de a avansa cererile
îndeosebi pe terenul veșnicului victimism al romilor înseamnă să iei în considerare împărţirea
responsabilităţilor noastre comune. Acestea nu se limitează doar la categorii generale și frecvent supra-
schematizate - "romi" ori "non-romi", comunităţi locale ori autorităţi, mass-media ori ONG-uri și
activiști -, însă ele au implicaţii pentru fiecare și oricare dintre ele. Chiar dacă aceste responsabilităţi
sunt mereu inegale, asimetrice și de multe ori chiar ierarhizate, a le lua pe toate în considerare este un
pas important în direcţia consolidării încrederii și reînnoirii contractului social dintre toţi actorii.

O parte a acestui proces constă în recunoașterea controverselor dintre comunităţile de romi, care fac
parte din dinamismul lor, dar, de asemenea, ameninţă să le submineze și relaţiile cu mediul exterior.

Ce vreau să spun prin responsabilitate este legat de modul ne care gândim la preocupările comune.

De pildă, eu, personal, nu sunt ofiţer de poliţie și nici membru al vreunei agenţii care se opune traficului
de copii. Și, cu toate acestea, consider că este de datoria mea să analizeze procesele care conduc copiii la
cerșit în bisericile sau în gările italiene și - cu susţinători - să ridic această problemă ca subiect
important pentru o dezbatere publică, creând un discurs bazat pe solidaritate și dorinţă de schimbare.

Ideologiile rasiste sugerează că criminalitatea nu este o chestiune de excludere, lipsuri și sărăcie, ci de

etnie sau genetică, ceea ce presupune că romii sunt ereditar criminali.
Oamenii uită că principalele victime ale unor astfel de infracţiuni sunt membri ai aceleiași comunităţi:
rom relativ bogat jefuit de alţi romi; neveste bătute de soţii lor alcoolici; cei slabi exploataţi de cei mai
puternici - precum cei îndatoraţi la cămătarii locali ce pretind rate exorbitante ale dobânzilor. Pe de altă
parte, mijlocitorii din reţelele de trafic de fiinţe umane nu sunt toţi romi, ceea ce înseamnă că aceste
probleme nu pot fi rezolvate simplu, ca probleme etnice specifice "romilor". În general, cadrul
responsabilităţilor comune nu este diametral opus discursului liberal privind drepturile omului.

40Pentru discuţii în continuare despre naţionalismul etnic și drepturile civice, respectiv problema ethnosului și
demosului romilor, a se vedea secţiunea cu privire la reinventarea culturii
35
Mai degrabă el este menit să depășească capcanele evidente în multe dintre proiectele anti-rasiste din
1989, inclusiv cele iniţiate și coordonate de mine.

Asocierea romilor cu criminalitatea are o istorie socială lungă în Europa.

În cel de-al treilea Reich, era susţinută oficial ideologia rasială conform căreia romii erau biologic
inferiori, parazitari și asociali prin natură 41. Aceste caracteristici deviante au fost de multe ori atribuite
nomadismului, considerat cauză a detașării lor faţă de societate în general și a infracţiunalităţii mărunte.
Regimurile comuniste din Europa Centrală și de Est au încercat să elimine această presupusă moștenire
- uneori cu forţa - prin transformarea romilor în muncitori obișnuiţi și trimiterea copiilor lor la școală.

Dar, după 1989, discursul dominant a considerat abordarea comunistă ca fiind complet greșită. Totuși,
această perspectivă a intrat în conflict cu nostalgia pentru acele vremuri manifestată de mulţi foști
lucrători industriali, agricoli și angajaţi ai serviciilor publice - cu amintirile lor privind existenţa din plin
a locurilor de muncă și a locuinţelor sociale accesibile. În timpul tranziţiei post-socialiste, romii au
început să-și manifeste cererile de emancipare.
Li s-au acordat repede o seamă de drepturi - în primul rând, calitatea de cetăţeni; în al doilea rând,
recunoașterea ca minoritate naţională, etnică sau culturală a statelor respective; și, în al treilea rând, ca
victime ale persecuţiei anterioare, pentru care au primit compensaţii.

Criminalitatea a fost atribuită unor cauze sociale și orice legătură cu calitatea etnică a fost respinsă.

Dacă romii, prin definiţie, sunt victime ale societăţii și ale instituţiilor sale, ei nu trebuie învinovăţiţi
pentru că sunt săraci sau pentru faptul că unii dintre ei își trimit copiii la cerșit. Cu toate astea, găsirea
de scuze pentru ei ne poate împiedica să considerăm criminalitatea, exploatarea sau traficul de fiinţe
umane drept fenomene inevitabile, în condiţii de șomaj pe termen lung și excluziune structurală.
Comunităţile excluse sociale sunt în mare măsură percepute de către străini ca ţigani și de aceea este
firesc că "teoriile folclorice" populare să-și asume legătură dintre excludere și ţigănie.

Dar care este, de fapt, natura acestei relaţii și ce este modul legitim - nu doar corect - de a vorbi despre
ea?

Activiștii și experţii romi par, uneori, că ezită în legătură cu perspectiva unei asemenea schimbări
discursive. Unii cred că limba noastră și epistemologia nu sunt încă capabile să trateze la un nivel
intermediar între individualizare și generalizare. Deși poate că simţim aceste distincţii și le discutăm
frecvent în particular, nu suntem încă suficient de încrezători ca să le exprimăm în mod deschis.
Părerea mea este că, chiar dacă încă ne lipsește vocabularul suficient pentru dezbatere publică, trebuie
să începem să-i căutăm elementele constitutive. O condiţie pentru schimbarea discursului este de a
evita victimizarea întregii populaţii de romi, dar tocmai acesta pare riscul de care ne temem.

Chiar și activiștii pentru drepturile omului și alţi experţi sunt de acord că este inacceptabilă apărarea
traficanţilor de fiinţe umane sau a celor care-i exploatează pe alţi romi. Dar apoi se retrag pe un
teritoriu mai sigur, susţinând că criminalitatea este, principial, o problemă a poliţiei și orice discuţie ar
trebui să se păstreze "daltonistă ", lăsând deoparte etnicitatea. Sugestia mea este că, în calitate de
activiști civici sau de asistenţi sociali, dezvoltarea limbajului și practica noastră sunt aspecte în egală
măsură importante pentru prevenirea criminalităţii.

Dacă spun asta, îmi trădez, oare, poporul?

41Utilizarea acestei ideologii nu s-a limitat la Germania fascistă, deoarece aceasta a furnizat, de asemenea, motive
conceptuale pentru acţiuni guvernului de la Vichy, în Franţa, și pentru deportările din timpul războiului, în
România
36
Poziţia rigidă a multor activiști, care se agaţă de discursul lor politic corect, are origini istorice. După
1989, sarcina principală a organizaţiilor pentru drepturile omului a fost să demonteze cadrul
instituţional al regimurilor comuniste și să controleze practicile emergente ale noilor guverne post-
socialiste 42. A fi în miezul acţiunii reprezintă întotdeauna o forţă de motivaţie puternică, dar simpla
opoziţie faţă de guverne și autorităţi publice înseamnă să ignori faptul că, deși avem preocupări
contrarii, putem avea, totuși, și interese comune.

A intra în dezbatere cu rasiștii nu este tot una cu a-i justifica sau a-i sprijini.

A acorda atenţie la ceea ce spun ei este legitim, în scopul de a dezvolta un bilanţ alternativ.

Nu este aceași lucru cu un funcţionar public care adoptă măsuri discriminatorii împotriva cuiva sau
folosește un limbaj discriminatoriu. Trebuie ţinut cont de faptul că discriminarea din mintea omului este
necesară, în sensul de a diferenţia sau a distinge, de exemplu, culorile, mirosurile ori sunetele.
Discriminarea se transformă în ceva împotriva căruia să ne opunem doar dacă dezavantajează un grup
de oameni pe motiv de vârstă, etnie, rasă, sex sau origine socială 43.

Uneori, cei ce vizează reprezentarea și apărarea romilor lasă impresia că orice act de discriminare -
inclusiv toate diferenţierile și distincţiile - este în mod necesar negativ. Aș putea încerca să exprim acest
lucru în alte cuvinte, dar n-aș putea evita discriminarea, de vreme ce îmi dau seama că propria mea
auto-prezentare ca rom impune altora să se diferenţieze și să recunoască în mine în această identitate.
Primul pas în auto-afirmarea efectivă ca rom înseamnă, pentru ei, să fie recunoscuţi de alţii drept cineva
diferit. Al doilea pas pesupune să fim atenţi ca acest act de auto-identificare și de confirmare de către
ceilalţi să nu ne aducă dezavantaje.

Acest lucru explică nevoia de acţiuni afirmative - alt aspect al discriminării –, în particular, iniţiative
care să compenseze moștenirea dezavantajelor de grup, prin asigurarea faptului că indivizii au șanse
egale. Acţiunea afirmativă este parte a unui proces de negociere care trebuie să fie monitorizat, în
scopul de a proteja interesele celor care au fost iniţial vizaţi de o asemenea politică. Astăzi, munca
pentru drepturile omului privind romii trebuie să vizeze aspectele vulnerabile și să fie reorientată spre
drepturilor copiilor, femeilor, persoanelor cu dizabilităţi, persoanelor vârstnice și victimelor abuzului
de droguri.
Problema este că aceste drepturi nu sunt încă codificate și monitorizate la fel de puternic ca drepturile
civile și politice, cum ar fi libertatea de asociere sau libertatea de exprimare.

Cosmopolitism imaginat - câteva observaţii biografice

Așa cum s-a menţionat, în loc să fie o teorie sistematică, această lucrare constă într-o colecţie de reflecţii
personale. De-a lungul vieţii mele, am încercat să mă explic mie însumi propria subiectivitate și
experienţa de a fi diferit de ceilalţi - chiar dacă nu știam exact rădăcinile aceastei diferenţe. Poate că nu
sunt un rom "adevărat", pentru că am fost asimilat prin educaţie și traiectoria profesională, întrucât nu
trăiesc în conformitate cu valorile romilor și am avut, de asemenea, o soţie ne-romă.
Am crescut ca parte a unui grup în care limba romani nu era prima limbă, rudele mele nu trăiesc în
familii extinse, iar părinţii mei nu continuat ocupaţii tradiţionale. Generaţiile anterioare din familia mea
fuseseră deja integrate în viaţa socială și economia din satele lor ca fierari și muzicieni (lăutari). Verii
mei primari, surorile și rudele prin alianţă au făcut primii pași în sus pe scara de mobilitate socială ca
muncitori în industrie ori pe șantiere de construcţii, la curăţenie sau meșteșuguri manuale.

42 De fapt, după părerea mea, activităţile lor au contribuit la persistenţa mentalităţii de război rece în cadrul
societăţii civile
43 Organizaţii precum Helsinki Watch și alte ONG-uri din SUA, printre altele, au fost printre principalii jucători în

acest domeniu
37
Identitatea și amintirile noastre privind ipostaza de ţigan s-au bazat mai degrabă pe experienţa de
discriminare și stereotipuri externe, decât pe semnificaţii împărtășite prin starea de rom, în sens
vernacular, etnic.

Atunci de ce sunt eu diferit ca rom sau ţigan, de vreme ce mă simt în multe alte feluri asemănător și egal
cu alţii?

Aceasta este, pentru mine, precum și pentru mulţi din neamul meu și colegi romi, o dilemă persistentă,
chiar dacă trăim în fiecare zi cu această diferenţă. Uneori este o obligaţie impusă din exterior și nu
neapărat o alegere personală. Poate fi percepută ca un deficit cultural care este dăunător pentru individ
sau pentru grup. Unii ar putea încerca să găsească scăparea, ascunzându-se sau străduindu-se să se
asimileze societăţii majoritare. Alţii încearcă s-o exploreze, să vorbească deschis despre ea și, eventual,
s-o legitimeze. Pentru a rezolva această dilemă, la un anume moment din viaţă, am decis că eu sunt rom,
deși nu eram neapărat obligat să fiu.

Activismul însemna o oportunitate să intru în relaţie cu înţelesul și moștenirea stării de ţigan. Pentru a
scapa de tensiunile ce însoţeau utilizarea aceastei categorii, mi-am afirmat trecutul social și cultural și l-
am proiectat asupra istoriei sociale și culturii romilor. Am fost educat într-o epocă în care România
urma modelul sovietic - înainte de apariţia comunismului naţionalist al lui Ceaușescu. Am crezut că
comuniștii aveau mijloacele de a crea egalitate, de a îmbunătăţi soarta săracilor și de-a sprijini
persoanele care provin din medii defavorizate, inclusiv pe romi. Am internalizat dogmatismul ideologiei
oficiale, ce avea drept sîmbure proletariatul internaţional.

Pe lângă aceasta, am îmbrăţișat și internaţionalismul - sau cosmopolitismul –, precum și anti-

naţionalismul acelor vremuri.
Aceasta ideologie avea, evident, ca scop să legitimeze structurile imperialiste ale Uniunii Sovietice, dar,
ca adolescent, am văzut-o mai curând ca punct de plecare către un soi de universalism, ce împletește
ideile revoluţiei și umanismul, renașterea și era franceză a encyclopedismului.

La sfârșitul anilor 1970 și apoi în 1980, am stabilit contact cu experţi în cultura romilor, inclusiv
sociologi și activiști din Uniunea Internaţională a Romilor. Am învăţat să-i iau în considerare pe romi ca
oameni ce formează o diasporă naturală, răspândită peste tot în lume. După căderea comunismului, am
început să pledez în activismul rom pentru o perspectivă cosmopolită - sau cel puţin europeană – pe
această bază.

Urmând proletariatului internaţional, auto-portretul meu ca parte a acestei diaspore a romilor pe scară
largă a fost o altă formă de cosmopolitism imaginat. Mobilitatea mea între organizaţii internaţionale și
între diferite locuri prin care am fost a făcut parte din această abordare.

Mă gândeam: am propriile tehnici de adaptare de vreme ce știu mai multe limbi; sunt oameni pe care
trebuie să-i întâlnesc în multe locuri din lume și știu cum să-mi gestionez viaţa, trăind doar cu o valiză.
Totuși, niciodată nu mi-am propus să-i reprezinti pe romi ca popor nomad.
După două decenii de mobilitate, lucrând cu organizaţii internaţionale, m-am întors în România.
Pe tot parcursul vieţii, mi-am păstrat loialitatea naturală faţă de cetăţenia română, de casa mea și de
familia din această ţară.

Este greu să-mi consider unică povestea mea de viaţă. În ţări precum România, Ungaria, Slovacia și
Serbia - dar, de asemenea, în Spania și Franţa - mulţi romi sunt familiarizaţi cu experienţa istorică a
conlocuirii și coexistenţei cu alţii - chiar dacă aceasta a fost plină de ambiguităţi de cele mai multe ori.
Același ţăran poate să bea astăzi, împreună cu tine, în cârciuma locală, iar mâine s-ar putea să-ţi spună
că nu ești decât un ţigan nenorocit.

38
Diferenţierile rasiale nu pot fi eliminate în totalitate prin lege sau politici de stat; într-o anumită măsură,
trebuie să trăim cu ele.

Atâta timp cât cineva acceptă faptul de a fi rom sau ţigan, implică și așteptarea de a fi tratat ca diferit de
ceilalţi - cu toate avantajele și dezavantajele ce decurg.
Atâta timp cât vrei să fii rom sau ţigan, trebuie să știi că asta presupune un cost.
Acest cost a fost plătit de oameni de rând, cum sunt victimele de etnie romă ale crimelor din Ungaria
sau ale revoltelor din Republica Cehă, din Slovacia și din România. Scopul nostru ar trebui să fie
diminuarea cât mai mult posibilă a acestor costuri, pentru a le menţine în limite acceptabile și, eventual,
de a le elimina.

Cu toate acestea, fiind rom sau ţigan nu este doar o experienţă distructivă ori dăunătoare.

Aduce, de asemenea, avantaje și mobilizează resurse, cum ar fi mai multă flexibilitate decât a altora sau
știinţa de-a folosi creierul în locul forţei pure. Dar, în același timp, aceste caracteristici nu oferă vreo
justificare pentru a pretinde anumite forme de libertate nelimitată: statul de drept se aplică tuturor și a
fi în continuă pribegie sau a te pretinde "veșnic nomad" nu este scuză pentru a ignora acest fapt.

Despre experţii romi

Din momentul în care am renunţat la poziţiile mele, organizatorii de reuniuni internaţionale au adoptat
diferite strategii pentru a mă include în programele lor, chiar dacă n-am nici o instituţie, organizaţie sau
asociaţie care să mă legitimeze. La summitul European al Romilor de la Bruxelles, din 2008, am apărut
identificat în program doar cu numele meu, fără a fi urmat de vreun un titlu sau statut.

Ar putea suna narcisist, dar am considerat că este o provocare să apar fără nimic menţionat după
numele meu. La Summitul European al Romilor din 2010, de la Cordoba, organizatorii s-au simţit
incomodaţi de acest lucru, așa că m-au menţionat în program ca "expert rom".

Cred că, mai degrabă, a fost o soluţie mai rea decât precedenta: "expertul rom" este unul dintre titlurile
bune de folosit în cazul în care nu ai nimic altceva de spus despre o persoană.

Conceptul de "expert rom" poate căpăta cu ușurinţă accente peiorative. Uneori, această noţiune se
referă la un soi de figură "gadjo", care doar se preface că este rom, în scopul de a profita de această
etichetă pentru construirea unei cariere personale. Acești "experţi" puteau oricând fi criticaţi pe motiv
că nu sunt familiarizaţi cu viaţa și cultura romilor în sensul ei autentic - indiferent de cât de deștepţi și
eficienţi sunt sau cât de multe rude ar mobiliza în proiectele lor.

Pe de altă parte, ei tind să se simtă mai confortabil în mediul clasei de mijloc a ONG-urilor și în întâlniri
privind politicile.

În aceste contexte, apartenenţa lor este acreditată de la sine, deoarece acolo pot pretinde pe bună
dreptate că sunt romi, câtă vrem participă din partea unor organizaţii ale romilor. Pe de altă parte,
identitatea și poziţia lor sunt adesea contestate de acei romi - inclusiv de unii lideri - care își bazează
legitimitatea prin originile etnice "lipsite de ambiguitate" și prin trecutul mai tradiţionalist al familiilor.
Acestea sunt forţele puse în joc pentru a explica ruptura dintre activiștii romi - sau elite - și chiar
comunităţile pe care se presupune că le reprezintă.

Noi nu suntem încă în situaţia de-a poseda o elită funcţională, câtă vreme capacitatea de a mobiliza
eficient este limitată.

39
Părinţii noștri au urcat din păturile joase ale societîţii ca furnizori de servicii sau membri ai clasei
muncitoare. În continuarea aceleiași traiectorii, am făcut un pas mai departe, devenind parte a clasei de
mijloc ne-rome, ca birocraţi, intermediari sau mijlocitori. Avansarea în continuare pe această scară
socială este parte dintr-o tendinţă istorică și, ca atare, nu este în sine o evoluţie negativă.
Totuși, aceste traiectorii rămân foarte divergente faţă de vieţile multor oameni pe care ne propunem să-
i reprezentăm.

În ciuda identificării și eforturilor lor de a crea legături peste puntea dintre aceste diferenţe, viaţa
intermediarilor romi aparţine mai mult societăţii majoritare - chiar dacă susţin că-și fac treaba în mod
mai atent, mai prietenos sau mai eficient decât alţii. În pofida acestui fapt, în majoritatea cazurilor, ei se
află la fel de departe de ceilalţi romi ca orice alt asistent social.

În același timp, în relaţiile lor cu non-romii trebuie să se conformeze rolului desemnat de etnia lor și
sunt de multe ori întrebaţi de ceilalţi dacă și ei au caracteristicile culturale sau de comportament privite
drept "tradiţionale" pentru această etnie. Dacă sunt cinstiţi, ei recunosc că nu împărtășesc cele mai
multe dintre aceste caracteristici.

Un alt mod de a trata dilemele acestei situaţii schizoide este de a adopta portul sau comportamentul
presupuse a fi "tradiţionale". Riscul aparent al aceastei tentative de "autenticizare" este că, până la
urmă, ea se transformă într-un joc de roluri, în care "identitatea romă" se construiește prin imitarea
aspectelor stereotipe ale unei culturi etnice. Reprezentările culturii romilor sunt adesea numai
răspunsuri la așteptările altor oameni cu privire la modul de manifestare al alterităţii.

Evocarea unor astfel de imagini exotice sau folclorice - inclusiv ca glumă de sine - poate dăuna romilor,
tocmai pentru că se face în scopul de a satisface așteptările celorlalţi și a-i servi ca pe niște clienţi. Multe
dintre aceste reprezentări culturale nu au nici o legătură cu cei de la firul ierbii, deoarece, de obicei, ele
nu sunt nici publicul principal, nici piaţa de desfacere primară pentru ele.

Răspunsul meu personal la aceste dileme este că intermediarii romi pot juca roluri profesionale și
acumula realizări personale, în primul rând, la nivel individual, în cazul în care sunt capabili să
articuleze un set coerent de valori și principii.

Aceste valori nu implică de fel asumarea strictă a conceptelor ce se exclud reciproc, a fi romi, români
sau maghiari, căci acestea pot fi definite în termeni mai universali, cum ar fi respectul și crearea de
punţi între culturi diferite 44. Cu toate acestea, chiar și într-un asemenea dialog, este necesar să se
clarifice contribuţia potenţială, caracterisiticile specifice și "unicitatea" romilor. Diverse încercări au
fost făcute de-a lungul istoriei pentru a se preciza acest caracteristici etnice.

Conceptele care au fost folosite cel mai frecvent pentru a rezolva această dilemă sunt nomadismul și
relaţia romilor cu pământul și teritoriul.

Sclavie, nomadism și teritoriu - reflecţii cu privire la cazul românesc

În eseul său, Biro sugerează că unicitatea romilor este legată de statutul lor de "nomazi eterni” și lipsa
unei relaţii cu pământul, atât în sens spiritual, cât și economic 45. Așa cum o înţelege el, relaţia cu

44 A se vedea: Acton, Thomas - Gheorghe, Nicolae (1999): Negocierea cu multiculturalismul: drepturi minoritare,
etnice, naţionale și umane, în The Patrin Web Journal, sursa:
http://reocities.com/Paris/5121/multiculturality.htm
45 Andras, Biro: Preţul de integrare a romilor, în acest volum

40
pământul ar trebui să fie una productivă, ceea ce exclude să-ţi vinzi munca cuiva, rămânând furnizor de
servicii, în loc să devii proprietar, fermier sau manager.
Se consideră că romii sunt atașaţi de pământ, de o ţară sau de un stat doar în mod superficial și această
lipsă de conexiune le oferă potenţiale aptitudini pentru diferite tipuri de mobilitate - așa cum se
întâmplă în zilele noastre, când migrează către ţările din Europa de Vest sau Canada.
În măsura în care romii sunt constant predispuși la deplasare, ei corespund stereotipului nomazilor.

Trebuie să recunosc că atunci când am citit prima dată acest argument al lui Biro, am reacţionat
emoţional și l-am respins. Încă simt tentaţia acestei opoziţii, căutând alternative plauzibile, deși sunt
conștient de consistenţa abordării sale. În același timp, recunosc, de asemenea, limitele propriului meu
argument, mai ales în ceea ce privește aspectele sale emoţionale sau legate de identitate. Pentru a
rezuma în avans principalul punct de vedere al acestei secţiuni: romii din principatele române au fost
robi, ceea ce înseamnă că au fost legaţi în mod colectiv de pământ - chiar dacă această legătură apărea
mai degrabă indirectă, astfel încât pentru ei era mai ușor să părăsească un anume loc și să se mute în
altă parte.

Romii sunt conectaţi la teritoriu - și nu numai în cazul românesc - astfel încât conceptul de nomadism nu
este cheia pentru specificitatea lor 46. În loc să neg această legătură, eu pretind că ar trebui să fie luate
în considerare diferite tipuri de relaţii cu terenul și teritoriul. Ca urmare, segmente largi ale populaţiei
de romi poate fi considerate ca sedentare, fără să fi fost fermieri sau proprietari de terenuri.

În acest context iau în considerare mai multe regimuri istorice - cele două principate românești, Valahia
și Moldova, Imperiile Habsburgic și Otoman, precum și lumea occidentală. Aici conexiunea la teren este
articulată în principal în termeni juridici, mai degrabă decât în termenii organici folosiţi de Biro.

Sclavia romilor în principatele române

Am crescut ca descendent al unor ţigani vătrași (ţigani sedentari) din România. Istoria acestor oameni
nu poate fi înţeleasă fără a ţine seamă de robie (sclavie), atât ca instituţie, cât și cum s-a petrecut în
aceste principate românești. Discut despre robie nu ca să mă plâng împotriva ei, a o denunţa sau măcar
a mă pretinde o victimă, ci pur și simplu ca o situaţie de fapt.

Robia a fost o instituţie economică și socială care a produs grupul de oameni căruia îi aparţin. Acești
ţigani au avut legături îndelungate cu teritoriile locale și istoria asociată lor, tocmai din pricina poziţiei
lor de robi (sclavi) sedentari47. De la sfârșitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea, ei
au fost legaţi de moșiile aflate în proprietatea boierilor și mânăstirilor, lucrând ca servitori (argaţi) la
curţile boierești, fierari și muncitori la câmp etc.

Sclavia a produs ţigani ca robi, în virtutea unei clasificări istorice și sociale, și nu ca o categorie cu
"conţinut etnic". Procesul și-a atins apogeul în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XVIII-lea și
mijlocul secolului al XIX-lea 48.

În acele vremuri, termenii ţigan și rob deveniseră echivalenţi, făcând referire la romi și la statutul lor
subordonat social. A fost o perioadă când aceste principate au intrat pe pieţele capitaliste de grâu și vite
din Europa, iar marii proprietari de terenuri erau în căutarea unei forţe de muncă pe care s-o poată
exploata într-o economie agricolă extensivă.

46 Consider acest lucru ca valabil atât pentru înţelesurile directe, cât și pentru cele metaforice ale conceptului de
"nomad".
47 Bilanţul istoric prezentat aici se bazează pe lucrarea: Gheorghe, Nicolae (1983): Originea sclaviei romilor în

principatele române, în Roma, 7 (l): 12-27

48 Instituţia sclaviei nu există nicăieri altundeva în Europa secolului al XIX-lea; sclavia era practicată numai în timp

de război și în mod individual, chiar și în Imperiul Otoman

41
Instituţia de robie(sclavie) a ţiganilor a fost un element important al structurii de clase feudale din
Valahia și Moldova. Aceste principate au avut o poziţie unică, căci nu au fost ocupate de Imperiul
Otoman ca teritoriile din Bulgaria sau ceea ce este astăzi Dobrogea.
Autonomia lor relativă a produs o masivă cerere de muncă suplimentară, care putea fi acoperită numai
prin exploatarea intensivă a populaţiei locale de către domnitorii valah și moldovean. La fel, în Imperiul
Habsburgic în perioada Mariei Teresa, agricultura și industriile locale necesitau, de asemenea, de
departe mai mulţi muncitori și romii, presupuși neproductivi, au fost sedentarizaţi forţat pentru a
furniza forţă de muncă suplimentară.

Pentru a marca această schimbare de statut, au fost redenumiţi, în germană, neu Bauer, în română ca
rustici noi (ţărani noi) iar în maghiară uj magyar (maghiari noi).

Ca și în Principatele Române, romii au fost legaţi de proprietarii moșiilor.

Între timp, economiile cele mai avansate tehnologic și cu utilizare mai puţin intensivă a forţei de muncă
din Europa de Vest ofereau grupurilor mici mai multe oportunităţi pentru a-și continua modul de viaţă
rătăcitor. Cu toate acestea, aceste bande mobile au fost mult mai puţin numeroase decât populaţiile de
romi din Europa de Est și Centrală49, iar baza stilului lor de viaţă nomad era raportul lor periferic, dacă
nu chiar redundant, cu economia în general. În Europa de Vest, erau toleraţi ca oameni aflaţi
dintotdeauna în mișcare și ei sunt strămoșii celor numiţi astăzi gens du voyage, nomadi și travellers. Pe
de altă parte, populaţiile care pribegesc prin aceste ţări includ, de asemenea, și grupuri de neromi.

În Principatele Române statutul de ţigani îl însoţea pe acela de rumân (ţăran iobag). Aceste două
grupuri au format cel mai jos nivel al ierarhiei sociale feudale. Spre deosebire de modul în care ţăranii
iobagi români au fost legaţi de pământ, ţigani robi (ca sclavi) erau legaţi de stăpâni ca proprietăţi sau
bunuri mobile ale lor. Era imposibilă vânzarea sau schimbul de iobagi individuali, aceștia fiind
dintotdeauna parte a satului, iar satul era parte a moșiei. Când proprietatea asupra moșiei trecea în alte
mâini, ca zestre sau cadou, locuitorii trebuiau și ei să fie incluși în tranzacţie. Spre deosebire de iobagi,
ţiganii robi puteau fi donaţi sau primiţi ca zestre, fără vreaun transfer însoţitor de teren.

Aceste practici au făcut din sclavie o instituţie juridică și economică colectivă și ereditară, referitoare la
persoană. Din punct de vedere juridic, statutul de ţigani a fost definit în termeni de dependenţă
personală faţă de stăpân, care avea drepturi legale și autoritate totală asupra robilor, asupra familiilor și
bunurilor lor (cu excepţia dreptului de a-i ucide, care putea fi pedepsit).

Proprietatea asupra pământurilor nu a fost doar condiţia de bază pentru libertate socială și juridică, ci
era, de asemenea, și cerinţă pentru o cetăţenie deplină. Pentru a fi supus nativ al Principatelor Române
cu toate drepturile politice presupunea să fii proprietar de pământ. În limba română, termenul originar
pentru aceasta era pământean - "om al pământului". A fi conectat cu pământul însemna să fii membru
plin al comunităţii politice, iar romilor le era negată posibilitatea legală de a stăpâni pământ.

Ca "străini" sau "nou-veniţi" ei au devenit dependenţi de voievodul local, dobândind personalitate

juridică și fiind supuși la plata anumitor taxe, care erau asemănătoare impozitelor colective plătite de
alţi săteni. Voievodul stăpânea întreg teritoriul Principatului și era considerat proprietar nominal al
acestor "străini" care se stabiliseră în ţara sa - prin urmare, aceștia au fost trataţi ca parte a proprietăţii
sale. Chiar dacă o parte din robi se putea muta practicând anumite ocupaţii și meserii, modul lor de
viaţă era departe de stereotipul de astăzi privitor la nomazii romi.

Sclavii romi au fost afectaţi de procesul de înrobire în felurite moduri, în funcţie de categoria lor
profesională. Ţiganii domnești ("ţiganii domniei ") aveau mai multă libertate decât cei care aparţineau

49Chiar dacă, în România, o parte semnificativă a populaţiei de romi și-a menţinut un stil de viaţă rătăcitor până în
anii 1950 și '60
42
mânăstirilor și boierilor proprietari de pâmant. Ţiganii stăpâniţi de mânăstiri erau trataţi mai rău și
exploataţi mai mult decât ţiganii boierilor, pentru că mânăstirile aveau mai puţini ţărani localnici care
să le lucreze moșiile. Dintre ţiganii boierești (ţiganii stăpânilor de pământ) un grup lucra în agricultură
(cunoscut sub numele de ţigani de câmp - ţigani de pe moșie). Condiţiile de trai erau mai rele decât ale
ţiganilor vătrași (ţigani sedentari), dintre care mulţi își câștigau traiul în calitate de comercianţi. Printre
aceștia, un număr mare de ţigani curteni (ţiganii de la curtea domnească sau boierească) au trăit în
orașe și au avut acces la resursele mediului urban, care nu erau acesibile celor din zonele rurale. Un
număr mare de romi s-au sedentarizat în această perioadă, în timp ce alţii și-au menţinut modul de
viaţă nomad, deși toţi păstrau diferite forme ale statutului de rob, care le-au influenţat identitatea.
Între timp, acești oameni au reușit să-și păstreze și să-și reproducă patrimoniul cultural și identităţile
distinctive50.

Deportarea în Transnistria

În anii 1930, s-a iscat o dezbatere despre romii "nomazi", unii pretinzând că aceștia ar contamina
societatea. Acest punct de vedere a câștigat rapid popularitate. Între timp, în România Mare a acelei
perioade, o dezbatere și mai aprinsă s-a concentrat pe statutul litigios al evreilor și romilor. Pentru
demonstrarea legitimităţii era chiar posibilă adresarea către Comisia specială pentru românizare,
pentru obţinerea unui document care să ateste deţinătorului calitatea de membru deplin al societăţii
românești. Din acest moment, este introdusă o nouă categorie juridică, aceea a ţiganilor romanizaţi -
ţigani deveniţi români sau asimilaţi. Această expresie este folosită până în zilele noastre de unele
grupuri ca mijloc de auto-categorisire.

În timpul celui de-al doilea război mondial, România a luptat de partea Germaniei, alianţă bazată pe
idealurile fasciste comune și mândria României faţă de faptul că, după 1918, își câștigase în fine
recunoașterea ca putere mondială. Urmând înaintarea flancului sudic al armatei germane în Uniunea
Sovietică în 1941, România și-a consolidat poziţia de putere regională ocupând Transnistria. Acest
Guvernorat a devenit destinaţia deportării romilor51 și evreilor din România, dar aceste expulzări au
fost diferite de cele din alte ţări controlate de Axă: romii și evreii români nu au fost trimiși în lagăre de
concentrare. În schimb, procesul a fost descris drept colonizare a Transnistriei.

În cursul războiului, aproximativ 25.000-35.000 de romi au fost expulzaţi în Transnistria în acest mod.
Cu toate acestea, lipsa de organizare și provizii a făcut ca o treime dintre ei (aproximativ 11.000) să
moară de frig și de foame. 52După terminarea războiului supravieţuitorii au pribegit înapoi, în România.

În anii 1950, nou instalatul regim comunist a simţit și el că are o problemă serioasă cu "nomadismul".
Pentru a contracara acest mod anacronic de viaţă, a fost adoptată o politică de asimilare vizând
"umanizarea" acestor romi și transformându-i în exemple de "om nou socialist ". Această abordare îi
privea pe romi din persectivă socială, mai degrabă decât etnică, și a fost extinsă la nivelul întregii
populaţii, imitând ceea ce făcuse Uniunea Sovietică în anii 193053.

50 Obiceiuri culturale distincte sau simboluri identitare ce variază de la un grup la altul - de exemplu, cortul pentru
corturari
51 Unii romi au putut face uz de clasificarea lor ca ţigani romanizaţi, pentru a evita deportarea.

Aceste teritorii nou dobândite aveau nevoie de români să le populeze și să lucreze pământul. Logica dindărătul
deportărilor a fost de a-i transporta acolo pe romii "nomazi", în speranţa că se vor lega de pământ, abandonându-
și statutul de nomazi și devenind ţărani utili. În consecinţă, așa-numiţii romi "nomazi" au fost deportaţi în mod
colectiv, în vreme ce romii sedentarizaţi au fost deportaţi numai cu caracter individual
52 Situaţia evreilor din Transnistria este un subiect separat și a fost mult mai bine documentat, fiind considerată ca

făcând parte din Shoah (Holocaust).

53 În anii 1930, Uniunea Sovietică a interzis meșteșugarilor romi și familiilor lor extinse să călătorească prin ţără

în căutare de lucru. Autorităţile sovietice au folosit termenul de "nomazi", referindu-se la aceste categorii de romi
itineranţi pentru a-și justifica acţiunile
43
Legătura cu pământul ca integrare forţată

Multe exemple din vremea robiei și a deportării fac parte dintr-o istorie a victimizării. Un aspect neglijat
al unei asemenea istorii este că romii au reușit, de fapt, să supravieţuiască unor astfel de experienţe și
acest lucru le-a dat un sentiment distinct al identităţii. Prin urmare, dacă i-am caracteriza pe romi
numai prin imaginea vieţii nomade, experienţa robiei - care a durat mai multe secole - a reprezentat
chiar contrariul. Timp de generaţii această populaţie a furnizat muncitori agricoli, la fel ca ţărani
obișnuiţi. Integrarea lor socială și economică a decurs din statutul lor social ca sclavi. Prin această
instituţie, romii au devenit parte integrantă a societăţilor și economiilor locale, chiar dacă doar în
poziţie marginală și inferioară. După abolirea sclaviei ei au continuat să trăiască în comunităţile lor
locale, dar ca locuitori, ceea ce a reprezentat un pas înainte către a deveni cetăţeni ai României moderne
- chiar fără a deţine teren. Nu toate grupurile de romi au fost implicate în munci agricole, iar unele s-au
ocupat cu comerţul. Cu toate acestea, ei și-au menţinut legăturile culturale, economice și religioase cu
societăţile lor locale.

Romii au luptat în ambele războaie mondiale - așa cum a făcut bunicul meu în primul și tatăl meu în cel
de-al doilea - și unii chiar au primit teren în reformele agrare de după război. În acest fel, romii au fost
integraţi treptat, ca parte a societăţii românești, și, în multe cazuri, în cele din urmă asimilaţi de
naţiunea românească de azi.

Traiectoria parcursă de statutul social al acestor romi ar putea fi înţeles ca un proces care s-a dezvoltat
pe baza unei necesare legături cu pământul, ca integrare obligatorie. Lor nu le lipsea legătura cu
pământul în sine - așa cum sugerează în conceptul de nomazi -, ci mai degrabă o relaţie cu pământul ca
patrimoniu ce poate fi deţinut și moștenit peste generaţii. În acest sens, există comunităţi mari de romi,
de mult timp sedentarizate peste tot în Balcani, în Europa Centrală și de Est, precum și în Spania.

Totuși, această relaţie nu este tocmai unică pentru romi, deoarece este condiţia comună a
proletariatului agricol din toată Europa și nu numai. Acești oameni și-au vândut munca ori de câte ori
au avut nevoie, însă păstrându-și atașamentul emoţional faţă de pământ și teritoriul lor. Împărtășesc
acest sentiment de apartenenţă cu mulţi alţi romi din Europa. Părerea mea este că o consecinţă a
subordonării romilor este că avem un nivel de integrare și asimilare care ne-a făcut parte a societăţilor
noastre, justificându-ne cererea de drepturi depline în calitate de cetăţeni, în sensul contemporan al
cuvântului.

Experienţa acestor generaţii de romi care au lucrat în timpul sclaviei și mai apoi, precum și mai târziu,
de-a lungul secolului al XX-lea - inclusiv în deceniile comunismului - este o dovadă că ei, ca și alţii, pot fi
muncitori agricoli sau industriali și nu doar furnizori de servicii. Istoria lor demonstrează că romii pot fi
productivi și din punct de vedere economic. Cu toate acestea soarta lor depinde în mare măsură de
starea economiei și a structurilor sociale contemporane, precum și de capacitatea lor de a se integra în
calitate de cetăţeni. În loc de etichetarea romilor ca "eterni nomazi", mai aproape de realitate este să
spunem că au capacitatea de a fi lucrători flexibili.

Fie că modul lor de viaţă este nomad sau stabil, el depinde în mare măsură de circumstanţele
economice, sociale și istorice. Aceiași oameni care au fost lucrători permanenţi în timpul epocii
comuniste au devenit adesea emigranţi după 1989, pur și simplu pentru că condiţiile economice
modificate din Europa de Est i-au considerat nepotriviţi. Într-adevăr, astfel de oameni au fost foarte
probabil să călătorească în străinătate la fel ca și concetăţenii lor neromi, care, de asemenea, au migrat

44
spre Europa de Vest pentru a găsi loc de muncă54 . Conceptul de nomadism ca factor explicativ a fost
folosit în special pentru a fi aplicat câtorva zeci de mii de romi din Franţa și Italia, care de cele mai multe
ori trăiesc în mizerie. Cu toate acestea, astfel de condiţii insalubre n-au nimic de-a face cu
"nomadismul", ci, la fel cum cu mulţi emigranţi neromi, sunt rezultatul inevitabil de a fi forţaţi să
trăiască în locuinţe grav suprapopulate sau tabere dens aglomerate55.

Despre șmecherie și "treaba ţigănească"

Argumentul din secţiunea anterioară ar putea fi bănuit că ignoră faptul că diferitele relaţii cu pământul
ar putea afecta etica muncii. Romii au muncit ca furnizori de servicii în societăţile europene, unde
pământul a fost privit în perspectivă istorică drept principalul mod de acumulare legitimă a bogăţiei.
Furnizorii de servicii adoptă o abordare oarecum diferită, întrucât, în primul și primul rând, au nevoie
să-și exploateze clienţii.

Pentru a avea succes în această relaţie ambiguă pot avea, de asemenea, nevoie să trișeze. Conceptul de
"viclenie" (shmekeria) se referă la acest tip de comportament: înșelarea clienţilor pe termen scurt,
înainte de a pleca și-s folosi aceleași trucuri în altă parte. Grupuri subordonate, cum ar fi femeile,
nomazii sau persoanele fără alte abilităţi moștenite apelează, de multe ori, la strategii și tehnici de
supravieţuire similare, ca răspuns la sentimentul de excludere și asuprire.

Fiind în asemenea situaţie pare oarecum justificată înșelarea exploatatorilor și a celor puternici, fiind
nesiguri sau nedemni de încredere - "La Donna e Mobile", așa cum spune celebra arie a lui Verdi. În
acest sens, șmecheria (shmekeria) sau ceea ce este cunoscut sub denumirea de romani butji ("treabă
ţigănească") nu este tocmai proprie romilor. Conceptul de shmekeria este cunoscut și, în anumite
contexte, considerat admirabil în societăţile ţărănești din Balcani. Cu alte cuvinte, șmecheria
(shmekeria) este un termen ambiguu, deoarece poate fi folosit în moduri foarte diferite. Sensul său
actual poate deveni evident numai din context. Acesta funcţionează ca un operator ce poate crea
înţelegere culturală între popoare foarte diferite. Un om de afaceri nesigur român ar putea găsi potrivit
să descrie modul în care a păcălit pe cineva pe care, în general, îl dispreţuiește ca ţigan șmecher. A fi
viclean nu este doar o trăsătură de caracter, ci și o tehnică. În cazul în care se adoptă o strategie de
prostire, conexiunile sociale informale și legăturile de rudenie intră în joc ca o formă de capital social. În
acest sens, unii oameni joacă rolul de "ţigan" cu mare pricepere.

Etica muncii și rolul liderilor romi

În mod controversaţional, liderii, activiștii și reprezentanţii romi utilizează, justifică și, în ultimă
instanţă, legitimează adesea succesul economic al strategiilor formale și informale, explicându-le ca
făcând parte din "cultura" romilor. A spune că romii sunt "vicleni" înseamnă să spui că prospera
folosind romani butji ("treaba ţigănească"). Dacă oamenii fac bani în acest fel, pentru a avea o viaţă mai
bună și a asigura bunăstarea familiilor lor, înseamnă că sunt romi buni. În cercurile noastre, rareori
punem sub semnul întrebării aceste strategii de auto-protecţie de succes, cu toate că asta înseamnă că
nu mai putem cere drepturi cetăţenești sau tratament egal.

54 În ultimii ani, un procent estimat de 3-4 milioane de români au căutat de lucru în ţările din Europa de Vest. Cu
toate acestea, anumite caracteristici distinctive îi fac pe emigranţii romi mai vizibile decât pe alţii, cum ar fi faptul
că familii întregi cu copii călătorind împreună
55 Pentru discuţia în continuare despre formele actuale ale mobilităţilor romilor, consultaţi secţiunea următoare:

Nomads de Uniunea Europeană?

45
Prin comportament de acest fel ne plasăm singuri în afara societăţii majoritare. Exploatând resurselor
periferiei, ajungem, și noi, prizonieri ai periferiei. Înseamnă asta, oare, că vreau să spun că romii sunt la
periferie prin propria lor alegere? Poate că, uneori, așa stau lucrurile.

Oamenii nu sunt întotdeauna obligaţi să rămână în ghetou sau la periferie, uneori ei chiar aleg să
rămână acolo. Există anumite oportunităţi la margine, felurite moduri de te ţine în umbră care nu mai
funcţionează odată ce te-ai mutat în centrul scenei sau în lumina reflectoarelor. Unii romi își duc caii la
păscut pe pășunile gadjeilor, le fură cartofii în timp ce copiii o iau la sănătoasa cu găinile ţăranilor - asta
este o parte din cunoștinţele noastre interne.

Cum ar trebui să vorbim deschis despre acei romi care-și duc traiul prin asemenea "muncă ţigănească"?
Atitudinea activiștilor romi faţă de aceste probleme se aseamănă cu situaţia în care toţi membrii familiei
sunt conștienţi de ceea ce fac de "băieţii răi", dar evită să vorbească despre asta, pentru a păstra
unitatea familiei. Aceste tehnici de apărare sunt reproduse și pot fi chiar sursă de mândrie în rândul
activiștilor romi, care se presupune că ar trebui să urmeze un cod etic diferit în viaţa și activitatea lor.

A fi șmecher (shmeker) în acest context înseamnă să fii imprevizibil, să manipulezi bani, influenţă și
simboluri și să câștigi puterea prin înșelarea rivalilor, dacă-i necesar. Acest lucru nu este chiar atât de
departe de tipul de atitudine liberală, individualistă, care pune mai mult preţ pe câștig, decât pe
comportamentul etic și rezultă din schimbarea alianţelor politice sau abandonarea valori în favoarea
intereselor proprii sau de familie.

Activiștii romi joacă, uneori, jocul shmekeriei între ei.

Vorbesc despre politicile ce trebuie implementate pentru a unifica naţiunea romilor, în vreme ce, în
practică, se înșeală și abuzează reciproc într-un mod pe care romii le consideră menite să fie folosite în
"treaba ţigănească" pentru a exploata resursele gadjeilor. Unii lideri romi încă se complac într-o retorică
populistă, sugerând că nu trebuie să ai încredere în gadjei și că orice ofertă ar face - inclusiv programe
ale Uniunii Europene – nu sunt decât simple minciuni înșelătoare. Astfel de atitudini ne pot conduce la
convingerea că este acceptabilă risipirea finanţărilor externe, deoarece acești bani nu sunt
responsabilitatea noastră.

Acesta este unul dintre motivele pentru care cred că, în viitor, ONG-urile rome ar trebui să-și intensifice
întoarcerea către organizaţii de întrajutorare, activităţi de finanţare realizate prin donaţii de la membrii
lor. Uneori, anumiţi activiști nu sunt acceptaţi de alţii ca fiind romi autentici, demni de încredere. În
comparaţie cu unii dintre așa-numiţii romi "tradiţionali", e posibil ca și eu să apar ca gadjo sau un soi de
hibrid, mai degrabă decât un rom "adevărat". Unii ar putea crede că aceasta îi justifică să mă trateze ca
pe un idiot, numai bun să fie exploatat. Alţii poate că mă văd mai mult ca un gadjo care-i exploatează pe
romi prin obţinerea de fonduri și implementarea de proiecte care subminează interesele membrilor din
autenticele comunităţi tradiţionale.

Așa cum am argumentat pe parcursul acestei lucrări, mișcarea civică a romilor se află încă în stadiul de
formare și nu are un cod de conduită pentru alianţe și parteneriate cu diferiţi alţi actori. Dezvoltarea
unei culturi organizaţionale înseamnă definirea intereselor comune, morale și etice, prin stabilirea unor
coaliţii și parteneriate, precum și prin acţiunea durabilă în cadrul acestor reţele.De bună seamă, atâta
timp cât statutul nostru rămâne subordonat, a folosi tehnici de supravieţuire, precum suspiciunea faţă
de ceilalţi, este de înţeles.

Totuși, în zilele noastre, ne aflăm într-o situaţie diferită.

De-a lungul ultimilor douăzeci de ani, diverse oportunităţi au fost create pentru romi, care ar putea
continua în deceniile viitoare prin intermediul Uniunii Europene. Aceasta este șansa noastră de a găsi
alte căi de adaptare cu succes, în locul tehnicilor familiare de supravieţuire. Pentru prima dată în istorie,
46
romii au perspective pentru a se manifesta și juca un rol activ în realizarea schimbărilor sociale. Rolul
formatorilor de opinie romi este să sugereze noi abordări, concentrate mai degrabă pe integrare, decât
pe resemnarea de a fi victime. Aceste oportunităţi includ educaţia, posibilităţile de liberă circulaţie în
Europa, ocuparea forţei de muncă în administraţia de stat sau diverse alte programe bazate pe principii
de acţiune afirmativă.

Pentru a beneficia de aceste oportunităţi, trebuie să avem încredere în procedurile legale standard, să
avem încredere în ceilalţii cu care împărţim obiective fundamentale și să ajungem la o înţelegere
convenabilă cu privire la valori, drepturi și obligaţii. Dacă scopul nostru este integrarea, există și un preţ
explicit care trebuie plătit, cum ar fi acela de a face efortul de a ne amesteca cu alţii, pentru a obţine
sentimentul securităţii și solidarităţii.

Acest lucru nu este ușor. Dar dacă, în această nouă situaţie, ne agăţăm de tehnicile tradiţionale de
supravieţuire, ne putem submina și deteriora relaţiile cu ceilalţi. Dacă vom face acest lucru, costul este
de a rămâne excluși social, chiar dacă există acum oportunităţile să fim acceptaţi. Ori îi înșelăm pe
ceilalţi, rămânând fideli numai poporului nostru, ori profităm de ocazia de a avea încredere în ceilalţi și
în instituţiile lor. Ar trebui să ne asumăm acest risc.

Tehnicile de supravieţuire tradiţionale continuă în forme reinventate pe teritoriul migraţiei și

dependenţei de bunăstare 56. Adoptarea de noi strategii economice și căutarea integrării ar putea
deveni dificile pentru romi, mai cu seamă în cursul actualei crize economice, când populaţiile majoritare
au de suferit, de asemenea, din pricina șomajului. În prezent, abordarea standard este ca romii să
meargă la școală, urmată de formare profesională sau educaţie continuă, ca pregătire pentru intrarea pe
piaţa de muncă majoritară. Între timp, ne luptăm împotriva discriminării și rasismului, văzând în
acestea principalele obstacole în calea ocupării forţei de muncă. Pe termen scurt, strategiile tradiţionale
le-ar putea părea mai atractive, cel puţin până când creșterea economică va face posibilă găsirea unui
loc de muncă pentru grup mai tânăr de romi.

Un alt paradox este acela că succesul economic și integrare socială - sau chiar asimilarea - nu sunt
neapărat legate. Unii romi, care au continuat să-și ducă traiul în mod tradiţional au obţinut mai mult
succes decât alţii. Ei au reușit să-și adapteze modul de lucru bazat pe relaţii de familie la condiţiile
economice actuale și au descoperit noi nișe profesionale. În cursul ultimelor două decenii, perdanţii
tranziţiei și cei în principal dependenţi de ajutor social s-au dovedit a fi romi care împinși în curentul
economiilor majoritare de procesul de proletarizare comunistă, mai ales ca muncitori necalificaţi în
agricultură sau în industria de construcţii.

Totuși, este nefolositor să gândim în termeni de "câștigători" și "perdanţi", considerând gama de

strategii economice acoperite de romi.

În timpul perioadei comuniste căldărarii sau negustorii gabori din Transilvania au devenit prosperi
datorită abilităţilor profesionale și culturii lor. Acest proces a fost relativ separat de proletarizarea
paralelă a altor neamuri de romi. În timpul perioadei de tranziţie, acești negustori au devenit oameni de
afaceri la scară mică – colectând fier vechi sau convertindu-se în alte tipuri de antreprenori. Aceasta le-a
dat avantaje faţă de alte grupuri de romi și, într-o anumită măsură, chiar faţă o parte din populaţia
majoritară.

Folosirea capitalului cultural pentru a produce capital economic dovedește capacitatea de adaptare a
romilor. Aceste puncte forte ar trebui să fie recunoscute, încurajate și dezvoltate, mai ales că acestea
provin din strategii antreprenoriale de sine stătătoare. Muzicienii romi din România, de asemenea, au
fost doar marginal integraţi în economia comunistă. Ei foloseau documente false pentru a dovedi că au

56Modele de dependenţă faţă de bunăstare sunt reminiscenţe ale modului în care sclavii romi au fost formal legaţi
de stăpânii lor
47
slujbe în fabrici sau la alte locuri de muncă, pentru a evita controalele poliţiei, dar de fapt își câștigau
existenţa ca animatori.

Mulţi dintre imigranţii romi din Italia, Spania și Franţa erau muncitorii industriali înainte să-și piardă
locurile de muncă în anii 1990, în timp ce intermediarii romi care-i ajutau să ajungă la destinaţiile lor
aparţin diferitelor grupuri care au scăpat de proletarizare și, astfel, au reușit să câștige mai multă
experienţă de călătorie. Emigranţii îi consideră pe acești oameni modele pentru succesul comercial. În
același mod, deși romii din orașul românesc Craiova avuseseră locuri de muncă permanente sub
comunism, ei au fost, de asemenea, implicaţi în tranzacţii în târguri ori pieţe informale, care nu erau
legale în economia de comandă strict planificată.

Spoitorii din preajma orașului românesc Călărași au fost oficial angajaţi la ferme cooperative sau ca
măturători de stradă, dar și-au păstrat cultura de a face comerţ, care implică reţele extinse de rudenie.
Persoanele care și-au pierdut locurile de muncă în perioada de tranziţie nu erau în totalitate
dependente de ajutoarele sociale ale statului, căci familiile au continuat să le susţină. Legăturile de
familie și rudenie reprezintă capital social și cultural în vremuri de criză sau atunci când se caută noi
modalităţi de subzistenţă. Gunoierii romi din Italia făceau aceeași muncă înainte, în România, dar,
probabil, colectează tipuri diferite de deșeuri în noua lor ţară.

Așa cum sugerează aceste exemple, capitalul derivat din legăturile de rudenie poate fi utilizat în felurite
moduri în economia majoritară, fie pe piaţa muncii informale - care este deosebit de dezvoltată în ţări
precum Italia -, fie în activităţi criminale. Membri ai unor familii diferite pot să fi atins niveluri similare
de integrare economică sub comunism, înainte să adere la pieţele forţei de muncă mainstream,
informale sau criminale, din perioada de tranziţie. Aceste căi diferite au fost adesea alese la nimereală.

De asemenea, probabil că singurele tipuri de activităţi economice vizibile pentru poliţie, asistenţi sociali
și factorii de decizie sunt actele criminale, în vreme ce "zonele gri" - în special cele mai puţin clar
definite, zonele intermediare - rămân neobservate. În pieţele locale și regionale ale muncii din Europa
de Vest, sectoare cum ar fi agricultura, industria de construcţii, reciclarea deșeurilor și munca sezonieră
sunt caracterizate prin practici economice informale, care nu ar supravieţui dacă n-ar fi controlate de
membri ai populaţiei gazdă.

Înţelegerea modului în care romii își utilizează capitalul social și cultural este esenţială dacă ne
propunem să reorientăm utilizarea lor către integrarea în societatea majoritară. În caz contrar, romii ar
putea rămâne prizonieri în capcana economiei informale, care, în unele cazuri, înseamnă activităţi
infracţionale.
Acestea sunt alegerile ce trebuie făcute, în primul rând de către factorii de decizie și reprezentanţii
romilor.

După cum reiese din cercetarea sociologică, combaterea discriminării și concentrarea pe forţele
structurale care generează sărăcie și excluziune socială nu sunt de ajuns pentru a oferi soluţii viabile.
În lupta pentru integrare există câștiguri de obţinut, dar și pierderi, iar primele par adeseori mai puţin
evidente. A face alegeri este o responsabilitate comună - a statului, a societăţii majoritare și a
autorităţilor vinovate de rasism - dar este, de asemenea, o responsabilitate a indivizilor.

Nomazi ai Uniunii Europene?

Dezbaterile recente despre migraţie, în special din România și Bulgaria până în Franţa și Italia, arată că
perpetuarea convingerilor privind nomadismul romilor și căile lor parazitare de a-și duce traiul este
stimulată mai mult de evenimentele recente, decât de o experienţă istorică. Bazată pe tratamentul faţă
de imigranţi în Italia, această secţiune susţine că, de îndată ce intră în ţară, romii sunt etichetaţi automat
nomadi, ca încadrare juridică - chiar dacă ei duc o viaţă sedentară în locul lor de baștină.
48
Mai mult decât atât, chiar mediatorii, fundaţiile și organizaţiile impun existenţa persoanelor nomadi.
În timp ce reprezentanţi de frunte ai societăţii civile rome au denunţat tratamentul aplicat migranţilor
de guverne ca persecuţie rasială, o examinare mai atentă a cazurilor reale sugerează și interpretări
alternative. Mulţi migranţi romi fac parte din reţele economice mai mari, iar unii chiar preferă să
rămână în taberele de nomazi.

Medii istorice și "europenizarea" problematicii rome

De la începutul anilor 1990, am fost de multe ori citat ca făcând lobby pentru o abordare europeană și
transnaţională a problemei romilor. Astăzi, mă văd nevoit să recunosc atât continuităţi, cât și
discontinuităţi în declaraţiile mele anterioare.

Europenizarea problematicii romilor permite statelor individuale prea mult libertate pentru a se
descărca de responsabilitatea pentru aceste probleme, prin transferarea ei asupra altor state sau, la
nivel mai ridicat, asupra instituţiilor europene. De exemplu, România poate fi văzută ca transmiţând
romilor mesajul implicit de a-i încuraj să plece în Franţa sau Italia și să-și găsească acolo incluziunea
socială, în calitate de cetăţeni europeni. S-ar putea spune că nu este nimic nou în această strategie
acoperită a guvernului.

După Primul Război Mondial, scopul politicii guvernului în România a fost de instaura un stat naţional
român pe baze etnice.Această politică a fost intensificată, cu mai multă violenţă, în cursul anilor '30 și
'40, și în forme relativ mai blânde, în anii '50 și '60, doar pentru a reapare, și mai agresiv, în timpul
naţional-comunismului lui Ceaușescu, din anii '70 și '80. Evreii au emigrat în Israel și în alte părţi în anii
'50 și '60, în timp ce sașii din Transilvania și șvabii din Banat au părăsit ţara pentru fosta Germanie de
Vest.

În timpul erei Ceaușescu, autorităţile române au rezolvat problemele privind minorităţile, trimiţându-le
"acasă". Concomitent, propaganda războiului rece prezenta lumea occidentală ca teritoriu al libertăţii,
motivându-i pe români să emigreze din motive privind drepturile omului. La fel ca minorităţile etnice,
mulţi alţii au migrat din motive politice sau economice, inclusiv disidenţi și protestatari. A pleca în Vest
era asociat succesului economic, împlinirii personale și sprijinului activ din partea statelor occidentale.
Autorităţile române, guvernul și poliţia au asistat liniștite la evoluţia acestui proces. Prin plecarea în
străinătate, romii au procedat la fel ca evreii, șvabii, sașii, unii maghiari și români în trecut.

Acum venise și timpul lor să fie lăsaţi să se bucure de beneficiile Occidentului, de vreme ce milioane de
români făceau același lucru.

Cu toate acestea, germanii, evreii, maghiarii și turcii au cu toţii câte un stat naţional înrudit care să le
apere drepturile, în timp ce romii se presupune că a sunt protejaţi ca "minoritate europeană". În
continuarea naţionalismul etnic anterior, autorităţile române și politicienii le-au tolerat și le-au
încurajat, chiar dacă tacit, plecarea. După o vizită într-o tabără de nomazi din Italia, președintele român
Traian Băsescu declara că statutul celor ce locuiau acolo fusese legalizate și copiii merg la școală. Acest
mesaj poate fi interpretat ca aprobare - susţinând că migranţii romi au dobândit cu succes incluziunea
socială ca nomadi. Era ca și cum ar fi îndemnat și pe alţii să profite de această oportunitate și să
emigreze voluntar.

Argumentul extremei drepte era că romii ar trebui să călătorească acolo unde drepturile lor sunt cel
mai bine respectate - punct de vedere exprimat, de asemenea, și de numeroși oficiali. Conceptele de
cetăţenie europeană și liberă circulaţie pot fi utilizate abuziv, în încercarea de a legitima acest tip de
discurs prin sublinierea naturii "de nivel european" a problemei, în același timp ignorând complet
propriile responsabilităţi. Într-adevăr, unii activiști romi contribuie la acest mod controversat de
"europenizare" a problematicii romilor, pretinzând că libertatea de călătorie ar trebui să fie extinsă la
49
numărul maxim al romilor și somând ţările-gazdă să îmbunătăţească facilităţile de incluziune socială
pentru migranţi.

Travellers, nomadi, voyagers și romi în Europa

Dezbaterile privind strategiile despre romi au început în anii '60 și '70, la început doar în Europa de
Vest. La acea vreme, discuţia îi viza pe oamenii cunoscuţi sub denumirea de ţigani și călători (în limba
engleză: Gypsies and Travellers) ori ţigani și voiajori (Tsiganes et Voyageurs, în limba franceză). Aceste
dezbateri erau în principal preocupate de situaţia populaţiilor mobile din Europa de Vest sau a romilor
migranţi din Europa de Est. Factorii de decizie politică din toate statele europene împărtășeau
presupunerea comună că termenii de romi, călători și nomazi erau echivalente.

Noţiunile populare larg răspândite cu privire la nomadism au fost stimulate nu numai prin rezoluţii
politice, ci și de mass-media și publicaţiile experţilor57.

În timpul anilor 1990, am asistat la un flux fără precedent de documente referitoare la romi produse de
organizaţiile internaţionale, activiștii pentru drepturile omului și factorii de decizie din UE. La fel cum
creșterea vizibilităţii romilor se evidenţiază pe scena internaţională, această sporire a interesului,
încurajat și de schematizarea excesivă a experienţei romilor și de etichetarea hazardată a diverselor
grupuri, face problemele romilor mai inteligibile pentru o lume globalizată, vorbitoare de engleză.
Astăzi, o principală provocare pentru activiști, factori de decizie politică și membri ai elitei romilor este
de a corecta multe concepte greșit formulate, care însă prosperă persistent.

De exemplu, romi sedentari trăiesc în diferite regiuni europene și sunt larg răspândiţi în Balcani,
precum și în Europa Centrală și de Est sau în Spania. În URSS și alte state socialiste, ultimele grupuri
nomade rămase au fost sedentarizate în timpul epocii comuniste. Experienţa lor este destul de diferită
de a multor ţigani din Europa de Vest, care încă urmează un mod de viaţă nomad. Acestea îi includ pe
travellers din Marea Britanie, pe nomades ori gens du voyage în Franţa, pe nomadi în Italia, precum și
alte grupuri care călătoresc în ţări ca Germania și Olanda. În ţările Europei de Vest, aceste grupuri sunt
clasificate oficial prin categorii administrative, profesionale și juridice.

În contrast, romii din Europa Centrală și de Est sunt priviţi ca minorităţi etnice sau naţionale și acest
lucru se reflectă în statutul lor juridic și politic. În ciuda acestei diversităţi, cele mai multe discuţii cu
privire la romi folosesc, de obicei, termeni extrași din discursul politic sau legat de politică. Activiștii și
liderii politici îi descriu pe romi, mai presus de orice, ca minoritate non-teritorială sau naţiune fără
teritoriu ori populaţie apatridă, care are nevoie de protecţie internaţională specială. Toate aceastea se
află îndărătul unui apel pentru instituirea unei Carte Europene a Drepturilor Romilor și altor iniţiative
similare, care încearcă să stabilească o circumscripţie politică, transnaţională și cultural inclusivă,
reprezentând întreaga diasporă 58.

Odată cu prăbușirea regimurilor comuniste, întâi Consiliul Europei și mai apoi UE au început să discute
problema romilor din Europa Centrală și de Est. Având în vedere că concepţia dominantă a celor din
Europa de Vest era formulată în termeni de travellers sau voyagers, această perspectivă a fost aplicată
iniţial acestor grupuri de romi. Abia atunci când romii din Europa Centrală și de Est au atras atenţia
publicului larg și factorilor de decizie, încadrarea discursului și iniţiativelor a fost corectată treptat, prin
referirea la romi și sinti, mai degrabă decât travellers. De la sfârșitul anilor '90 încoace, extindere a UE a

57 La începutul anilor 1990, o parte din munca pe care am făcut-o cu Jean-Pierre Liegeois s-a fost, de asemenea, la
ţigani și travellers sau ţigani și voyagers
58 De exemplu, European Roma and Travellers Forum, incluzând reprezentanţi ai romilor din statele europene, a

lucrat cu Consiliul Europei, între 2000 și 2005, pentru a dezvolta un astfel de cadru.
50
devenit o preocupare dominantă și, drept urmare, situaţia romilor din ţările candidate a urcat tot mai
sus pe ordinea de zi.

Cu timpul, tot mai puţină atenţie a fost acordată subiectelor legate de romii din Europa de Vest, ceea ce
s-a datorat parţial activismului romi, dar și contextului politic. Problemele romilor din ţările candidate,
în special sărăcia, excluderea și discriminarea lor, au început să pară din ce în ce mai presante, faţă de
ale grupurilor de travellers și nomazi din Europa de Vest. Și eu mi-am jucat rolul meu de a atrage atenţia
asupra problemelor romilor din Europa Centrală și de Est, neglijându-le pe ale celor din Europa de Vest.
Mai târziu, mi-am dat seama de greșeală, căci statele membre mai vechi trebuie să-și recunoască
responsabilităţile faţă de propriile lor populaţii de romi.

Noua cohortă de activiști romi din centrul și estul Europei erau mai bine educati, mai articulaţi și aveau
o experienţă mai profesionistă decât omologii lor mai puţin calificaţi din Europa de Vest. Prin urmare, ei
au fost mai eficienţi în a determina organizaţiilor internaţionale să le ia în seamă problemele. Ei au
beneficiat de resurse mai mari destinate formării și instituirii de ONG-uri în Europa de Est post-
comunistă. În același timp, principalii avocaţi și factori de decizie din partea grupurilor de travellers,
nomadi și gens du voyage erau intermediari neromi, cum ar fi activiști pentru drepturile omului,
asistenţi sociali, filantropi și cercetători. Ulterior, clienţii lor început să-i respingă resentimentar pe
acești experţi gadjei, care le controlau organizaţiile în calitate de interlocutori principali în relaţiile cu
autorităţile naţionale.
Cu toate acestea, trebuie să-i sprijinim pe reprezentanţii grupurilor de travellers și voyagers din Europa
de Vest, pentru a deveni de sine-stătători, astfel încât să se reducă decalajul dintre ei și activiștii romi
din Europa Centrală și de Est.

În prezent, Uniunea Europeană este principala sursă de elaborare a politicilor referitoare la romi și
problemele politice cele mai importante privesc populaţiile substanţiale de romi provenind din noile
state membre și migraţia lor către vest59. Cel mai acut este cazul recent al romilor români care profită
de dreptul la liberă circulaţie din UE. Declararea stării de urgenţă, din Italia în 2008, avându-i drept
ţintă pe nomadi, a reprezentat utilizare politică a legislaţiei pentru a face faţă consecinţelor extinderii
UE60.
Dar toate aceste valuri migratorii între state contribuie la construcţia actuală a romilor ca nomazi în
reticentele ţări gazdă.

Într-o lucrare anterioară, afirmam că sursa fundamentală de construcţie a identităţii rome și a acţiunii
politice în secolul 21 ar trebui să fie cetăţenia, care garantează, în același timp, statutul minorităţilor ca
parte integrantă a naţiunilor și statelor naţionale respective61. O abordare alternativă sugerează că
acţiunea politică trebuie să se bazeze pe statutul pretins de romi ca naţiune a unei populaţii apatride -
similară refugiaţilor, solicitanţilor de azil politic sau populaţiilor diasporizate.

Argumentul merge pe ipoteza că romii sunt europeni sui generis și doar în subsidiar cetăţeni ai
anumitor state. În semantica vest-europeană, pentru a fi membru cu drepturi depline al unui stat
înseamnă să posezi cetăţenie. Dacă statutul distinct politic al romilor se bazează în întregime pe ideea
apatridismului, aceasta înseamnă renunţarea la dreptul de cetăţenie – la fel ca migranţii și refugiaţii
care solicită azil în ţări precum Franţa sau Germania. De exemplu, în Franţa și Italia, mulţi romi din fosta
Iugoslavie încă posedă pașapoarte iugoslave. Unii n-au nici o intenţie să solicite pașapoarte franceze,
căci încă simt sentimentul de apartenenţă la patria lor, chiar dacă aceasta nu mai există ca stat. Cu toate

59 De exemplu, când romii din Republica Cehă - deși originile lor erau în Slovacia - au cerut azil în Canada, fapt care
a determinat acolo reintroducerea vizelor restrictive pentru toţi cetăţenii cehi.
60 Înainte de aderarea României la UE, în 2007, unele state membre au abolit regimul de vize pentru cetăţenii

români încă din 2002

61 Nicolae Gheorghe și Andrzej Mirga (1997): Romii în secolul XXI: un document de politică, Princeton: Project on

Ethnic Relations (PER).

51
acestea, ei sunt mândri de modul în care naţionalitatea romilor a fost recunoscută în perioada lui Tito.
Ei pot cere drept de rezidenţă și drepturi juridice sau la securitate socială în Franţa, dar nu neapărat și
cetăţenie franceză.

În astfel de cazuri, libertatea de mișcare și statutul de minoritate europeană devin chestiuni ce urmează
să fie negociate și definite la firul ierbii. Dacă romii sunt apatrizi, dar liberi să circule în calitate de
cetăţeni europeni, atunci instituţiile Uniunii Europene devin singurele responsabile pentru ei.

Așadar, pot oare acești refugiaţi să reprezinte avangarda întregii populaţii de romi?

Construcţia romilor ca nomazi în Italia

În Italia, termenul oficial pentru romi este nomadi (nomazi). Iniţial acesta era aplicat grupurilor de sinti
- cetăţeni italieni care călătoreau prin Italia și locuiau în tabere. În acest sens, statutul de nomadi sau
itineranti din Italia, ca populaţii autohtone și itinerante, era similar cu al grupurilor de travellers din
Marea Britanie sau gens du voyage din Franţa. În loc să se refere la etnie, reglementări speciale îi
clasifică adesea prin ocupaţiile lor, cu scopul de a le proteja modul de viaţă itinerant și meseriile conexe.
Cu toate acestea, în urma unui aflux de imigranţi romi din Iugoslavia, de la sfârșitul anilor '70 și '80,
facilităţile pentru nomazi au fost extinse și pentru noii veniţi.
Un al doilea val a ajuns în anii 1990, după războaiele balcanice, iar un al treilea, venind din România și
din alte ţări est-europene, este mai recent.

Toate aceste valuri de migraţii au fost clasificate oficial ca nomadi de îndată ce au intrat în Italia. În acest
fel, populaţia migrantă a Italiei a sporit continuu, crescând presiunea asupra locaţiilor legale, desemnate
de autorităţi pentru cazarea tuturor migranţilor. Construirea acestor tabere a fost iniţial bine-
intenţionată, având drept scop să se potrivească cu "caracterul nomad" al migranţilor. Consiliile locale și
regionale au luat măsuri pentru finanţarea taberelor nomade legale, construite și întreţinute de ONG-
uri, cu fonduri de la autorităţile regionale62.

Pentru a organiza asemenea locaţii, nu numai că trebuie să se achiziţioneze teren, dar trebuie asigurate
și rulote, infrastructură, servicii, facilităţi de sănătate și școlarizare. Astfel, aceste asociaţii, uneori în
legătură cu Biserica Catolică, s-au extins treptat ca răspuns la numărul tot mai mare al celor care trăiesc
în tabere. Multe ONG-uri au devenit acum instituţii recunoscute în calitate de intermediari între
autorităţile locale, regionale și naţionale și comunităţile de persoanele clasificate ca nomazi. Aceste
asociaţii își extind, de asemenea, propriilor organizaţii; aceasta este o piaţă pentru ei, în care este nevoie
de cereri în creștere pentru a justifica mai multă recrutare.

Presiunea a crescut în mod constant asupra taberelor legal permise de autorităţile locale, deoarece
acestea nu pot oferi destule locuri pentru nevoiași. Taberele ilegale au început să apară ca ciupercile, pe
măsură ce s-au deschis graniţele Europei Centrale și de Est, s-a ridicat obligativitatea vizelor și
extinderea UE s-a accelerat. Mulţi nou-veniţi n-au mai găsit adăpost decât în clădiri industriale
abandonate, sub poduri sau lângă autostrăzi. Cu cât erau mai vizibile lipsurile lor, cu atât mai profitabil
devenea pentru organizaţiile care le asigurau aprovizionarea, deoarece astfel a crescut presiunea
asupra autorităţilor de a susţine financiar și mai multe tabere legale.

Dar vizibilitatea publică sporită a fost însoţită și de creșterea conștientizării publice că activităţi precum
spălatul parbrizelor, infracţiunile minore, cerșetoria și comportamentul agresiv creează tensiuni în
viaţa cotidiană. Percepţiile negative au fost consolidate prin manipularea de către mass-media a
stereotipurilor și prejudecăţilor. Presa s-a concentrat, de asemenea, și pe rolul părinţilor, subliniind
precaritatea condiţiilor de trai al copiilor și exploatarea lor prin reţele de cerșetorie. În cele din urmă,

62 O astfel de fundaţie importantă este Opera Nomadi

52
subiectul a devenit o problemă inter-guvernamentală în 2008, când Giuliano Amato, ministru de interne
în guvernul lui Romano Prodi, a sosit în România, pentru a discuta cu prim-ministrul român despre
migraţia romilor, inclusiv despre criminalitatea cetăţenilor români în Italia63.

În Italia, guvernul Prodi a adoptat un pachet de legi speciale, ca răspuns la aceste evoluţii nedorite.
Migraţia romilor și vizibilitatea acesteia au fost folosite pentru a trece prin parlament o reglementare
mai restrictivă privind imigraţia, în general, la început pentru cetăţenii din afara UE și, începând din
2007, și pentru cetăţenii UE. O promisiune majoră în campania lui Berlusconi din 2008 a fost de-a
rezolva problema migranţilor în general și a romilor, în special. În mai 2008, măsurile de securitate i-au
declarat pe romi ca situaţie de urgenţă. Au fost desemnaţi trei comisari ca prefecţi regionali la Roma, în
Lombardia și în Campania, cu puteri speciale pentru a lua măsuri legale excepţionale. Măsurile erau
întreprinse atât în beneficiul cât și pentru pedepsirea migranţilor după cum tratau înscrierea copiilor la
școală și educaţia, ca problemă de urgenţă, prin accelerarea procedurilor obișnuite - dar ele acordau
prefecţilor și dreptul de a-i expulza pe cei fără statut legal. Ca parte a măsurilor de urgenţă, ministerul
de interne a propus un studiu pentru a face un recensământ al persoanelor din locaţiile legale și ilegale,
căci unii migranţi locuiau ilegal în tabere legale.
Cum unii nu aveau acte de identitate, era imposibilă certificarea vârstei, mai ales în cazul copiilor și a
adolescenţilor. În cele din urmă, s-a ales amprentarea pentru un recensământ în 2008, în scopul de a
stabili vârsta tinerilor, a le legaliza statutul și a le oferi identificare.

Amprentarea nomazilor legali și ilegali a fost, de asemenea, sugerată, însă a devenit un subiect contestat
cu înflăcărare și a provocat campanii ale ONG-urilor, precum și intense dezbateri, chiar în Uniunea
Europeană. Proiectul a fost chiar denunţat ca un act fascist îndreptat împotriva întregii populaţii rome.
Unele municipalităţi italiene au adoptat o abordare alternativă și au demolat tabere, pe motiv că ar fi
ghetouri în care proliferează criminalitatea. În locul lor, au dezvoltate proiecte de construcţie de
locuinţe sociale din fonduri publice, pentru a promova incluziunea socială a migranţilor. Acest lucru nu
diminuează neapărat tensiunile, câtă vreme există mereu localnici în condiţii de viaţă sub-standard,
care ar putea concura pentru aceleași resurse.

Cu toate acestea, în general, autorităţile din ţările gazdă au refuzat cea mai mare parte din cererile
migranţilor și i-au trimis înapoi, în ţările de origine. În cursul acestor dezbateri, desemnarea ca nomad
s-a confundat cu conotaţiile etnice ale categoriei romilor. Activiștii romi au contribuit la această
confuzie, fie prin terminologia lor, de exemplu Forumul Romilor și Travellerilor Europeni (European
Roma and Travellers Forum), ori, în cazul Congresului Naţional al Romilor (Roma National Congress),
prin prezentarea romilor ca minoritate europeană apatridă, purtători ai unei tradiţii culturale de
mobilitate, care îi le conferă dreptul la libertate neîngrădită de circulaţie.

O lectură posibilă a Cartei pentru Drepturile Romilor sugerează că, deoarece romii au fost discriminaţi-a
lungul istoriei - incluzând experienţa sclaviei și Holocaustul - ei sunt victime ale societăţilor europene
care sunt obligate acum să le compenseze pentru suferinţele astfel provocte.
Conform acestei logici, demolarea unei așezări de cocioabe nu este nimic altceva decât o încălcare a
drepturilor omului, dacă nu se asigură locuinţe locale alternative. Cu toate acestea, în discuţii în care
migraţia romilor este încadrată în întregime în termeni de libertate de circulaţie, problemele
migranţilor economici, refugiaţilor și solicitanţi de azil politic tind să devină complet confuze și
etnicizate.

63 Dezbateri similare au avut loc între Franţa și România. În 2002, Nicolas Sarkozy, în calitate de ministru de
interne, a venit în România pentru a discuta despre migraţia romilor, criminalitate și cerșit. După ce a devenit
președinte aceste aspecte au căpătat chiar o mai mare evidenţă. Cel mai recent episod în această dezbatere inter-
guvernamentală a însoţit expulzarea migranţilor romi români din Franţa, în 2010.

53
Au, oare, romii o îndreptăţire specială să călătorească pretutindeni, în afara dreptului la liberă
circulaţie, în calitate de cetăţeni UE? Sunt ei îndreptăţiţi să primească facilităţi sociale, locuinţe,
educaţie, îngrijire medicală și alte servicii din partea autorităţilor din ţările-gazdă, pur și simplu graţie
istoriei lor ca victime ale discriminării? Migraţia poate fi o alegere individuală, în conformitate cu
reglementările statului. Orice încercare de a o legitima ca soluţie colectivă pentru un întreg grup etnic
poate conduce la consecinţe periculoase și nedorite.

Modul de a rezolva aceste confuzii este de a face distincţii clare între cei care sunt migranţi sau nomazi
și cei care nu sunt. Confuziile încep odată ce statutul de populaţii itinerante autohtone din ţările Europei
de Vest nu este diferenţiat de statutul migranţilor romi. În Italia, categoria de nomadi este impusă la
sosirea acestora, chiar dacă ei au dus o viaţă perfect sedentară în ţările lor de origine, deoarece aceasta
este singura categorie administrativă pe care autorităţile italiene o au la dispoziţie.

Cu toate acestea, migranţii pot să nu obiecteze cu privire la această clasificare, întrucât statutul de
nomadi le dă dreptul de a solicita cazare în taberele legale. Deoarece aceste așezări seamănă într-adevăr
cu ghetourile sau lagărele de concentrare, pasul următor este că ar putea pretinde locuinţe sociale, care
pot fi obţinute, de asemenea, în baza de statutul lor de nomazi. Aceste confuzii fac posibile diverse
manipulări, folosind dublul statut de a fi sedentar în România și nomad în Italia. O amenii ar putea juca
rolul de nomad în căutare de resurse, la fel ca oricare migrant sezonier - inclusiv perspectivele de
muncă, protecţia socială sau economia informală - și apoi să se întoarcă acasă, să rămână la nivelul
supravieţuirii cotidiene, să îmbunăţească locuinţa familială sau chiar realizând un oarecare succes
economic64.

În opinia mea, încearcările de instituţionalizare a statutului romilor, pe baza de apatridismului, nu sunt

alternative reale pentru cetăţenie. O cetăţenie puternică pentru oricine înseamnă să aibă documente de
identitate, să fie înregistrat la un medic de familie, să-și aibă copiii înscriși și bine trataţi la școală, să
aibă acces la piaţa forţei de muncă și să-și plătească impozitele.

Nu există nici o cale să devii cetăţean deplin al unui stat, fiind în principal consumator de servicii sociale
și fără să contribui la ele; să emiţi pretenţii pentru a fi parte într-o societate cu acces gratuit la servicii
medicale și sistemul de învăţământ, fără a plăti impozite sau fără a lucra în mod regulat. În același timp,
dintr-o perspectivă economică raţională, este evident că prin cerșetorie în străinătate se poate câștiga
mult mai mult decât la locurile de muncă stabile dintr-o ţară ca România, chiar și cu contract de muncă
care include asigurări medicale și alte beneficii.

Sugestia mea este de a se acorda drepturi depline pentru travellers, voyagers și itineranţi, ca grupuri
autohtone, profesionale și culturale din Marea Britanie, Franţa sau Italia, pe baza cetăţeniei lor în statele
respective. În acest caz, statutul de nomadi în Italia poate fi menţinut pentru acei romi și sinti care sunt
cetăţeni acolo și au păstrat tradiţia ocupaţiilor itinerante de-a lungul generaţiilor. Italienii sinti sau
roma, cu acreditare dovedită a ocupaţiei de-a lungul vremii, ar putea primi dreptul de a sta într-o tabără
anumită. Alţii ar putea să nu primească acest statut juridic și administrativ, dacă nu dispun de o
asemenea licenţă sau depind de ajutorul social, dar participă, în același timp, la economia gri sau
neagră.

Migranţii români de etnie romă din Europa ar trebui să fie trataţi în conformitate cu legea și cetăţenia
română, deoarece principala responsabilitate pentru integrarea lor este suportată de statul român,
chiar dacă se află din întâmplare în alte ţări. Evident, condiţiile de viaţă ale romilor trebuie să fie
îmbunătăţite, înainte de toate, în ţările în care sunt cetăţeni. Responsabilitatea acestor state este să-și

64Acesta este cazul cu spoitorii romi - un fost grup itinerant, în mod tradiţional reparatori prin galvanizare ai
vaselor de metal - din orașul Călărași, din România. La un moment dat, aproape întreaga comunitate de romi
români din Napoli era alcătuită din spoitori.

54
îndeplinească obligaţiile ce le revin în conformitate cu legile Naţiunilor Unite și Uniunii Europene. Rolul
acestor instituţii europene este de a consolida asemenea mecanisme prin convingerea statelor
individuale cu privire la îndatoririle și responsabilităţile lor faţă de romi, la nivel local. Problemele
asociate romilor din România în statele vest-europene sunt, în mare parte, cauzate de propria lor
vulnerabilitate faţă de practicile economice informale, inclusiv traficul de fiinţe umane și infracţiunile
minore.

În opinia mea, cei care locuiesc în tabere complet ilegale și n-au nimic de a face cu ocupaţii itinerante
tradiţionale abuzează de dreptul la liberă circulaţie. Cu toate acestea, romii nu sunt singurii care
abuzează de anumite drepturi și oportunităţi, căci și ei înșiși sunt abuzaţi de alţii. Cred că mulţi romi au
fost folosiţi și utilizaţi abuziv în acest proces, care, pe de o parte, constă în mobilizarea fondurilor
publice pentru a lărgi o anumită piaţă a serviciilor și, pe de altă parte, este exploatat de traficanţi. Acești
migranţii ajung în marile orașe italiene prin itermediul unui ciclu de reproducere, care este parţial
spontan, parţial organizat. Migranţii trebuie să plătească pentru a călători către destinaţia finală și
pentru a avea un loc unde să stea, chiar dacă acesta este un depozit abandonat sau o fabrică.

Călătoria lor nu ar fi posibilă fără cei care-și asigură existenţa din traficarea persoanelor aflate în
condiţii de sărăcie extremă. Alţii, de asemenea, pot avea de plătit datoriile cu rate ridicate ale
dobânzilor către cămătarii de acasă. Acești oameni se află într-o situaţie extrem de vulnerabilă și au
nevoie de protecţie nu numai împotriva autorităţilor, ci și împotriva forţelor sociale din economia
ilegală. Ca urmare a unei astfel de migraţii, stereotipurile romilor nu doar că persistă, dar sunt
exagerate și exploatate de politicienii populiști și mass-media. ONG-urile sunt implicate în combaterea
rasismului și populismul la nivel naţional și european și multe dintre ele au jucat un rol semnificativ în
promovarea a câtorva rezoluţii privind amprentarea în Italia, ce au fost adoptate de Parlamentul
European65.

Cu toate acestea, mai sunt multe de făcut cu privire la traficul de organe, femei și persoane în general,
precum și referitor la exploatarea copiilor, care este o formă contemporană de sclavie. Principalul scop
este de a-i aduce pe copiii romi la școală și grădiniţă, în loc de a asista pasiv la abuzarea lor în diferite
tipuri de muncă în stradă și în economia ilegală.
Guvernele sunt adeseori slab echipate pentru a face faţă acestor probleme, așa încât ONG-urile
acreditate au nevoie să exploreze zonele unde romii sunt cel mai expuși riscului, începând cu stabilirea
numărului de romi care sunt victime ale traficului de persoane sau vulnerabili la exploatarea de către
bandele abuzive.

O problemă românească, nu una europeană

Problema migraţiei este în prezent pe prima poziţie a agendei politice. Migraţia este subiect al unor
dezbateri în parlamentele naţionale, al discuţiilor bilaterale pe probleme de afaceri inter-statale și
pentru declaraţiile instituţiilor UE66. O preocupare asociată este repatrierea de către francezi a unor
întregi grupuri de romi în România. Din punct de vedere strict juridic, asemenea practică nu poate fi
clasificată drept expulzare sau deportare, câtă vreme Franţa oferă fiecărui adult 300 de euro pentru a se
întoarce acasă în mod voluntar, în încercarea de a controla migraţia pe scară largă.

Ideea mea este că la baza acestor evenimente se află o "problemă" românescă, nu una europeană. Așa
cum am susţinut mai sus, în România ideea de "a scăpa de ţigani" a existat încă de la deportările în

65 Cum sunt rezoluţiile Parlamentului European, adoptate ca urmare la amprentarea romilor din Italia, deciziile
Consiliului European și comunicări ale Comisiei Europene
66 În 2010 controversele pe această temă s-au intensificat după expulzarea imigranţilor romi din Franţa. În timp ce

Franţa are dreptul legal de a închide taberele în care locuiau aceștia, întrucât sunt ilegale în temeiul dreptului
francez, este discutabil dacă astfel de acţiuni sunt legitime din punct de vedere moral
55
Transnistria din timpul celui de-al doilea război mondial. Din punct de vedere al guvernului român,
emigrarea în masă a romilor, în urma aderării la UE în 2007, servește unui scop similar. Așteptarea este
ca romii să plece, occidentalii să fie nevoiţi să-și asume povara lor și atunci ei să ne "înţeleagă
amărăciunea". Argumentarea pentru a-i lua în considera pe romi în calitate de cetăţeni europeni este
complexă, dar în primul rând soluţia trebuie să fie găsit în România.

Europa de Vest vrea să vadă mai multe controale și o reducere a migraţiei est-vest. Dar, drept
consecinţă, va restrânge, oare, România libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi? Va fi acceptată în
spaţiul Schengen? Este foarte posibil ca problema romilor să fie folosită ca pretext pentru limitarea
aceastei libertăţi - argument care ar fi acceptabil atât pentru politicieni, cât și pentru opinia publică din
Occident, la fel cum și pentru anumite grupuri politice din Parlamentul European. Această tendinţă se
poate consolida în următorii ani, ceea ce mă îngrijorează oarecum. Eu cred că liderii politici din
România sunt gata să re-inventeze și să manipuleze eticheta de "nomad", ca o monedă de schimb în
negocieri. Se va pretinde că ţara are un segment social de nomazi cărora nu le place să muncească, dar
cărora le place doar să călătorească - și noi îi numim romi.

Problema generalizărilor este că pot produce distorsiuni, atunci când o viziune ideologică deja formată
este pusă apoi și în practică. Deci, de exemplu, atunci când jurnaliștii relatează "povestea romilor", ei
abordează aspectele cele mai vizibile. Deși în realitate nu mai există "nomazi" în România, putem
oricând întâlni grupuri care sunt mobile și trăiesc în sărăcie. Ca urmare, jurnaliștii caută să-i găsească
pe acești romi mobili, deoarece acest lucru le ușurează mult treaba - care este aceea de-a reproduce
stereotipurile despre nomazi și de-a evidenţia contrastul dintre sărăcie și bogăţie.

După părerea mea, guvernul român nu ar trebui să dezvolte o nouă strategie privitoare la romi, chiar
dacă acest lucru a fost promis din februarie 2010 în negocieri succesive la nivel înalt între Franţa și
România. Nu mai este nevoie de tipul de strategie politică care a fost adoptată în 2001. În schimb, ceea
ce devine necesar este un sistem eficient al administraţiei publice, care să funcţioneze pentru toată
lumea. Dacă serviciile sociale din România ar funcţiona doar așa cum ar trebui, urmând propriile
reglementări, acest lucru ar fi de departe mai benefic - pentru toată lumea - decât ar putea să fie orice
strategie specific adresată romilor. Dacă guvernul scoate la iveală vreo nouă strategie, acest lucru va fi
făcut, probabil, doar în scopul de-a încropi câteva folositoare generice și vor fi folosite drept monedă de
schimb în negocierile Schengen. Este foarte puţin probabil ca o nouă strategie de romi să fie vreodată
pusă în aplicare, măcar pentru că nu există capacitatea instituţională pentru realizarea acesteia. O astfel
de retorică goală de conţinut nu ajută, ci are exact efect contrar, consolidând percepţiile negative
conform cărora mari sume de bani sunt alocate pentru "problemele romilor lipsiţi de speranţă". Deci,
încă o dată, cea mai mare parte a publicului va putea pretinde că romii beneficiază nemeritat de
discriminare pozitivă.
Deci, ca să-mi repet poziţia principială, necesară este pur și simplu o administraţie publică eficientă,
care să garanteze accesul tuturor la servicii publice. Aceasta se poate face cu funcţionari publici
corespunzător pregătiţi care să ocupe poziţiile de conducere, unii dintre ei putând fi romi.

În fapt, incluziunea socială a romilor în România este esenţială. ”A europeniza” problema romilor
presupus itineranţi este o perspectivă foarte înșelătoare. De exemplu, un poliţist local ar putea încuraja
un cetăţean rom să-și părăsească locuinţa și să plece în occident, ca să-și simplifice propriile îndatoriri.
Însă asta nu poate fi o soluţie. Pentru a face România mai eficientă, standardele sale trebuie
îmbunătăţite la nivel european. Acesta este un mod mai plin de înţeles pentru europenizarea situaţiei.
În acest fel, așa-numita "problemă a romilor", inclusiv dezbaterea în jurul fondurile Comisiei Europene
destinate romilor, ar putea deveni un punctul de plecare pentru ridicarea nivelului general al
standardelor pentru serviciile publice din România.

Ideea romilor "nomazi" este un mit, dar, la fel ca toate miturile, ea conţine și un sâmbure de adevăr. Așa
cum s-a explicat mai sus, există grupuri mobile de romi și sunt unii care folosesc acest mit pentru a-și
legitima strategiile. Deși este dreptul lor de-a exprima asemenea opinii, nu este acceptabilă extinderea
56
acestei mitologii pentru a acoperi întreaga populaţie și a promova imagini ale romilor ca "eterni
nomazi", ”copii ai vântului", "oameni fără stat" ori "apatrizi, dezrădăcinaţi, adevăraţi europeni".

Realitatea factică simplă este că marea majoritate a romilor din Europa Centrală și de Est sunt
sedentari, sunt cetăţeni ai ţărilor respective și nu au nimic de a face cu aceste stereotipuri nomade.
Diverse ONG-uri sunt înhămate în abordarea preocupărilor deja menţionate - combătând rasismul și
populismul la nivel naţional și european. Deși acestea sunt sarcini importante, ele nu sunt singurele
aspecte ce trebuie combătute. În domeniul drepturilor omului este nevoie urgentă de abordarea unor
probleme cum ar fi traficul de femei, traficul de organe, utilizarea abuzivă a copiilor și a traficului de
fiinţe umane, în general - toate constituind forme contemporane de sclavie.

Aici principalul potenţial de intervenţie este promovarea înscrierii copiilor romi la școală și grădiniţă în
loc de a rămâne martori pasivi faţă de exploatarea lor prin diferite forme de muncă pe străzi și în
economia ilegală. Guvernele sunt uneori insuficient experimentate care să le permită să se ocupe cu
astfel de probleme. Drept urmare, ONG-urile recunoscute ar trebui să preia iniţiativa și să exploreze noi
domenii în care romii se află în situaţii de risc, unde aceștia sunt folosiţi și utilizaţi abuziv prin reţele de
degradare și abuz.
Punctul de plecare în această muncă este estimarea numărului de romi ce sunt victime ale traficului de
persoane și care se află în situaţii vulnerabile.

Biserici și secte

Conceptele analitice de "biserici" și "secte" sunt utilizate aici pentru a explica recenta dinamică a
mișcării romilor67. O biserică recunoscută este o organizaţie de masă, spre deosebire de o sectă, care
este un mic grup desprins dintr-o biserică recunoscută, în tentativa de revenire la principiile religioase
fundamentale68. Ca în orice alt grup social mai mic, membrii sectei sunt strict controlaţi. Bisericile
recunoscute sunt caracterizate prin reguli codificate și prin instanţele care le pun în aplicare,
perpetuând credinţe și ritualuri, cum ar fi adunările și pelerinajele. Structura instituţională a bisericilor
este menţinută de consilii, administratori și o conducere ierarhică 69, dar, pentru a supravieţui ca
instituţii, bisericile trebuie să atragă, să includă și să păstreze împreună o largă și diversă congregaţie
de credincioși. Această cuprinzătoare constituenţă este exact ceea ce produce evadarea unor lideri
carismatici, în exercitarea adevăratului credo ale fondatorilor credinţei. Iniţial, sectele au puţini adepţi
care-l urmează pe liderul carismatic, dar, în caz de succes, ajung în cele din urmă să-și crească numărul
și să devină biserică rivală. Alternativ, biserica principală poate absorbi asemenea provocări, punând în
aplicare revendicările disidenţilor.

Pentru Biro, grupurile de romi exprimă unele dintre strategiile tradiţionale de supravieţuire. Din punct
de vedere istoric, grupurile de romi se bazează pe separare reciprocă și lipsă de comunicare, pentru că,
în trecut, grupurile romilor erau orientate mai degrabă spre propriii clienţi, decât unul către celălalt.
Aceste grupuri se orientau către diferite nișe economice, cu meserii diferite, în funcţie de tipurile de
servicii pe care le prestau sau tipurile de materiale cu care lucrau - cum ar fi aurul, alte metale, lemnul
sau oasele de animale. Aceste resurse distincte sunt implicate în determinarea diferitelor identităţi
ocupaţionale. Asemenea apartenenţe sunt încorporate în forme închise de organizare socială, similare
castelor, susţinute prin felurite genealogii, asa că ar putea fi doar stereotipurile externe cele care-i
menţin împreună sub umbrela aceeași categorii etnice. Aici, distincţiile dintre asemenea grupuri sunt
asociate în principal cu organizaţiile și activiștii romi, dar ele caracterizează, de asemenea, societatea și

67 Acestea sunt folosite metaforic, fără referire la formele actuale de mobilizare religioasă a romilor
68 Și creștinismul a fost iniţial o sectă printre alte diferite idei și credinţe evreiești
69 De exemplu, preoţi, episcopi și Papa, pentru biserica catolică

57
cultura romilor într-un sens mai larg. Cu toate acestea, unul dintre principalele mele obiective este de a
sublinia faptul că noi, ca membri ai mișcării civile a romilor, reproducem, de asemenea, mentalitatea de
grup, în sensul în care Biro utilizează conceptul. Cu toate acestea am folosit, de asemenea, conceptul de
sectă, pentru a identifica aceste tendinţe pentru scopurile analitice ale acestei secţiuni.

Grupurile și reconstrucţia naţională a romilor în cadrul organizaţiilor internaţionale

Tentativele de a construi comunitatea romilor ca naţiune culturală poate fi urmărită îndărăt cel puţin
până la începutul anilor 1970, când mișcarea internaţională a romilor, în curs de organizare, a luat acest
concept ca bază ideologică valabilă pentru mobilizare. Încrederea general împărtășită în emanciparea
romilor și recunoașterea lor ca naţiune culturală, cu limbă proprie, tradiţii și origine indiană era forţa
evidentă de motivare printre activiști, în anii '70 și '80. Evenimente precum festivalurile culturale din
Iugoslavia lui Tito ar putea fi descrise, aproape în termeni spirituali, ca afirmare a naţiunii rome și
glorificare a obiceiurilor sale, ceea ce ne-a stimulat, emoţional, implicarea și determinarea.

Ideea de emancipare a romilor a urmat modelul naţionalismelor romantice, bazate pe ipoteza că un

anumit grup de oameni cu o cultură distinctă există deja, dar statutul lor este al unui grup oprimat. Prin
urmare, sarcina era de a obţine recunoaștere și a-i transforma în naţiune. Această credinţă a alimentat
fondul nostru ideologic principal pentru activităţile derulate până la începutul anilor 1990. Mai târziu,
această poziţie a fost preluată ca atare, pe măsură ce tot mai multe asociaţii au fost organizate, cu
subiecte diverse în agendă, cum ar fi locuinre, educaţie ori infrastructură. O nouă generaţie de activiști
romi a crescut în aceste ONG-uri, cu proiecte raţional concepute și cu obiective mai precis orientate,
decât generala emancipare a romilor. Integrarea socială a romilor depinde de procesele birocratice de
elaborare a politicilor, astfel că nu poate trezi același gen de entuziasm precum cel trăit în perioadele
anterioare. Cu alte cuvinte, ea nu poate fi bază pentru o mișcare socială în termeni de spontaneitate,
dăruire sau luptă pentru obiective comune.

La mijlocul anilor 1980, Rudko Kawczinsky și adepţii săi s-au desprins din organizaţia International
Romani Union (IRU – Uniunea Internaţională Romani). În mai 1990, Kawczinsky s-a confruntat deschis
cu conducerea IRU, în timpul celui de-al patrulea Congres Internaţional al Romilor, de la Serock,
Varșovia, și a fondat Roma National Congress (RNC - Congresul Naţional al Romilor), în același an. În
ceea ce privește cadrul analitic de mai sus, acesta a fost o despărţire "sectantă" a RNC din IRU, care în
multe privinţe a intrat mai apoi în declin. Discursul și acţiunile radicale ale RNC au inclus proteste de
stradă și ocupări de locaţii, similare cu cele organizate pentru romii solicitanţi de azil politic în
Germania.

În cursul anilor 1990, astfel de acţiuni au servit pentru a readuce în minte agenda mișcării militante
iniţiale a romilor, concentrată pe obţinerea drepturilor, și întruchipată în manifestul și spiritul primului
Congres Mondial Romani (World Romani Congress - WRC), ce a avut loc la Londra, în aprilie 1971. Forţa
RNC a constat din aceea că a rămas un organism de scară relativ mică, însă bine articulat, cu activiști
determinaţi, dedicaţi liderului lor. Criticile lor au fost catalizatorii pentru luptele politice interne ale
mișcării, încurajând în același timp și realinierea partizană a diferitelor organizaţii naţionale, precum și
anumite compromisuri între facţiuni. RNC a iniţiat noi forme de activism, care includeau încercări de
reformare și revitalizare a IRU și și-a re-organizat conducerea în cursul celui de-al cincilea congres IRU,
ce a avut loc la Praga, în iunie 2000.
Declaraţia unei naţiuni a fost lansată la acest congres, întărită prin actualizarea emoţională a
simbolisticii politice - drapelul romilor, imnul, Ziua Internaţională a Romilor și limba romani70, în scopul
de a inspira milioane de etnici romi din întreaga lume71. Faptul că aceste simboluri au fost adoptate de

70 Acestea fuseseră toate adoptate la primul Congres Mondial Romani, în 1971

71 Declaraţia a fost reiterată ulterior, la al șaselea Congres, în Lanciano (Italia), în octombrie 2004, și, de asemenea,
la al șaptelea Congres din Zagreb (Croaţia), în octombrie 2008
58
către diferite segmente ale mișcării romilor de-a lungul timpului, și mai ales începînd cu anii 1990,
demonstrează că ideologia de eforturi pentru a construi o naţiune nu este doar fantezia câtorva fanatici.

În 2000, am organizat International Roma Contact Group (Grupul Internaţional de Contact al Romilor),
care a inclus conducerea IRU, consiliul RNC, precum și o seamă de activiști și experţi romi independenţi.
Această structură a lucrat destul de bine pentru aproximativ un an și jumătate. Grupul a facilitat primele
discuţii dintre diplomaţi finlandezi și reprezentanţi ai romilor în august 2001, cu privire la crearea unui
organism pan-european privind romii, care, cu sprijinul Consiliului Europei, a condus la organizarea
European Roma and Traveller Forum (Forumul European al romilor și Travellers - ERTF) în 2003-2005.
Cu această realizare importantă, mișcarea romilor a ajuns la un alt nivel. ERTF este o organizaţie
umbrelă largă, ce include IRU, RNC și alte organizaţii internaţionale, cum ar fi Reţeaua Internaţională a
Femeilor Rome (International Roma Women’s Network), Forumul European al Tinerilor Romi (the
Forum of European Roma Young People), Solidaritatea Evanghelică Internaţională a Ţiganilor și
Travellers (The Gypsies and Travellers’ International Evangelical Fellowship), precum și partide
politice naţionale ale romilor și ONG-uri. Cu toate acestea, rămâne de văzut dacă ERTF va fi capabil să se
extindă și să dezvolte în conformitate cu cadrul instituţional existent sau dacă nevoia de creativitate
politică și eficienţă va impune mai noi forme politică "disidentă".

Concepţia mea mai veche era că atât IRU, cât și ERTF ar trebui să aibă o structură parlamentară sub
supravegherea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, pentru a pregăti calea pentru un
Parlamentul European ales al romilor. În prezent, ERTF este într-un stadiu incipient, care seamănă cu
un ONG internaţional în care delegaţii sunt numiţi, nu aleși. Dar, de îndată ce vom reuși să stabilim în
fiecare ţară organizaţii reprezentative, bazate pe reţele care să includă ONG-uri ale romilor, partide
politice sau biserici, astfel încât mai apoi să ne putem alătura Consiliului Europei, ca un organ
parlamentar autentic, cu delegaţi aleși la nivel local din partea acestor organizaţii naţionale.
ERTF este adesea vazut ca neimplicat în anumite subiecte majore ce-i privesc de romi. De exemplu, ei
nu atacă probleme cum ar fi sărăcia și excluziunea, care figurează flagrant în mass-media și în
dezbaterile politice. Mulţi romi refuză activităţile ERTF, considerându-le nesemnificative comparativ cu
competiţiile electorale pentru poziţiile de putere reală în politica de la nivel naţional, care sunt privite
ca fiind mai importante decât tentativele de a-i unifica pe romi. Sugestia mea este că diaspora romani
poate fi considerată naţiune, care, chiar dacă nu este omogenă, seamănă cu un bricolaj sau un mozaic de
diferite culori.

IRU și RNC încă mai au în viziune obţinerea recunoașterii pentru romi ca naţiune autonomă, obiectiv
încorporate în Carta pentru Drepturile Romilor elaborată de ERTF. Cu toate acestea, Carta se abate de la
limbajul romantic fervent al emancipării romilor din anii '70 și '80, în căutarea unui compromis cu
guvernele statelor membre ale UE și propunând o versiune mai blândă a propunerii iniţiale a RNC, de
recunoaștere a unei naţiuni a romilor. Cu toate acestea, continuitatea este evidentă prin menţinerea
cererii pentru dreptul la auto-determinare, urmând exemplul fostelor colonii africane din imperiile
coloniale.

În opinia mea, este încă prea devreme pentru a evalua meritele ERTF și, prin urmare, noi ar trebui să
continuăm să menţinem relaţii prietenești pentru susţinerea acestei organizaţii, păstrându-ne în același
timp discernământul critic. Cu toate acestea, la fel ca și în mișcarea romilor în general, și ERTF trebuie
să-și depășească propria mentalitate de grup. În termeni practici, aceasta înseamnă stabilirea de
standarde și crearea de precedente pentru organizaţiile naţionale de romi prin iniţiative care să
consolideze poziţia ERTF ca model demn de urmat. Aceasta necesită, de asemenea, găsirea de
răspunsuri la dilemele cruciale cu care se confrunta romii - cum sunt problemele de asimilare, integrare
și separare culturală. În particular, aceasta înseamnă a lua o poziţie consecventă pledând fie pentru
aplicarea nediscriminatorie a drepturilor generale ale omului și pentru cetăţenia romilor, fie pentru
dezvoltarea reţelelor72 transnaţionale sau consolidarea statutului minorităţii romilor în ţara lor.

72 După cum a susţinut Carta Europenă pentru Drepturile Romilor, elaborată de RNC la mijlocul anilor 1990.
59
Ca fost membru al clubului, eu par acum un eretic, contestând ortodoxia predominantă și sugerând un
mod mai autentic, mai credibil și mai legitim de reprezentare a romilor. Aceasta este forma pe care
activismul meu o adoptă în prezent - prin reinventarea de mine însumi și muncă la nivel naţional în
România, dar brodând pe familiaritatea cu structurile și evoluţiile europene din ultimii ani, cu
convingerea că ERTF poate fi un factor-cheie în dezvoltarea de culturii politice a romilor la un nivel
european. În acest fel, rămân consecvent agendei mele iniţiale din anii 1990 de a înfiinţa instituţii la
nivel european care să-i privească pe romi. În anii 1990, unul dintre obiectivele noastre principale era
de a re-lansa politica romilor în termeni de participare mai mare, atât politică, cât și în elaborarea
politicilor publice privindu-i pe romi prin recrutarea unor administratori, funcţionari și experţi romi cât
mai profesioniști în ministere și birourile guvernamentale.

De la începutul anilor 2000 a existat o creștere treptată, dar constantă, în reprezentarea romilor în
parlamentele locale și naţionale, precum și a angajaţilor romi din birourile guvernamentale și
administrative. Progresul lent în reprezentarea electorală se datorează parţial politicienilor romi, care
nu fac eforturi mai mari în acest sens73. Cu toate acestea, organizaţii internaţionale, precum Consiliul
Europei, Parlamentul European și Organizaţia pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), invită
cu regularitate participanţi romi la reuniunile lor - de obicei, pentru redactarea de documente sau
pentru a face comentarii – dar, îndeoște, aceștia nu profită de oportunitate pentru a se implica în
dezbateri politice și subiecte controversate. Presupunerea naivă pare a fi că drepturile sunt garantate
doar prin adoptarea de legi și documente privind politicile.

Revigorarea activismului civic al romilor nu poate fi atinsă doar prin confruntarea cu guvernele - așa
cum am făcut-o începând cu anii 1990 -, ci înseamnă, de asemenea, criticarea grupărilor de romi nou
înfiinţate în parlament sau guvern, chiar dacă acestea sunt în mare măsură propriile noastre creaţii.
Statutul de cetăţenie creează, în același timp, spaţiu pentru dispute politice între oficialii romi aflaţi la
putere și cei din opoziţie.

Împreună cu mulţi alţii, am luat parte la înfiinţarea ERTF, dar pe la mijlocul anului 2003, m-am retras,
atunci când am început să simt că-și schimbă caracterul. În promovarea ideii de naţiune romă, activiștii
au devenit din ce în ce obsedaţi de instituţii europene, cum ar fi Consiliul Europei de la Strasbourg, în
UE la Bruxelles, Institutul pentru o Societate Deschisă (OSI), la Budapesta, ori OSCE, la Varșovia.
În anii 1990, am călătorit în aceste orașe pentru întâlniri și, probabil, unii dintre activiștii mai tineri au
dorit să-mi urmeze exemplul. Mai apoi, am fost numit într-o funcţie de conducere, în calitate de șef al
Punctului de Contact pentru Romi și Sinti, în Biroul pentru Instituţii Democratice și Drepturile Omului
(ODIHR) din Varșovia. Livia Jaroka și Viktoria Mohacsi, de asemenea, au servit ca modele de rol, ca
deputate în Parlamentul European. Mulţi romi talentaţi au fost atrași de oportunitatea de-a apărea pe o
scenă internaţională, iar noi i-am susţinut, considerând că implicarea lor în agenţii interguvernamentale
era semnul cel mai vizibil al succesului nostru. Aceasta a fost o piatră de hotar în dezvoltarea mișcării
romilor și în povestea vieţii mele, de asemenea.

Când graniţele s-au deschis, eram deja la vîrsta de cincizeci de ani. În zilele noastre, invitaţiile la
întâlniri, seminarii și alte evenimente sunt generos oferite tinerilor activiști romi, mulţi dintre ei
îndeplinindu-și cu cinste mandatul. Am contribuit la crearea acestor structuri europene prin includerea
problemelor referitoare la romi în agenda organizaţiilor internaţionale importante. Astăzi, sunt mai
sceptic cu privire la încurajarea romilor talentaţi să-și caute posturi la nivel internaţional, în loc de
lucreze la nivel naţional și, mai ales, la nivel local. Și aceasta pentru că eu consider că, etapa următoare,
de dezvoltare a mișcării romilor și a celor implicaţi în ea, importantă este restabilirea legăturii cu
oamenii pe care aceștia îi reprezintă. Muncind din greu într-o poziţie oficială internaţională - așa cum
am făcut-o timp de șapte ani la Varșovia – este o realizare ce rămâne invizibilă comunităţilor de la firul
ierbii.

73 Acest lucru este valabil pentru Bulgaria, Ungaria, Macedonia, Slovacia și România.
60
În loc de a acţiona ca un ambasador al romilor la Strasbourg sau în altă parte și a reproduce succese
anterioare, ERTF trebuie să devină o organizaţie umbrelă pentru sprijinirea grupurilor locale.

Birocratizare și perspective de re-mobilizare

Multe dintre organizaţiile romilor continuă să funcţioneze ca "secte", mai degrabă decât ca "biserici",
deoarece nu sunt încă parte dintr-o mișcare mai largă de masă. Așa cum am susţinut pe întreg parcursul
acestei lucrări, pentru moment, există o dramatică prăpastie între "cluburile" elitelor politice ale
romilor - atât la nivel naţional, cât și transnaţional - și comunităţile pe care ar trebui să le reprezinte.
Iniţiativele, proiectele și discuţiile lor implică încă prea puţini participanţi, cele mai multe activităţi
având loc în grupuri mici, restrânse, alcătuite din activiști fervenţi. În loc de a opera cu dihotomiile
perimate ale romilor, gen "modernist" și "tradiţionalist", "bine" și "rău" ori "pur" și "murdar", asociaţiile
noastre ar trebui să depună eforturi pentru o transformare colectivă, incluzând toate felulurile de romi -
de la cămătari până la activiștii pentru drepturile omului.

O biserică este capabilă să adune toate tipurile de membri în adunarea sa, mereu în speranţa unei
schimbări în bine. Ca orice altă corporaţie, o biserică trebuie să-i trateze pe toţi ca egali, indiferent dacă
sunt idealiști sau oportunisti, credincioși adevăraţi sau ipocriţi. Așteaptarea este ca liderii să găsească
modalităţile pentru implicarea tuturor acestor diferiţi actori.

Conceptele de biserici și secte implică, de asemenea, forţe centrifuge și centripete, fisiuni si fuziuni, care
determină relaţiile din organizaţii. Forţele centripete consolidează prin acceptarea mutuală a normelor
și procedurilor. Cu toate acestea, atunci când facţiunile intră în competiţie, a deveni conducătorul
propriei asociaţii "eretice" devine o perspectivă mult mai atractivă decât a te supune disciplinei dintr-o
organizaţie recunoscută. Acest lucru este valabil mai ales pentru mișcările aflate în stadii timpurii, așa
cum este activismul rom. În timp ce neînţelegerile și schismele sunt inevitabile, scopul principal ar
trebui să rămână păstrarea legăturii cu realitatea și putinţa de a mobiliza un număr cât mai mare de
potenţiali adepţi. Astăzi, "sectele" și "ereziile" sunt mai vizibile și au mai multe șanse de succes, decât
apărarea ortodoxiei "episcopilor" și ierarhia unei biserici oficiale.

O principală provocare cu care se confruntă activiștii romi astăzi este deplasarea dincolo de
mentalităţile și practicile tipice de grup, care pot împiedica dezvoltarea în continuare a mișcării ca
întreg. În scopul de a deveni mai eficientă și mai influentă, mișcarea romilor ar trebui să semene mai
mult a biserică - sau biserici -, în loc să fie o adunătură de secte dogmatice, care, deși intolerante cu
rivalele lor, sunt totuși foarte asemănătoare acestora. Au fost, de asemenea, motive practice care au
condus la creșterea facţionismului din societatea civilă romă. De-a lungul ultimelor două decenii,
diverse organizaţii ale romilor au devenit mai specializate, concentrându-se pe educaţie, proceduri
legale, sănătate, infrastructuri sau participare electorală. Deși scopul era creșterea eficienţei, această
concentrare îngustă a dat impresia că funcţionau în lumi separate. Cu toate acestea, cooperarea -
pornind de la nivelul comunităţii locale - ar putea fi de folos în corelarea diferitelor lor agendele şi
priorităţi, conducând la o abordare mai holistică. Trebuie să prevenim organizaţiile noastre să devină la
fel de autocratice precum politicienii pe care-i criticăm, prin reinventarea proceselor democratice după
mintea noastră – ceea ce este cu totul diferit de corectitudinea politică.

În anii 1990, am fost susţinut ideea de a avea un număr mare de ONG-uri, dar proliferarea lor a fost
greșită, întrucât cele mai multe nu sunt încă pe picioarele lor. În loc să fie finanţate de cotizaţiile
membrilor, au devenit dependente de donatori externi, de guverne și, ulterior, de fondurile și
subvenţiile europene. Unii angajaţi ai ONG-urilor sunt mai bine plătiţi decât oficialii guvernamentali.
Acest lucru ilustrează paradoxul unui nivel mai ridicat al depenenţei de bunăstare în rândul angajaţilor
ONG-urilor de romi. În calitatea mea de activist lobby și consultant, am văzut cum asociaţii civice ale
romilor și-au pierdut treptat autonomia morală și capacitatea organizaţională și au devenit clienţi
61
dependenţi - sau clienţi protejaţi – faţă de "stăpânii care le plăteau". ONG-urile din România s-au afirmat
că ajută, de fapt, la de-mobilizarea romilor 74, în timp ce multe ONG-uri care servesc mișcarea romilor
nu participă la asta. În loc să organizeze comunităţile de romi, ele furnizează servicii contractuale UE,
guvernelor naţionale sau altor finanţatori, pentru a sprijini asociaţiile romilor din teritoriu.

Drept consecinţă, asociaţiile romilor au devenit precaute în a se confrunta sau critica guvernele și alte
autorităţi, abţinându-se "să spună și să învinuiască" încălcări vădite ale drepturilor omului împotriva
romilor și altor victime ale excluderii sociale, opresiunea și discriminarea rasială. Prin urmare, este
îndoielnic că această elită tehnocrată a romilor, adunători de fonduri ar fi capabilă să-i inspire pe tineri
să lucreze pentru mișcarea romilor.

În scopul de a ne re-mobiliza noi înșine, avem nevoie să cădem de acord asupra unor obiective și
proceduri comune, pentru a construi realităţi colective. Uneori este necesar să se adopte o atitudine
"eretică" și să se revină la fundamente, pentru a reînnoi instituţiile care se justifică prin autoritatea
ortodoxiei, dar și-au pierdut legătura cu rădăcinile. În cazul Romani CRISS, un ONG la fondarea căruia
am contribuit, dar care a devenit din ce în ce mai birocratizat, m-am opus celor de la putere, în mod
eretic (dar respectând regulile).

ONG-urile birocratizate seamănă cu dinozaurii placaţi cu armuri atât de grele încât, chiar când încearcă
să acţioneze radical, nu se pot deplasa decât încet, spre deosebire de actori mai mici, dar mai sprinteni.
Conducerea acestor organizaţii trebuie să se debaraseze oportunism, să se concentreze pe teritoriile lor
de competenţă și să-și asume responsabilităţi. Așa cum am menţionat deja, o modalitate pentru a realiza
acest lucru este introducerea cotizaţiilor pentru membri.

Reinventarea culturii

În anii '70 și '80 principalele mele legături cu mișcarea romilor au fost, prin scris, prin călătoriile cu
prieteni din Iugoslavia și prin contact personale cu lideri aflaţi în mijlocul luptei pentru emanciparea
romilor, cum erau Romani Rose, Rudko Kawczinsky și Jean-Pierre Liegeois. Până în prima jumătate a
anilor 1990, am fost profund implicat în probleme legate de drepturile culturale și emancipare, de
istorie și tradiţii și mai puţin de drepturile omului. Așa se explică numele organizaţiei noastre, Centrul
Romilor pentru Intervenţie Socială și Studii (Romani Centre for Social Intervention and Studies).

Focarele de violenţă împotriva romilor din România, în anii 1990, ne-a schimbat direcţia iniţială. Astfel,
prioritatea noastră a trebuit să devin ă protecţia drepturilor fundamentale ale omului. Asemenea
intervenţii făcut din Federaţia Etnică a Romilor și, mai apoi, din Romani CRISS pionierii proiectelor
pentru educaţie, sănătate și generatoare de venituri, ca alternative la migraţie sau la economia
informală. Activităţile noastre în dezvoltarea au fost influenţate de diverse organizaţii internaţionale, în
special de ONU și Open Society Institute - ambele jucând un rol important în îndrumarea iniţiativelor
ONG-urilor rome.

Locul și sensul culturii au rămas discutabile în dezbaterile cu privire la elaborarea politicilor pentru
romi. Integrarea în societate poate lua diferite forme. Asimilarea nu este o necesitate, deși aceasta poate
fi una dintre opţiuni. O alta este reafirmarea culturii romilor și promovarea respectului și recunoașterii
pentru drepturile minorităţilor. Acest lucru presupune că integrarea nu este doar un proces sau o
realizare individuală, ci și unul colectiv. Cazul romilor implică, de obicei, statutul de minoritate
naţională, predarea limbii romani în școli și organizarea de manifestări culturale și alte evenimente. O
etapă ulterioară ar putea fi folosirea acestor diferite forme de exprimare și reprezentare ca bază pentru

74Rostas, Iulius (2009): Mișcarea Romani din România: instituţionalizare și (de)mobilizare. În Nidhi Trehan și
Nando Sigona. Politica romani în Europa contemporană: Sărăcie, mobilizare etnică și ordinea neo-liberală. Palgrave
Macmillan, 159-185
62
ca romii să poată pretinde recunoașterea ca naţiune culturală. Personal, cred în această afirmare a
romilor ca naţiune în sens cultural, ca etnie fără legătură cu unităţile teritoriale sau statele naţionale, ci
cu împărtășirea unui set comun de valori culturale. Într-adevăr, activiștii sunt profund preocupaţi de
asemenea subiecte, căci au nevoie de justificarea că scopul lor nu este de asimilare deplină a romilor.

Naţionalism etnic, drepturi civice și ficţiunea de unitate

În ultimele două decenii, au fost propuse două principale paradigme opuse: mobilizarea romilor sau
construirea naţiunii. Una folosește limbajul naţionalismului etnic, vizând recunoașterea romilor ca
entitate distinctă, la nivel european, susţinut cu fonduri europene. Cealaltă este o paradigmă civică în
care guvernele naţionale poartă principala responsabilitate pentru romi bazat pe drepturile lor în
calitate de cetăţeni. In acest caz, rolul activismului este de a sprijini asociaţiile civice care monitorizează
atât organismele guvernamentale, cât și cele ale romilor - în primul rând, la nivel local, mai degrabă
decât la nivel european. Ciocnirea dintre cele două poziţii provine din abordările contrastante privind
drepturile romilor. În modelul civic, conceptul de drepturi se referă în primul rând la drepturile
cetăţenilor. În modelul naţionalist etnic, drepturile includ, de asemenea, drepturile minorităţilor
naţionale și protecţia juridică a matricei culturale codificate, cunoscută sub denumirea de Romanipen.
Susţinătorii acestui punct de vedere tind să acorde prioritate egală activismului pentru drepturilor
omului și conservării - sau renașterii – culturale, concentrându-se pe limba romani, moștenirea
ocupaţiilor tradiţionale sau a structurilor familiale. Cu alte cuvinte, aceștia combină ambele paradigme
politice.

Conflictul dintre cele două abordări apare frecvent la suprafaţă în dezbateri, argumentul suprem
împotriva susţinătorilor paradigmei civice fiind că ei subestimează importanţa etnicităţii și culturii - la
urma urmei, problema lor fiind că nu sunt tocmai romi "adevăraţi". Încă de la primul congres mondial al
romilor, în 1971, activiștii romi au împărtășit visul de-a crea o agendă etnic naţionalistă, urmând
exemplul anterioarelor mișcări naţionaliste din Europa Centrală și de Est 75.

Acestea erau privite ca modele pentru realizarea naţiunii, cu sau fără teritoriu. Mulţi lideri romi din
România au văzut strategia politică post-comunistă a minorităţii maghiare în mod similar. Acolo, etnicii
maghiari și-au atins cu succes multe dintre scopuri prin comportamentul disciplinat în alegeri. Partida
Romilor din România (Partida Romilor Pro Europa) a imitat aceasta, prioritizând mobilizarea etno-
politică a romilor. Identitatea romă are multe forme locale, dar a diferi de alţi oameni nu înseamnă
automat că ești rom. Categoria "rom" este construită prin însuși actul de clasificare, care reunește o
gamă largă de grupuri și indivizi diferiţi. Instituţionalizarea aceastei categorisiri rezultă în
materializarea identităţilor fluide și a unor felurite caracteristici.

Cu toate acestea, elaborarea de politici publice trebuie să se bazeze pe un grup ţintă clar definit care să
fie sprijinit prin finanţări, programe și drepturi. Crearea unui concept de rom, care să acopere identităţi
vernaculare, precum și pe toţi cei care suferă de discriminare rasială fiind consideraţi ţigani de ceilalţi,
este un proces în curs de desfășurare. Dar, odată finalizat, oricine care este etichetat ca atare poate fi
implicit inclus în categoria romilor. Conceptul flexibil de rom este, de fapt, un construct ideologic și nu
reprezintã o omogenitate culturală. El este, în principal, un termen administrativ care răspunde
cerinţelor de elaborare a politicilor. De exemplu, funcţionarii și liderii de proiect caută parteneri -
probabil un parlamentar rom sau un lider tradiţional al romilor, cum ar fi un vajda (voievod) sau bulibaș
- în scopul de a le valida eforturile întreprinse pentru "comunitatea de romi", în general.

Astfel de impresii înșelătoare de unitate fictivă ara prea puţină legătură cu diversitatea reală a
populaţiei în cauză, dar dă celor de la putere sentimentul că populaţia ţintă este ușor de delimitat și

75 Cum au fost cele din Ungaria, Serbia sau România. Ele au fost, de asemenea, influenţate de succesul recent al
albanezilor din Kosovo, prin obţinerea independenţei lor faţă de Serbia
63
controlat. Cu toate acestea, în același timp, activiștii romi din Europa Centrală și de Est încearcă să-i
convingă pe alţii să se privească pe ei înșiși ca romi - cu sub-textul pe care aceasta îl implică prin
recunoașterea dominaţia lingvistică și culturală a vorbitorilor de romani din regiune 76.

În pofida facţiunilor concurente, ei îi concep pe romi ca o comunitate omogenă atotcuprinzătoare, ceea

ce este o fantezie. Tentativa unui grup hegemonic de omogenizare a populaţiilor se aseamănă cu
formele de reconstrucţie naţională, din veacurile 19 și 20, din Franţa, Germania, Italia și România, când
naţionaliștii se adresau ca unei întregi naţiuni, în același timp ascunzând și reprimând diversitatea
internă, pentru a-și putea consolida cererile 77.

După revoltele din 2005 din suburbiile pariziene, situaţia romilor în Europa - în special în ţările Europei
Centrală și de Sud-Est - a fost comparată cu cea a tinerilor musulmani din ţările UE. Fără îndoială
ambele grupuri suferă din pricina rasismului și excluderii sociale, însă romii au făcut parte vreme de
secole din populaţiile stabile din Europa, în timp ce migranţii musulmani au ajuns în majoritate după ce
s-au sfârșit regimurile coloniale. Ca problemă recentă, musulmanii au determinat noi politici anti-
discriminare în Franţa, în contrast cu romii, al căror statut politic rămâne neclar 78.

În Europa de Vest, multiculturalismul anilor '70 și '80 a provocat reacţia organizaţiilor extremiste și de
extremă dreaptă din Olanda, Danemarca și Belgia, care vedeau multiculturalismul ca o ameninţare la
adresa identităţii naţionale presupuse omogenă. Noi nu trebuie să așteptăm douăzeci de ani până să ne
confruntăm cu argumente similare legate de romi, care sunt în multe privinţe mai vulnerabili decât
comunităţile de imigranţi.

Așa cum am menţionat deja, modul în care limbile minorităţilor sunt tratate la nivel de stat este un
factor esenţial în obţinerea statutului oficial de minoritate. Acest lucru permite maghiarilor din
România, slovenilor din Austria și germanilor din Italia să fie protejaţi prin lege ca grupuri comunitare.
Predarea limbii romani în școală, așa cum se face pentru maghiarii și germanii din România, în școli
separate, ar putea părea un drept elementar. Cu toate acestea, crearea de clase separate pentru romi -
sau chiar școli separate - apare drept segregare și intră în contradicţie cu campania generală de
desegregare. Totuși, s-ar putea insista pentru obţinerea de școli cu limbă romani ca primă limbă, măcar
în comunităţile mai largi și cu concentraţie mai mare de romi. Acest lucru ar putea fi un prim pas către
instituirea unor municipalităţi auto-guvernate autonome, în care limba romani să fie folosită ca limbă
oficială.

În trecut, romilor li s-a refuzat statutul de minoritate lingvistică, pe motivul că erau un grup social
definit prin modul de viaţă nomad, mai curând decât prin caracteristici culturale. O comisie
parlamentară italiană a fost acum instituită pentru a decide dacă să acorde romilor acest statut, de care
se bucură deja albanezii, slovenii și germanii. Această iniţiativă ar putea fi privită ca o compensaţie
pentru tratamentul dur ce li s-a aplicat în ultimii ani, dar și ca o încercare de a contracara reputaţia
rasistă a statului italian. Dar cine va avea dreptul la acest nou statut? Vor fi incluși toţi cetăţenii italieni
de etnie romă și sinti, chiar dacă nu toţi sunt vorbitori de limbă romani? Unii vorbesc doar limba
majoritară79, deși s-ar putea obiecta că au fost privaţi de limba lor în cursul timpului și ar putea s-o
reînveţe. Și ce se va întâmpla cu romii din fosta Iugoslavie, care au migrat de trei decenii în urmă și ai
căror copii s-au născut în Italia?

76 Anumite grupuri, cum ar fi francezii manouche, refuză să fie numiţi romi, din moment ce pentru ei acest termen
îi desemnează pe cei ce provin din Europa Centrală și de Est
77 Obiective similare pot fi detectate în activitatea ERTF sau textul Cartei pentru Drepturile Romilor
78 Statul francez a introdus măsuri de discriminare pozitivă pentru musulmanii francezi și un funcţionar

guvernamental este responsabil pentru ei

79 La fel ca manouche, în Franţa, sau gitanos, în Spania și Franţa

64
Acești romi sunt în mare parte toleraţi, deoarece se așteaptă de la ei să plece în Serbia, Croaţia și Bosnia,
atunci când democraţia a fost restabilită. Cu toate acestea, se pare că foarte puţini intenţionează să se
întoarcă în ţările lor, în ciuda diverselor măsuri juridice din Italia. În plus, Carta Europeană pentru
Drepturile Romilor susţine că aceștia sunt mai "autentic" romi decât o bună parte dintre autohtonii
romi și sinti din Italia, deoarece, deși nu întotdeauna vorbitori de romani, ei și-au păstrat totuși multe
trăsături culturale etnice care le conferă dreptul la protecţie în calitate de membri ai unei minorităţi
europene. Romii români ar putea pretinde, de asemenea, protecţie în calitate de cetăţeni europeni cu
drept de liberă circulaţie.

Argumentul lor ar putea fi acela că sunt "mai europeni" decât romii din fosta Iugoslavie.

Aceste dileme trebuie să fie rezolvate pentru ca romilor să le fie acordat un statut juridic care să le
confere drepturi și acces la finanţări. Cu toate acestea, un astfel de proces provoacă în mod inevitabil
rivalitate între potenţialii beneficiari, care au mare libertate de manevră în a se prezenta sub chipul
unor identităţi diferite. Romii nu au o ţară mamă și nici măcar nu-și doresc una. Dacă au ceva, acela este
o minoritate non-naţională, fără graniţe, fiind răspândită în diaspore, fără măcar să formeze
concentraţii pe scară largă în regiuni sau orașe. Ele sunt destul de diferiţi de maghiarii din România și
turcii din Bulgaria, al căror statut de minoritate naţională a fost un produs secundar în construirea
naţiunii și formarea statului, atunci când graniţele au fost redesenate. Pentru romi, cea mai favorabilă
perspectiva este aceea de a deveni o entitate politică sau demos-uri conectate la organizaţii
interguvernamentale - cum ar fi Consiliul Europei sau, în prezent, Uniunea Europeană.

Aceste organizaţii preiau rolul de ţară mamă, apărând drepturile rudelor etnice din alte state. Cu toate
acestea, practici care funcţionează bine pentru alţii ar putea să nu funcţioneze în mod necesar la fel
pentru romi. Pur și simplu, adoptarea unor astfel de modele este hazardată, căci ignoră diviziunile
interne din cadrul populaţiilor rome, care le face mai fragile și vulnerabile decât alte minorităţi din
Europa. Aceste riscuri sunt parţial legate de legitimarea formelor "tradiţionale" de putere din rândul
romilor - autoritarul "regi" sau "mare șef ", bulibaș sau vajda (voievod). Astfel de instituţii sunt de multe
ori în mod inerent corupte și duc lipsă de transparenţă democratică.

Reinventarea culturii și mobilizarea la firul ierbii

Mobilizare religioasă este o formă importantă de activism, în care lideri carismatici devin predicatori,
pastori sau moderatori ai bisericii. Ei consideră activităţile bazate pe proiecte drept nesatisfăcătoare și
astfel se întorc către ceea ce ar putea fi privit ca un alt gen de antreprenoriat. Câteodată aproape că-i
invidiez pe acești lideri și, de asemenea, mă simt provocat, întrucât aceștia sunt printre puţinii ai căror
adepţi sunt mai degrabă reali, decât fictivi. Reinventarea tradiţiei este o altă forţă mobilizatoare majoră,
bazată pe revigorarea Romanipen-ului ca set codificat de modele culturale rome originare. Cu toate
acestea, chiar și la firul ierbii, romii s-au retras și în tradiţie, consolidând structura de clan și legăturile
de rudenie, pentru că acestea le furnizează resurse pentru sprijinirea strategiilor de adaptare. Și,
vorbind despre migraţia internaţionale, romii tradiţionali ar putea avea mai multe oportunităţi să
călătorească în străinătate decât majoritatea etnici maghiari sau români.

În același timp, consolidarea structurii de clan și a altor instituţii tradiţionale are și consecinţe negative,
cum ar fi perpetuarea căsătoriilor timpurii în multe familii de romi 80. În urmă cu douăzeci sau treizeci
de ani, vârsta căsătoriei rareori a scăzut sub paisprezece ani în rândul fetelor, însă în zilele noastre

80 A se vedea: Biţu, Nicoleta - Morteanu, Crina (2010): Sunt drepturile copilului negociabile? Cazul căsătoriilor
timpurii în comunităţile de romi din România. Raport realizat cu sprijinul UNICEF România, în cadrul proiectului
"Căsătoriile timpurii în comunităţile de romi: statul de drept, autonomie culturală și drepturi individuale (ale
copiilor și femeilor)", sursă: http://www.unicef.org/romania/Early_marriages_Romani_CRISSCRISS.pdf
65
poate fi coborî chiar și la vârsta de zece ani. Astfel de căsătorii aranjate pot fi modalitatea de a-și aduce
femeile și alţi membri ai familiei în Europa de Vest și de-a obţine pentru ei permise de ședere.

Structura de clan poate fi folositoare în găsirea unei locuinţe, dar aceste forme de capital social poate fi,
de asemenea, exploatat pe piaţa informală a muncii prin intermediul traficului de fiinţe umane,
cerșetorie și alte activităţi semi-legale sau ilegale. Aceste evoluţii, chiar dacă neintenţionat, ajung să
pervertească tradiţiile rome și să sprijine crima organizată. Ca urmare, dezbaterile din mass-media
întăresc stereotipurile legate de rata ridicată de criminalitate a romilor români din Franţa și din alte
ţări, furnizând muniţie politică rasiștilor.

Traficul și alte reţele criminale, care controlează întreaga operaţiune de livrare, nu ar funcţiona atât de
eficient, dacă n-ar exista intermediarii și alţi organizatori pentru care migraţia este doar o afacere.
Ajunși în Italia sau în Spania, romii din România s-au întâlnit cu romii din Serbia sau din Albania, care
au migraseră cu douăzeci sau treizeci de ani mai devreme. Pe atunci, ei fuseseră cei ce făceau "treaba
murdară", ca cerșetori și infractori mărunţi, dar apoi deveniseră intermediari, recrutându-i pe nou-
veniţi. O cantitate considerabilă de cunoștinţe se transferă în interiorul acestor grupuri mixte etnic -
precum mijloacele de a-i aduce pe oameni în ţară; unde se găsește fierul vechi; cum se împart teritoriile
de cerșit; sau cum se face rost de cazare.

Când vine vorba de problemele legate de criminalitate, avertizăm, de obicei, publicul să evite
generalizările: nu toţi romii sunt infractori și nu toţi infractorii sunt romi; nu toţi cerșetorii sunt de
etnie romă și nu toţi romii sunt cerșetori. Dar acest lucru merge până la cealaltă extremă, toate putând fi
individualizate, evitând astfel problema răspunderii penale. Trebuie să-i înţelegem pe indivizi ca părţi
ale unei ţesături sociale, cu modele culturale, cu legături de rudenie și etnice. O femeie de etnie romă, cu
copiii în braţe, nu apare în faţa unei biserici italiene din întâmplare. Dacă ea ar putea acţiona din proprie
iniţiativă,la fel de bine ar putea face parte dintr-un grup mai larg, organizat în jurul traficului de fiinţe
umane. Cerșetorii trebuie să plătească taxe, astfel încât ceea ce le rămâne nu este niciodată întreaga
sumă pe care au colectat-o. Cu toate acestea, ea va câștiga de departe mai mult într-o zi de succes, decât
o femeie de serviciu din România81.

În loc să ne concentrăm asupra individului, este crucial să explorăm felul în care aceste reţele operează,
pentru a înţelege modul în care practicile informale economice - și anumite forme de criminalitate -
ajung să se încorporeze social. Anumiţi organizatori ar trebui să fie trimiși în judecată, dar ar trebui ca și
responsabilitatea lor faţă de alţii să fie evidenţiată, pentru că acești oameni provoacă o mare parte a
prejudiciului suferit de întreaga comunitate.

Abordarea unor ONG-uri este distorsionată, concentrându-se copleșitor pe plângerile împotriva poliţiei
și procedurilor legale. Desigur că avem nevoie de urmăriri penale mai eficiente, dar dezbaterile comune
la nivel local, cu biserici, asociaţii, ONG-uri și partide politice, pot utiliza asemenea cazuri, pentru a pune
în discuţie subiecte sociale și pot adăuga o altă dimensiune activităţilor de prevenţie.

Un alt exemplu negativ de reinventare a culturii este recenta apariţie publică a liderilor romi
tradiţionali auto-proclamaţi, indicând deteriorarea instituţiilor democratice la nivel local. Acesta este
un semn de neîncredere publică substanţială a organelor locale de auto-guvernare ale romilor și ONG-
uri, provocată de disensiunile dintre elitele romilor și comunităţile locale. Organizaţiile romilor în
creștere au baza în centre cum sunt Budapesta sau București și, chiar dacă proiectele lor obţin succese,
legătura cu firul ierbii tind să rămână slabe. Reapariţia liderilor tradiţionali romi umple acest gol și
poliţia, consiliile locale și politicienii le legitimează adesea rolul declarat, cooperând cu ei. Încă o dată, și
acest lucru este tot o reinventare, deoarece, din perspectivă istorică, vajda (voievodul) și bulibașul au
fost autorizaţi de oficialii neromi pentru a-și controla comunităţile, a colecta impozitele și a obţine

81Se pare că 30 până la 50 de euro este considerat a fi câștigul mediu zilnic pe care un cerșetor priceput îl poate
colecta, dacă nu chiar mai mult, într-o zi de succes, într-o locaţie avantajoasă
66
informaţii. În prezent, acești lideri tradiţionali și separaţi sunt uneori legitimaţi în discursul
multiculturalist ca parte a "culturii lor", care trebuie să fie respectată. Același argument este, de
asemenea, folosit pentru a justifica obiceiul căsătoriilor timpurii. Părerea mea este că o căsătorie
timpurie și frecventarea școlii sunt subiecte legate de drepturile omului, nicidecum chestiuni culturale.

Argumentele bazate pe cultură pot deveni cu ușurinţă o forţă reacţionară, contraproductivă social așa
cum s-a demonstrat prin popularitatea în creștere a mitologiilor naţionaliste din multe ţări europene,
drept consecinţă a deziluziei produse de democraţii pluraliste sau rezultatele tranziţiei post-comuniste.
Legitimarea "liderilor romi tradiţionali" se aseamănă cu tendinţele retrograde ale naţionalismului
majoritar - cum ar fi nostalgia faţă de Ungaria Mare sau cu privire la legionarii ortodocși ca fiind
"români adevăraţi”. Acest lucru ar trebui să fie avut în vedere de către cei care-și bazează planurile lor
pe o cultură presupus autentică a romilor.

Nu toate comunităţile de romi participă la reinventarea tradiţiilor în aceeași măsură. Cel mai puţin
implicate sunt grupurile care, de-a lungul secolelor, au fost cele mai integrate în societatea largă, deși ca
inferiori, cum ar fi romungrii din Ungaria sau vătrașii din România. Acești oameni nu sunt priviţi ca
romi, dacă această etichetă înseamnă urmarea obiceiurilor tradiţionale. Ei vorbesc doar limba
majorităţii și participă la serviciul bisericii catolice sau ortodoxe, așa cum fac și ceilalţi. Cu toate acestea,
ei nu sunt deplin acceptaţi ca maghiari sau români: social au fost priviţi ca inferiori și trataţi în mod
diferit, ca și cigany sau ţiganii. În prezent, aceste tipuri de oameni sunt cele mai expuse riscului.

În timp ce romii tradiţionali au încă plasa de siguranţă a tradiţiilor și a sistemelor de rudenie, acești
romi sunt prinși la mijloc, pentru că, deși nu sunt tradiţionali, ei sunt, de asemenea, rasializaţi, deoarece
privaţiunile lor se explică prin trăsături rasiale. Această rasializare este parţial alimentată de activiștii
romi, atunci când le spunem că soluţia pentru tensiunile sociale copleșitoare este de a-și afirma
identitatea romă și a-și convinge copiii să facă la fel. Aceasta le aduce avantaje, cum ar fi accesul la
locurile speciale din sistemul de învăţământ. Noi dăm acest sfat, chiar atunci când oamenii sunt
integraţi sau asimilaţi într-o oarecare măsură. Și ei ar putea fi incluși în categoria romilor ca mod corect
politic de-a evita etichetele de cigany sau ţigan, chiar dacă ei nu știu prea bine ce înseamnă de fapt acest
cuvânt. În legătură cu actualele istorii sociale și personale ale acestor oameni, perspectivele de re-
etnicizare și pretenţiile lor de a fi romi se bazează pe minciuni și neînţelegeri.

Abordarea problemelor sociale - în modul în care discutăm despre migraţie și exploatare - ca

"problematică a romilor" contribuie la etnicizarea acestor fenomene, care sunt într-adevăr comune
pentru multe grupuri etnice din diferite ţări. Un avantaj în a pretinde un statut autentic și solid de
cetăţean este că suntem capabili să construim alianţe cu alţi cetăţeni care provin din medii etnice și
sociale diferite și apoi să atacăm aceste probleme împreună cu ei. În acest fel, putem scăpa de
ghetoizarea activismului rom. În schimb, agenda sa restrâns concentrată se poate extinde pentru a
acoperi o mai largă abordare generalizată a drepturilor omului, atacând subiecte precum exploatarea
copiilor, indiferent de etnia lor. Cu toate acestea, eforturile noastre sunt orientate în principal către
romi ca atare, cu alte cuvinte, suntem încă prizonieri în capcana etnică.

Ethnosul și demosul romilor

Paradigma etnic naţionalistă își asumă o entitate colectivă ca purtătoare a drepturilor: naţiunea sau
minoritatea naţională este, în sine, subiectul de drept și istorie, astfel încât comunitatea este cea care
trebuie protejată și nu indivizii care fac parte din ea. Pentru a accepta acest lucru, avem nevoie de o
definiţie oficială a ceea ce este rom și ce nu este. Cine este în măsură să furnizeze această definiţie?
După cum s-a menţionat deja, această discuţie se transformă curând într-o confruntare de argumente
referitoare la criteriile pentru a fi - sau a nu fi – rom "autentic". Semnificaţia reală a acestor dispute este
de a monopoliza rolul în luarea deciziilor politice în numele celor care posedă drepturi recunoscute. În
67
orice caz, este o contradicţie între a cere, pe de o parte, drepturi colective pentru romi - cum ar fi
libertatea de circulaţie și de stabilire în orice ţară a UE - și, pe de altă parte, de a denunţa tratarea
romilor colectiv ca rasiste, argumentând în același timp pentru tratament individual, atunci când vine
vorba de amprentări, evacuări sau repatrieri în grup.

Paradigma drepturilor civile nu exclude consolidarea identităţii naţionale a romilor, nici folosirea
elementelor culturale prin mobilizarea oamenilor pe baza etnicităţii. Indivizii sunt îndreptăţiţi să adere
la asociaţii ca cetăţeni, dar în acest model elementele culturale fac prte dintr-o structură civică și
democratică mai largă, în care drepturile cetăţenilor devin prioritare faţă de drepturile minoritare sau
culturale, căci statele respective poartă principala responsabilitate pentru romi. Noi favorizăm această
abordare, deoarece drepturile cetăţenilor sunt codificate și pot fi admise și monitorizate de către
diferite instituţii care le sprijină, în vreme ce potenţialele drepturi ale minorităţilor etnice rămân încă
de clarificat prin Convenţia Consiliului Europei privind minorităţile naţionale 82.

Totuși, mișcarea pentru drepturi civile încă nu a devenit o mișcare socială cu sprijinul larg la firul ierbii
printre romi. ONG-uri, cum ar fi Centrul European pentru Drepturile Romilor sau Open Society Institute,
susţin această abordare prin cursuri de formare, seminarii și ajutor acordat unor alte divese organizaţii
ale societăţii civile. Cu toate acestea, astfel de organisme nu reușesc să determine un impact
semnificativ, deoarece, ca parte a entităţii liberale orientată către drepturile omului, ei nu doar că
promovează această agendă, dar, uneori, o și impun beneficiarilor romi.

Abordarea civică în construirea naţiunii rome oferă un mod de-a reduce costurile pe care le presupun
naţionalismele tradiţionale sau etnice - cum ar fi competiţia dintre pretenţiile de "autenticitate" și
luptele intra-etnice pentru hegemonie pe care le-a cunoscut istoria postcolonială. Avem de ales dacă
urmăm naţionalismul etnic și ne definim cererile în consecinţă sau utilizăm instituţiile existente, bazate
pe cetăţenie, și apoi încercăm să modificăm și să le consolidăm. O parte a acestui proces este
construirea unor asociaţii civice și de voluntariat, în care oameni cu interese comune pot perpetua
valori culturale specifice consistente, prin intermediul statului de drept. După părerea mea, nu putem
urma etno-naţionalismele din secolele 19 și 20, în construirea naţiunii pe baza ethnos-ului rom. Această
agendă este bazată pe separatism și poate conduce la pretenţii teritoriale în scopul final al unui stat
naţional - rezultat oarecum inevitabil în astfel de discurs.

În schimb, eu propun să ne continuăm munca culturală pentru crearea de demos-uri ale romilor în sens
politic. În zilele noastre putem folosi argumente culturale în mod conceptual mai puţin rigid, ne-
teritorial. Am putea avea municipalităţi cu autonomie locală care, deși lipsite de suveranitatea deplină a
statelor naţionale, pot, totuși, să oferă lecţii de auto-guvernare83. Pentru o mobilizare eficientă, o astfel
de pricepere la nivel local este o resursă esenţială.

Utilizarea cunoștinţelor locale

La începutul anilor 1990, munca mea a fost mult mai legată de firul ierbii decât după aceea.
Interveneam acolo unde se produceau conflicte și încercam să intervenim cu mijloace legale. Obiectivele
noastre erau să reconstruim casele romilor, să creăm școli, să promovăm activităţi generatoare de
venituri și să promovăm rolul de pionierat al mediatorilor sanitari și organizatorilor comunităţii.
Timpul meu era împărţit între comunităţile locale și întâlnirile din capitalele UE. Călătoream pentru a
face lobby și din nou îndărăt pentru a vedea dacă acesta avea rezultate la nivel local.

82 A se vedea: Gheorghe, Nicolae - Mirga, Andrzej (1997): Romii în secolul XXI: un document de politică. Princeton:
Project on Ethnic Relations
83 Cum sunt Lunik IX, în Slovacia, sau Stulipinovo, în Bulgaria

68
Legătura dintre principiile universale ale drepturilor omului și înţelegerea comunităţilor de mici
dimensiuni sau dobândirea de cunoaștere locală nu este întotdeauna evidentă. O astfel de experienţă
este uneori ignorată sau respinsă de activiștii pentru drepturile omului, ca parohială și conservatoare,
reacţionară și rasistă. Și totuși, cunoașterea locală poate și ea să fie folosită pentru a explora diferenţele
din comunităţile de romi, care sunt departe de-a fi omogene. Distincţii se pot identifica între
comportamentul social și economic deaosebit și între indivizi, familii și grupuri de filiaţie, având în
minte norme și valori locale. Un risc evident este faptul că identificarea oamenilor ca diferiţi însemnă a
trasa graniţe și a crea separaţiile dintre "noi" și "ei". Prin urmare, cunoașterea locală trebuie să fie
documentată, recunoscută și validat - la urma urmelor, de obicei, nivelul local este locul unde trebuie
găsite și aplicate cele mai multe soluţii. Incluziunea romilor trebuie să se petreacă în comunităţile locale
și nu doar în instanţele de judecată sau alte contexte oficiale. Expresia "construirea unei Europe"
înseamnă sprijinirea populaţiilor acolo unde locuiesc, înainte de a le acorda libertatea de-a se muta
peste tot în Europa.

Multe ONG-uri provoacă adesea controverse prin aplicarea necugetată a unor principii universale
generale la nivelul populaţiei locale - romi și neromi deopotrivă – cărora ele le pot apărea ca forţe de
ocupaţie trimise de UE. În multe privinţe acest lucru este comparabil cu invaziile anterioare ale cadrelor
comuniste, însărcinate să impună ideologia proletariatului internaţional. Ce au aceste situaţii în comun
sunt rolurile asimetrice de supraveghere autorizată, care presupun supunerea faţă de cursul
reglementar al acţiunilor, precum și faţă de cei care urmează să le aplice. Cunoașterea locală trebuie
luată în considerare în negocierile detaliate privind obiectivele și implementarea, conducând la o mai
bună adaptare între situaţiile reale și principiile generale. Aceasta presupune alianţe cu actorii locali,
căci pretenţiile oricărui ONG de-a putea controla totul prin proprii forţe nu sunt plauzibile.

Rolul cunoașterii locale - reflecţii pe un caz din Transilvania

Aceste reflecţii asupra exemplelor de cunoaștere locală se bazează pe conflicte locale și încercarea de-a
le rezolva în două sate din Transilvania 84. La 31 mai 2009, s-a înregistrat o ciocnire violentă între
grupuri de romi și localnicii maghiari (secui, szekler) majoritari în populaţi satului Sânmartin (judeţul
Harghita). Câteva sute de săteni maghiari au descins pe străzile unde erau concentraţi romii locali,
vătămându-le casele și mașinile. Atacul a fost provocat de prinderea unui grup de șase romi care-și
pășunau caii pe terenuri deţinute de maghiari. Nimeni nu a fost rănit, deoarece romii fugiseră deja în
pădurea din apropiere sau în așezări vecine.

Unii s-au întors acasă imediat după aceea și au fost de acord cu cererea maghiarilor de a renunţa la cai
și căruţe, dar alţii au înnoptat în pădure timp de câteva săptămâni, așteptând ca tensiunile să se stingă.
Poliţia a restabilit ordinea și nu au mai existat alte ciocniri. Relaţiile dintre maghiari și romi au rămas
tensionate până când discuţii inter-comunitare au stabilit o bază pentru conlocuire pașnică, ce a inclus
un acord prin care romii nu-și mai puteau păstra caii decât dacă deţineau cel puţin o jumătate de hectar
de teren pentru furaje.

La aproape o lună mai târziu, s-a produs un conflict asemănător între maghiari și romi în satul
Sâncrăieni (judeţul Harghita), situat în apropiere. În acest caz, mânia maghiarilor a fost îndreptată doar

84Rezumatul din continuare se bazează pe următoarele două rapoarte: Conflictul inter-etnic din Sânmartin, judeţul
Harghita, document de lucru al Centrului Romilor pentru Intervenţie Socială și Studii Romani CRISS, publicat în
2009; Laszlo, Foszto, Maria, Koreck, Laszlo, Magyari Nandor, Toma, Ștefania: Kettős kisebbsegben es konfliktualis
helyzetben, o romak Szekelyfoldi ("Dublă minoritate în situaţie de conflict - romii din Ținutul Secuiesc"), Raport de
cercetare realizat cu sprijinul Institutului pentru o Societate Deschisă (OSI-ZUG), număr de tratat: B0092, publicat
în 2010. Un raport anterior privind conflictele: Nicolae Gheorghe, Gergő, Pulay: Țărani rasiști și nomazi
discriminaţi? Proiect de raport privind analiza violenţei împotriva romilor în judeţul Harghita, România. (manuscris,
2009)
69
împotriva unei părţi a locuitorilor romi. Totul a început atunci când un bărbat de etnie romă l-a rănit pe
un maghiar într-o încăierare dintr-o cârciumă locală. Incidentul a condus tensiunile și mai departe și un
grup de maghiari a dat foc hambarului în care acest bărbat rom își ţinea caii și furajele. Deși conflictul a
fost iniţial intens, escaladarea sa în continuare a fost împiedicată de intervenţia fermă a poliţiei și
tensiunile s-au potolit mai devreme decât la Sânmartin 85.

În ambele sate membri ai majorităţii locale și ai comunităţilor de romi au semnat contracte pentru a
conveni asupra unor norme de viitoară conlocuire, pe baza gradului de reciprocă conștientizare că în
trecut existaseră relaţii bune între secui și ţigani. Cu toate acestea, activiștii pentru drepturile omului nu
au fost de acord cu aceste iniţiative locale, de aceea este instructiv pentru a compara abordările
contrastante referitoare la aceste evenimente, concentrate pe confruntarea dintre cunoașterea locală și
principiile universale ale drepturilor omului.

Acţiunile derulate de Romani CRISS și alte organizaţii în aceste sate au avut două obiective: pe de o
parte, să câștige în instanţă procesele împotriva celor vinovaţi de violenţă împotriva cetăţenilor de etnie
romă șm, pe de altă parte, să dezvolte programe locale privind drepturile omului, pentru consolidarea
încrederii și reconstrucţia relaţiilor inter-comunitare. Cunoașterea locală s-a dovedit a fi ingredientul
cheie în planul de dezvoltare pentru restabilirea încrederii, dar, într-un astfel de context, nu este același
lucru cu a restabili "bunele relaţii" dintre ţărani și muncitorii ţigani, adesea romanţate și, în esenţă, încă
inegale, în cadrul cărora primii au putere de patroni. Scopul era mai degrabă redefinerea principiilor de
conlocuire, în virtutea cărora atât romii, cât și neromi ar putea co-exista și face să funcţioneze
comunităţile locale.

În loc de folosirea stereotipurilor ce pun în contrast maghiarii "turbaţi" și "rasiști" cu romi ce suferă
"discriminarea", distincţiile au fost proiectate în ambele comunităţi. Printre romi există diferenţe între
localnici și străini, locuitori "mai mult" sau "mai puţin integraţi", cei cu proprietăţi și economii
gospodărește ordonate și cei care se bazează, în principal, pe colectare și recoltare. La fel este comun ca
sătenii maghiari să distingă între "ţiganii noștri" și "cei străini", care erau cunoscuţi ca nou-veniţi - sau
chiar proscriși - din alte zone ale regiunii. Nu numai maghiarii, dar chiar și reprezentanţii locali ai romi
făceau distincţii similare între aceste două categorii, atunci când urmăreau să-i identifice pe scandalagii.
Prin urmare, în ambele sate, atât romii, cât și neromii îi știau pe cei care - în ciuda avertismentelor
anterioare - profitaseră în mod repetat profitat de terenurile ţăranilor, păscându-și caii pe ele sau
recoltând cartofii fără permisiune. Acești oameni au fost făcţi responsabili pentru consecinţele acestor
acţiuni 86.

Spunând acest lucru nu am de gând să-i scuz pe cei care au dat foc la casele familiilor de romi. Totuși,
câtă vreme nu întreaga comunitate maghiară a fost vinovată de aceste agresiuni, se poate învinui gloata
pentru o strategie defensivă menită să protejeze persoane fizice. În mod similar, poliţia și instanţele de
judecată trebuie să urmărească și să identifice infractorii romi, pentru a preveni ca romii să adopte
aceeași tactică. Aceasta ridică întrebarea cum să protejăm comunităţile de ameninţările interne. Care
este rolul activiștilor romi, factoriilor de decizie politică și altor experţi implicaţi în astfel de situaţii? Ar
trebui să-i denunţăm pe infractori la poliţie? Chiar dacă autorităţile și ofiţerii de poliţie ar răspunde
afirmativ, un cod moral larg răspândit în rândul romilor prevede că a denunţa autorităţilor pe propriii
oameni înseamnă să-i trădezi. În vreme ce aceasta ar putea fi o formă de auto-apărare împotriva unei

85 Două evenimente majore au fost iniţiate de actorii publici ca urmare a conflictelor: unul a fost o demonstraţie
împotriva violenţelor anti-rome la Miercurea-Ciuc, pe data de 30 iulie 2009, organizată de mai multe ONG-uri ale
romilor din România; celălalt a fost seminarul internaţional cu titlul "Responsabilităţi sociale comune: Criza
economică și atitudini violente anti-rome. Aprecieri privind România și Ungaria", ce a avut loc la Târgu-Mureș, pe 18
și 19 august 2009
86 În același fel, au fost făcute de asemenea responsabile familiile de romi cu copii, care și-au petrecut vara în

apropierea pădurii, după ce au fost evacuate cu forţa. A se vedea raportul ulterior al Romani CRISS (referire mai
sus).
70
pedepsiri colective, alimentează stereotipul romilor necooperanţi, împiedică dezvoltarea bunelor relaţii
dintre comunităţi și împiedică câștigarea încrederii din partea autorităţilor locale.

Aceste conflicte transilvănene reprezintă o provocare ridicând semne de intrebare cu privire la

responsabilităţile din cadrul comunităţilor de romi. Aceasta implică găsirea unor mecanisme de apărare
pentru a proteja comunităţile împotriva răufăcători din interiorul lor, precum și a unor strategii pentru
organizaţiile pentru drepturile omului, altele decât simpla denunţare a infractorilor romi la poliţie. Dar,
făcând astfel, nu învinuim, oare, victima?

Cunoașterea locală și violenţa inter-etnică în anii 1990

Tipuri similare de cunoaștere locală am întâlnit la Federaţia Etnică a Romilor și la Romani CRISS, atunci
când am documentat cazurile de violenţă inter-etnică din România la începutul anilor 1990. În unele
localităţi, neromii ne-au spus că ei nu au dat foc la casele tuturor localnicilor romi, ci doar ale celor pe
care-i știau infractori. Douăzeci de ani mai târziu, am motive să recunosc că, în rândul romilor atacaţi,
unii aveau antecedente penale impresionante. În satul Mihail Kogălniceanu, un grup de romi erau
porecliţi "romi hoţi" (romi çori), ca identificare sub-etnică. Furtul era o nișă ocupaţională pentru ei și
erau mândri de această profesie. Pe parcursul a trei sau patru generaţii, membri ai acestui neam erau
arestaţi în mod obișnuit pentru furt în sat și în împrejurimi.

Vorbind despre romi, localnicii neromi avut tendinţa să generalizeze, dar atunci când era vorba de
acţiune, ei un ars toate casele aparţinând special acestei familii extinse, care erau ţinute la distanţă de
ceilalţi. Mai mult sau mai puţin, același model s-a repetat și în alte cazuri: cunoașterea locală nu a fost
doar a exprimată, dar a și acţionat, atunci când doar anumite case au fost incendiate sau distruse - chiar
dacă distincţiile nu erau totdeauna foarte corecte și s-au produs și victime colaterale ale gloatelor
violente.

Cîteodată, eforturile noastre pentru respectarea legii întâmpinau rezistenţa romilor, în special din
partea familiilor ai căror membri aveau antecedente penale. Reconstrucţia caselor, în conformitate cu
reglementările legale, a fost, de asemenea, problematică. Într-un caz special, am argumentat că
obiectivul nostru principal era să restaurăm statul de drept, nu să restaurăm casele per se (în sine).
Acest lucru, de asemenea, a întâmpinat rezistenţă căi aceasta implica obţinerea unui ordin judecătoresc,
bazat pe o plângere împotriva infractorilor, ceea ce putea atrage represalii împotriva reclamanţilor sau
rudelor acestora. Alţii puteau să fie, pe de altă parte, provocaţi să divulge poliţiei informaţii despre
delicte anterioare ale celor care-i acuzau. Tranzactia informală consta din a păstra tăcerea cu privire la
ce s-a întâmplat cu casa ta, ca și alţii să păstreze tăcere cu privire la vina ta.

La acea vreme, agenda noastră principală era de a protesta cu privire la discriminare, așa că am susţinut
că aceste pogromuri au avut drept ţintă comunităţile de romi, în general, chiar dacă observasem că
violenţa mulţumii nu fusese îndreptată nediferenţiat împotriva unor comunităţi întregi de romi și, de
asemenea, ni se spusese de către localnicii neromi și poliţie că fuseseră făcute asemenea distincţii. Cu
toate acestea, nu am vrut să facem publice aspecte negative care ar fi putut răspândi ideea că toţi romii
sunt infractori. Retrospectiv, regret că am procedat așa, deși în acel moment istoric părea mai înţelept
să nu amintim aceste tipuri de realităţi locale - la urma urmei, aproape totul părea confuz în România, în
anii 1990. Aceste conflicte au provocat interpretări care se exclud reciproc. Pe de o parte, mass-media,
poliţia și autorităţile locale au întărit punctele de vedere populare ale majorităţii, predominant
învinuindu-i pe ţigani. Pe de altă parte, activiștii romi, susţinuţi de organizaţiile internaţionale pentru
drepturile omului, și-au formulat protestele în termeni de pogrom și discriminare, prezentându-i pe
romi ca victime.

71
Activitatea de mediere și rezolvare a acestor perspective exclusive a avut loc în instanţele de judecată
care au pus sub acuzare pe cei vinovaţi și meritau pedepsiţi 87. Instanţele nu s-au preocupat de
substanţa evenimentelor. Sarcina lor era să acţioneze în conformitate cu principiile jurisprudenţei
europene și deciziile lor pot fi privite ca exemple ale unei paradigme universale a drepturilor omului,
aplicată, în context juridic legal, conflictelor locale88 . Preocuparea faţă de realităţile locale a rămas în
fundal, deoarece medierea a fost în primul rând concentrată pe administrarea adevărului și dreptăţii -
ca principii.

În domeniul drepturilor omului, formele dominante de acţiune - acuzare, monitorizare și ordonare – în

conformitate cu conceptul "nostru" de ordine - au perpetuat mentalităţile de război rece. În
organizaţiile romilor, unii apărătorii ai drepturilor omului se agaţă în mod rigid de principii nobile, care
însă le fac practica inflexibilă. Activiștii romi tind să se baricadeze în ghetoul unui discurs de
corectitudine politică, ce le limitează posibilităţile de-a lua contact cu realităţile "de acolo". În loc să
devenim fanatici apărători ai drepturilor omului, ar trebui să găsim modalităţi mai conciliante pentru a
interveni în calitate de intermediari. Dacă efectuăm investigaţii aprofundate și facem alianţe, putem
rămâne totuși și prieteni cu romii și asta nu înseamnă o încălcare a codului nostru moral. De exemplu,
ne putem oare permite să provocăm pe cineva, dacă nu vrem să riscăm ruperea întregului dialog?

Reconstrucţia contractului social

Comparativ cu urmările conflictelor din anii 1990, cazurile în Sânmartin și Sâncrăieni au stimulat
dezbateri mai complexe, cu abordări alternative și interpretări diferite. A fost mai ușor de obţinut
înţelegerea dintre majoritatea localnicilor și romi - prin compromisuri, mai curând decât orice așteptări
de-a se face dreptate absolută. Odată ce actorii pot ajunge la un acord printr-un contract social, aceasta
implică, de asemenea, descoperirea unora dintre aspectele cele mai problematice ale comunităţilor de
romi. Astăzi, astfel de dezbateri pot fi mai relaxate decât cele din anii 1990. Suntem într-un mediu
instituţional mai stabil, care ne oferă posibilitatea să ne re-examinăm experienţa și să prezentăm
lucrurile într-un mod în care n-o puteam face mai devreme. Analiza detaliată a acestor realităţi
furnizează o posibilă bază pentru crearea de alianţe între organizaţii, activiști și cercetători.

În cazuri cum sunt conflictele din Transilvania, ar trebui stabilit un contract social, bazat pe încrederea
dintre actorii locali. Acest lucru înseamnă a traduce conceptele principiilor universale în termeni locali,
pentru a le aduce mai aproape de ei.

Rolul organizatorilor comunitari romi este să ajute configurarea unei dinamici a relaţiilor dintre oameni
ce vor continua să trăiască împreună. Contractul lor social trebuie să se bazeze pe discuţii reciproce și
împărtășirea informaţiilor privind iniţiativele ce trebuie întreprinse, ceea ce poate face redundant rolul
de organizator comunitar în viitor.

Organizatorii romi din reţele de trafic de persoane poate fi considerat ca un caz extrem, necesitând
sancţiuni legale severe, căci comportamentul lor produce daune asupra întregii comunităţi. În afară de
hotărârile judecătorești, ar trebui luate măsuri la nivel de comunitate, transmiţând din vreme
infractorilor mesaje ferme de avertizare și contribuind astfel la prevenirea unor astfel de infracţiuni.
Restaurarea dreptului cutumiar ar putea fi o modalitate pentru realizarea acestui lucru - cu condiţia ca
aceasta să nu se realizează doar ca o renaștere a tradiţiilor rome, ci ca o alternativă la procedurile

87 Decizii au fost adoptate de instanţele naţionale și internaţionale, în trei cazuri de violenţă colectivă și conflict
interetnic: cel din Hădăreni, în 2005, cel de la Cașinul Nou și Plăeșii de Sus, în anul 2006, și cele de la Bolentinul
din Vale, în 2008 și 2009
88 Aceste cazuri au fost, de asemenea, importante pentru dezvoltarea culturii juridice din România, ajutând-o să se

adapteze codului european al normelor juridice

72
judiciare, pentru a consolida regulile de convieţuire dintre membrii romi și neromi ai comunităţilor
locale.

Experienţa Pakiv și documentarea decalajelor

Fondul European al Romilor Pakiv – care, mai târziu, a devenit pe Reţeaua Europeană Pakiv - a fost
înfiinţat cu scopul de a dezvolta încrederea reciprocă, dialogul pe orizontală și participarea activă a
comunităţilor de romi în procesul de luare a deciziilor care le afectează direct viaţa. Programul a fost
susţinut de Banca Mondială și a avut trei obiective principale. Cel mai evident a fost promovarea
activităţilor generatoare de venituri, prin acordarea de micro-credite pentru comunităţile locale pentru
a finanţa întreprinderi de mici dimensiuni. Această iniţiativă, oferind o alternativă la dependenţa de
bunăstare sau de migraţie, s-a bazat pe experienţa anterioară a Fundaţiei Autonomia din Ungaria și a
Romani CRISS în România.

Al doilea a fost dezvoltarea unei culturi organizaţionale ce combină principiile democratice moderne, cu
modele culturale tradiţionale ale comunităţilor de romi. Al treilea a fost pregătirea unei noi generaţii de
potenţiali lideri romi, care să devină organizatori comunitari, astfel încât să poată fi stimulatele
iniţiative sociale, politice și economice în localităţile lor. După ce combină cunoștinţele teoretice cu
experienţa practică la firul ierbii, ei urmau să sprijine proiecte similare ale altor membri ai comunităţii.
În acest fel, participanţii Pakiv ar putea deveni în cele din urmă politicieni sau funcţionari, ca parte din
elita romilor. Programul a început în septembrie 2000, cu un an de formare în conducere și
management pentru 21 de tineri romi din Bulgaria, Ungaria, România și Slovacia. După aceasta,
cursanţii pregăteau propuneri de noi programe în ţările lor.

În general, există puţine semne de autorităţile locale și angajatorii publici sau privaţi să încerce crearea
oportunităţilor pentru locuri de muncă în comunităţile locale de romi. Același lucru a fost valabil și
pentru reprezentanţii romilor, care s-au dedicat alegerilor, în căutare de poziţii oficiale, sau consolidării
culturii naţionale a romilor, decât să se concentreze pe munca în folosul comunităţilor locale. În situaţia
în care nu există locuri de muncă disponibile, discursurile lor au devenit adesea retorică goală, despre
discriminare și responsabilizare. Muncile oferite romilor erau, de obicei, prin proiecte de formare pe
termen scurt, cu durată de zece până la douăsprezece luni. Așa cum se întâmplă frecvent, singura
perspectivă ulterioră era încă un alt proiect pe termen scurt, iar acest ciclu de pregătire repetată nu a
condus la ocuparea permanentă a forţei de muncă.

În timp ce programele orientate spre ocuparea forţei de muncă vizează persoane pentru a le permite să
concureze pentru slujbele de pe piaţa forţei de muncă, programul Pakiv s-a concentrat pe generarea de
venituri, lucrând cu comunităţi de romi, familii și cooperative mici care se susţin reciproc la firul ierbii.
După ce-i ajută pe beneficiari să supravieţuiască la nivel de subzistenţă, etapa următoare era de a
încuraja spiritul antreprenorial profitabil - care să le permită să ramburseze împrumuturile, să poată
reinvesti și chiar să înceapă să plătească impozite. Un principal principiu Pakiv era că, contribuind prin
taxe la bugetele locale, se stimulează aspiraţia oamenilor la cetăţenie.

Conceptul pakiv (sau pativ, patiu și pativalo) se referă, în limba romani, la "încredere", "credibilitate" și
"respect" și de aceea l-am adoptat în intenţia de a construi punţi între culturile autohtone și
organizatorice ale romilor. Proiectele generatoare de venituri locale s-au bazat pe această încercare de a
lucra cu limba și cultura comunităţilor de la firul ierbii, prin transformarea ideii de pakiv într-un
concept ce exprimă responsabilităţile reale din proiect89. Pakiv a fost preluat ca principiu ce se aplică în
activitatea organizatorilor comunitari care au sarcina să construiască asociaţii locale, ce vor continua să

89Noţiunea de pakivalo, în context religios sau biblic, se referă și la cei care cred în Dumnezeul romilor și urmează
rânduielile religioase
73
dezvolte acest limbaj și practicile adecvate. Pakiv nu este singurul program care folosește cuvinte din
limba romani în denumire, vizând astfel comunităţile de romi 90. 91

Adoptarea unor asemenea denumiri exprimă de multe ori încercarea organizaţiilor de a-și baza
iniţiativele pe valorile și practicile culturale ale comunităţilor tradiţionale de romi – ori, ca să fiu mai
exact, de a lega ONG-urile, proiectele guvernamentale și alte politici generale de setul codificat al
modelelor tradiţionale culturale ale romilor, cunoscut ca Romanipen 92.

Printre aceste iniţiative, Pakiv a fost, probabil, una dintre cele mai ambiţioase în direcţia implementării
de programe și proiecte - pregătit de experţi atât romi, cât și neromi - la firul ierbii, în comunităţile de
romi. Jargonul organizaţional standard al abordării de jos în sus, consolidarea capacităţilor și
reprezentare a căpătat sensuri specifice prin conectarea la noţiuni vernaculare. La rândul lor, acestea ar
putea fi transformate în planuri de practici organizaţionale ale asociaţiilor civice. De exemplu, ideea de
solidaritate în lumea asociaţiilor civice are un echivalent conceptual în conceptul rom phralipe
(fraternitate), în timp ce ideea de transparenţă poate fi identificată, în mod similar, cu pakivale (oameni
demni de încredere).

Semnificaţiile tradiţionale ale termenului pakiv sunt strâns legate de sistemul de rudenie, referindu-se
la obiceiurile de căsătorie, la educarea copiilor și la respectarea ritualuri de familie. Ca și în cazul altor
elemente codificate ale Romanipen-ului, acestea sunt valabile numai în relaţiile dintre membrii grupului
propriu. De fapt, scopul nostru nu a fost acela de a conserva asemenea trăsături pre-moderne, ci de a
lucra cu ele ca resurse, pe de o parte, pentru construirea încrederii în relaţie cu societatea majoritară și,
pe de altă parte, pentru dezvoltarea democraţiei în rândul comunităţilor de romi, fără influenţe externe
nedorite.

Ideea era de a crea o nouă înţelegere a termenului pakiv, care este legată de noţiunea vocaţie (Beruf) a
lui Max Weber , ca element de bază al eticii capitaliste. Spre deosebire de tentativele comuniste de
asimilare a romilor în clasa muncitoare, intenţia noastră a fost să dezvoltăm dimensiunea respectului
pentru trăsăturile culturale distinctive. Totuși, aceasta s-a petrecut doar în măsura în care aceste
caracteristici ale romi puteau contribui la adaptarea socială și economică, în loc să servească, pur și
simplu, interesele exotismului.

Aceasta este ceea ce a făcut ca abordarea și metodologia Pakiv să fie diferite de ale altor organizaţii.

Succes sau eșec? Și-a atins cu adevărat programul Pakiv obiectivele? Am reusit noi să creăm punţi sau
ar trebui să considerăm eforturile noastre mai degrabă ca indicatori ai decalajului dintre culturile
vernaculare și organizatorice ale romilor? În opinia mea, cea mai importantă lecţie a fost că suntem abia
foarte la începutul sarcinii pe care ne-am propus-o, câtă vreme rezultatele programului sunt
controversate. Eșecul cel mai ușor de remarcat este în zona de activităţilor generatoare de venit, căci
multe dintre ele au dat faliment într-un an. S-a furnizat doar sprijin financiar pe termen scurt, între
5.000 și10.000 de dolari, deși majoritatea întreprinderilor ar fi avut nevoie de mai mult pentru a-și
planifica întregul ciclu de producţie și de dezvoltare.

90 De exemplu, asociaţii ale romilor adoptă denumiri ca Phralipe, Pharile le Romengro, Amare Phrala (de la phral -
frate), iar reţeaua de asociaţii înfiinţată de Marcel Courthiade în Polonia, Franţa, Albania și România, se numește
Romani Baxt (Destinul Romilor). Mai multe organizaţii au cuvântul "cris" (tribunal) în titlu, cum sunt structura
internă a Uniunii Internaţionale a Romilor numită Kris Romano, sau Romani CRISS, care include un joc de cuvinte
cu referire la practica cvasi-judiciară tradiţională a comunităţilor de romi, și, mai recent, Liga Română a
Krisinitorilor, înfiinţată în iunie 2007.
91 În România, un rezultat specific al programului Pakiv a fost apariţia, la începutul anilor 2000, a organizaţiilor

care și-au inclus conceptul pakiv în denumire

92 În cazul României, aceste încercări caracterizează activitatea unor etnografi, cum ar fi Delia Grigore, ideologi, ca

Vasile Ionescu, ONG-uri, precum a Amare Rromentza, sau activiști și organizatori culturali, cum sunt Florin Motoi
și Mihaela Zătreanu
74
Un atelier de ţesut a durat doar atâta timp cât a continuat sprijinul financiar, iar un salon de întreţinere
a frumuseţii s-a închis după ce managerul s-a căsătorit. În alte cazuri, împrumutul a fost rambursat din
alte fonduri, astfel că, încât să-și desfășoare afacerea iniţială, antreprenorii s-au implicat în rularea
banilor în alte circuite. Cursanţii Pakiv ar fi trebuit să revină în localităţile de origine pentru a deveni
organizatori ai comunităţii locale și să înceapă propriile proiecte generatoare de profit. În realitate, cei
mai mulţi au fost repede absorbiţi de lumea ONG-urilor și a organismelor oficiale. Chiar dacă au avut
succes în carieră, legăturile lor la firul ierbii cu comunităţile de romi sau propriile grupuri locale au
slăbit simţitor.

Cu toate acestea, în alte privinţe, programul ar putea fi considerat a fi un succes. Deși mulţi dintre
participanţi nu au devenit organizatori comunitari, unii au devenit funcţionari competenţi în domeniul
elaborării politicilor de romi. Unii dintre foștii cursanţi lucrează acum la Roma Educational Fund; alţii
au devenit secretari de stat, manageri în fundaţii de prestigiu sau funcţionari guvernamentali pentru
problemele romilor. Acest lucru s-a datorat în mare măsură circumstanţelor, căci poziţiile
administrative în instituţii guvernamentale și non-guvernamentale au devenit disponibile pentru
profesioniștii romi abia la începutul anilor 2000. Dar funcţionarii din aceste structuri birocraţice
deprind treptat un anume limbaj și proceduri care îi îndepărtează de origini.

Cu alte cuvinte, ei au devenit factorii de decizie politică pentru romi și nu ai romilor. În viitoarele
noastre dezbateri, participanţii trebuie să dovedeasc în ce măsură au reușit să utilizeze conceptul pakiv
pentru a conecta culturile vernaculare cu cele organizaţionale. Chiar dacă programul Pakiv poate părea
un eșec în relaţie cu specificaţia sa de proiect pentru proiecte generatoare de venituri, el poate fi totuși
considerat un succes în ceea ce privește dezvoltarea capitalului uman. Chiar mai mult, trebuie să se ţină
cont de faptul că astfel de proiecte nu au reușit în raport cu așteptările iniţiale mult prea ambiţioase.

Intenţia mea nu este să formulez o sentinţă definitivă privind eșecul sau succesul pe ansamblul
programului Pakiv. În schimb, vreau să ofer o critică constructivă și să pornesc trasarea parametrilor
pentru o dezbatere cu privire la obiectivele și realizările sale. Dezbaterea ar trebui să fie continuată de
alţi participanţi, căci a face pasul înainte este una din îndatoririle noastre. Am fost responsabili pentru
acest program și, prin urmare, este responsabilitatea noastră să reflectăm asupra practicilor noastre și
să ducem până la capăt auto-evaluarea critică.

Dacă reușim să clarificăm acești termeni, aceasta ar trebui să conducă la o dezbatere publică mai largă
cu privire la politicile de romi. O cale de început este să formulăm ideile iniţiale și să ne gândim la
diferenţele ce au apărut între ele și rezultatele reale. Sugestia mea este că proiectele de formare pentru
generare de venituri sau ocuparea forţei de muncă pentru romi, care sunt finanţate din fonduri de
dezvoltare structurală sau regionale, ar trebui să fie oprite pentru o vreme. Acest lucru este necesar ca
să adoptăm un moratoriu și să evaluăm ce se întâmplă, de fapt, cu aceste proiecte în teren.

Bunul-simţ comun ne sugerează că, în mare parte, ele se dezumflă de îndată ce finanţarea externă este
epuizată, fie pentru că nu există o continuare, fie pentru că realizările efective nu pot fi cuantificate
corespunzător. Documentarea decalajelor dintre reprezentanţii romilor, cu discursul lor desprins din
manuale sau cursuri de formare, cerinţele finanţatorilor și viaţa comunităţilor de la firul ierbii ar trebui
să fie unul din primii pași în dezvoltarea în continuare a societăţii civile rome și a culturii
organizaţionale la care participă asociaţiile romilor.

Remarci finale cu privire la politică și activism

Așa cum a demonstrat această lucrare, ideea de naţiune culturală a romilor poate apuca pe căi diferite.
Una dintre ele este cea a separării, prin susţinerea dreptului la autodeterminare și suveranitate, așa
cum au făcut multe alte naţiuni în lupta pentru a-și stabili propriile state independente în cursul
75
secolelor 19 și 20. Cealaltă cale este obţinerea suveranităţii prin municipalităţi auto-guvernate
autonome, care să rămână totuși parte a statelor existente și subordonate guvernele naţionale.

În prima opţiune, problemele romilor devin obiect al politicii comunitare, UE având principalele
răspunderi - cum ar fi subvenţiile agricole. În cea de a doua, romii sunt în primul rând în
responsabilitatea statelor membre, iar rolul principal al UE este să ofere cadrul general pentru schimbul
de bune practici, sprijin financiar și consiliere, precum și să asigurare punerea în aplicare a prevederilor
europene anti-discriminare și a altor legi în numele statelor membre.

Este evident că romii trebuie să fie trataţi ca parte a unei agende europene, în special în ceea ce privește
migraţia, mobilitatea și lupta împotriva rasismului. Cu toate acestea, a-i converti pe romi în europeni nu
îînseamnă să-i încurajezi să hoinărească prin Europa. Construcţia problematicii romilor ca preocupare
europeană ar trebui să înceapă de la firul ierbii, bazându-se pe drepturile lor în calitate de cetăţeni. A
construi o naţiune a romilor presupune diferite dimensiuni, dacă este întemeiată pe reţelele naţionale și
transnaţionale ale ONG-urilor și consiliile locale.

În acest caz, municipalităţile autonome ale romilor ar putea dezvolta reţele transnaţionale prin primari,
consilieri locali și cluburi culturale, furnizând cadrul de bază pentru o naţiune non-territorială a
romilor. Cu toate acestea, pentru a menţine echilibrul între diferite contexte locale și percepţia generală
a romilor ca fiind cea mai mare minoritate din Europa, cel mai potrivit compromis este facilitarea
schimbului de bune practici dintre autorităţile locale și regionale și statele naţionale, astfel încât acestea
să poată fi treptat acceptate ca linii directoare.

Dezvoltarea societăţii civile rome progresează în etape. Locurile speciale din învăţământ au făcut ca un
număr tot mai mare de profesioniști romi să se califice, chiar dacă oportunităţile lor de angajare n-au
fost totdeauna evidente. Unii au fost recrutaţi în birocraţiile naţionale - de multe ori, pe baza măsurilor
afirmative; altora, lumea în expansiune rapidă a ONG-urilor le-a furnizat o piaţă a muncii. Pe lângă
sectoarele public și civic, este rândul sectorului privat să ofere mai multe oportunităţi de locuri de
muncă pentru romi.

În zilele noastre, cei angajaţi de ONG-uri ar trebui să devină în mai mare măsură organizatori ai
comunităţii. Aceasta include asigurarea accesului la servicii medicale și școlare, precum și abilităţi
pedagogice pentru a stimula încrederea în sine și auto-organizarea în rândul comunităţilor de romi.
Într-o lume de fonduri și proiecte, ei ar trebui să asiste dezvoltarea organizaţiilor de la firul ierbii,
făcându-le în stare să câștige prin ele însele sprijin pentru proiecte locale, în scopul de a-și încărca cu
conţinut cetăţenia.

Pentru o perioadă de timp, UE și statele membre vor continua să furnizeze subvenţii pentru astfel de
iniţiative, ca parte a acţiunii afirmative, dar aceste proiecte vor trebui să fie preluate treptat de
beneficiari.
Aceasta este una dintre responsabilităţile clasei de mijloc în curs de dezvoltare a romilor. În loc de-a
rămâne dependentă de generozitatea donatorilor și finanţările europene, pledând cazurile altor romi ca
victime ale rasismului și discriminării, sarcina lor este de a coopera cu furnizorii de servicii publice, cu
factorii de decizie, cu oamenii de afaceri și cu oficialii guvernamentali pentru consolidarea practicilor
democratice. Discuţia sinceră despre preocupările noastre comune este una dintre condiţiile principale
pentru a face alte alianţe între romi și alte segmente ale societăţii civile.

Pot să prevăd apariţia unei culturi rome la nivel european: coerentă, formalizată, perpetuată prin
obiceiuri populare, precum și prin elitele intelectuale. Aceste evoluţii sunt similare cu procesele care au
condus la formarea culturilor naţionale majoritare. Piatra de temelie a unui astfel de proces de
consolidare a culturii ar fi populaţia mare și diversă a romilor din Europa, cu membri care au încrederea
unei cetăţenii sigure, ca indivizi ai statelor în care trăiesc. În plus faţă de aceasta, ei ar trebui să aibă, de
asemenea, posibilitatea să aleagă între diferite opţiuni.
76
Acestea includ modul de trai al unui traveller, care continuă meșteșuguri tradiţionale; traiectoria
asociată cu mobilitate în medii sau vecinătăţi integrate social și diferite din perspectivă culturală, în
căutarea oportunităţilor de angajare, obișnuite din punct de vedere economic; sau o viaţă sedentară, în
comunităţi mari de romi, care se bucură de servicii municipale și diferite niveluri de auto-guvernare.
Indiferent de calea aleasă, romii ar trebui să-și plătească impozitele - la fel ca oricare alt cetăţean
european.

77
 INTEGRAREA ȘI POLITIZAREA IDENTITĂŢII ROMILOR
Martin Kovats

Introducere

Andras Biro a iniţiat această dezbatere despre provocările cu care se confruntă populaţia "romă", în
general, și activiștii romi, în special, în ceea ce privește "integrarea viitoare a acestei comunităţi
transnaţionale într-o lume globalizată". În această lucrare, voi răspunde punând accentul pe relaţia
dintre identitatea romă și politici, natura și implicaţiile punctelor slabe ale romilor ca o nouă identitate
politică.

Două sunt motivele principale pentru concentrarea pe politici. În primul rând, deși "cigany", "ţigani",
"gitanos" etc. au fost o parte din societăţile și culturile europene timp de secole, înţelesul și semnificaţia
lor explicit politice au fost, istoric, foarte limitate. Mai mult decât atât, activismul politic făţiș al romilor
este un fenomen foarte recent, dar permite poporului "rom" să contribuie direct la relaţiile actuale și
discursive ale puterii. În al doilea rând, politicile sunt importante. Reprezintă mecanismul prin care se
alocă resursele și, prin urmare, este un intermediar esenţial pentru a determina ce oportunităţi sunt
disponibile pentru populaţia "romă" (și pentru altele). Cu alte cuvinte, avem două aspecte distincte, dar
legate între ele, ale integrării romilor; "integrarea" identităţii romilor în politicile majoritare și modul în
care acţiunile politice produc impact asupra "integrării" socio-economice și culturale a populaţiei
"rome" în societăţile în care trăiesc.

Această lucrare caută să dezvolte dezbaterea despre relatia dintre aceste două tipuri de "integrare". Ea
demonstrează că, graţie noii identităţi politice, romilor le-a fost relativ ușor să se integreze în politicile
majoritare, atât intelectual și instituţional. Totuși, succesul acestei "integrări" nu a condus, pe ansamblu,
la celălalt tip de "integrare". Într-adevăr, apariţia și extinderea vădită a romilor ca identitate politică
explicită a avut o influenţă ambiguă asupra statutului social și economic al celor mai mulţi dintre
"romi".

Un lucru este limpede; mizele sunt foarte mari. Roma este un fenomen politic dinamic. Dezavantajele
sociale și economice ale atât de multor etnici "romi" sunt inacceptabile și nesustenabile. Spre deosebire
de trecut, aceste dezavantaje nu mai pot fi ignorate (în întregime) de societatea majoritară, dar impun
măsuri ce trebuie adoptate, îndeosebi, de state. Cu toate acestea, "soluţiile" pentru asemenea probleme
obiective sunt complexe, costisitoare și apar îndepărtate și iluzorii în actualul context.

În plus faţă de aceste provocări obiective, există factori subiectivi, profund agravanţi, multiple forme de
frică și ignoranţă, prejudecăţi și ură. Amestecaţi toate acestea cu tendinţele demografice perceptibile și
natura competitivă (confruntaţională) a politicilor și nu mai este greu de crezut că "problema romilor"
are potenţialul să destabilizeze dramatic mai multe ţări europene, putând implica abuzuri asupra
drepturilor omului la scară masivă. În scopul de a explica coincidenţa dintre integrarea instituţională a
identităţii romilor cu marginalizarea structurală a multor etnici "romi", lucrarea privește dincolo de
limitările inevitabile ale romilor ca lobby politic emergent, în curs de dezvoltare sau de constituire, și
demonstrează că realitatea populaţiei "rome" nu determină percepţia percepţiei politice a romilor, care
este de fapt un construct al majorităţii. Această analiză ridică întrebarea cum și în ce măsură identitatea
romilor poate fi un instrument util pentru îmbunătăţirea standardelor de trai și șansele de viaţă ale
poplaţiei "rome".

78
Introducerea autorului

Voi urma exemplul lui Andras Biro și voi începe prezentându-mă și prezentându-mi interesul faţă de
subiect, acest lucru putând ajuta în evaluarea conţinutului și concluziilor din această lucrare. Eu nu sunt
rom. Mă pot identifica într-o varietate de moduri, așa că, în legătură cu scopul acestei lucrări, sunt
cercetător în știinţe politice. Am ajuns la problematica romilor printr-o alegere, mai degrabă decât din
necesitate.

În Ungaria de la începutul anilor 1990, am fost sceptic că impunerea unui model economic pus în
mișcare de inegalitate și concurenţă ar putea întemeia instituţiile și cultura politică, în stare să
garanteze egalitatea de șanse. Într-o vreme când oamenii erau dispuși să vorbească despre politici, am
ajuns curând să cunosc o seamă de activiști romi care anunţau apariţia unei catastrofe, neglijată în
dezbaterile politice majoritare. Era evident că semnificaţia politică a romilor nu a fost doar un foc de
paie în peisajul post-comunist, ci că va spori continuu în semnificaţie politică, și nu doar în Ungaria, ci în
întreaga Europă. Mi-am dat seama că am fost martori la nașterea unei noi forme de politică, factorul
critic care a făcut explicită și irevocabilă apariţia etnicilor/activiștilor romi în arena politică publică.

A trebuit să urmăresc povestea pentru a vedea încotro duc politicile romilor, nu în scopul de a descrie
un nou (politic) trib fascinant, ci pentru că, la fel cum etnicii "romi" sunt parte a omenirii, și politicile
romilor sunt parte a lumii politice. Pentru mine, scopul și valoarea în a studia politicile romilor este că
astfel se oferă o perspectivă vitală pentru înţelegerea politicilor post-comuniste (și ulterioarei integrări
europene). Mi-am petrecut aproape două decenii încearcând să găsesc modalităţi de a studia și înţelege
fenomenul politic rom și să-i teoretiz sensul politic. Privind îndărăt, mă bucur că intuiţiile mele iniţiale
s-au dovedit a fi corecte. Problema romilor nu a dispărut odată cu consolidarea sistemelor politice post-
comuniste, ci a crescut și a evoluat, impunând atenţiei ambele agende politice, cea internă și cea
europeană.

Concepţia convenţională despre romi

Identitatea romilor este un fapt; ea există. Este folosită pentru a face referire la etnicii "romi". Ca
identitate politizată, aceasta trebuie să aibă implicaţii profunde pentru populaţia și societatea "romilor",
în general. Așadar, în scopul de a înţelege care ar putea fi aceste implicaţii, avem nevoie să abordăm
problema ontologică la cine sau chiar la ce nu se referă aceasta? Este recunoscut, de la bun început, că
identitatea romă înseamnă diferite lucruri / se referă la diferite persoane, în contexte diferite, astfel
încât această lucrare se concentrează pe examinarea înţelesului de ”rom” ca identitate politică pe o
scară largă, în special în termeni de cum este el folosit în sens pan-european, universal.

Felul în care se concepe romul are, de asemenea, implicaţii profunde asupra modului în care se explică
apariţia romilor ca fenomen politic și se analizează provocările cu care se confruntă activiștii romi în
relaţie cu "integrarea". În lucrarea sa, Andras Biro adoptă o abordare convenţională care, recunoscând
un anume grad de diversitate internă, îi consideră, în esenţă, pe romi ca o unică și distinctă populaţie, o
"comunitate transnaţională". Este unică, deoarece elementele constitutive (persoanele) din această
"comunitate" pot fi în mod legitim (chiar în mod necesar) acoperite de o singură etichetă, aceea de
"romi". Este distinctă, în sensul că această populaţie se poate distinge de toţi cei care nu fac parte din
"comunitate", poate fi definită în mod clar ca sub-grup în cadrul populaţiilor umane mai mari (locală,
naţională, global continentală) - "un unic grup socio-etnic, răspândit peste tot în lume ".

Afirmarea caracterului distinctiv subliniază ipoteza lui Andras Biro că (viitoarea) integrare presupune
inevitabil un "preţ" în termeni de renunţarea la (unele) caracteristici culturale. La nivel fundamental,
79
acest lucru este inevitabil, căci schimbarea, prin definiţie, presupune că lucrurile care au fost odată nu
mai sunt aceleași sau chiar mai există. În practică, însă, această dezbatere se concentrează pe
"viabilitatea" unora care sunt esenţiale pentru "romanism". Forţând către cea mai îndepărtată (chiar
dacă nu și logică) concluzie, implicarea este cea prin care integrarea poate atrage după sine eliminarea
diferenţelor culturale și chiar a romilor înșiși ca entitate distinctă, adică asimilarea.

Această conceptualizare convenţională a romilor ca un singur și distinct popor are foarte vechi rădăcini
culturale în Europa și a fost dezvoltat în ultimele două sute de ani de oamenii de știinţă și de alţii care
activează în studii romani. Cu toate acestea, politizarea identităţii romilor a dus acest concept la un nou
nivel. Nu mai este întrebarea relativ abstractă ”cine sunt romii?”, ci una cu implicaţii importante pentru
politicile publice, privind modul în care sunt alocate resursele și felul în care sunt discutate problemele
sociale, economice și culturale în diverse societăţi. Având în vedere că sunt în joc deciziile actuale, care
afectează oameni reali, politizarea identităţii romilor tinde spre identificarea specifică cine este etnic
rom, cuantificând romii pentru a stabili identitatea cât mai ferm posibil pe criterii obiective. Cu alte
cuvinte, percepţia convenţională a romilor, așa cum este articulată de Andras Biro, este aprofundată și
dezvoltată de nevoile inerente ale discursului politizat al romilor. Totuși, asta nu înseamnă că și
"dovedește" acurateţea conceptului convenţional al unui "popor" rom, unic și distinct, ci doar că este o
nouă utilitate a acestui concept.

Ideea de rom

Cum putem ști dacă această concepţie convenţională despre "romi" este corectă, dacă există de fapt
acest "popor rom", a cărui realitate încercăm s-o exprimăm atunci când vorbim despre romi? Care este
dovada pentru a susţine acestă perspectivă? Ce se întâmplă dacă discursul despre etnicii romi nu se
bazează pe o realitate obiectivă, ci este un produs subiectiv al imaginaţiei? Evident că discursul există și
este folosit în fiecare zi. Totuși, dacă el nu este legat direct de etnici "romi" adevăraţi, implicaţia ar fi că
identitatea politică a romilor are alte înţelesuri decât să exprime realităţile etnicilor "romi".

De-a lungul încercării de a înţelege fenomenul politic rom, am ajuns să resping concepţia convenţională
despre romi și să mă îndrept către un mod complet diferit de explicare a romilor ca identitate politizată.
Aceasta nu înseamnă că nu recunosc că există oameni reali care se consideră și sunt consideraţi de alţii
ca fiind "romi", ci că înţelesul de rom, în contextul politic contemporan, nu este o reflectare a unei
realităţi obiective (a etnicilor romi), ci este o abstracţie ambiguă și maleabilă, chiar tendenţioasă, bazată
pe credinţă, mai degrabă decât pe realitate.

O alternativă la abordarea convenţională este necesară pentru o analiză care este în mai bună măsură
să localizeze discursul romilor în lumea politică și ideologia predominantă, în sens mai larg, și în scopul
de a explica relaţia dintre relativa ușurinţă a integrării romilor în dezbaterea politică majoritară și
obstacolele (și deciziile politice) obiective care au împiedicat atât de mulţi etnici "romi" să se bucure de
egalitatea de șanse și chiar de drepturi fundamentale, în ultimii douăzeci de ani.

Vorbim oare despre romi, într-un context politic, pentru că există oameni care posedă unele trăsături
esenţiale "rome" - la fel ca femeile, musulmanii, pensionarii etc. afișează unele aspecte (definitorii)
distinctive a căror posesie, în mod legitim (și palpabil) permite purtătorilor să fie clasificaţi într-un
anume mod? Sau putem aplica eticheta de rom unor oameni pentru că sunt consideraţi conformi unui
înţeles al cuvântului, care a evoluat în timp și în mod diferite în cadrul societăţilor europene, pentru a
distinge unele persoane din societate de alele. Este identitatea romă o recunoaștere incluzivă a unei
comunităţi reală de oameni sau un mijloc pentru excluderea/marginalizarea unor oameni (tradiţional
marginalizaţi) în raport cu majoritatea?

Sunt oamenii în esenţă romi, astfel că sunt numiţi romi sau eticheta de rom este aplicată unor oameni
datorită utilităţii sale descriptive? Pentru a răspunde la această întrebare, și astfel a ne apropia de
80
înţelegerea sensului politic al identităţii romilor, este necesar să vedem dacă există vreo caracteristică
distinctivă unică comună împărtășită de cei care sunt acoperiţi de discursul despre romi.

Decalaje de cunoaștere

O problemă în a demonstra existenţa unor romisme esenţiale care sp definească și să fie congruente cu
discursul este incompletitudinea datelor disponibile. Există multe motive pentru a explica această
limitare. Din punct de vedere istoric (dar, de asemenea, și în prezent), se constată lipsa unor auto-
descrieri consemnate de comunităţi care, până de curând, duceau lipsă de instituţii și chiar de
alfabetizare. Mai mult decât atât, statutul social inferior de "rom" a însemnat, spus mai pe șleau, că aceia
care aveau capacitatea să descrie și să înregistreze n-au simţit că merită să aplice aceste cunoștinţe
pentru niște "romi", într-un mod coerent și cuprinzător. Chiar și astăzi, discursul politic al romilor este
dominat de literatura produsă de anumite surse, "părţi interesate", în special ONG-uri, guverne și alţi
factori de decizie, organismele de administrare sau de evaluare, și abia dacă înregistrează rezultatele
foarte limitate ale unor învăţături obiective.

Un alt obstacol în crearea unei arhive de dovezi ce-ar putea demonstra o coerenţă esenţială a romilor
este răspândirea transnaţională largă a presupuselor comunităţi constitutive. Acest lucru înseamnă că
(până de curând) nu existau instituţii ale căror interese și jurisdicţii să-i acopere pe toţi "romii".
Deosebiri în perceperea "romilor" în diferite jurisdicţii împiedică simpla agregare și contribuie, de
asemenea, la considerabilele probleme metodologice, inerente în proiectarea și gestionarea unor studii
cuprinzătoare despre toţi "romii".

A recunoaște limitele cunoașterii disponibile și ale datelor comparabile este important, întrucât
lacunele înseamnă că lucruri importante (observaţii sau interpretări) pot fi încă descoperite. Cu toate
acestea, există încă o mulţime de informaţii despre etnicii "romi", comunităţi, circumstanţe etc. și este
util de discutat pe scurt despre câteva dintre trăsăturile principale ale ceea ce îndeobște este cunoscut
și acceptat cu privire la "romi" și implicaţiile acestei cunoașteri pentru a crede într-un esenţialism
obiectiv rom.

Baze pentru identitate

Există o varietate de mijloace, utilizate convenţional ca bază pentru identificarea grupurilor umane
distincte, incluzând:
 Locaţie
 Cetăţenie
 Afiliere instituţională
 Cultură: limbă, religie, practici
 Profesie / stil de viaţă
 Comunitate
 Descendenţă / origine (rasă)
 Auto-descriere

Locaţie
Locul unde trăiesc (sau de unde au venit) oamenii este un mod foarte comun pentru identificarea și
definirea sub-grupurilor umane, adică persoane dintr-un anumit sat, oraș, regiune, ţară, continent sau
de tip geografic - londonez, nordic, belgian, african, etc. Și, totuși, romii nu pot fi incluși în vreo entitate
spaţială exclusivă și nici nu difuzia etnicilor "romi" nu permite vreo asociere semnificativă cu teritoriul.

Nu există nici un loc exclusiv al romilor, nici un loc în care să poată fi fixată identitatea romilor și, prin
asta, atașată unui popor. Într-adevăr, fiecare spaţiu semnificativ dimensionat unde locuiesc etnici romi
este împărţit cu (de obicei, o majoritate de) persoane care nu sunt incluse în discursul romilor, adică nu
sunt identificate din punct de vedere politic ca romi.
81
Ideea de patrie mamă a romilor (un "Romanistan") este extrem de controversată. Calea tradiţională de
construire a naţiunii prevede o naţie/un popor care revendică propriul teritoriu independent, statul său
naţional. Dar, pentru o tradiţie caracterizată prin izolare și excluziune, orice "teritoriu rom" pare a fi
mai degrabă un Banthustan, o rezervaţie sau un parc temati - mai mult Gaza, decât Israel.

În noul mileniu, activiști romi internaţionali au răspuns la sensibilitatea relaţiei dintre romi și
identităţile naţionale civice prin promovarea conceptului de naţiune reprezentată politic (a se vedea
Declaraţia unei naţiuni, formulată de Uniunea Internaţională a Romilor), nici ca stat, nici ca legătură
teritorială. Cu toate acestea, acest exemplu de gândire politică inovatoare nu folosește să explice ce este
identitatea romilor, ci doar ce ar putea să fie.
Lipsa unei baze geografice pentru identitatea romilor are importante implicaţii atât pentru coerenţa
"romilor" și integrarea lor practică, care înseamnă efectiv modul în care oamenii (și identităţile) se
articulează cu economia, societatea și cultura în care trăiesc. Totuși, însăși identitatea politizată a
romilor urmărește explicit de a transceadă identităţile geografic definite recunoscute (la care populaţia
"romă" a avut dreptul dintotdeauna).

Acest lucru este întărit de utilizarea selectivă a argumentului că "romii" nu au o "ţară mamă", folosit
pentru a justifica intervenţia internaţională (și, de asemenea, să sugereze că statele au mai puţină
responsabilitate pentru cetăţenii lor "romi"). Ca atare, acesta afișează o ciudată paralelă cu stereotipul
tradiţional al nomazilor rătăcitori. În vreme ce acest "trans-naţionalism" poate părea unora eliberator,
într-o lume încă definită de statele naţionale, el poate contribui, de asemenea, la marginalizarea
populaţiei ”rome" în ţările lor de origine.

Cetăţenie
Într-o epocă a statelor, cetăţenia oferă una cele mai clare baze pentru identificarea persoanelor și a le
distinge de alte persoane. În afară de a fi (practic) universal, există proceduri clare pentru a explica
modul în care se obţine cetăţenia, iar posesia acesteia este verificabilă în mod obiectiv. Cetăţenia
(identitatea civică) este, de asemenea, foarte importantă în ceea ce privește integrarea, în măsura în
care stabilește oportunităţi pentru participarea la luarea de decizii relevante pentru legislaţie/drepturi,
împuterniciri și alocarea de resurse.

Fără îndoială, nu există nici un stat al romilor, astfel că nu există nici cetăţenie romă. Aproape toţi
"romii" au o cetăţenie, deci discursul rom acoperă mai multe cetăţenii diferite. Mai mult decât atât,
cetăţenia pe care o deţine o persoană "romă" este comună cu a multor alte persoane care nu sunt
considerate a fi rome. Având în vedere această diversitate și importanţa cetăţeniei pentru integrare,
este crucial să înţelegem relaţia dintre identitatea romă și identitatea civică.

Poate identitatea romă să întărească, să slăbească sau nu are nici un efect asupra cetăţeniei? Ce
condiţionează relaţia dintre cele două?

Deși nu există o cetăţenie romă, un aspect al politizării identităţii romilor au fost iniţiative pentru a oferi
identitate romilor, cu statut sau drepturi caracteristice unei cetăţenii. De exemplu, pașapoarte pentru
romi sau alte documente de ”identitate" au fost emise de organizaţiile de romi pentru "a demonstra"
identitatea de rom a purtătorului, în scopuri oficiale (de obicei, pentru a justifica cererile de azil).
Dreptul de vot într-un auto-guvernământ al romilor în Ungaria este condiţionat de înscrierea într-un
registru electoral separat pentru romi. Declaraţia unei Naţiuni a Uniunii Internaţionale a Romilor, în
timp ce respinge un stat rom, cere reprezentarea colectivă a romilor la nivel suprastatal de guvernare
transnaţională.

Mai recent, Forumul European al Romilor și Travellers a căutat să disocieze explicit identitatea
naţională a romilor de cetăţenie, în același timp cerând drepturi care le depășesc pe ale cetăţeniei
naţionale (a se vedea Carta privind drepturile romilor, elaborată de Forumul European al Romilor și
82
Travellers). Cu toate acestea, relaţia dintre identitatea romă, statutul civic și îndreptăţire evoluează în
continuare, astfel că, până în prezent, între romi și cetăţenie nu există nici o legătură care să poată fi
folosită ca fundamentare a identităţii romilor.

Afiliere instituţională
Oamenii pot fi identificaţi în baza unei instituţii din care fac parte - un club sau societate, partid politic
sau biserică etc. Adesea, instituţia în sine oferă cadrul formal pentru o identitate mai largă. În cazul
romilor, nu există instituţii de lungă durată, care pot sta la baza identităţii romilor - romii nu sunt un
club.

Cu toate acestea, există o relaţie interesantă între identitatea romă și instituţiile rome, care este, în
esenţă, legată de procesul de politizare. Discursul rom este cel care asigură un domeniu de aplicaţie
pentru instituţii rome care, la rândul lor, perpetuează discursul ce duce către noi instituţii noi și așa mai
departe. Unii ar putea simţi că este vorba de o dinamică logică și chiar recomandabilă, sporind
vizibilitatea și capacitatea "romilor" pentru a-și promova interesele. Scopul acestei lucrări este să pună
sub semnul întrebării asemenea presupunere.

Caracteristici culturale
Alături de rasă, cel mai comun mod de exprimare a capacităţii distinctive a romilor este referirea la
cultură. În epoca modernă, limbajul culturii este mai acceptabil decât acela al rasei, iar de
conștientizarea "diferenţei" culturale are implicaţii relevante pentru politică și societate. Totuși, cultura
în sine este o categorie foarte largă, acoperind numeroase trăsături culturale specifice, iar limitele nu
sunt totdeauna simplu de delimitat cu precizie.

Toate fiinţele umane au cultură, dar și individualitate, prin urmare este de așteptat ca, în orice grup
uman, cultura să prezinte varietate. În același timp, este comun pentru diferite "grupuri" să
împărtășească mai multe caracteristici culturale. Așadar, o bază esenţială pentru existenţa unei
comunităţi cultural definită presupune identificarea a cel puţin unei caracteristici care să fie împărtășită
de membrii săi și care să fie, de asemenea, în măsură semnificativă, exclusivă pentru aceștia.

Limbă
Unul dintre acești markeri culturali cel mai adesea amintiţi ca bază pentru identitate este limba. În ceea
ce privește discursul romilor, referirea frecventă este la limba romani. Cu toate acestea, limba romani
NU este limba "romilor". Lipsa unui studiu cuprinzător, la nivel mondial (sau măcar pan-european), fie
privind limbile vorbite "romi", fie privind limba romani în sine, înseamnă că se constată o lipsă de date
exacte care să indice cât de mulţi vorbitori nativi de romani există și ce limbi "rome" vorbesc ei.
Totuși, estimările cele mai larg citate indică de la 1,5 până la 2 milioane de vorbitori de limbă romani,
reprezentând doar 15-25% din presupusa puternică diasporă a romilor de 8-10 milioane din Europa. În
ultimii ani, o serie de ţări au permis oamenilor să declare atât identitatea romă, cât și dacă limba romani
este limba lor maternă, producând cifre care susţin opinia că limba romani este vorbită doar de o
minoritate de "romi".

Este unanim recunoscut faptul că, în unele ţări, cum ar fi Spania ori Marea Britanie, nu există vorbitori
nativi de etnie romă (alţii decât imigranţii recenţi). Mai mult decât atât, limba romani în sine este
caracterizată (așa cum menţionează Andras Biro) prin zeci de dialecte, multe dintre ele fiind reciproc
neinteligibile. După cum a observat lingvistul Yaron Matras, în afară de copiii foarte mici, ceilalţi nu sunt
vorbitori monolingvi de limbă romani, iar etnicii "romi" aproape invariabil vorbesc cel puţin o limbă a
majoritarilor.

83
Prin urmare, limba, în general, și limba romani în special, nu poate oferi baza pentru identificarea
romilor în discursul politic.

Religie
Religia este o altă caracteristică culturală utilizată adesea pentru a defini și distinge sub-grupuri umane
(inclusiv cele ale căror membri de multe ori au foarte puţin sau nimic în comun). Niciodată nu s-a
susţinut serios că romii ar împărtăși o religie comună. Într-adevăr, după cum notează Andras Biro
spiritualitatea romă (instituţionalizată) este diversă și strâns legată de cea a populaţiei ne-rome, mult
mai numeroasă.

Nu există nici o dovadă, care să sprijine presupunerea lui Andras Biro privind o religie "animistă
originală". Absenţa din consemnările istorice pe această temă nu infirmă în sine că ar fi existat vreodată
o formă de spiritualitate comună tuturor "romilor", însă, în cazul în care un astfel de lucru a existat
cândva, el pare să nu aibă nici o relevanţă pentru identitatea contemporană a romilor.
Dată fiind importanţa fundamentală a credinţei religioase și apartenenţei la Europa de-a lungul
secolelor, ar fi de necrezut că acestea să nu fi avut nici un impact asupra populaţiei sau identităţii
"rome". Consemnările istorice abundă în indicii, atât implicite, cât și explicite, privind perceperea
devierii spirituale sau neconformitatea "romilor" - magie, blesteme, ghicit etc. Această idee pare să fie
încă foarte actuală astăzi în imaginea romantică despre "romi" ca "spirite libere", utili îndeosebi în
industria de divertisment. Ar fi, oare, prea departe speculativ să considerăm că, într-o Europă laică, o
percepere de lungă durată a "diferenţei" spirituale a romilor se exprimă ea însăși în percepţii ale
"diferenţei" culturale ale romilor ca fiind în contradicţie cu (ba chiar și ca o amenintare faţă de)
societatea majoritară? Mai mult, practic, faptul că diferiţi indivizi și diferite comunităţi "de romi"
urmează religii diferite (și nici una) înseamnă că religia nu poate fi bază pentru identitatea romilor.

Practici culturale - Mahrime, Romaniya / Criss

Deși limba și religia sunt cele două caracteristici culturale cele mai frecvent utilizate ca bază pentru
identitate, multă vreme, literatura referitoare la ”romi” a făcut referire, de asemenea, la alte practici
culturale specifice, în special cele de pur/impur și justiţie/auto-reglementare. Nefiind antropolog
cultural, trebuie să mărturisesc că am cunoștinţe foarte limitate în acest domeniu. Cu toate acestea,
pentru ca o astfel de caracteristică culturală să stea la baza identităţii romilor contemporani, ar fi
necesar să se demonstreze că practica distinctivă a fost comună tuturor celor etichetaţi drept romi.

Practicile de puritate par a fi larg răspândite, din Balcani până în Marea Britanie, iar acest lucru este de
multe ori explicat ca dovadă a unei moșteniri culturale comune. Cu toate acestea, mahrime în sine nu
este niciodată menţionată ca bază pentru identitatea romilor, ci doar ca practică culturală distinctivă.
Două ar putea fi motivele principale pentru aceasta. În primul rând, multe persoane/comunităţi "rome"
nu se angajează în practica nici unui fel de puritate (impuritate) rituală, aceasta nu este parte a culturii
lor (și astfel de ritualuri poate, de asemenea, diferi considerabil de la o comunitate la alta). În al doilea
rând, astfel de practici sunt conservatoare, chiar arhaice și, în grad semnificativ, incompatibile cu un
discurs politic modern de "integrare".

În acest sens, Andras Biro are în mare măsură dreptate să afirme că "integrarea" înseamnă, probabil,
abandonarea unor forme culturale din perioada de "pre-integrare". Cu toate acestea, ar trebui, de
asemenea, să recunoaștem că astfel de practici pot fi susţinute doar dacă există voinţă suficientă în
cadrul comunităţii pentru a le conserva. În parte, acest lucru trebuie să depindă de semnificaţia lor
practică. Fără îndoială, ritualurile de puritate nu sunt unice pentru romi, dar se găsesc, de exemplu, în
tradiţiile iudaice și musulmane. În Europa, creștinismul a conţinut întotdeauna elemente de puritate
rituală (cum ar fi botezul). Antropologul Fiona Bowies a susţinut că mahrime este un exemplu al

84
"limitelor poliţienești" dintre "romi" și neromi, care nu este neobișnuit în rândul grupurilor vulnerabile.
Există, de asemenea, dovezi că asemenea limite pot exista, de asemenea, între "romi".

Auto-reglementarea, legea/justiţia comunitară are, de asemenea, un lung pedigree în raport cu "romii"

ducând îndărăt cel puţin până în Evul Mediu. Astăzi, unele comunităţi încă folosesc metode comune
pentru abordarea subiecte din cadrul comunităţii și au existat chiar tentative de-a formula un "drept"
romani, recunoscut de sistemele juridice majoritare. Desigur, acest tip de auto-reglementare comunală
nu este neobișnuit, deși, de obicei, este instituţionalizat, de exemplu, în cluburi și societăţi, instanţe
religioase etc. El este, de asemenea, o caracteristică a comunităţilor care nu primesc protecţie din partea
dreptăţii administrate de majoritari.

Este limpede că justiţia comunală poate fi împotriva "integrării" și "statului de drept" majoritar, totuși,
punctul cheie este că nu oferă baza identităţii romilor în discursul politic. A fi rom nu este identitatea
celor care își asumă, în mod special, puritatea sau credinţele și practicile judiciare.
În ansamblu, se pare că nu există markeri culturali pe care să poată fi fundamentată identitatea romă.
Problema nu este că "romii" nu au cultură, evident că au. De asemenea, nu înseamnă că n-ar avea
caracteristici culturale distincte pentru "romi", acestea există vădit (cum este limba romani).

Dar această constatare nu este același lucru cu a spune că există o cultură romă care-i definește (și-i
identifică) pe romi. S-a sugerat că "romii" constituie un "mozaic de cultură". Totuși, lipsa unei explicaţii
privind modul în care diferitele părţi componente alcătuiesc împreună o imagine nu ne ajută să
identificăm ceva esenţial despre romi.
Dimpotrivă, ea susţine ipoteza alternativă că romii se află doar în ochii privitorului.

Ocupaţie, stil de viaţă

Ocupatia si stilul de viata sunt caracteristici obiective, adesea folosite ca bază pentru identificarea sub-
grupurilor umane, de exemplu, fermier, pensionar, marinar, atlet etc. Evident, a fi rom nu este o
profesie sau un loc de muncă. Cu toate acestea, există o legătură puternică între identitate și un anume
stil de viaţă derivat punct de vedere economic. Cel mai important în asta este asocierea dintre romi și
un stil de viaţă itinerant, nomadism comercial sau forţă de muncă peripatetică. Baza istorică pentru
această asociere va fi discutată mai departe, dar pentru moment este suficient să arătăm că numai o
minoritate a ”romilor” de azi își asumă un stil de viaţă itinerant.

În lucrarea sa, Nicolae Gheorghe se referă la utilizarea termenului "nomadi" pentru a clasifica migranţii
romi din Italia. Imaginea nomadului poate fi văzut ca având influenţă mai mare ca metaforă ce exprimă
perceperea romilor ca fără legătură cu pământul și majoritatea, în general. Andras Biro se referă, în
special, la lipsa tradiţiilor agricole în rândul romilor și, drept consecinţă, importanţa sectorului de
servicii și, totuși, la fel de bine exprimă situaţia șomajului în masă contemporane și dependenţa de
bunăstare.

La fel ca și în cazul practicilor culturale, între "romi" există stiluri de viaţă și caracteristici economice
distincte. Cu toate acestea, este dificl de toate legăturile obiective (în termeni de stil de viaţă/ocupaţie)
între, să spunem, un bogat traveller din Marea Britanie, un căldărar gunoier în România și un șomer
rom slovac. Orice astfel de conexiune nu poate fi decât în mintea observatorului.

Mai mult decât atât, toate aceste caracteristici distinctive nu sunt exclusiv ale "romilor", ci sunt, în
măsură mai mare sau mai mică, comune unor oameni care nu sunt consideraţi romi, inclusiv stilul de
viaţă itinerant. La nivel și mai general, diversitatea foarte mare de "romi" și condiţiile lor economice
dovedesc că nu există nici o posibilitate ca ocupaţia sau stilul de viaţă să poată oferi o bază pentru
identitatea romilor.

85
Cu toate acestea, discursul politizat al romilor a contribuit la o asociere strânsă între romi și stilul de
viaţă/ocupaţie. Acest lucru nu reflectă circumstanţele ale tuturor "romilor", ci doar interese
instituţionale majoritare. Necesitatea de a orienta o seamă de politici sociali către comunităţile de romi
a condus la conceptualizarea romilor ca grup tributar sărăciei și excluziunii, spre deosebire de o
populaţie definită etnic/cultural. Totuși, această observaţie anticipează discuţia ulterioară privind
modul în care nu populaţia "romă" este cea care definește discursul rom, ci interesele majoritare.

Rasă - origine / descendenţă

Așa cum s-a menţionat mai sus, o componentă cheie a concepţiei convenţionale cu privire la romi este
noţiunea de caracteristici rasiale, împărtășite și distinctive, provenite din credinţa într-o origine
comună din afara Europei. Este recunoscut faptul că mulţi "romi", în special în Europa Centrală și de
Sud-Est, prezintă caractere fizionomice diferite de ale compatrioţilor (neromi). În același timp, nu este
mai puţin adevărat că multe persoane care sunt etichetate ca romi (și unele chiar se identifică astfel) nu
arată diferit de indigenii ”caucazian" europeni. La fel, există mulţi oameni, în Europa Centrală și de Sud-
Est, cu piele relativ oacheșă și aspect "asemănător romilor", dar care nu sunt consideraţi "romi".

Cu alte cuvinte, spre deosebire de identitificările "rasiale", cum sunt negru, asiatic etc., fizionomia nu
furnizează o caracteristică esenţială comună "romilor". Această concluzie este sprijinită de analize
genetice care demonstrează moștenirea biologică diversă a "romilor" de astăzi. Argumentul că neromii
"care seamănă a romi" ar fi, de fapt, descendenţi ai unora care erau cândva romi, adică au fost asimilaţi
și și-au pierdut identitatea "originală", nu susţine o teză rasială a romilor, ci folosește pentru a sublinia
faptul că identitatea rasială este un construct care reflectă factori economici, sociali și culturali. În ciuda
faptului că mulţi oameni au convingerea fermă că există o distincţie clară între "romii tuciurii" și
"neromii albi", o astfel de distincţie este, în realitate, doar parţială și selectivă, iar "asemănarea cu
romii" nu poate oferi o bază obiectivă pentru identitatea romă.

Auto-descriere
Caracteristica finală care trebuie să fie considerată ca o posibilă fundamentare a romilor din discursul
romilor este auto-descrierea - modul în care oamenii se identifică pe ei înșiși. La început, acest lucru
poate părea fundamental subiectiv, întrucât dacă cineva se identifică sau nu drept ceva este un fapt -
indiferent dacă tu accepţi sau nu. Într-o epocă a individualismului, se pare că abordarea cea mai
acceptabilă etic este să-i consideri romi pe aceia care se identifică în acest fel.

Cu toate acestea, există o problemă - cum putem ști ce gândește cineva despre propria identitate? În
mod evident, această "gândire" trebuie să fie comunicată și, pentru majoritatea scopurilor, să fie
înregistrată, astfel încât alte persoane să intre în contact cu această "gândire". Dacă aici s-ar afla baza
identităţii romilor din discursul public, romii s-ar referi la cei care se identifică pe sine ca romi. Aceasta
nu mai este neapărat o problemă pentru activismul politic a romilor, unde cei implicaţi își declară
invariabil identitatea, dar este mult mai puţin limpede în termenii unui mai larg discurs referitor la alţii.

Metoda convenţională pentru a defini limitele unei identităţi auto-atribuite înregistrând cât de mulţi
oameni se identifică cu o anumită identitate este un recensământ, deși sunt, de asemenea, utilizate
sondaje sau alte forme de înregistrare (cum ar fi monitorizarea voluntară a egalităţii de șanse), de
obicei în anumite contexte. În problema romilor, cele mai complete sondaje de auto-identificare sunt
recensămintele naţionale. Totuși, nu numai că majoritatea statelor europene nu includ în mod special
romii în recensăminte, însă, chiar și în cazul în care o fac, numărul de persoane care identifică "rom"
este invariabil contestat ca o "subestimare" care nu reflectă "numărul real" de romi.

86
Problema este complicată și prin faptul că cuvântul ”rom” în sine este atât o identitate comună, cât și o
etichetă generică, cu care persoanele ce acceptă eticheta de "rom" nu se identifică în mod necesar. Ar fi
posibilă agregarea toate persoanele ce se numesc sinti, Cigany, lovari, romi, ţigani etc., dar asta nu ne-ar
spune cât de mulţi dintre ei au acceptat, de asemenea, identificarea ca romi.

Cu alte cuvinte, există o lipsă în înregistrarea cuprinzătoare și coerentă a auto-identitificării romilor și o

anume suspiciune privind datele, când oamenii, de fapt, nu se identifică drept "romi". Acest lucru
înseamnă că romii din discursul romilor nu se referă la acei oameni care au demonstrat că se identifică
drept romi sau chiar la "romi". Dimpotrivă, în mod explicit, respinge înregistrarea auto-descriptivă ca
bază a identităţii romilor.

Cu toate acestea, un obiectiv necesar al activismului rom este să încurajeze mai mulţi oameni să se
identifice ca romi. Este probabil că, în ultimii douăzeci de ani, politizarea identităţii romilor să fi crescut
numarul de persoane care se consideră a fi romi, decât s-ar fi produs în lipsa ei. În viitor, chiar mai mulţi
oameni pot face acest lucru, chiar acele multe milioane convenţional estimate de discursul politic. Cu
toate acestea, în prezent nu există dovezi că acesta ar fi cazul, ceea ce înseamnă că există numai cele 8-
10 milioane "de romi" din discurs, doar pentru că societatea a decis câţi sunt romi, și nu pentru că mulţi
s-au declarat "romi".

Dovezi empirice - concluzie

Constatarea că romii formează un "grup" extrem de eterogen nu este deloc nouă. Cu toate acestea,
scopul discuţiei de mai sus era să pună în relaţie această diversitate cu discursul politizat privind
identitatea romă. Discursul implică coordonarea activităţii politice în virtutea presupunerii că "romii"
sunt un grup unic și distinct. Și totuși, această scurtă trecere în revistă a ceea ce se cunoaște despre
"romi" cu privire la reperele convenţionale pentru identificarea sub-grupurilor umane arată că nu
există nici o caracteristică unică și obiectivă care să fie împărtășită de toţi – nu există teritoriu sau
cetăţenie, indicatori instituţionali sau culturali, trăsături fizice sau chiar (auto-)identitificare.

Într-adevăr, este posibil să nu existe o singură asemenea caracteristică comună pentru chiar
majoritatea celor presupuși "romi". Mai mult decât atât, toate caracteristicile potenţial definitive nu
aparţin exclusiv "romilor", ci sunt împărtășite, în măsură mai mare sau mai mică, de oameni care sunt
excluși din discursul și identitatea romilor.

Desigur, acest lucru nu înseamnă că nu ar exista oameni care să se considere romi, sau că astfel de
oameni nu au nici o caracteristică culturală sau rasială, ori că nu împărtășesc aceste caracteristici cu alte
persoane (care, de asemenea, se identifică drept romi). Ideea este că, dacă nu există nici o caracteristică
comună tuturor, cum ar putea romii să alcătuiască un singur grup căruia să-i fie aplicată categoric o
singură identitate? Dacă toate caracteristicile pertinente, la un oarecare nivel, sunt împărtășite cu
"neromii", cum se pot distinge "romii" de "neromi" prin ceea ce este, prin definiţie, o identitate
exclusivă?

"Problema" eterogenităţii a reprezentat o provocare fundamentală pentru activismul politic al romilor,

oricât de departe ai merge și, mai ales, la nivel european. Fragmentarea, difuzarea și diversitatea în
rândul "romilor" este un obstacol major în calea unei activităţi politice coerente. Există, de asemenea,
implicaţii importante în ceea ce privește modul în care politicile și societatea majoritare îi înţeleg și se
adresează "romilor", situaţiei și nevoilor lor politice.

Așa cum recunoaște Nicolae Gheorghe, nu este greu să vedem că unul dintre efectele discursului rom
pare a fi tendinţa de simplificare a complexităţii, de promovare a stereotipurilor și, drept urmare,
subminează eficienţa acţiunilor politice.

87
Un răspuns la problema privind cine este rom a fost formulat de Forumul European al Romilor și
Travellers, a cărui Cartă pentru romi definește ca rom pe cineva care "recunoaște patrimoniul cultural
comun al Romanipen-ului". Acest lucru înseamnă că cineva este rom dacă crede în "romi" și anumite
caracteristici sau valori asociate.

La un anumit nivel, această definiţie nu se potrivește în mod evident cu discursul politic dominant al
romilor, care nu se bazează pe conștiinţa de sine a romilor. Însă, în mod ironic, ea exprimă, de
asemenea, un adevăr fundamental și anume acela că discursul este animată de convingerea larg
răspândită că trebuie să existe o populaţie de romi adevăraţi pe undeva - chiar dacă, în mod obiectiv și
empiric, nu există o idee limpede despre cine sau ce ar putea fi aceasta.

Un alt efect al lipsei de indicatori obiectivi clari pentru identificarea "romilor", este importanţa atașată
ideii de origine istorică comună. Într-adevăr, diversitatea contemporană poate fi văzută ca "dovadă" a
originii comune, exprimând evoluţia divergentă culturală a comunităţilor, în timp și loc. Deși un trecut
comun nu rezolvă dificultăţile de astăzi referitoare la politicile de definire identitară, consemnările
istorice putând fi cel mult în măsură să prezinte o justificare intelectuală a etichetării comunităţilor ca
rome.

Argument istoric

În timp ce nevoia de a crede într-un trecut comun al romilor este importantă pentru a pretinde o
coerenţă legitimă între diverse realităţi ale "romilor" din zilele noastre, ea facilitează, de asemenea,
integrarea identităţii romilor în discursul politic majoritar. Poate că cea mai mare problemă singular
legată de romi este discriminarea. Pretenţia la o origine comună îi îndreptăţește pe romi să fie percepuţi
ca un grup rasial sau cel puţin unul similar grupurilor rasiale, cum sunt afro-americanii, și, astfel, ca
parte a luptei universale pentru drepturile civile.

Desigur, luptele pentru drepturi civile nu sunt limitate la grupuri etnice/rasiale, însă discursul implicit
rasial privind originea comună indiană îi înscrie pe romi într-o anume tradiţie politică. O altă tradiţie pe
care se mizează este cea naţionalist europeană. Cu deplasarea dintr-o patrie originală, migraţia
(völkerwanderung) și conservarea culturii, istoria naţională a romilor este similară cu cea a altor
”naţiuni". Acest lucru furnizează discursului rom credibilitate în pretenţiile la autonomie politică la un
anumit grad, dacă nu chiar la teritoriu.
Cu toate acestea, oricât de seducătoare ar fi istoria, rămâne încă problema în ce măsură reflectă ea toate
elementele cunoscute sau este doar un produs al imaginaţiei (și dacă da, a cui?). Problema "originilor" i-
a însoţit pe "romi" din cele mai vechi timpuri. În ultimii 200 de ani sau mai mult, a devenit larg
acceptată ipoteza bazată pe perspectiva lingvistică privind originile medievale din India. Cu toate
acestea, ea nu este doar o chestiune de identificare a unui anumit eveniment din trecut, ci, de asemenea,
a modului în care evenimentul se referă la prezent, adică să se știe ce s-a întâmplat în secolele scurse
de-atunci.

Lacune de cunoaștere

În cazul în care există mari lacune în cunoștinţele noastre despre "romii" de azi, acestea sunt
incomensurabil mai mari atunci când ne referim la trecut, cu cât mai mult mergem înndărăt. Aproape că
nu există consemnări realizate de "romii" înșiși. Cea mai veche consemnare se leagă în mare măsură de
documente legale și guvernamentale, prezentând o reprezentare mai mult sau mai puţin "oficială" a
"romilor". Referirile la "romi" nu sunt frecvente, deși cercetări sistematice ale arhivelor și burse de
studiu ulterioare vor oferi cu siguranţă o imagine de departe mai clară, susţinută cu dovezi, despre
trecutul poporului "romi" decât există astăzi.

88
În afară de lacunele consemnărilor scrise, reconstrucţia unui trecut autentic rom este, de asemenea,
foarte mult limitată de lipsa genurilor de mărturii materiale ce sunt convenţional (și din ce în ce mai
mult) utilizate pentru a ne extinde cunoașterea trecutului, în special a vieţii unei mulţimi fără știinţă de
carte. Nu există nici o dovadă materială privind originea romilor în India sau oriunde altundeva, nu este
nici o fundare a unei cetăţi Ur sau vreo regiune care să poată fi credibil legată de "romi" sau măcar de
limba romani.

Nu există nici un traseu material dovedit din India și prin întreaga Europă. Nu există stiluri
arhitectonice caracteristice conservate în peisaj. Nu există tipuri caracteristice de teren sau alte
modificări ale mediului înconjurător. Acest lucru nu este surprinzător pentru o comunitate atât de
puternică, dar caracterizată prin itineranţă și așezare temporară.

Deși de multe ori asociate cu prelucrarea metalelor și chiar dacă unele comunităţi au fost cunoscute în
mod explicit prin comerţ, nu par să existe produse artizanale distinctive prin care să poată fi identificaţi
"romii". Ca persoane ce nu aparţin elitei, "romii" n-au prea bătut monedă. Deși unele denumiri de locuri
se referă la Cigany, nu multe par a proveni din "rom" în Europa Centrală.
Într-adevăr, denumirea "Cigany", în sine, implică, probabil, că societatea majoritară e cea care a aplicat
eticheta. Cu alte cuvinte, aveam o sărăcie de dovezi ne-literare care să ne ajute la identificarea unei etnii
rome și să reconstruim "un trecut rom", iar consemnările scrise în sine sunt extrem de limitate și
distorsionate în raport cu sursele.

Limbă
Această lipsă a dovezilor fizice înseamnă că, neobișnuit, piesa cheie a probelor din istoria naţională a
romilor este limba romani și vocabularul său amestecat cu elemente sanscrite puternic derivate.
Astăzi, mulţi oameni (deși nu se știe câţi) vorbesc limba romani, dar aceasta nu este o limbă unic
standardizată, ci una compusă din mai multe dialecte diferite, unele mai vorbite decât altele. Dialectele
amestecă vocabularul și gramatica altor limbi cu cuvinte romani și chiar miezul vocabularului romani
nu este comun pentru toate dialectele.

Ca legătură între trecut și prezent, limba romani nu este atât de puternică, câtă vreme așa de mulţi
"romi" nu vorbesc nici un dialect al ei. Se pretinde că ne-vorbitorii și-au "uitat" limba "originală". Deși,
cu siguranţă, s-a înregistrat o "pierdere a limbii" în ultimul timp (și procesul continuă), există foarte
puţine dovezi fie cu privire la câţi vorbesc limba romani (și ce dialect), fie despre ce limbă vorbeau, de
fapt, "romii" din vremea strămoșilor romilor de azi .

Într-adevăr, ideea că unii oameni au "pierdut" recent limba romani ar putea indica că schimbări
lingvistice ar fi avut loc și în trecut, făcând astfel limba romani un instrument prea puţin fiabil pentru a
dezvălui presupusul trecut comun al romilor.

Mult mai important este că limba și oamenii nu sunt același lucru. Oamenii învaţă limbi străine, pot
vorbi mai multe limbi, se poate schimba limba lor principală, iar limbajul utilizat în familie sau în
comunitate se poate schimba în timp. Modificări lingvistice pot fi adesea observate în legătură cu
relaţiile de putere - de construire a naţiunii, de cucerire etc. Așa cum nu a existat niciodată un stat al
romilor (vorbitori de limbă romani), supravieţuirea limbii romani poate fi văzută ca o rezistenţă
încununată de succes faţă de limbile hegemonice.

Oricum, pur și simplu, nu există dovezi ca să cunoaștem factorii sociali care au condiţionat evoluţia
limbii romani – câţi oameni "s-au alăturat" comunităţii celor vorbitori de romani, câţi au părăsit-o, când
și de ce. Istoria lingvistică poate furniza dovezi cu privire la relaţiile sociale din trecut, dar nu poate
reconstrui acele relaţii. Chiar dacă am fi avut o consemnare istorică valabilă care să facă posibilă de
urmărit evoluţia limbii romani, ea ar rămâne o istorie a limbii, nu neapărat a "populaţiei".

89
Cum era de așteptat, dovada limbii romani în sine este de departe ambiguă și a fost interpretată în
multe feluri de-a lungul ultimelor două secole. Diferenţele de opinie dintre cercetători nu este, în sine, o
problemă și unele analize se vor dovedi mai bune (adică vor fi mai ușor de susţinut) decât altele.
Fondul principal al limbii romani presupune existenţa unei comunităţi care l-a dezvoltat. Totuși, locul în
care a apărut această comunitate, din ce și din care motiv sunt aspecte cu putinţă de lămurit doar cu
ajutorul altor dovezi, ne-lingvistice (care lipsesc). Mai mult decât atât, limba romani poate fi parte a
unei ipoteze privind ceea ce i s-a întâmplat acelei comunităţi, dar fără să poată reconstrui nici istoria
acelei comunităţi originale, nici istoriile acelor comunităţi care vorbesc o formă oarecare de limbă
romani în zilele noastre. Cu siguranţă, ea nu poate, prin ea însăși, să dovedească o legătură socială
neîntreruptă între cele două categorii de comunităţi.

Genetică
Presupunerea că limba romani presupune o comunitate originală care să creeze limba pare a fi
susţinută de studii genetice, precum Gresham și col. (2001). Acestea au analizat indicatorii genetici
(haplotipuri) din 14 comunităţi de romi, în special din Bulgaria. Cercetarea a constatat linii comune, atât
de sex masculin, cât și de sex feminin, pentru grupurile studiate, indicând un anume grad de genealogie
comună. Mai mult decât atât, acești indicatori au fost asociaţi cu Asia (chiar dacă nu neapărat cu India).
Cu toate acestea, au existat, de asemenea, multe alte linii genealogice comune cu două sau mai multe
populaţii, dintre care unele erau "asiatice", în timp ce multe altele erau caracteristice Europei,
Orientului Mijlociu și chiar Africii de Nord.

Studiile genetice pe "romi" nu au devenit încă reprezentative și tind să se refere la familii, singulare sau
oricum puţine faţă de marele număr de comunităţi care sunt etichetate astăzi drept rome. O analiză
genetică cuprinzătoare ar putea oferi o mulţime de informaţii cu privire la modul în care indivizii și
comunităţile se raportează nu numai unii faţă de ceilalţi, ci și la populaţiile ne-rome.

Așa cum s-a discutat mai sus, deși mulţi "romi" de astăzi par "ne-europeni", există, de asemenea, mulţi
romi care nu par astfel. N-ar fi nici o surpriză dacă cercetările genetice următoare ar demonstra că
"romii" au mai multe moșteniri genetice și nu pot fi exclusiv asociaţi unor strămoși care "au plecat din
India" în urmă cu o mie de ani.

Mărturii istorice
Mărturiile istorice nu ajută în identificarea comunităţii despre care limba romani și studiile genetice
indică să fi existat în trecut, deși de-a lungul anilor au fost propuse mai multe candidaturi. Cu toate
acestea, informaţii scrise privind comunităţile care ar putea fi mai plauzibi legate de "romii" din zilele
noastre apar pentru prima dată în izvoarele bizantine.
După cum s-a menţionat mai devreme, consemnările istorice despre "romi" sunt limitate în general, dar
sunt, de asemenea, caracterizate prin aceea că provin de la observatori ai "romilor", mai curând decât
din mărturiile "romilor" înșiși. Statutul inferior și provocările metodologice înseamnă, în același timp,
că "istoria romilor" a beneficiat de puţină atenţie din partea specialiștilor. O altă problemă este că lipsa
altor dovezi, care să confirme indirect, arată că încercările de a reconstrui "istoria romilor" sunt
puternic dependente chiar de identificare, adică de căutarea unor referinţe la cigany, ţigani etc.

Sursele istorice arată modul în care o identitate (derivată dintr-o identitate athinganoi) se răspândește
din Bizanţ, prin Balcani, în întreaga Transilvanie și în Europa Centrală. Timp de secole, această
identitate este aplicată unor persoane care apar în documente oficiale, de obicei, în calitate de supuși ai
autorităţilor, de contribuabili, de servitori ori sclavi.

Există motive întemeiate pentru a stabili o relaţie între manifestarea "romilor" în Europa Centrală și de
Sud-Est și imigraţie - nevoia de a aloca "noi" populaţii într-un anume loc, în ordinea feudală. Totuși, este
anacronic să credem că oamenii îi percepeau pe alţii în același fel în care îi privim noi astăzi (ca
minorităţi etnice). În plus, odată ce apare o identitate, ea nu păstrează neapărat același sens de-a lungul
secolelor, parcurgând diferite ţări și regimuri.
90
De aceea, așa cum Nicolae Gheorghe susţine în legătură cu robii din România, chiar dacă documente
contemporane se referă, uneori, la "romi" ca popor sau grup, este clar că a existat o puternică, deși
variabilă, legătură între identitatea "romă" și statutul formal social, juridic și economic.
In Europa de Vest, tradiţia ţigănească începe cu o imigraţie semnificativă, sosirea unei mari comunităţi
itinerante la începutul veacului al XV-lea. Totuși, acești "ţigani" iniţiali au fost mai mult legaţi de
senzaţia ce a stabilit imaginea exotică a ţiganilor în vest, decât genealogia strămoșilor de regiunile în
care s-au răspândit ulterioarele/contemporanele populaţii ţigănești.

Prin secolele XVI-XVII, când se fac referiri constante la ţigani, ei nu sunt încorporaţi într-o structură
feudală, ci există mai mult în afara legii, ţinte ale hărţuielii și pedepselor. Deși există de mult vreme (și
continuă), migrarea dinspre est către Europa de vest, asocierea puternică dintre ţigani și un stil de viaţă
nomad i-a condus pe observatori, atât în trecut, cât și în prezent, să privească comunităţile ţiganilor ca
indigene, mai degrabă decât ca pe niște migranţi "romi".

Istoria "romă" este un domeniu ce merită mult mai multă atenţie, ceea ce va deschide numeroase
perspective importante către modul în care s-au dezvoltat societăţile europene. Deși consemnările sunt
în esenţă părtinitoare, de pildă, prezentând doar modul în care alţii i-au perceput pe "romi", ele arată că
felul în care societatea majoritară i-a considerat pe "romi" avea o seculară și puternică influenţă asupra
identităţii acestor comunităţi de Cigany ori ţigani. În ce măsură identitatea politizată a romilor de astăzi
este atât de diferită vom discuta mai departe. Consemnările istorice arată, de asemenea, că diferite
medii economice, juridice și politice afectează activităţile, componenţa și identitatea comunităţilor de
"romi". Ceea ce datele istorice nu demonstrează este istoria coerentă ”poporului” "rom", în termenii
convenţionali ai unor cuceriri/ocupaţii, regim/dinastie, instituţii sau culturi.

Concluzie - argument istoric

În încercarea de a reconstitui cu exactitate istoria unor comunităţi mici, fără știinţă de carte, fără elite,
de-a lungul mai multor secole în întreaga Europă (și nu numai), există imense provocări inerente care
n-au fost încă rezolvate. Evident, oamenii care trăiesc astăzi și comunităţile lor au rădăcini istorice, care
pot fi identificate, inclusiv privind modul în care ele s-au articulat pe mediul social mai larg.
Ar putea fi, la fel de bine, istoria comunităţii originale despre care se presupune că a dezvoltat limba
romani, ori chiar o istorie a limbii romani în sine. Nu ar fi doar interesant, ci și o contribuţie la o
înţelegere mai largă a ţărilor, Europei și umanităţii, dacă aceste lucruri ar putea fi cunoscute, precum și
modul în care acestea se referă unele la altele.

Totuși, problema de bază rămâne lipsa de informaţii. Există evidenţe punctuale ce trebuie luate în
considerare, dar cum se face aceasta lasă suficient spaţiu pentru improvizaţie. La fel cum diversitatea
contemporană are nevoie de discursul universal rom, pentru a simplifica conceptul de "rom", și
precaritatea datelor despre trecut tinde către o naraţiune istorică simplificată. Pentru mai mult de două
secole, legenda romantică a unui popor indian a fost foarte populară.

Pentru conștiinţa și activitatea politică emergente ale romilor, o istorie a trecutului (pentru a explica
existenţa prezentului) este o necesitate existenţială. Se pare că, în cazul romilor, prezentul este cel care
definește trecutul.

Identitatea romă - o construcţie majoritară

Scopul celor două secţiuni anterioare a fost să-i privească pe "romii" din ziua de azi și din trecut, ca
parte a răspunsului la întrebarea privind cine sunt romii invocaţi de discursul politic rom. Nici trecutul,
nici actuala diversitate și nici măcar conștiinţa de sine nu par a cere adunarea acestor populaţii diferite
într-o singură categorie.

Într-adevăr, în raport cu aceasta, probele ar justifica punerea lor sub o singură etichetă. Desigur, există
mulţi oameni conștienţi că sunt romi, iar acest număr este în creștere. Dar, discursul Roma nu se
91
limitează la acei oameni, ci acoperă multe milioane de oameni ce nu pot fi identificaţi în virtutea unor
criterii obiective. Deci, dacă nu suntem convinși prin dovezi să-i considerăm pe "romi" ca un grup unic
și distinct, de ce facem acest lucru în discursul politic al romilor? Răspunsul pare că se află în factori din
afara actualei existenţe și trăsăturilor "romilor". Putem lua un indiciu din consemnările istorice, în care
identităţile ”romilor” erau definite și utilizate de societatea majoritară, în special de către oficiali.

Acceptarea că identitatea romilor este o construcţie este destul de convenţională. În eseul său, Nicolae
Gheorghe susţine că "identitatea romilor este, de fapt, un construct ideologic și nu reprezintã vreo
omogenitate culturală. Acesta este, și în principal și ca termen administrativ, cel care servește cerinţele
pentru elaborarea politicilor ".

Prin urmare, trebuie să ne uităm la motivaţia societăţii în general de construire a unui discurs politic
contemporan al romilor, la avantajele pe care acesta le oferă pentru a permite societăţii (și liderilor săi)
să explice circumstanţele particulare ale "romilor" (și, astfel, să permită societăţii să se explice pe sine),
prin identificarea anumitor persoane și comunităţi într-un anumit (colectiv) mod.
Mai mult decât atât, punctele slabe (culturale, politice, legale) ale celor care fac obiectul
identităţii/discursului permit orientarea discursului nu de cei care sunt "romi", ci de modul în care alţii
îi percep pe "romi", adică societatea majoritară este cea care îi identifică și-i definește pe romii din
discursul politic.

Definiţia externă a romilor este implicată în ideea nu tocmai neobișnuită că romii reprezintă un subiect
legitim al politicii datorită dezavantajelor acumulate pe care le-a produs societatea în sens larg. În
conformitate cu acest punct de vedere (exprimat, de pildă, de UE), identitatea "romă" poate fi folosită ca
accent de politică socială, de vreme ce poate fi folosită pentru a cuprinde comunităţi cu o lungă istorie
de excluziune.

Alţi comentatori au susţinut că o abordare politică concentrată pe romi este impusă de prejudecăţile și
discriminarea cu care se confruntă persoanele de etnie romă și, deci, romi sunt cei ce fac obiect al
prejudecăţilor și discriminării de către alţii care-i percep drept "romi".

Ceea ce ambele argumente au în comun este evaluarea identităţii "rome" nu în termeni intrinseci, ci în
mod reactiv, cu politizarea identităţii romilor ca răspuns necesar faţă de prejudecăţile majoritarilor și
marginalizarea unei anumite părţi a societăţii.

A analiza rolul majoritarilor în definirea romilor ne ajută să explicăm de ce identitatea este aplicată
unor populaţii atât de diverse. Nu pentru că identitatea romă ar fi fost creată de romi, pe baza unor
caracteristici comune, ci pentru că a fi rom este mai mult o rebranduire a unei identităţii generice
tradiţionale care, istoric, a fost atașată unei largi game de comunităţi diferite. Asta înseamnă că romii au
moștenit toate bagajele acestei identităţi tradiţionale și că opinia majoritarilor despre ţigani continuă să
fie aplicată unor oameni, dar în cadrul unui discurs din ce în ce mai politizat.

Este asta o problemă? Răspunsul ar trebui să fie: Da! Politizarea schimbă natura discursului mai general
despre "romi". Anterior, societatea majoritară putea să și-i imagineze pe "romi", la scară larg abstractă,
ca pe un fenomen socio-cultural, deși acest lucru avea, de asemenea, implicaţii privind modul în care
"romii" erau trataţi în societate și de către autorităţi.

Politizarea face o legătură explicită între identitatea de rom, alocarea resurselor publice (care sunt
esenţiale în societatea modernă) și managementul/de control politic (nu doar de către "romi", ci și de
către societate, în ansamblu). Crucial, discursul nu reprezintă singura posibilă identitate a "romilor",
care au cu toţii alte identităţi ce sunt mai direct legate de îndreptăţirea politică și juridică, în special
cetăţenia. Cu alte cuvinte, politizarea identităţii romilor este o alegere conștientă de actorii politici
majoritari pentru medierea dezbaterii politice și adoptarea deciziilor.

92
Identitate romă și activism

Până aici, lucrarea a abordat, prin intermediul unei discuţii privind originea identităţii, problema
modului în care identitatea romă a fost (politic) integrată, în vreme ce "romii” nu au fost. S-a susţinut că
identitatea romilor nu este o reflectare a caracteristicilor specifice "romilor", dar este cea mai recentă
formă a unui proces, vechi de secole, specific statului/societăţii majoritarilor, de construire și aplicare a
unei identităţi anumitor comunităţi periferice - în primul rând, în scopul de a le explica existenţa
marginală și pentru ce acestea nu sunt tratate similar celorlalţi membri ai societăţii.

Următoarea secţiune urmărește îndeosebi activismul politic al romilor, în lumina acestei analize a
semnificaţiei pe care o are identitatea romă.

Vremea Ţiganilor
Creșterea interesului faţă de romi pe agendele politice poate fi privită ca o binevenită, chiar dacă
tardivă, recunoaștere a existenţei și nevoilor unui grup etnic exclus istoric. După secole, societăţile
europene sunt în cele din urmă pe cale de a ajunge la un acord cu minorităţile rome, în scopul de a
depăși nedreptatea, prejudecăţile și discriminarea.

Un element cheie al acestei noi ere este apariţia activismului politic explicit rom, etnicii romi
participând în fine la dezbaterea publică despre "ei înșiși". Acest sentiment de optimism este sporit de
contextul politic și ideologic mai larg, care pledează în favoarea incluziunii.
În trecut, au fost multe ocazii în care "romii" erau consideraţi o mare problemă politică și subiect al
politicilor, adeseori punitive, astfel încât faptul că Europa de astăzi abordează problemele romilor n-ar
trebui să fie surprinzător. Ceea ce, totuși, diferă sunt conștiinţa și activitate politice ale romilor.

Politicile rome fac posibil ca etnicii ”romi" și problemele lor să devină subiecte de dezbatere publică,
putând astfel să-i înscrie pe romi în agenda politică. Politicile rome au jucat un rol important în crearea
unei varietăţi de iniţiative politice, dintre care cele mai multe urmăresc oficial să îmbunătăţească viaţa
etnicilor romi.
Mai mult decât atât, politicile rome sunt, înainte de toate, un fenomen post-comunist, apărând astfel ca
un produs al democratizării. De asemenea, ele coincid cu integrarea europeană și înfiinţarea unor
structuri politice care să cuprindă această "minoritate europeană".

Convergenţa acestor schimbări sistemice lasă impresia că aceasta ar putea fi "vremea ţiganilor". În
ciuda problemelor mari de sărăcie și discriminare și a limitelor unor politici rome în curs de
cristalizare, a apărut prilejul potrivit pentru a purcede la evaluarea greșelilor din trecut și din prezent. A
realiza acest lucru este o chestiune de timp și de perseverenţă. Există sistemul de drept adecvat care să
și producă (rezultate), în cele din urmă.
Democraţia neo-liberală contemporană, globalizantă/transnaţională, este un sistem superior celor din
trecut, adică statelor naţionale ori socialismului de stat, dovadă fiind abordarea mai aplicată și mai
progresivă a "romilor".

Această perspectivă asupra fenomenului politic rom înseamnă în mod clar mai mult decât discuţia
despre identitate și activism, căi este și o aprobare implicită a unui sistem ideologic și instituţional,
precum și a culturii politice asociate.
Cum era de așteptat, există o tendinţă puternică în discursul politic rom și printre activiștii politici romi
să se conformeze cadrului ideologic al sistemului politic. Activiștii trebuie să creadă că acţiunile lor vor
face diferenţa prin intermediul sistemului, strategiile de lobby conducând la mai eficiente
politici/acţiuni politice. Astfel, romii sunt ușor (și cu entuziasm) integraţi în sistemul politic.

Capcana etnică
93
"Vremea ţiganilor" nu este singura modalitate de a înţelege fenomenul politic rom. În primul rând,
teoria acceptă și promovează efectiv (dacă nu chiar necesar) ideea că există într-adevăr un singur și
distinct "popor rom", așa cum este sugerat prin discurs. Aceasta presupunere creează obiectivitatea pe
baza căreia se pot dezvolta politicile.

Totuși, așa cum am văzut, nu există o bază obiectivă pentru a crede în existenţa unui popor "rom" pan-
european. În al doilea rând, în pofida a douăzeci de ani (mai ales a ultimului deceniu) în care romii au
fost integraţi în dezbaterile și sistemele politice, există nemulţumiri și dezamăgiri larg răspândite,
legate de gradul în care acestea au eșuat în a obţinere mai multă egalitate și dreptate.

Cum putem explica aparenta discrepanţă dintre politizarea identităţii rome (cu trăsăturile activiștilor
romi și organizaţiilor rome, dezbaterile publice și determinările politice, orientările din politicile rom,
cadrele și sutele de milioane alocate programelor pentru romi, ce o însoţesc, fără să mai vorbim și de
promovarea identităţii culturale și legile împotriva discriminării) și adâncimea sărăciei și excluziunii, cu
persistenţa (consolidarea) prejudecăţilor și marginalizării?

Este doar o problemă de timp pentru ca "sistemul de drept" să producă rezultate sau este aceasta o
consecinţă "neprevăzută", necesară și inevitabilă, a actualelor relaţii de putere? Dacă este așa, ce
implică acest lucru pentru activismul politic rom?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne uităm la principalele trăsături ale sistemului
politic majoritar, în relaţie cu "romii", în termenii forţei sale actuale de determinare, decât ai uneia
idealizate. În ciuda antecedentelor sale, politizarea identităţii romilor este în mod fundamental un
fenomen post-comunist.

Perioada post-comunistă este caracterizată prin abandonarea unui sistem ideologic și politic axat pe
includerea completă a tuturor celor ce muncesc într-o unitate naţională (desigur, cu excepţii în timp și
localizare). Acesta a fost înlocuit cu un sistem care nu garantează locuri de muncă, promovează
concurenţa și inegalitatea.

Sistemul economic este bazat pe maximizarea profitului și pieţe ale forţei de muncă restructurate în
favoarea celor cu cele mai adecvate abilităţi de piaţă. În același timp, sistemele politice pluraliste au
favorizat aceste interese orientate spre profit (atât la nivel mondial, cât și naţional), în competiţia
pentru resurse publice, ceea ce produce o presiune accentuată asupra serviciilor publice de care noii
săraci/șomeri sunt tot mai dependenţi (cei bogaţi pot să-și asigure propriile servicii și pot obţine ce e
mai bun din cele asigurate de sectorul public).

Rezultatul deloc surprinzător a fost reproducerea sărăciei structurale și a șomajului, în special în rândul
celor mai puţin calificaţi (profitabili) lucrători, precum și reducerea bunăstarii și accesului lor la servicii
publice de calitate.
Săracii au pierdut în termeni de priorităţi, cu resurse limitate destinate celor care pot încuraja mai bine
investiţiile și profitul. Un exemplu în acest sens este concentrarea investiţiilor pe învăţământul
superior, mai curând decât pe cel preșcolar sau vocaţional.

Pentru mulţi "romi", dependenţa de stat a crescut în același timp cu incapacitatea (refuzul) statului de
de a le asigura ajutor. Statul trebuie să gestioneze săracii, nu pentru a-i ajuta să-și depășească
excluziunea, ci pentru a-și minimiza propriile obligaţii, astfel încât să poată continua să sprijine secţiuni
mai profitabile ale societăţii. Este greu de închipuit cum se va schimba această dinamică de bază într-un
viitor previzibil. Conform acestei analize, politicile statului sunt în principal îndreptate mai degrabă
către gestionarea/controlarea excluziunii romilor, decât spre depășirea ei. Discursul rom furnizează
felurite avantaje în realizarea unui asemenea obiectiv.

94
Concentrarea pe identitatea romilor face distincţie între etnicii "romi" și problemele lor și majoritatea
societăţii. De asemenea, ea permite politicienilor și autorităţilor să mizeze pe prejudecăţile îndelungate
faţă de romi (inclusiv pe cele preponderente în rândul funcţionarilor), conform cărora romii sunt un
grup deosebit de problematic și dificil de abordat.

Crearea unui concept de politică etnică care nu se potrivește bine cu structurile tematice ale guvernului
înseamnă că politica romă nu este, practic, integrată în procesele de politici. Și mai vizibil, ambiguitatea
cu prvire la cine sunt romii presupune că politicile rome sunt greu de cuantificat, în termeni fie de ceea
ce este necesar, fie de ceea ce se realizează.

Există, de asemenea, o problemă structurală de importanţă deosebită în ceea ce-i privește pe romi -
lipsa unor legături clare între autorităţile centrale și cele locale. Aceasta deconectare permite
autorităţilor centrale, cum ar fi guverne sau organizaţii internaţionale, să facă declaraţii inclusive, care
sunt apoi ignorate sau insuficient puse în aplicare la nivel local.

În general, politicile rome se caracterizează prin așteptări scăzute și lipsa de responsabilitate, în

principal din pricina slăbiciunii sociale și politice a celor acum izolaţi politic și vizaţi de aceste politici. În
schimb, autorităţile le-au găsit mai la îndemână pentru a promova diferenţele culturale ale romilor și
pentru separarea reprezentării politice, organizaţiilor societăţii civile, experţilor și consilierilor romi.
În acest fel, integrarea formală a identitatăţii și persoanelor/organizaţiilor rome în politicile
majoritarilor poate fi realizată pe seama integrării etincilor "romi" în economia și societatea majoritare.

Implicaţii pentru activiști

Dacă discursul rom este în esenţă o construcţie majoritară pentru a gestiona și marginaliza (nevoile
politice/cererile) etnicilor "romi", activismul rom în sine este, nu în ultimul rând, parte a procesului de
excluziune, prin furnizarea unei aparente legitimităţi acţiunilor statului. Această situaţie îi confruntă pe
activiști, în cazul în care au de gând să evite a deveni parte integrantă a problemei, cu trei opţiuni
principale.

Prima dintre aceste opţiuni este să abandoneze, pur și simplu, politicile identitare rome și să politizeze
pe o bază non-etnică. Acest lucru i-ar împiedica pe activiști să acrediteze, din necunoștinţă de cauză,
procesele de excluziune și le-ar permite să-și concentreze activitatea politică strict pe nevoi și
circumstanţe obiective, mai degrabă decât pe o identitate subiectivă și problematică.

Aceasta este o opţiune pentru acele persoane care preferă să fie implicate politic într-un partid
majoritar sau măcar pe baza unei identităţi majoritare (precum cetăţenia naţională), astfel încât să nu
aibă propriile politici definite prin identitatea romă și toate accesoriile asociate.
Într-un anume sens, acest lucru poate fi privit ca versiunea politizată a ceea ce "romii" au făcut de-a
lungul secolelor, minimalizând identitatea "romă", în scopul de a încerca și obţine mai mult în raport cu
majoritatea (mobilitate socială) – sau asimilarea în cu majoritate (identitate).
Cu toate acestea, nu este probabil să se întâmple o abandonare globală a identităţii politice rome, chiar
dacă există o seamă de factori care conduc către așa ceva. Condiţiile obiective ale dependenţei de
politici vor mai dura o lungă perioadă de timp, făcându-i pe "romi" obiect al acţiunilor statului. Mai mult
decât atât, folosul statelor și mai multă determinare pentru forţele politice în abordarea necesităţilor
politicii prin prismă etnică vor persista și în viitorul apropiat.

Vor continua, așadar, să se dedice proiecte și programe pentru romi, bugete și politici, toate la un loc
perpetuând identitatea politizată. Unitatea în derulare pentru management societar și politic, în
contextul larg răspânditei antipatii faţă de ”romi” și lipsei de solidaritate cu aceștia, înseamnă că
politizarea identităţii romilor va rămâne funcţională ca modalitate de a-i separa pe "romi" și problemele
lor de majoritate, slab și marginalizaţi.
95
La fel de important, apariţia conștiinţei politice a romilor și activismul sunt existenţial legate de
politizarea identităţii rome - ceea ce este o stare de fapt. Pare improbabil că aceia care participă la acest
proces istoric va merge pur și simplu mai departe, dar nici nu vor dori să renunţe întru totul la politici
(pentru că nevoia de a fi angajat politic persistă în continuare) ori să demisioneze din statutul
"privilegiat" pe care identitatea îl acordă participării lor la viaţa publică.
În sfârșit, combinaţia nevoilor atât ale actorilor politici majoritari, cât și ale activiștilor romi va continua
să sprijine finanţarea și statutul pentru organizaţii și instituţii rome, explicit politice, indiferent dacă
acestea sunt organisme de stat sau din sectorul ONG.

Naţionalismul rom
Totuși, a continua partida în conformitate cu regulile stabilite de către majoritate înseamnă că
activismul romilor devine o parte a problemei, legitimând modalităţile în care statele răspund
tendinţelor de excludere care, de fapt, consolidează marginalizarea atât de multor "romi", în special
celor mai săraci și mai vulnerabili. Soluţia s-ar părea să se afle în dezvoltarea politicilor rome, astfel ca
acestea să devină mai puţin reactive și mai capabile să definească discursul rom în sine și, deci, să
exercite o influenţă mai mare asupra deciziilor politice.

Din păcate, acest lucru va fi foarte dificil din pricina profundelor deficienţe structurale ale romilor ca
grup de interese/comunitate politică, incluzând diversitatea, difuzia, dependenţa și teama, lipsa
propriilor resurse sau a forţei de muncă, impopularitatea (prejudecăţile și discriminarea) lipsei de
capital social , nivelul scăzut de educaţie, lipsa unor tradiţii politice sau a organizaţiilor democratice de
masă.

Întrebarea este cum pot politicile rome să dezvolte o "greutate politică" mult mai mare, prin care să
dobândească un impact mai consistent asupra lumii politice în sens larg?

Inevitabil, cea mai evidentă cale de urmat este a intensifica orientarea romilor către o construcţie
politică, prin răspândirea conștiinţei politice a romilor și întărirea activităţii politice a romilor printr-o
mai puternică unitate a "romilor", care să conducă la o mai bună mobilizare romă.
Acest lucru poate fi văzut ca o abordare naţionalistă, căci este o strategie politică bazată pe creșterea
puterii prin adunarea la un loc (unificarea) și coordonarea politică a unei (presupuse) naţiuni/populaţii
rome.

Totuși, naţionalismul este prin natura sa exclusiv. Deși poate părea că se adresează intereselor
"naţiunii"/poporului, nu oferă nimic celor care nu fac parte din acel "popor".
În ceea ce-i privește pe "romi", acest lucru este extrem de problematic. Politicile sunt întotdeauna o
luptă competitivă și există deja o puternică (și crescătoare) percepţie, conform căreia interesele politice
ale "romilor" nu sunt comune, ci sunt chiar antagonice cu ale "neromilor", respectiv, resursele alocate
"romilor" ar putea fi folosite "mai bine" în altă parte. Mai mult decât atât, populaţiile minoritare fiind
slabe și nepopulare, orice mobilizare mai mare a "romilor" poate fi relativ ușor "demobiliată" de către
"neromi" (nu în ultimul rând prin utilizarea legii, poliţiei etc.). Cu toate acestea, politica presupune
putere, nicidecum consens (care este doar un mijloc de obţinere a puterii). În mod evident, "romii" au
potenţialul necesar pentru a întreprinde acţiuni politice, ce pot forţa un răspuns din partea autorităţilor
sau societăţii. Teoretic, "romii" ar putea reprezenta un bloc electoral semnificativ, deși acest lucru nu s-
a materializat până în prezent.

În schimb, există percepţia larg răspândită că voturile "romilor" sunt adeseori cumpărate și manipulate
de către principalele partide. Etnicii "romi" s-ar putea angaja în activităţi de masă pentru obţinerea
drepturilor civile, cum ar fi marșuri sau greve ale foamei, revolte și chiar terorism, toate pentru a
constrânge statul și societatea să se confrunte cu problemele pe care le ridică. Indiferent dacă se
acceptă sau nu estimările populaţiei la valoarea lor nominală mare, în unele state "romii" dispun de
96
potenţialul pentru a provoca perturbări grave și a pune probleme grave guvernelor, făcând societatea
neguvernabilă în cazul în care cererile lor nu sunt satisfăcute.

Cu toate acestea, confruntarea poate conduce doar la o mai mare opresiune, permiţând statelor (cu
sprijin popular) mai curând să suprime o mișcare politică problematică, decât să-i facă concesii.
Naţionalismul roma poate deveni o scuză pentru instituţionalizarea pe mai departe a excluderii
etnicilor "romi".

Politica de interese comune

Slăbiciunile structurale (politice) ale "romilor" înseamnă că naţionalismul rom caută să creeze putere
politică prin unificarea unei comunităţi care este, în esenţă, incoerent imaginată, cu potenţialul de a
deveni dezastruos confruntaţională.

Deci, cum pot activiștii romi să obţină necesara creștere în "greutate" politică, astfel încât să fie în mai
măsură capabile să definească discursul politic?

Nicolae Gheorghe consideră, prin distincţia sa dintre naţionalism etnic și drepturi civice, că răspunsul se
află în căutarea aliaţilor nu în primul rând printre alţi "romi", ci printre alţi actori (neromi) din mediul
lor politic, incluzând persoane fizice, organizaţii comunitare, sindicate , partide politice etc.

Dacă activiștii romi sunt capabili să se angajeze în activităţi politice care să acopere o gamă mult mai
largă de oameni și organisme decât cele existente în (teoretice) "comunităţi de romi", există o șansă să
se creeze o forţă care trebuie susţinută și poate reduce riscul de marginalizare prin prejudecăţile
tradiţionale anti-rome.

Politicile rome postulează ideea unui interes comun în rândul persoanelor, în baza conștienţei că sunt
romi. Cu toate acestea, etnicii "romi" au multe alte interese, care sunt, într-o măsură mai mare sau mai
mică, independente de orice identitate romă pe care ar avea-o (sau care li se aplică).

Aceste interese ar putea fi să aibă acces la servicii publice mai bune sau oportunităţi de angajare, sprijin
pentru un partid sau o ideologie, nevoi comunitare sau îngrijorări legate de mediu, tragerea la
răspundere a corupţilor și incompetenţei, structura și guvernarea economiei, realinierea relaţiilor de
putere la nivel local, naţional sau chiar internaţional etc.

Angajarea în (identitatea) politica non-etnică nu înseamnă abandonarea identităţii "rome", dar aceasta
nu atrage după sine capabilitatea articulării cu succes a modului în care această identitate se potrivește
cu agenda non-etnică. Asta înseamnă că activiștii trebuie să fie capabili să-și gândească și să-și explice
politica cu precauţie, mai degrabă decât să se baricadeze într-o zonă de confort etnic în care aceste
subiecte sunt asumate.

Solidaritatea politică presupune nu doar ca activiștii romi să lucreze cu "neromii" ce simpatizează prin
agenda lor concentrată pe romi, adică ceea ce "neromii" pot oferi "romilor", dar și cu ceea ce
activiștii/etnicii "romi" pot contribui la agenda/mișcările altora. Procesul luptei politice comune este
cel prin care oamenii ating noi niveluri de înţelegere și respect reciproc și ajung să-și depășească teama
și prejudecăţile.

Desigur, aceste "alianţe" cu "neromii" au definit politicile rome de la bun început. Statele au construit
organizaţii ale romilor pentru a-și legitima propriile politici și a gestiona așteptările, partidele politice s-
au folosit de politicieni romi pentru a asigura voturi, iar ONG-urile au nevoie de romi pentru a atrage
atenţie și finanţări.

97
Aceste organisme majoritare au deschis calea pentru activiștii romi care li s-au asociat gravitaţional, în
mod natural, întrucât acestea le oferă oportunităţi, însă slăbiciunea intrinsecă a acestor activiști și
dependenţa lor de sponsori arată că "promovarea" lor s-a făcut plătind drept "preţ" sacrificarea
intereselor unor (mulţi) etnici "romi".

Un exemplu bun este interesul entuziast faţă de romi din partea ideologilor și politicienilor liberali. În
timp ce liberalii sunt neobișnuit de sensibili la problemele de diversitate etnică/culturală și se opun
explicit rasismului, ei sunt și avocaţi ai economiei de piaţă (neo)liberal și ai statului minimal, ambele
dovedindu-se extrem dăunătoare pentru atât de mulţi etnici "romi" (și altora), în special în statele post-
comuniste, și conducând la aprofundarea marginalizării, atât obiectivă, cât și subiectivă, a "romilor".

Politicile rome
În loc să devină instrumente în jocul altcuiva (care este fundamental antitetic cu interesele celor mai
mulţi dintre etnicii "romi"), activiștii romi ar putea să caute să încheie alianţe cu cei cu care au interese
comune, cum ar fi o societate mai echitabilă, în care toţi oamenii (și nu doar cei privilegiaţi de bogăţie și
relaţii) și-ar putea materializa potenţialul bucurându-se de protecţie și de beneficiile disponibile în
societatea modernă.

Acest tip de politici este mult mai dificil de construit și susţinut decât simpla acceptare a patronajului și
urmărire a finanţărilor, necesitând claritate de gândire și de acţiune pentru a fi capabile să creeze și să
lucreze cu succes împreună cu alţii. Deasemenea, este nevoie de parteneriate în rândul "neromilor" cu
care activiștii romi pot să lucreze. Acest lucru s-a dovedit a fi o problemă majoră din cauza decalajului
tradiţional dintre "romi" și "neromi", precum și a slăbiciunii "societăţii civile" din mai multe state.
Noutatea și dinamismul politicilor rome emergente indică o evoluţie în numeroase direcţii diferite în
anii ce urmează, incluzând și cele trei abordări discutate mai sus, dar și altele care n-au fost menţionate.

Datorită circumstanţelor etnicilor "romi", presupun că angajamentul politic (de anume gen) este
inevitabil, activiștii sunt obligaţi să exploreze diferite metode pentru a afla ce funcţionează și ce nu.
Până în prezent, slăbiciunea politicilor privind identitatea romă a condus la situaţia că politicile au fost
ignorate sau co-optate și influenţate unidirecţional. În viitor, se vor deschide noi oportunităţi pentru
alianţe politice, dintre care unele vor permite etnicilor ”romi" să lucreze împreună cu concetăţenii lor
pentru a atinge obiective reciproc avantajoase într-un mod care care să îmbunătăţească în fapt
condiţiile de trai și șansele de viaţă ale etnicilor "romi" (și altora) și care să creeze solidaritate între
"romi" și "neromi", pe baza unor interese comune.

Acum și în viitor, factorul cheie este modul în care societatea, în sens larg, îi înţelege și se raportează la
"romi" din perspectivă politică. Astfel, nu "romii", ci majoritarii sunt cei care determină nu doar ce sunt
romii, dar și ce pot deveni.

Concluzie

În eseul său, Andras Biro a discutat caracteristicile "romilor" și implicarea acestora în procesul de
integrare. Deși capacitatea (inclusiv percepţiile și cultura) "romilor" adevăraţi este un aspect esenţial al
oricărei discuţii de integrare socială și economică, aceasta nu este singurul aspect relevant în
dezbaterea despre romi.

Acest capitol a încercat să deschidă unul dintre aceste alte aspecte prin întrebarea cu privire la ce se
înţelege, în discursul politic, prin "romi". Discursul rom este definit prin identitatea romă, astfel încât
problemele integrării trebuie să ţină cont de ceea ce înseamnă aceasta. În acest sens, capitolul s-a
concentrat pe două aspecte ale integrării - integrarea discursivă/instituţională a identităţii romilor în
procesele politice majoritare și impactul acestei integrări asupra integrării socio-economice a "romilor".

98
Identitatea romilor este, deasemenea, un aspect esenţial al activismului politic al romilor și, astfel,
semnificaţia sa trebuie să fie luată în considerare de către activiștii romi. Deși este perfect raţional să
vedem relativul eșec al activismului rom în îmbunătăţirea condiţiilor de trai și șanselor de viaţă ale
multor "romi", ca rezultat al noutăţii și diverselor limitări structurale, activiștii au nevoie, totodată, să ia
în considerare identitatea ca întreg.

Acest capitol a argumentat că identitatea este, în principal, un construct nu al "romilor", ci al majorităţii

și că aceasta este doar o parte din influenţa dominantă generală exercitată de majoritari asupra
"romilor". Mai mult chiar, în acest moment, relaţiile de putere care-i definesc pe majoritari nu sunt
propice pentru integrarea socio-economică a populaţiei excluse a "romilor".

Dar, pentru că "romii", în general, și activiștii romi, în special, nu pot fi ignoraţi, discursul politic rom a
apărut ca un mijloc de a găsi locul (identităţii) romilor în cadrul structurilor politice, dar care să nu
deranjeze interesele majoritare.

Implicaţia este că activiștii romi sunt, într-o oarecare măsură, o parte în problema excluziunii romilor.
Desigur, activiștii trebuie să creadă că sunt angajaţi în tentativa de-a crea o lume mai bună, care include
eliminarea sărăciei, excluziunii, prejudecăţilor și discriminării. Totuși, dacă acest lucru este relativ ușor
de conceput, este cu mult mai greu de realizat.

Capitolul ridică întrebarea privind măsura în care, în climatul economic și politic actual, politicile
privind identitatea romilor pot alcătui o forţă de progres și sugerează că se poate realiza acest lucru
numai dacă aceasta se dezvoltă pornind de la focalizarea asupra identităţii rome și-și orientează
activitatea pe găsirea terenului comun cu neromii și, astfel, abilitează utilizarea politică a identităţii
romilor.

99
 DEZBATERILE SEMINARULUI

Scopul seminarului
Andras Biro: Scopul principal al acestui întreg demers a fost acela de a stimula dialogul dintre activiști,
intelectuali și comentatori. Încurajarea acestui dialog a fost în mintea iniţiatorilor de la bun început. Din
acest motiv, s-a decis să se extindă discuţia dincolo de dezbaterea iniţială dintre autorii celor trei eseuri
prin intermediul tiparului, dacă este posibil. În consecinţă, au fost invitaţi activiști și intelectuali ca să
ofere un scurt răspuns la eseurile în curs de pregătire pentru o discuţie mai amplă, la un seminar de
continuare a dezbaterii problematicii abordate. Scurte extrase din aceste comentarii sunt incluse ca
niște casete de text ce însoţesc transcrierea editată a discuţiilor din cadrul seminarului.

Romi și neromi, cu interese similare în dezvoltarea actualului nivel al discursului legat de romi, au
participat la un seminar ce a avut loc în apropiere de București, în toamna anului 2011. Prima zi a
permis participanţilor să clarifice împreună cu autorii reperele și să se angajeze în discuţii preliminare,
în vreme ce opiniile prezentate în cea de-a doua zi - înregistrate și transcrise ulterior - au fost dedicate
unor dezbateri mai aplicate cu privire la cele ce fuseseră identificate drept subiecte cheie.

Structura acestui capitol este organizată în opt secţiuni, fiecare dintre ele referindu-se la un singur
subiect, chiar dacă anumite suprapuneri de conţinut sunt inerente. Punctele de vedere exprimate de
vorbitori în această a doua zi au fost editate și inevitabil scurtate, în scopul de a le face mai accesibile
cititorului. Deasemenea, în unele cazuri, câteva remarci au fost repoziţionate, astfel încât să ofere o
acoperire mai coerentă a temelor și problemelor specifice. În același spirit, un capitol final analizează
discuţiile seminarului și deschide perspective pentru a le continua cu viitoare exprimări de opinie și
puncte de vedere.

Acest efort colectiv nu a fost considerat niciodată ca "răspuns" la întrebările urgente și provocatoare cu
care se confruntă în prezent romii din întreaga Europă. Cu toate acestea, el a intenţionat să declanșeze
tentativa unei analize critice – și auto-critice – referitoare la unele dintre cauzele pregnante și
obstacolele inerente legate de apariţia istorică, mai ales în ultimele decenii, a acestui vechi actor ca o
prezenţă nouă, incontestabil extrem de vizibilă, pe scena europeană. Răspunsurile, dacă ar exista
răspunsuri simple, sperăm că vor fi date de noua generaţie de activiști care se apropie de situaţia
tuturor și fiecăruia dintre romii ce locuiesc în comunitatea europeană, considerându-i cetăţeni egali ai
ţărilor lor și ai Uniunii Europene.

Demos sau ethnos

Două dileme
Kristóf Szombati: În discutarea acestui subiect cred că ne confruntăm cu două dileme. Prima implică o
problemă mai practică - politicile etnice. Întrebarea imediată este: Avem, oare, nevoie de partide rome
care să reprezinte cauza romilor? Sau alte mijloace i-ar ajuta mai mult pe activiști romi în activitatea lor
la nivel local și naţional? A doua dilemă este mai largă ca domeniu de aplicare: Care este viziunea
activiștilor romi în legătură cu identitatea romilor și viitorul poporului lor?
Sunt avansate două propuneri total diferite. Una dintre ele este ca romii să depună eforturi pentru o
cetăţenie incluzivă în statele naţionale existente și care, în corelare cu dinamica globală actuală, vor
continua să existe și în viitorul previzibil. Cealaltă este către o concepţie culturală a romilor ca naţiune
sau popor la nivel european. În timp ce eu nu cred că aceste obiective sunt reciproc contradictorii - cel
puţin la nivel ontologic -, ele reclamă priorităţi ce urmează să fie dezbătute în relaţie cu ce strategie
politică ar trebui adoptată. Poate că ar trebui să începem cu subiectul concret și abia apoi să trecem la
problema mai largă.

100
Politici etnice sau civice: o falsă dihotomie?
Kristóf Szombati: Unul dintre principalele argumente în favoarea stabilirii de partide etnice rome a
fost că romii au probleme specifice, cum ar fi discriminarea de către majoritate, care nu putea fi eficient
combătută fără concentrarea pe etnicitate. Iniţiativele locale dispersate ale activiștilor romi au nevoie
de sprijin reciproc de tipul celui generat prin solidaritate etnică.

Cu toate acestea, există și contra-argumente serioase și am fost printre cei care le susţin. În primul rând,
fundamentarea identităţii politice pe o etnicizare prea îngustă poate constitui o abordare? Se poate
argumenta că și alţi factori decât etnia și discriminarea - de exemplu, apartenenţa la o clasă socială –
sunt în stare să împiedice integrarea romilor. Apoi, există problema că partidele etnice fac mult mai
dificilă construirea de potenţiale alianţe.

Iulius Rostaș: Recent am organizat o dezbatere cu doctoranzii de la Școala Naţională de Știinţe Politice
și Administrative din București. Scopul era să discutăm despre ethnos și demos - așa cum le-a exprimat
Nicolae Gheorghe în textul său93 - și cum sunt acestea reprezentate în sfera publică de către partidele
etnice și partidele civice majoritare.

Pentru a decide ce opţiune ar fi fost preferabilă, un politician local al romilor, Gruia Bumbu, a fost
întrebat despre experienţa sa în alegerile din 2008, la care a participat în calitate de candidat al unui
partid majoritar într-o circumscripţie mixtă, dar cu prezenţă semnificativă de romi. L-am întrebat dacă
el ar fi jucat cartea romilor pentru a câștiga voturi. Răspunsul său a fost: "Iată, oamenii sunt foarte
pragmatici. Sunt preocupaţi de problemele concrete din proximitate și din vieţile lor. Lor nu le pasă de
simboluri." Și a adăugat că, deoarece a fost o circumscripţie cu populaţie mixtă, ar fi fost riscant – dacă
nu chiar periculos – să se ducă în teritoriu și să spună "Hei, romilor! Votaţi pentru mine, pentru că sunt
rom." "Dar ai fi putut fi ales, dacă ai fi făcut așa", i-am spus. El cunoaște cultura și este vorbitor de limbă
romani, dar este interesat de problemele comunităţii locale, ce nu sunt neapărat legate de etnie.

Ideea este că politicile devin pragmatice și transcend diferenţele etnice în comunităţile marginalizate,
care sunt astfel mai adecvat descrise ca şi comunităţi vulnerabile, întrucât marginalizarea are de a face
cu puterea. În astfel de situaţii, politicile devin materialiste, iar simbolurile etnice sunt ignorate.

O dezbatere ulterioară pe acest subiect a implicat vreo duzină de activiștii romi și toţi cei interesaţi și-
au declarat preferinţa personală pentru partide etnice - dar au furnizat motive diferite. Principalul
argument a fost că problema discriminării este limitată la romi și că un partid etnic este mult mai
eficace în mobilizarea alegătorilor de etnie romă. Cu toate acestea, vicepreședintele Partidei Romilor –
organizaţie electorală a romilor români - a spus: "Uite, experienţa noastră este că am intrat în coaliţii cu
partidele majoritare la nivel local și am inclus candidaţi romi pe listele lor. Deci este necesar să fii
flexibil și dispus la compromis, luând în considerare diverși factori cum ar fi resursele financiare și
problemele locale." Alţi candidaţi romi la alegeri, inclusiv Costel Bercuș, au fost și ei precauţi în a cere
oamenilor să voteze pentru ei pentru că sunt romi și au considerat că aceasta poate fi o tactică riscantă.

Željko Jovanović: Dilema nu este aceeași în politică, precum în ONG-uri. Majoritatea politicienilor de
etnie romă se apropie de partide ca indivizi și pretind un nivel nespecificat de sprijin din rândul
alegătorilor de etnie romă. Apoi, ei cer: "Aveţi de gând să-mi acordaţi un loc eligibil pe listă?" Ăsta nu e
un mod de abordare; politica nu funcţionează în acest fel. Romii nu pot doar să aștepte ca partidele să
le rezerve locuri. În schimb, trebuie să devină membri ai partidului, să-i susţină programul, să și-l
asume, să lucreze pentru el, să-și consolideze circumscripţia în cadrul partidului și, în acest fel, să obţină
un loc pe lista electorală a acestuia.

93
Distincţia dintre ethnos și demos a fost iniţial descrisă de sociologul E. K. Francis. Nicolae Gheorghe a cunoscut
cartea acestuia despre relaţiile interetnice, ce reconstruiește sociologia din perspectivă etnică, drept influenţă
formativă a propriului mod de abordare.
101
Nu trebuie neapărat să facem o alegere necondiţionată - ori politică etnică, ori politică civică. Și nici nu
trebuie să luăm decizii bazate pe teamă - de pildă, îngrijorându-ne că adoptarea unor politici etnice ar
putea fi dăunătoare. Ambele opţiuni pot fi utilizate. Politica privește persuasiunea în timpul alegerilor
și diverși factori intră în joc pentru a face o alegere.

La alegerile din Serbia, comunicarea noastră cu mass-media s-a concentrat pe aspecte generale, precum
educaţia și ocuparea forţei de muncă, pentru a evita crearea unor tensiuni etnice, dar am menţionat,
deasemenea, situaţia romilor. Cu toate acestea, atunci când am ajuns cu campania electorală în
comunităţile de romi, am folosit un cântăreţ popular celebru, pentru a aduna publicul și apoi am vorbit
despre discriminare. Acest lucru este relevant pentru identitate, deoarece discriminarea apare din
percepţiile romilor de către neromi. Cred că politicienii sunt mult mai deștepţi decât noi. Noi deliberăm
în termeni abstracţi despre ce e mai bine. Dar politicienii se concentrează pe aspectele practice, pentru
că acestea sunt cele care aduc voturi. Deci, nu este o situaţie de ori/ori.

De exemplu, oamenii creează o dihotomie între drepturile minorităţilor și drepturile omului. Dar
drepturile minorităţilor sunt, de asemenea, drepturi ale omului. Nu ești ori cetăţean, ori minoritar. Poţi
fi ambele. Există suprapuneri evidente. Deci eu nu cred că trebuie să discutăm acest subiect în termeni
dihotomici.

András Bíró: Într-o anumită măsură, eu sunt responsabil de a fi provocat acest subiect, pentru că l-am
introdus în lucrarea mea într-un mod oarecum abrupt - poate din prea mare grabă. Această problemă
este prea importantă ca să fie tratată așa de expeditiv cum am făcut-o eu. Știm ce fel de pericole pot
apărea din insistenţa excesivă pe aspectul etnic. La vremea aceea aveam în vedere modelul Partidului
Romilor Maghiari, dar acesta este un cu totul alt discurs, o altă dezvoltare istorică, un alt grup. Am
încercat doar să spun că acest lucru reprezintă o posibilă cale de a ajunge la o anume prezenţă politică
în context cetăţenesc.

Martin Kovats: Cu toate acestea, deciziile tactice concrete trebuie făcute în timpul alegerilor, indiferent
dacă se utilizeză argumentul etnic pentru mobilizare. Întrebarea mea pentru activiști este: Ce
metodologie folosiţi pentru a decide ce alegere veţi face în orice context particular? Aceste hotărâri
ridică și ele probleme de responsabilitate și referitoare la modul în care evaluaţi dacă s-au făcut alegeri
bune sau rele - cu implicaţii evidente pentru acţiuni viitoare. Îndoiala mea pe mai departe este legată de
judecăţile adoptate în anumite ţări central și est-europene (CEE), acolo unde există o puternică asociere
între identitatea naţională majoritară și cetăţenie, Ungaria fiind exemplul cel mai evident. În ce fel
activiștii aleg să facă uz, în mod politizat, de identitatea etnică în astfel de contexte centrate pe statele
naţionale? Această problemă trimite înapoi la poziţia exprimată de Andras Biro în lucrarea sa despre
utilizarea identităţii ca mijloc de consolidare a cetăţeniei.

Identitatea romă și puterea

Iulius Rostaș: Cred că întreaga dezbatere despre identitatea romani este strâns legată de putere și am
comentat că cele trei texte de bază au avut prea puţine de spus despre putere - atât în cadrul
comunităţii rome, cât și în relaţie cu alţii, inclusiv cu sistemul politic. Când vorbim despre identitatea
romani, ne referim la trei componente cheie legate într-o relaţie hegemonică.

Prima componentă, cea de ţigan, este o identitate impusă de alţii celor la care ne referim ca romi, în
timp ce a doua, așa-numita identitate "tradiţională", este o legitimare a unui mod de viaţă, susţinută, în
principal, de romii care vorbesc limba romani și urmează cutumele Romanipen-ului. Aceste persoane
dezvoltă diferite strategii de supravieţuire, la care se face referire în textele de bază, ce par că
funcţionează încă, într-o anumită măsură. În fine, mai este și proiectul politic rom - o relativ nouă
identitate construită de intelectualii romi în scopul renegocierii contractului social dintre romi și
neromi.

102
În dezbaterile despre marginalitatea romilor, problema reală nu este sărăcia, ci puterea și felul în care
romii își percep rolul în societate - modul în care aceștia se referă la sistemul politic și la alte categorii
de analiză, iar cele ale mobilizării nu sunt neapărat similare și pot chiar intra în contradicţie. De
exemplu, referirea de către experţi la o întreagă zonă urbană ca "ghetou" sau la locuitorii săi ca
"proletariat" poate fi un factor în sine, contribuind la fragmentarea acestor spaţii și comunităţi.
Strategiile de interpretare bazate pe astfel de concepte au tendinţa să reproducă excluziunea la un nivel
analitic, întrucât reprezintă lumile sociale ale marginalizaţilor ca fiind separate și complet excluse din
zonele mai respectabile ale societăţii. Formulând altfel, în timp ce proiectele de intervenţie ar trebui să
servească scopului de "integrare" sau "construcţie comunitară", în practică ele nu fac mai mult decât să
contribuie la procesele prin care locuitorii din zonele stigmatizate internalizează stigma și apoi o
dirijează către alţii din mediile respective.

Gergő Pulay: Există foarte puţine cercetări cu privire la percepţiile propriul rol de către romi. Fără o
schimbare fundamentală în identitate, către mândria de a fi rom, nici o schimbare nu poate avea loc în
comunităţile romilor.

Atât timp cât romii internalizează identitatea stigmatizată de ţigan, ei vor continua să sufere de
complexe psihologice, căci subordonarea și victimizarea lor sunt încorporate și întărite de acest discurs.
În ceea ce privește procesul de îmbunătăţire a relaţiei dintre romi și societate în general, eu prefer
termenul de "adaptare" – în sensul de negociere cu ceilalţi – celui de "integrare", din moment ce ambele
părţi ar trebui să facă anumite concesii. Unele subiecte sensibile pentru comunităţile romilor ar trebui
să fie clarificate, cum ar fi justificarea căsătoriilor timpurii, a cerșetoriei și a furtului de la gadjei
[neromi].

Pe bună dreptate, Nicolae Gheorghe afirmă că este imposibil să se facă o campanie pentru drepturile
omului și, în același timp, să se respecte legea pakiv, deoarece aceasta este în esenţă o chestiune de
loialitate faţă de clan, despre care tradiţionaliștii susţin că are prioritate faţă de principiile etice. Aici
găsim un conflict direct între loialităţi. Prin urmare, conceptele de drept tradiţional pakiv și Romanipen
ar trebui să fie re-examinate, implicându-i atât pe neromi, cât și pe activiștii romi.

În ceea ce privește care activism politic este mai eficient, cel etnic sau cel civic, cred că tentativa lui
Nicolae Gheorghe și a altor activiști romi din România, la începutul anilor 1990, de a reconstrui
identitatea romilor în societatea civilă a fost inadecvată, deoarece puterea este strâns legat de politică.
Trebuie să militezi în arena politică, luptând pentru putere și de aceea cred eu că o organizaţie bazată
pe criterii etnice este preferabilă pentru reprezentarea romilor. Cum poţi să-i construiești pe romi ca
proiect politic? Pentru mine, subiectul romilor este o problemă politică, ridicând întrebări de principiu
privind aranjamentele sociale, contractul social și tipul de cultură din cadrul societăţilor.

Reinterpretarea Romanipen-ului
Kristóf Szombati: Prefer să vorbesc dintr-o perspectivă mai largă, bazându-mi comentariile pe
douăzeci de ani de activism. De-a lungul acestei perioade, am observat că impactul acestui activism
asupra identităţii rome a adus anumite modificări. Una dintre ele este modul în care romii văd
identitatea prin aceea că încearcă acum nu s-o reconstruiască, ci s-o reinterpreteze deoarece grupurile
de romi diferă substanţial ca urmare că au trăit în izolare unele faţă de celelalte. Un alt aspect este
efectul de activism asupra populaţiei majoritare. Personal, nu visasem vreodată că există între două și
cinci milioane de romi în Turcia sau două milioane de romi în România. Prin activism, am întâlnit
diferite grupuri de romi care m-au determinat să recunoască faptul că Romanipen-ul nu este definit
numai prin valorile și tradiţiile mele proprii. Prin urmare, am început să accept și valorile altora.

Acest lung proces de auto-realizare în rândul romilor a fost ajutat de sprijinul donatorilor externi.
Adoptarea termenului de rom a fost un pas important pentru a scăpa de stigmatul identităţii "ţigan", dar
acesta încă persistă și rămâne, în continuare, denumirea cea mai frecvent utilizată de neromi. Când
cineva întreabă: "Ce sunt oameni ăștia? Romi?", răspunsul obișnuit este: "Nu, sunt ţigani."
103
Avem nevoie de o reinterpretare a Romanipen-ului, în special în cadrul grupurilor de romi, cu
implicarea activiștilor din întreaga Europă. Aceasta pentru că utilizarea denumirilor gitanos și sinti
produc confuzie. Deși aceste persoane recunosc că sunt parte a comunităţii largi de romi, ei preferă încă
să fie idetificaţi prin propriile denumiri distinctive - pentru că sunt mândri de ele.

Folosirea acestor denumiri are avantaje. Condiţii variabile pe scară largă înseamnă că nu este posibilă o
abordare unică, universală a organizării politice. Activiștii romi pot alege una sau alta dintre opţiuni, în
funcţie de context. În 2007, la o conferinţă organizată cu sprijinul Balkan FSD în Macedonia,
participanţii au discutat care strategie, cea majoritară sau cea etnică, a fost mai bună. Deși fiecare are
argumentele sale pro și contra, în opinia mea, organizarea pe baze civice este, de departe, mai des
întâlnită și mult mai eficientă. Aceasta produce rezultate mai bune pentru problemele romilor în
comparaţie cu activismul politic, pentru că partidele politice etnice rome, ce au intrat în sistem graţie
oportunităţilor oferite de societatea civilă, abuzează de poziţia lor și servesc interesele majoritare, în
contextul rivalităţii politice.

Așa cum s-a încercat în România prin discuţiile dintre grupul civic al lui Nicolae Gheorghe și liderul
Partidei Romilor, Nicolae Păun94, avem de lămurit problemele cu politicienii romi, pentru a încerca și
construi noi elite politice, în scopul de a continua protejarea și promovarea intereselor romilor.

Preferinţa mea personală este ca politicienii de etnie romă să-și manifeste susţinerea pentru partidele
majoritare, deoarece nivelul de dezbatere și practica democraţiei în rândul populaţiei rome este redusă,
aproape inexistentă. Nu există o democraţie reală, ci doar manipularea propriului popor de către romii
mai pricepuţi sau mai puternici.

Prin urmare, deși promovarea intereselor romilor în contextul majorităţii este un proces mai dificil și
mai îndelungat, în cele din urmă nu este imposibil de realizat. Dar nu putem reconstrui identitatea
romilor chiar atât de ușor cum propune Nicolae Gheorghe. Eu sunt împotriva acestei idei. În schimb,
trebuie să ne reinterpretăm identitatea și comportamentul în societatea civilă, ceea ce trebuie să
acceptăm întâi noi și apoi neromii.

Romii ca naţiune culturală fără teritoriu

Martin Kovats: Nu doar în această discuţie, dar și în multe alte discuţii pe care le-am purtat cu activiștii
romi despre politica romă - totul se referă la romi și toate se caută în interior. Este vorba despre această
sau acea comunitate ori activist ori grup ori întâlnire care a spus acest lucru, celălalt sau altul. Ceea ce
lipsește este orice expresie a teoriei politice. Putere, bani, faimă, toate sunt, pentru cei implicaţi în
mișcarea romilor, stimulente mult mai puternice decât valorile rome. Acest lucru trebuie să fie
prezumţia de bază cu care să începem și principala greșeală din argumentele lui Nicolae Gheorghe și din
trecutul său, după opinia mea. Nu avem nevoie de valori rome în centrul mișcării romilor, ci pur și
simplu de niște valori care să prevină ca activiștii romi să fie motivaţi doar prin putere, bani și faimă.

Valeriu Nicolae: Scurta mea perioadă ca organizator îmi sugerează că activiștii romi care au obţinut
cele mai multe rezultate pentru comunităţile lor tind să fie și cei care au încercat să iasă afară din
experienţa propriului lor popor, în scopul de a găsi experienţă din majoritatea care le permite să-și
îmbogăţească ideile. Acesta nu este un lucru pe care toţi activiștii romi – ca să nu mai spun despre lideri
– îl înţeleg. Unii nu au reușit să înţeleagă două canoane de bază: comunicarea cu ceilalţi are loc atunci
când ei înţeleg ceea ce încerci să le transmiţi şi oamenii înţeleg numai lucruri care privesc propria lor
experienţă. Din păcate, desigur, majoritatea este tot mai puţin dispusă să asculte vocile rome. Dar există
situaţii - ca atunci când sunt în cauză sau ameninţate - care încă oferă oportunităţi pentru comunicare
semnificativă și eficientă. Este, în cea mai mare măsură, interesul activiștilor romi să nu scape aceste
momente.

94
A se vedea continuarea dezbaterii.
104
Kristof Szombati: Şi cum aţi înţeles, de fapt, lumea politică. Nu aud nici măcar dezbateri conectate cu
ceea ce se întâmplă în afara acestei cameră în lumea largă. Aș vrea să-i întreb pe activiști: De ce este
așa? De ce nu ai un discurs care să se referă cu adevărat la întreaga lume de afară? Cred că acest lucru
este absolut vital pentru că, în afară unor puţini outsideri ca și mine, care manifestă un interes personal
oarecum ciudat pentru voi și vieţile voastre, nu oferiţi nimic milioanelor de alţi oameni de afară, care nu
sunt deosebit de interesaţi de voi. Ei vor negocia cu voi doar dacă și voi negociaţi cu ei, în termenii lor
conceptuali.

Nicolae Gheorghe: Fac apel la voi – ajutaţi-ne să ne dezvoltăm gândirea cu privire la relaţiile dintre
naţiune și stat. Atunci când, optând pentru calea activismului civic în anii 1990, gândirea teoretică
embrionară din spatele acestei decizii a fost procesul de separare a bisericii de stat - cu pacea de la
Westfalia, după războaiele religioase din Europa - și problema analogă privind modul de a separa
naţiunea de stat.

Dată fiind situaţia că romii sunt dispersaţi geografic, este posibilă, în teorie, construirea unei naţiune
rome, care să nu fie legată de un teritoriu și stat, spre deosebire de combinaţia modernă de naţiune și
stat, care a apărut în istoria europeană. În schimb, acest lucru ar fi un fel de construcţie post-modernă.
Aș vrea să am o discuţie despre modul în care ar putea fi posibilă o naţiune, din perspectivă politică,
însă fără teritoriu și stat naţional. Este adevărat că această provocare a fost miezul pe agenda primului
congres mondial al romilor.

Željko Jovanović: Alternativ, ne-am putea uita la experienţa altor ţări în crearea pașnică a unui stat.

Nicolae Gheorghe: Breivik95 a declarat, în manifestul său, că soluţia la problema romilor este crearea
unui stat naţional de romi.

András Bíró: Deci extrema dreaptă naţionalistă te susţine?

Nicolae Gheorghe: Nu. Nu asta este opţiunea pe care o prefer.

András Bíró: Știu că nu este opţiunea ta, dar, din punct de vedere politic, ei sunt alături de tine. Asta e
ceea ce vrei? Este?

Nicolae Gheorghe: Nu, nu, nu. Dar, dacă nu se înregistrează progrese în articularea unei teorii despre
construcţia romilor ca popor politic - în sensul medieval de ethnos, nu în sensul modern, atunci ideea
unui stat naţional teritorial al romilor va fi impusă de către extremiști - cel puţin retoric, dacă nu chiar
în practică.

András Bíró: Acest trend de gândire este lipsit de sens, deoarece, în orice caz, nu există nici un teritoriu
adecvat. La fel de inutilă este dorinţa de a crea o naţiune culturală post-modernă, când conceptul de
naţiune este adânc înrădăcinat, istoric, în teritoriul pe care s-a format naţiunea.

Nicolae Gheorghe: Statul naţional va dispărea, în cele din urmă, peste un secol sau două.

András Biro: Dorinţele bazate numai pe dorinţe sunt goale de conţinut.

Martin Kovats: Acesta este și punctul meu de vedere. Întreaga chestiune nu a fost gândită
corespunzător și nici suficient teoretizată. Crearea romilor ca un construct politic poate fi privit ca un

95
Anders Breivik, norvegian de extremă-dreaptă, a efectuat un atac terorist, în iulie 2011, provocând moartea a 77
de persoane - în principal adolescenţi. Manifestul său a denunţat multiculturalismul și pleda, printre altele, pentru
deportarea din Europa a tuturor musulmanilor.
105
proces post-modern, târziu, de construire a naţiunii. Nicolae Gheorghe și Andrzej Mirga au făcut aluzie
la asta în articolul lor din 1997 - Romii în secolul XXI. În ciuda caracterului non-teritorial al unei
asemenea "naţiuni" rome, lumea a-tot-globalizantă și procesul de extindere a UE furnizează măcar
posibilitatea de a uni un număr semnificativ de romi, ca popor trans-naţional, între graniţele Uniunii
Europene. În cazul în care comunitatea internaţională are în vedere reconcilierea popoarelor ex-
iugoslave din Balcanii de Vest, de ce nu ar fi posibil să vorbim și despre romi în cadrul graniţelor UE?

Nicolae Gheorghe: Știi că un pașaport romani a fost emis de cel de-al șaselea Congres al Uniunii
Internaţionale Romani. Se numește Romano Lil, sau, în engleză, Roma Passport (pașaport rom, în limba
română). Acesta a fost înscris cu un cod la același birou unde sunt înregistrate pașapoartele naţionale la
Geneva și a funcţionat ca legitimaţie de membru al IRU - la fel ca ID-ul unui membru al Partidului
Comunist. Cu toate acestea, unii romi au considerat acest document ca fiind echivalentul unui pașaport
naţional, susţinând că este valabil pentru călătoriile în străinătate și oferă posesorului protecţia IRU.
Deci, vedeţi modul în care oamenii manipulează acest lucru.

András Bíró: Dar imigranţii doresc un astfel de document. Afacerile sunt afaceri.

Nicolae Gheorghe: Desigur, dar dacă joci în politică, aceasta înseamnă, de multe ori, să ai de-a face cu
ambiguităţi și fantezii, mai curând decât cu probleme clare, bine definite și teorii perfect construite. În
acest caz, există activiști care se joacă cu himera unui stat naţional rom.

András Bíró: Acest fel de a te juca cu conceptele riscă să încurajeze guvernele naţionale să-și renege
responsabilităţile faţă de cetăţenii lor de etnie romă. De exemplu, extremiștii maghiari vorbesc în
prezent despre criminalitate, dar acest lucru ar putea aluneca în curând într-un discurs despre teritoriu
și cererea ca romii să fie expulzaţi din Ungaria. Vor spune: "Duceţi-vă în altă parte! Lăsaţi-ne în pace!"

Nicolae Gheorghe: Aș dori să mă refer din nou la scurtul meu articol despre mitul nomadismului
romilor, care a fost transmis participanţilor.96 În el am susţinut că rezolvarea problemei imigranţilor
romi nu a fost responsabilitatea UE, ci a României. Cetăţenia europeană, în stadiul său actual fragil de
dezvoltare, nu oferă o soluţie viabilă. Prin urmare, rolul Uniunii Europene ar trebui să fie de a asigura
cadrul și susţinerea necesare pentru a consolida cetăţenia locală și naţională, în vederea îmbunătăţirii
condiţiilor pentru romi. Acest lucru înseamnă ca Europa să vină în satul romilor, nu satul romilor să
meargă în Europa.

Folosind această abordare, Romanipen-ul și cultura romă pot fi adaptate unui cadru civic. Sprijinirea
comunităţilor de romi și consolidarea solidarităţii lor este singura modalitate de a le menţine în satele
lor și a evita emigrarea în masă. Populaţiile majoritare se simt ameninţate de sosirea migranţilor romi.
Aceasta nu este fantezie sau stereotipie mass-media. Ei se simt într-adevăr ameninţaţi!

András Bíró: Aș vrea să rămân acum cu picioarele pe pământ, pentru a pune lucrurile în perspectivă.
Doar recenta creștere a migraţiei către Europa de Vest a romilor din România și Bulgaria i-a plasat pe
romi prioritar pe agenda politică. Înainte de aceasta, migraţia romilor a fost neglijabilă în comparaţie cu
migraţia globală din Africa și Asia și din alte părţi. Prin urmare, problemele romilor nu au atras foarte
mult atenţia.

După părerea mea, am neglijat această chestiune a numărului și a impactului respectiv asupra
problemelor romilor - atât în Est, cât și în Vest. În afară de diferenţa de dimensiune comparativă dintre
populaţiile de romi din Europa de Est și cea de Vest, semnificaţia experienţei lor istorice diferite este
adesea trecută cu vederea. Deși este, fără îndoială, adevărat că romii au fost victime ale discriminării,
indiferent unde au trăit, experienţa și efectele integrării forţate de către regimurile socialiste de stat din

96
Gheorghe, Nicolae (2010) - Mitul romilor "nomazi": și despre cum există deja o "abordare europeană" a problemei
romilor (ed. Rupert Wolfe Murray).
106
ECE sunt necunoscute în rândul romilor din Occident. Deasemenea, atunci când vorbim despre activism
și conștiinţă romă, acest lucru este îndeajuns de complex pentru a negocia într-un context ECE fără a
extinde discuţia ca să includă și ţările occidentale. De exemplu, într-o Spanie cu relativ mare populaţie
de romi, unde s-au pus în aplicare politici naţionale și regionale pe termen lung, pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă ale romilor, aceste probleme au fost rezolvate practic spre deosebire de est. Mai
mult decât atât, problemele de identitate sunt diferite în sudul Italiei sau în Anglia, comparativ cu
Macedonia sau Ungaria.
Prin urmare, este esenţial să respectăm graniţa istorică dintre cele două părţi ale Europei și să ne
concentrăm, în primul rând, pe problemele foarte grave sociale și politice care vor determina evoluţia în
ţările ECE.

În timp ce probleme ale romilor, precum consolidarea identităţii lor și promovarea acceptării lor, nu vor
afecta configuraţia societăţii franceze, ele vor avea totuși o influenţă profundă asupra viitorului
Macedoniei și Ungariei.

Așa că hai să privim lucrurile proporţional și să înfruntăm realitatea, prioritizând investiţiile în

resursele extrem de limitate disponibile în termeni de voinţă politică și elite rome.

Tradiţional versus modern

Aranjamente politice în România - tensiuni rezultate
Nicolae Gheorghe: În textul meu există un paragraf specific dedicat contrastului dintre ethnos și demos,
dar eu sunt întrutotul de acord că trebuie să fie legate. Cu toate astea, ele apar separate în România, atât
metodologic, cât și în felul în care evoluează mișcarea romilor. Acest lucru se datorează
particularităţilor specifice din Constituţia românească, ce proclamă România ca stat naţional, dar
asigură, drept compensaţie, locuri rezervate în parlament pentru minorităţile naţionale. Prin urmare,
chiar dacă reprezentanţii acestora nu ating pragul la alegeri, romii - precum și alte optsprezece sau
nouăsprezece minorităţi naţionale sau asociaţiile care îi reprezintă – au câte un loc garantat în
Parlamentul român. Dintre minorităţi, cea mai eficientă și disciplinată este cea reprezentată de partidul
maghiar97. De-a lungul ultimilor douăzeci de ani, locul pentru romi a fost deţinut de Partida Romilor,
care a obţinut cel mai mare număr de voturi în concurenţă cu alte asociaţii ale romilor. De fapt, Partida
Romilor este înregistrată ca asociaţie, ca orice alt ONG, dar funcţionează ca partid politic.

Nu sunt de acord ca România să fie definită ca stat naţional - preferând separarea dintre cetăţenie și
naţionalitate -, dar, în prezent, Articolul 1 din Constituţie exclude o astfel de schimbare, pentru moment
cel puţin și trebuie să acceptăm lumea în care trăim așa cum este. Deci, în 1990, asociaţia noastră a ales
să lucreze în cadrul instituţional românesc pentru a construi romii ca minoritate naţională. Scopul
nostru a fost să încercăm reconstruirea etnicităţii în spaţiul cetăţeniei prin intermediul asociaţiilor
civice, utilizând instrumentele de mobilizare democratică și civică. Dar n-a existat intenţia de-a reveni la
etnicitate ca un Volksgeist98 romantic.

Organizaţia pe care am înfiinţat-o - Asociaţia Etnică a Romilor, predecesoare a actualului Romani CRISS
- a fost ca o federaţie de asociaţii locale, care adoptau propriile decizii cu privire la activităţi, precum
festivalurile și evenimentele sportive.

Ideea era că ești ceea ce ești - în acest caz, rom - pentru că vrei să fii rom și asociat cu alţii ca să
promovezi obiective specifice. Însă, de douăzeci de ani, romii din România au trăit cu această dihotomie

97
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România
98
Cuvânt de origine germană (cu înțelesul literal "spiritul poporului" sau "caracterul național") care desemnează
spiritul unic colectiv al unui popor sau a unei națiuni. Această idee își are originile în epoca romantică și a fost
propusă de Johann Gottfried Herder ca mod de a încuraja popoarele vorbitoare de limba germană să-și cultive și
să-și promoveze identitatea națională și culturală.
107
și tensiune dintre Partida Romilor și sectorul civic. Prin urmare România este, probabil, una dintre
ţările în care această dihotomie a fost articulată cel mai clar și recunoscută în rândul activiștilor.

Anterior, în 1996, am elaborat un acord scris cu liderul Partidei Romilor, Nicolae Păun, care să confirme
că partidul lor ar reprezenta romii ca minoritate naţională în Parlament, în timp ce asociaţia noastră
civică se va concentra pe proiecte, programe, iniţiative educaţionale și mobilizarea pentru activităţi
sociale. Acest acord a funcţionat pentru o perioadă, câtă vreme, în loc să intre în concurenţă și să se
certe unii cu alţii, ambii parteneri și-au acceptat reciproc rolurile. Cu toate acestea, lucrurile au devenit
mai complicate în anii 2000, atunci când unii romi din asociaţiile civice au declanșat o campanie pentru
fotoliul parlamentar rezervat romilor, în scopul de a înlocui Partida Romilor. Ca urmare, Partida s-a
răzbunat începând să implementeze proiecte civice. În prezent, relaţia dintre cele două organizaţii este
destul de confuză și sperăm să renegociem acordul, astfel încât să ţină seama de situaţia actuală. Dar
problema principală rămâne clauza din Constituţie care, rezervând doar un loc în Parlament pentru un
număr de romi estimat între o jumătate de milion până la un milion de persoane, a blocat efectiv
mobilizarea lor politică în ultimii douăzeci de ani. În locul să organizeze un partid politic de masă care
să lupte pentru voturi, ca orice alt partid, romii au fost scoși din competiţie, concurând pentru un singur
loc.

Kristóf Szombati: Dar ai putea explica tensiunea despre care ai vorbit mai devreme?

Nicolae Gheorghe: Tensiunea este cauzată de strategia Partidei Romilor care, pentru a câștiga voturi,
spune: "Tu ești rom, deci votezi pentru noi. În cazul în care nu votezi pentru noi, nu ești un adevărat
rom. Dacă ești un rom adevărat, atunci votezi pentru Partida Romilor." Noi îi contrazicem spunând: "Da,
suntem romi și putem vota pentru oricare partid dorim - din motive ideologice, nu din raţiuni etnice."
Costel Bercuș este un activist rom remarcabil, dar a participat în calitate de candidat al Partidului Social
Democrat, iar Gruia Bumbu a fost inclus pe lista Partidului Liberal. Amândoi sunt romi, dar au opinii
politice diferite. Și acesta este un lucru ce poate fi cultivat cu alţii în spaţiul semi-privat al etnicităţii,
care este o extensie a familiei - o familie prezumtivă. Deci, asta e ce accentuează tensiunea. Pentru că
noi, ca romi români, ne certăm între noi, din nou, pe subiecte politice. Dar chiar ieri l-am sunat pe
Nicolae Păun și i-am propus să-i sprijinim propunerea pentru un proiect de lege împotriva cerșetoriei.
Suntem în relaţii bune, nu doar personal, ci și din perspectivă politică și putem conveni asupra unor
măsuri specifice, atunci când avem un interes politic comun.

În același timp, în România, s-a accentuat decalajul între romii adepţi ai modernităţii - care susţin
valorile europene și drepturile universale ale omului - și romii tradiţionali - care încă menţin structurile
de clan și tribale, își păstrează ritualurile de căsătorie și puritate, legăturile de rudenie și sărbătorile și
respectă Romani Kris [legea și judecata romani]. Acești romi au înfiinţat acum o Asociaţie a Romilor
Tradiţionali, care intenţionează să concureze pentru fotoliul rezervat romilor în Parlament. Ei cred că
aceia dintre noi care au adoptat o abordare civică - și chiar un democrat ca Nicolae Păun - contribuie
oarecum la asimilarea romilor. Ei ne stigmatizează ca asimilaţioniști pentru că milităm pentru un grad
mai mare de integrare și pentru o abordare integrată a poziţiei romilor în societate, pentru că dorim un
învăţământ mai bun, pentru că urmărim prevenirea căsătoriilor timpurii, abolirea ritualurilor de afișare
a virginităţii și abandonarea altor practici tradiţionale. Prin urmare, dezbaterile dintre tradiţionaliști și
adepţii modernităţii sunt, de multe ori, înfierbântate și, uneori, foarte personale.

Unii dintre noi, denunţaţi ca asimilaţioniști - pentru că suntem romi doar politic, dar nu și cultural, din
moment ce nu respectăm regulile de clan -, am discutat recent cum să facem ca să încercăm să
reconstruim etnicitatea în asociaţii. Cum putem reconstrui valori tradiţionale ca Romanipen-ul [modul
de trai romani] sau Pakiv-ul - care conţine încredere, onoare etc. - și cum găsim echivalente, în limbajul
organizaţional civic, pentru noţiuni precum "de jos în sus", "transparenţă" și "responsabilitate"? Încă nu
am găsit o soluţie și aceasta marchează încă un decalaj. Nici măcar în organizaţia Pakiv n-am încercat
suficient să găsim echivalente lingvistice în limba curentă romani pentru limbajul organizaţional pe
care-l folosim în rapoartele și proiectele noastre. Acest lucru a fost ceva pentru care ne-am criticat
108
singuri. Deci cred că rămâne o întrebare pentru activiști: Cum putem reconstrui etnicitatea prin
mijloace civice - ca parte a societăţii civile și a democraţiei -, nu în termeni romantici, conservatori și
uneori reacţionari? Nu mi-e rușine să spun că unele elemente ale culturii romani sunt reacţionare și în
conflict cu principiile democratice.

Comparaţii cu Ungaria și fosta Iugoslavie

András Bíró: Există situaţii similare cazului României și în alte părţi, unde majoritatea dominantă a
populaţiei "naţionale" și relaţia sa strînsă cu statul, astfel cum este consacrat în Constituţie, limitează
extinderea cetăţeniei deplin autentice asupra oamenilor de alte etnii.
Aș vrea doar să explic caseta magică maghiară echivalentă. În constituţia maghiară anterioară și în cea
mai recentă versiune a sa există prevederi pentru reprezentarea voluntară a treisprezece minorităţi -
doisprezece naţionale și una etnică. Deși planul iniţial nu a fost implementat, un sistem iluzoriu de auto-
guvernare a fost înlocuit, transmiţându-se impresia de substanţă, chiar dacă, în practică, delega orice
minimă putere. Acest model chiar permitea neromilor să voteze pentru auto-guvernările romilor, deși
această anomalie evidentă a fost mai târziu corectată. Această strategie a fost o păcăleală ca să castreze
mobilizarea potenţială a romilor prin acordarea unei autonomii formale, care, de fapt, asigura controlul
statului asupra mișcării romilor.

Nadir Redzepi: Cred că sistemul românesc, cu locuri rezervate în parlament, este asemănător cu
aranjamentele pentru reprezentarea minorităţilor în Balcanii de Vest, cu toate că, în fiecare ţară, diferă
modelele adoptate. Situaţia dificilă de după războaiele iugoslave de la sfârșitul anilor 1990 și începutul
anilor 2000 i-a obligat pe romi să lupte chiar pentru obţinerea unor asemenea locuri rezervate. Am
crezut că, astfel, vom avea cel puţin posibilitatea să concurăm. Altfel nu am fi putut participa la alegeri.
La acel moment, asemenea strategie a fost acceptată ca un pas necesar, dar, retrospectiv privind, putem
vedea că a fost o greșeală. Mi se pare că discuţia anterioară privind alegerile a tratat identitatea romilor
în mod rudimentar. Discuţia este de departe mai complexă și o serie întreagă de factori ar trebui să fie
luaţi în considerare - nu doar folclorul, valorile familiale, căsătoriile timpurii și astfel de probleme.

Identităţile romilor diferă semnificativ după cum sunt rurale sau urbane și după religia pe care o
urmează. Faptul că comunităţi de romi deosebite interpretează elementele distincte ale oricărei
identitîţi în felul lor propriu ridică probleme atât pentru activiștii politici, cât și pentru cei civici.
Deasemenea, comunităţile de romi reacţionează și se comportă diferit în relaţie cu comunităţile
majoritare.

Dar, în vreme ce sistemul electoral românesc pare a conduce către o dezbatere despre romi polarizată
"etnic versus civic", Serbia prezintă o imagine mai puţin coerentă și mai nuanţată. Permiteţi-mi să dau
un exemplu foarte prozaic dintr-o experienţă electorală agitată, în care a trebuit să luăm în considerare
două grupuri importante de romi - ortodocșii și machvaya99. Am auzit mai devreme despre prezentarea,
în România, a unui program politic destinat mass-media majoritare, privind aspecte generale, în timp ce
un cântăreţ tradiţional trebuia să atragă audienţa romilor. Dar, în Serbia, n-a fost posibil nici măcar să
fie utilizaţi aceiași muzicieni pentru două grupuri diferite de romi.

În campania electorală din rândul romilor este prea simplist să vorbim despre o "agendă etnică" ca
atare, câtă vreme comunităţile de romi pot avea priorităţi foarte diferite. În unele ţări, accentul a fost
pus pe migraţie, în alte părţi pe gen.

Când activiștii romi din Serbia au fost întrebaţi, săptămâna trecută, cu privire la care politici ar vrea să
fie adăugate celor deja incluse în Deceniul de Incluziune a Romilor, cei vreo douăzeci din jurul mesei au

99
Subgrup de romi lovari din Serbia, denumiți după regiunea Mačva. Romii lovari sunt un subgrup al romilor care
crește, cumpără și vinde cai.
109
fost aproape unanim de acord că aspectele culturale sunt cele mai importante - cum ar fi introducerea
limbii romani în școli . Dar acestea erau doar a doua sau a treia prioritate pentru romii din Macedonia.

O altă dificultate este că limbajul folosit de către militanţii politici și activiștii civici romi în dezbaterea
despre cum să se angajeze în politicile de promovare a identităţii este inutilizabil atunci când vorbim
despre identitate etnică sau Romanipen cu masele. Această nepotrivire se datorează faptului că romii nu
au un stat al lor și sunt, și în prezent, marginalizaţi politic. Dar, în cazul în care romii ar trebui să joace
cartea etnică pentru a avea acces la structurile de putere existente, atunci ei ar putea fi capabili să
folosească instituţiile majoritare pentru a reinterpreta sau a reconstrui identitatea romă pentru mase.

Rolurile politice ale culturii romani

Remus Anghel: Nu există o distincţie clară între asimilarea structurală și asimilarea culturală? Sensul
de asimilare structurală include să ai locuri de muncă adecvate, ca și populaţia majoritară. Pe de altă
parte, în cazul în care există o cultură romă comună, cu căsătorii timpurii și alte elemente și, chiar dacă
anumite grupuri au moduri diferite de înţelegere și interpretare a acestei culturi, situaţia ar putea fi
schimbată prin negocieri. Cultura romilor nu are nimic de-a face cu asimilarea. Noi suntem romi,
suntem foarte bine integraţi și nu avem nimic împotrivă să fim diferiţi faţă de majoritate. Prin urmare
identitatea romă nu este o barieră pentru asimilare structurală. O dezbatere în rândul romilor ar putea
confirma că cultura romilor nu este opusă integrării cu alţi oameni.

Nicolae Gheorghe: Dar este, în aceste zile. Când Nicolae Păun a anunţat că intenţionează să propună un
proiect de lege parlamentar care să incrimineze cerșetoria, Uniunea a Romilor Tradiţionali l-a denunţat
imediat ca trădător al romilor. Această organizaţie a declarat că va fi supus judecăţii Romani Kris și
condamnat ca mahrime [impur, spurcat], cu nici un drept de a-i mai reprezenta pe romi. Așadar, avem
un conflict clar între valorile civice și cele etnice - cultura romani fiind folosită drept armă.

Un alt exemplu în acest sens vine de la al treilea Congres Mondial al Uniunii Internaţionale a Romilor
(IRU), în 1981, la Gottingen. Președinte pe-atunci al IRU era Jan Cibula, un medic rom din Slovacia, dar,
la vremea aceea, trăind la Zurich. Delegaţii sinti au declarat: "Nu putem rămâne în aceeași cameră cu un
medic, pentru că el este, prin definiţie, impur." Așa că s-au retras din IRU, iar Cibula nu a mai fost reales
în funcţia de președinte iar, ulterior, a suferit de depresie. Aici, din nou cultura a fost folosită ca armă
pentru eliminarea unui concurent. Recent, o crimă implicând un tânăr polonez rom a ocupat prima
pagină a ziarelor, când a înjunghiat mortal un tânăr belgian într-o staţie de metrou din Bruxelles, în
scopul de a-i fura telefonul mobil. Făptașul a fugit în Polonia, unde a fost, în cele din urmă, arestat în
casa unei mătuși care-l ascunsese. Când poliţia a întrebat-o de ce nu l-a denunţat, răspunsul ei a fost:
"Nu puteam face asta. Ar fi fost împotriva regulilor noastre rome.”

Deasemenea, dacă te duci la o agenţie de protecţie a copilului sau chiar la poliţie să te plângi de cineva
care este implicat în traficul de copii, înseamnă că încalci codul romilor tradiţionali. Deci, uneori, aceste
cazuri sunt dificil de abordat. În 2004, pentru prima dată, am avut curajul să ridic problema traficului de
persoane în dezbaterea publică, ceea ce i-a împins repede pe unii să vorbească despre declinul valorilor
tradiţionale. Uneori, fete și femei tinere – unele pe la treisprezece ani - sunt traficate în străinătate, sub
pretextul că merg la nunta lor, folosind căsătoria timpurie din rândul romilor tradiţional drept poveste
de acoperire. În realitate, destinaţia lor este piaţa de sex.

A fost o dezbatere foarte aprinsă ce a continuat timp de trei zile. Un tânăr rom din Republica Moldova a
susţinut cu pasiune: "Ne-am abandonat corturile și nomadismul, așa că singura valoare tradiţională care
ne-a rămas este virginitatea mireselor la căsătorie. Dacă ni se ia și asta, nu va mai rămâne nimic care să
ne distingă de oricine altcineva." Așa că am adus într-o batistă albă cu vopsea pe ea și am atârnat-o
lângă un steag al romilor și am spus: "Hai să alegem. Care este simbolul nostru de identitate? Este
drapelul sau batista virginităţii?" Este o dilemă, dar uneori trebuie să facem o opţiune.

110
Jennifer Tanaka: Dacă vorbim despre construirea unei culturi, pur și simplu nu-i adevărat că romii se
sprijină mereu unii pe alţii. Atât în România, cât și în Ungaria, există romi care spun: "Nu s-a mai
întâmplat înainte, dar am mai avut probleme cu furturile în comunitatea noastră." Romi care fură de la
romi! Și ce să mai zicem despre cămătari?! Cum se potrivesc pakiv și Romanipen cu comunităţile de
romi? La un atelier de studiu, Ian Hancock a vorbit despre unele dintre tradiţiile fundamentale păstrate
de căldărarii ce trăiesc în Statele Unite, explicând că acești oameni sunt mai izolaţi decât în România. Iar
ascultătorii săi - un grup de douăzeci și cinci de tineri romi europeni - se uitau unul la altul uimiţi de ce
auzeau.

Deși aceste obiceiuri se află în centrul unei anumite tradiţii, în opinia mea, cultura romani, precum și
identitatea romilor reprezintă o continuitate. Totul a început cu valorile tradiţionale fundamentale și cu
comunităţile aflate în strânsă conexiune, dar acum se extinde la întregul spectru, spre cei care sunt,
poate, bine educaţi și învaţă limba romani, dar sunt complet integraţi și, eventual, mândri că sunt romi,
dorind să se angajeze în promovarea drepturilor și identităţii romilor. Astfel de oameni s-au alăturat
Programului pentru Accesul Romilor (Roma Access Programme). Prin urmare, identitatea trebuie să fie
privită ca o continuitate. Modul în care identitatea romani se împacă cu auto-identificarea, atât ca drept,
cât și ca datorie, ar trebui văzut ca legătură directă cu ideea de identitate romani. Termenul de
"identitate", în acest caz, presupune o semnificaţie vagă și se bazează mai mult pe o legătură perceptivă
și emoţională, mai mult decât pe un set de elemente și valori prescriptive.

Termenii "caracteristici" și "valori", aleși pentru a identifica trăsăturile "exclusive" ale romilor, cum ar fi
limba, cultura, muzica, istoria discriminării etc., ar putea fi, deasemenea, ambigui și ar putea conduce
spre o opinie generală stereotipă despre romi (pe care eu o numesc "cutia" romani). Generalizaţi și
aplicaţi ca etichete, asemenea termeni ar putea deveni chiar o limitare și o restricţie a indivizilor, atât în
sensul identitar (de exemplu, "Sunt eu, oare, un rom tipic?"), cât și în dorinţa de auto-identificare (de
pildă, "Trebuie, oare, să ader la un set de valori și caracteristici și trebuie și eu să afirm public că accept
trăsături pe care nici eu sau familia mea nu le avem?").

Elisabetta Vivaldi: De-a lungul acestei continuităţi, faptul este, deasemenea, relevant pentru sarcinile
de construire a conștiinţei civice și etnice. Acest lucru înseamnă că nu putem doar generaliza.

Željko Jovanović: Cu toţii vorbim despre valori ale romilor, la modul general, dar acestea variază de la
o comunitate la alta. Când m-am alăturat Institutului pentru o Societate Deschisă, toată lumea vorbea
despre valorile OSI. Auzind așa ceva, am citit un manual de OSI, dar nu am găsit nici o menţiune depre
ele. Așa că m-am dus la un centru de documentare OSI, dar căutarea mea acolo a produs același rezultat.
Șase ani mai târziu, s-a întâmplat să iau o carte de George Soros și pe pagina 200 și ceva, am descoperit
fraza: "Niciodată n-am vrut să furnizez o listă de valori. Las societăţile și comunităţile deschise să decidă
care sunt propriile lor valori." Așadar, discuţia noastră mi-a amintit de viziunea lui Soros că ar trebui să
existe un context constructiv în care valorile să poată concura, dar într-un mod care să evite
confruntarea și conflictele armate. Deci, sarcina este să creăm un mediu în care diferite comunităţi
tradiţionale să-și poată păstra autenticitatea în modul în care doresc. Dar în societăţile din zilele noastre
nu există un asemenea context în care nu doar să punem valorile în dezbatere, dar să le și promovăm
prin intermediul instituţiilor publice și unde romii care nu sunt de acord cu rezultatele să-și poată
formula propriile valori. Din păcate, romii sunt în imposibilitatea de a controla aceste structuri.

Nicolae Gheorghe: Vrei să spui activiștii romi. Dar ia cazul bisericilor rome. Romii adventiști au
renunţat la o parte din valorile și obiceiurile lor, în scopul de a adopta ritualul Bisericii Adventiste.

Salomeea Romanescu: Din punctul meu de vedere, a fost neglijată semnificaţia identităţilor multiple.
Ca individ, pot fi mândră că sunt romă, cetăţean român și european, în același timp.
Simţindu-mă aproape de valorile rome nu înseamnă că nu admir și nu accept principiul UE de integrare,
care urmărește să-i aducă pe oamenii împreună într-un cadru de colaborare, pentru a evita concurenţa
ostilă și, în cele din urmă, războiul. Pot recunoaște, deasemenea, valori ale romilor în valorile europene.
111
Cu toate acestea, nu toate valorile rome sunt bune, iar o seamă de alte valori lipsesc, trebuind să le
introducem în cultura noastră. Același lucru este valabil și pentru valorile gadjikane100. Prin urmare,
avem nevoie să selectăm și să ne adaptăm la a trăi în pace, dar aceasta presupune negocieri.

Nicolae Gheorghe: La ce trebuie să renunţăm? Așa cum a spus Željko Jovanović, dacă vrem să ajungem
la armonizare, ar trebui să avem o negociere. La ce parte a culturii romani, așa cum o înţelegem acum, a
Romanipen-ului, ar trebui să renunţăm? Ce suntem dispuși să negociem?
Salomeea Romanescu: Da, e nevoie să analizăm asta. Nu trebuie să improvizăm...

Romi în particular, dar nu în public

Dejan Kolev: Eu susţin că identitatea modernă a romilor ar trebui să fie construită pe renovarea
anumitor valori tradiţionale larg răspândite, care sunt împărtășite de majoritatea grupurilor de romi
(sau chiar de toate), cum ar fi respectul pentru familie și bătrâni, viziunea asupra naturii și
supranaturalului etc. Societăţile moderne (nu numai rome, dar și cele gadje) au nevoie de astfel de
valori și de căutarea lor activă. Prin urmare, romii nu ar trebui să-și abandoneze, ci să-şi modifice
valorile tradiţionale. În acest mod, exemplul de construire a identităţii nativ-americane contemporane
(în SUA, Canada și America Latină) ar putea fi folosit ca model de inspiraţie.

Martin Kovats: Nu cred că întrebarea mea de mai devreme a primit într-adevăr un răspuns. Cred că
există o problemă fundamentală cu care activismul ar trebuie să se confrunte, care este: cum te descurci
cu oameni care sunt romi în particular, dar nu doresc să fie romi în public? Acest lucru ridică probleme
etice, după cum și politice și strategice. Dacă activiștii includ astfel de oameni în discursul lor public –
incluzându-i în rapoarte, numeric, drept parte a populaţiei rome și descriindu-le situaţia –, atunci ei
afectează modul în care aceste persoane sunt percepute public și, prin urmare, influenţează potenţial și
modul în care sunt tratate în public. Dar, dacă anumite comunităţi nu-și afirma identitatea romă pentru
că nu doresc să iasă în public, atunci identificarea lor în acest fel înseamnă că vorbim despre oameni
neimplicaţi, practic, cu nici o responsabilitate. Afectezi modul în care sunt trataţi, dar tu nu-ţi asumi nici
o răspundere pentru oamenii despre care vorbești.

Dacă aș fi vrut să fiu puţin provocator, aș fi spune că acest lucru este aproape ca darea în vileag a cuiva.
E ca și cum cineva ar fi un homosexual fericit la el acasă, dar apoi imaginea sa este distribuită peste tot
pe web sau într-un ziar cu o legendă ce spune: "Această persoană este gay". Dacă ei nu doresc ca
identitatea lor gay să fie făcută publică, aceasta ridică mari probleme etice. Deci, cum se ocupă activiștii
de această dilemă? Ce-aţi făcut până acum ca să se gândească la această problemă?

Nadir Redzepi: Activiștii îi numesc "romi sezonieri" și încercăm să-i convingem că ar trebui să devină
permanent romi.

Martin Kovats: Însă tu încă mai vorbești despre ei, fără participarea și acordul lor.

Nadir Redzepi: Dar noi ne recunoaștem unii pe alţii drept romi. Acești oameni nu ni se alătură și nu e
ușor să-i convingem să se implice mai mult în problemele romilor.

Jennifer Tanaka: Vreau doar să leg această dezbatere pe identităţi publice și private cu unul dintre
subiectele pe care încă nu l-am discutat - discriminare și cetăţenie. I-am descris pe romi ca pe cea mai
mare minoritate din Europa, defavorizată social, suferind de intoleranţă și discriminare structurală sau
folosind termeni asemănători în argumentaţiile dezvoltate. De-a lungul anilor, am reușit să obţinem o
anume recunoaștere a acestei situaţii. Dar problema, care a venit mult mai devreme în discuţie, a fost în
ce măsură am fost eficienţi în combaterea discriminării și în implicarea mișcării în această activitate.
Sau această abordare nu mai este eficace? Așadar, una dintre întrebările mele este: dacă oamenii se

100
Nerome
112
consideră romi la ei acasă și și-au găsit propriul drum de succes în viaţă – chiar dacă încă îi contorizăm
ca parte a celor zece milioane de romi din Europa –, le oferim vreun discurs alternativ? Dezbaterile
noastre anterioare cu privire la identitatea politică, identitatea civică, conștiinţa civică și alte aspecte
conexe au legătură cu situaţia acestor oameni? Sau noi doar le oferim șansa de a fi parte din minoritatea
care suferă cea mai discriminare în Europa, care este obiect al politicilor de incluziune socială și
beneficiar al fondurilor structurale? Ceea ce am încercat să facem la început a fost să creștem gradul de
conștientizare faţă de inegalităţi și nedreptăţi sociale. Dar, ca rezultat, am creat și un limbaj ce a fost
adoptat de instituţii, guverne și, în unele cazuri, de către mass-media şi care se referă, în primul rând, la
un grup extrem de dezavantajat social și, în al doilea rând, la o structură socială care se confruntă cu
discriminarea chiar dincolo de graniţe.
Deci, poate că aceste evoluţii sunt o parte din problema acestei dihotomii, pentru recunoașterea
anumitor tradiţii de familie, copiii fiind mândri de părinţii și bunicii lor și lucruri asemănătoare, toate
având un loc privilegiat în sfera privată. Discuţiile cu tinerii ne arată că eroii lor se află, de fapt, în
interiorul familiei lor. Acestea sunt modele pozitive de oameni care au scăpat din conjuncturile lor
restrictive. Cu toate acestea, în sfera publică, discursul este în întregime despre grupuri dezavantajate.
Deci, probabil, tensiunea dintre public și privat este legată de întrebarea privind ce înseamnă să fii rom.

Martin Kovats: În public.

Jennifer Tanaka: Da, în public.

Ioana Vrăbiescu: Acesta este un punct bine atins, pentru că noi, ca romi, nu putem cere tuturor să iasă
și să fie romi în public. De aceea, activiștii și personalităţile publice servesc drept modele pentru ceilalţi.
Procesul de mutare din punctul de vedere acreditat actual, al unui grup etnic marginalizat și victimizat,
către acceptarea de către societatea largă, în contextul în care romii nu ar trebui să sufere de
discriminare, va necesita, în mod inevitabil, mult timp. După cum s-a menţionat deja, acest lucru este
comparabil cu situaţia homosexualilor, în care nu li se poate cere tuturor homosexualilor să-și afirme
public orientarea sexuală și apoi să spui că, pe viitor, ei nu vor avea de suferit din pricina discriminării.

Željko Jovanović: De-a lungul anilor, am văzut mulţi romi profitând de oportunităţile oferite de
măsurile afirmative și de sprijinul donatorilor, cum ar fi locuri de muncă sau consolidarea capacităţii
de-a construi o carieră. După aceea, unii dintre ei s-au rușinat pentru identitatea lor și au evitat
implicarea în problemele romilor. Cred că problema are mai multe straturi și am citit recent o carte
despre emanciparea evreilor în timpul secolului al XIX-lea, când a existat un fenomen similar. Conform
acestui studiu, au existat diferite modele și strategii de emancipare în fiecare ţară, astfel încât, probabil,
și în termeni referitori la mișcarea romilor, s-ar putea să fie necesare diferite strategii pentru a face faţă
provocărilor cu care se confruntă romii în toate cele douăzeci și șapte de state membre ale UE. După
părerea mea, oamenii cântăresc, uneori, potenţialele recompense și consecinţe negative atunci când iau
decizii cu privire la a fi romi acasă și în public sau când profită de avantajul de a fi romi, iar după aceea
nu mai sunt. Ei se gândesc la ce ar putea câștiga declarându-și identitatea și la ce ar putea pierde. O
abordare ar fi ca romii să-și declare identitatea într-o societate fără discriminare. Doar că nu credem că
există o astfel de societate. O altă strategie ar fi să se ofere oportunităţi structurate pentru a-i aduce
înapoi pe cei care au plecat din comunitatea de romi și, în același timp, sunt dispuși să-și demonstreze
atașamentul și disponibilitatea faţă de comunitate.

Pe aceste coordonate au fost introduse noi iniţiative destinate romilor ce au obţinut beneficii din partea
OSI, din perspectiva carierelor private, în scopul de a fi recrutaţi în mișcarea romilor. Deci, deși au
părăsit comunitatea, le-am sugerat că ar trebui să vorbească în numele ei. Aceasta a fost o încercare de-
a crea obligaţii comune, bazate pe limbă și istorie, fără referire la problema valorilor culturale.

În experienţa noastră de activiști, tânăra generaţie respinge ideea de a trebui să aleagă între identitate
etnică și cetăţenie. Unii dintre cei care au participat școlile de masă și au obţinut o diplomă de
învăţământ secundar sau chiar o diplomă universitară s-au împrietenit cu colegii neromi, dar nici nu
113
vor să renunţe la identitatea lor. Ei au nevoie să se simtă atât romi, cât și cetăţeni. Problema este că, în
realitate, societatea nu acceptă conceptul identităţii duble sau multiple, să fii atât sârb, cât și rom, ori
ambele, român și rom. Acest lucru poate produce, deasemenea, probleme în rândul copiilor proveniţi
din căsătorii mixte, în care unul dintre părinţi este rom. Pentru cei mai mulţi romi care au părăsit
comunitatea nu există oportunităţi structurate pentru întoarcerea acasă. Nici educaţia, nici mass-media
nu oferă încurajări ca să rămâi rom, ba chiar dimpotrivă. Dar pentru cei pe care îi putem recruta în
mișcare, în termeni de politizare a identităţii lor ca romi, putem să luăm măsuri suplimentare și, poate,
să salvăm aceste generaţii.

Prin intermediul unei reacţii în lanţ, s-ar putea încerca influenţarea sistemului, politica și politicile, în
scopul de a-i încuraja și pe alţii să-și asume identitatea romă. Dar această identitate va fi însoţită de
cetăţenie, deoarece, așa cum am spus, generaţiile mai tinere nu doresc să aleagă între cele două.

Alte două probleme sunt foarte strâns legate de conceptul de identitate. A vorbi despre identitate - la
singular -, mai degrabă decât despre identităţile romilor, înseamnă o limitare a opţiunilor în cadrul
comunităţii rome. Mai mult decât atât, chiar a vorbi despre identităţile rome - la plural – presupune
excluderea celor care doresc să-și asume și identitatea de cetăţean. Prin urmare, este nevoie de un alt
tip de discuţie pentru a clarifica aceste aspecte.

Gwendolyn Albert: Cartea lui Martin Kovats susţine că politica de identitate romă poate fi "progresivă"
doar dacă se dezvoltă în afara focalizării pe identitatea romă și găsește teren comun cu neromii. Nu
înţeleg de ce el consideră că identitatea romilor și crearea unui teren comun cu neromii se exclud
reciproc.

Iulius Rostaș: Am vorbit deja despre cele trei componente ale identităţii romilor - ţigan, rom
tradiţional și rom emancipat - și, schematic, acestea pot fi conceptualizate ca trei cercuri concentrice.

Cel mai intim cerc constă din romii tradiţionali, pentru că graniţele comunităţii lor sunt foarte strict
prestabilite, însemnând membrii care vorbesc Romanes101 și respectă Romanipen-ul. Cu toate acestea,
romii tradiţionali afirmă, uneori, că comunitatea romă este alcătuită din zece milioane de membri, ceea
ce - având în vedere propriile lor criterii foarte restrictive de acceptare - reprezintă o contradicţie
totală.

Romii politic constituiţi formează un cerc mai larg, căci limitele de includere sunt mai flexibile. Aici, să
vorbești romanes nu mai este esenţial, dar există așteptări legate de inteligenţă sau, mai curând, de
conștientizare politică.

În cele din urmă, cea mai mare cerc este al ţiganilor - identitate impusă de străini, în întregime pe baza
de percepţiilor privind culoarea pielii, modul în care oamenii se îmbracă și vorbesc, locul în care trăiesc
și așa mai departe.

Totuși, anumite grupuri sunt ignorate, precum romii care s-au asimilat cu succes, de pildă stelele din
fotbal și personalităţile promovate de televiziune, care nu și-au declarat identitatea etnică, pentru că nu
vor să fie asociaţi cu romii.

Dar activiștii nu au încercat să înţeleagă de ce se comportă astfel, deși era evident că – în calitate de
interpreţi de succes – au adoptat decizii raţionale într-un teritoriu unde imaginea lor este importantă și
unde ar fi avut de suferit dacă ar fi fost asociaţi cu criminali și cazuri sociale problemă. Prin urmare,
acești romi de succes ajung pe marginea exterioară a celui mai mare cerc, deși rămân bine conectaţi,
posedă cunoștinţe și ar putea oferi, eventual, resurse financiare pentru mișcarea romilor, dacă li s-ar
oferi stimulente simbolice. Este ceea ce activiștii n-au reușit să facă.

101
În limba romani (dar literal, la modul romani).
114
De fapt, activiștii romi nu au o viziune despre emanciparea romilor. Pentru mulţi activiști, tot ce li s-a
întâmplat s-a datorat faptului că erau romi. Ei cred: n-am reușit la acel examen sau n-am obţinut slujba
asta doar pentru că sunt rom.

Totuși, deși identitatea joacă un rol semnificativ în anumite contexte, în altele este complet absentă.
Dacă mă duc la discotecă seara, nu merg ca rom. Mă duc ca persoană - să mă distrez. Dar, pentru un
număr semnificativ de romi, activismul a devenit o cale de emancipare și chiar un soi de terapie: "Mi-am
depășit cu succes complexul că sunt ţigan sau că sunt de etnie romă, iar acum iată-mă în arena publică,
supra-afirmându-mi cu mândrie identitatea etnică."

Și totuși, mai există și altă cale de emancipare. Unii oameni, care nu-și pot depăși aceste tipuri de
complexe sau care se confruntă până la ele în mod diferit, vor să se distanţeze de romi. Pentru ei,
aceasta este emancipare prin atomizare - prin desprinderea din grup, spunându-și că, de vreme ce sunt
urbanizaţi, nu mai doresc să-și viziteze rudele din satul natal sau să fie asociaţi cu romii.

Cu toate acestea, este foarte important să examinăm modul în care diferitele elemente ale identităţii
romilor au impact asupra diferitelor grupuri de romi, în scopul de a obţine o mai bună înţelegere a
felului în care identitatea funcţionează în sfera publică.

De exemplu, identitatea romă construită social, ca proiect politic, este total irelevantă pentru unele
comunităţi de romi, precum gaborii. Lor nu le pasă de astfel de lucruri, câtă vreme au propriile realizări.
Și-au descoperit propria nișă economică și nu depind de consolidarea identităţii. Alţii – muzicieni cum
sunt lăutarii – resping în mod deschis această nouă identitate, care le ameninţă, de fapt, mijloacele lor
de trai. Dacă ar face publicitate pentru muzica romă, aproape nimeni nu ar veni la concertul lor,
deoarece publicul larg știe despre muzica ţigănească - nu despre muzica romă. Pentru ei, ţigan este un
brand pe care-l comercializează.

Probleme de gen
Identitatea romă: o perspectivă de gen
Ioana Vrăbiescu: Aș dori să încep prin a oferi o provocare simplă pentru toată lumea de aici. Cum
poate o perspectivă de gen să fie încorporată în consideraţiile lui Nicolae Gheorghe privind construirea
identităţii rome? Mai precis, cum poate fi pusă identitatea romă în relaţie cu femeile? Cel mai frecvent
stereotip privind femeile rome este despre modul în care sunt tratate, dar care este locul lor într-o astfel
de explicaţie? Poate suna naiv să vorbesc în acest fel, dar n-am auzit pe nimeni să menţioneze acest
subiect. Poate pentru că ne temem de emascularea romilor, deoarece principiul masculin se află în
centrul identităţii romilor. Dar atunci când se construiește o identitate romă, n-ar trebui să evităm să
luăm în considerare perspectiva de gen.

Nicolae Gheorghe: Deci, spui, de fapt, că nici unul dintre documentele noastre de bază nu abordează, în
mod explicit, acest subiect și că răscrucile de gen, de clasă și de rasă nu sunt suficient de dezvoltate în
textele noastre sau nu apare deloc. Ceea ce amânouă sugeraţi, tu, prin lucrarea ta, și Salomeea
Romanescu, este că simţiţi, prin însuși faptul că sunteţi femei, că scrieţi din perspectiva unor femei
rome. Eu însă resping ipoteza că, din pricină că cineva este femeie sau bărbat, el adoptă automat o
perspectivă feminină sau masculină. Scopul meu este să gândim ca fiinţă umană, nu ca bărbat. Desigur,
accept dreptul tău la o perspectivă proprie și vreau ca toată lumea să accepte provocarea ta, dar ca
gânditori și colegi ce încercăm să introducem o perspectivă de gen sau o perspectivă feministă în
discursul nostru. Și, de aceea, primesc cu bucurie contribuţii la text de la voi, căci sunt produse ale
minţilor - ale minţilor voastre.

Ioana Vrăbiescu: Nu conteaza cine contribuie la construirea identităţii romilor, dar ei ar trebui să
adopte și o perspectivă de gen și să ţină cont de rolurile de gen. Dar unde sunt rolurile de gen în textele
care discută identitatea?
115
Christian Petry: Poţi da câteva exemple de locuri în care crezi că textele de bază sunt părtinitoare în
omiterea unei perspective de gen?

Ioana Vrăbiescu: Ei bine, în dicuţia despre asimilarea romilor în timpul epocii comuniste în România.
La acel punct, ar fi trebuit spus că femeile tinere, muncitoare în fabrici, munceau, în același timp, și
acasă.

Nadir Redzepi: Am fost, de multe ori, criticat că nu sunt suficient de sensibil la discuţiile de gen. Doar
că cele mai multe probleme legate de romi se referă la întreaga populaţie de etnie romă, care include
atât bărbaţii, cât și femeile. Prin urmare, o perspectivă de gen este inadecvată, în asemenea cazuri.

În cadrul mișcării romani, organizaţiile de femei sunt cele care insistă pe introducerea aspectelor de
gen, dar înţelese ca o problemă a femeilor, deși ar trebui să implice ambele sexe. Prin urmare, n-am fost
niciodată invitaţi să discutăm relaţia dintre bărbaţii romi și femeile rome. Aceste organizaţii au abordat
problemele dificile pe cont propriu, dând vina, în parte, pe tradiţiile romilor și, parţial, pe factori socio-
economici și de altă natură. Analiza lor a fost destul de rezonabilă, dar, întotdeauna, au operat
independent și nu s-au apropiat de mișcarea generală a romilor, pentru a acţiona împreună.

Ioana Vrăbiescu: O analiză de gen subliniază inegalităţile dintre femei și bărbaţi în societate socialistă
și procesul de consolidare a unui alt sistem discriminatoriu pe criterii de gen. Tocmai descriind
perioada post-socialistă, viziunea [lui Andras Biro] despre femeile activiste rome este una melancolică,
romantică și nu manifestă o vădită înţelegere pentru gânditorii feminiști romi. Ordinea post-socialistă
(în România) constă în "procesele de diferenţiere socială și mecanismele culturale care le stau la bază,
ce produc și legitimează ierarhiile nou constituite" (Vincze), inclusiv noul mod de discriminare de gen.
De aceea, o mai mare atenţie trebuie acordată gânditorilor romi, mai ales atunci când comentează
activismul și activiștii romi.

Nadir Redzepi: Și acesta este motivul pentru care mișcarea feministă romă a fost lăsată în urmă, iar
acum se găsește într-o poziţie dezavantajată. Am încercat deja să conving aceste femei de etnie romă că
sunt o parte foarte importantă a întregii mișcări a romilor, în special în legătură cu rolul lor crucial de
primi educatori ai copiilor noștri.

Un studiu despre copiii de zece ani publicat recent a arătat că copiii romi se văd ca inferiori și având un
statut inferior. Acest lucru este opusul altor grupuri etnice, care se consideră mai bine situate decât
ceilalţi. Această problemă provine din modul în care femeile rome își cresc copiii. Ar trebui să avem
acest tip de dezbatere, dar, în afară de aceste două doamne, eu nu văd alte femei activiste rome
prezente aici. Le-am invitat?

Ioana Vrăbiescu: Aceasta este exact și opinia mea. Deși este adevărat că trebuie să fii femeie ca să poţi
vorbi despre femeile rome, o perspectivă de gen, mai presus de toate, implică femei, bărbaţi și relaţiile
lor în cadrul comunităţii.

Deci, ori de câte ori analizaţi sau vreţi să vorbim despre identitate, va trebui să luaţi în considerare
rolurile de gen din comunitate. Dacă ignoraţi perspectiva de gen, faceţi pur și simplu abstracţie de femei
și rolurile de gen. Vă asumaţi că totul este înţeles, dar nimic nu poate fi înţeles în felul acesta, atunci
când vorbim despre identitate.

Nadir Redzepi: Nu, nu este adevărat că ignorăm perspectiva de gen, pentru că munca noastră este
dedicată ambelor genuri. De departe mai multe fete decât băieţi iau parte la anumite activităţi de-ale
noastre.

116
Ioana Vrăbiescu: Nu, nu asta e ceea ce vreau să spun - este o problemă privind felul în care ai vorbit
despre identitate. Dacă ignoraţi genul, în ipoteza că rolurile de gen sunt binecunoscute, puteţi fi ușor
acuzaţi de adoptarea stereotipurilor. Ai spus că "femeile de etnie romă sunt educatori ai copiilor nostri”,
dar de ce n-ar trebui ca femeile și bărbaţii de etnie romă, împreună, să fie educatorii copiilor romi?
Situaţia aceasta nu trebuie luată ca bătută în cuie.

Nadir Redzepi: Am spus "primii educatori".

Ioana Vrăbiescu: Da, dar asta este o afirmaţie, nu o analiză.

Perspectiva de gen și discursul accesibil

Iulius Rostaș: Aș vrea să pun accent pe faptul că colegele femei activiste rome introduc adesea
perspectiva de gen prin prezentarea problemelor, folosind forme abstracte, intelectualizate de discurs
care nu au prea mult sens pentru oamenii obișnuiţi din comunităţile de romi.
O abordare mai accesibilă ar fi să începem cu exemple care să preia punctul de vedere al femeilor rome
și rolurile lor în comunitate. Acestea nu este nevoie să fie roluri tradiţionale. De fapt, aceste roluri au
suferit transformări în diferite contexte. Îmi bazez comentariile pe observarea câtorva familii de romi
din România și ceea ce s-a întâmplat după ce s-au mutat în Spania. În România, femeile n-au fost puse în
valoare, în sensul că orice muncă au făcut - în și în jurul casei sau prin vecini pentru a cumpăra alimente
- nu era considerată ca muncă. Doar bărbaţii erau priviţi ca procurând bani și erau atotputernici, putând
decide orice. Când aceste familii s-au mutat în Spania, condiţiile s-au schimbat - mai ales acum, cu criza,
când bărbaţii și-au pierdut locurile de muncă. Astfel, femeile au devenit, în schimb, susţinători de
familie -, dar tot de la ele se aștepta să facă și treburile casnice.

Un alt caz a implicat sensibila problemă a violenţei în familie. Aceasta era larg răspândită în România,
unde bărbaţii își loveau soţiile ca fapt curent, iar ceilalţi ignorau asemenea situaţii, văzându-și de treaba
lor. Însă, în Spania, când s-au produs astfel de incidente, poliţia a intervenit și chiar i-a arestat pe soţii
romi, provocând consternare printre romi, aceştia neputând înţelege cum este posibil așa ceva.

Will Guy: Și eu am văzut un exemplu de schimbare bruscă în rolurile femeilor, atunci când fac cercetări
printre travellers în Scoţia. Femeilor travellers nu li s-a permis niciodată să conducă mașinile - căci soţii
lor se temeau că ar putea fugi pentru a avea aventuri cu alţi bărbaţi. Dar când bărbaţii au început să-și
piardă permisele din cauza condamnărilor pentru conducere în stare de ebrietate, au fost nevoiţi să le
ceară femeilor să conducă mașinile. Acest lucru a inversat situaţia de putere în cadrul familiei - nu
complet, dar a produs o imensă diferenţă.

Iulius Rostaș: Exemple ca acestea nu doar că fac mai ușor inteligibile problemele de bază, dar îi
încurajează pe romi să accepte roluri diferite pentru persoanele de etnie romă - bărbaţi și femei - în
relaţiile cu statul și funcţionarii, precum și dintre ele. Deasemenea, seridică întrebarea: Cum ar putea
femeile și bărbaţii romi să fie redefiniţi în termeni mai echitabili? Deasemenea, ele arată limpede că,
dacă obiectivul este integrarea romilor în societatea majoritară, ar fi imposibil să se așeze doar bărbaţii
romi și gadjei la masa negocierilor. Și femeile rome ar trebui să aibă locurile lor ca negociatori deplini.
Acesta este felul în care văd perspectiva de gen încorporată în problematica romă.

Cadrul pentru discutarea ierarhiilor

Christian Petry: Pot să le reamintesc tuturor că discuţia ar trebui să se refere la textele de bază. Până în
prezent, doar un singur exemplu - despre perioada comunistă - a fost invocat cu privire la lipsa din texte
a unei perspective de gen. Problema dezbaterii în prezent este că ne confruntăm cu un perete solid, cu
nici o ușă sau fereastră prin care să scăpăm. Întrebarea imediată este aceasta: Unde lipsa unui limbaj
sensibil la gen ar falsifica ceea ce este scris în aceste texte?

117
Ioana Vrăbiescu: Răspunsul meu este că textele abordează, pur și simplu uniform, cultura și etnicii
romi, astfel încât perpetuează inegalităţile prin faptul că nu dezvăluie diferitele structuri de
discriminare, inclusiv cea a rolurilor de gen.

Nicolae Gheorghe: Având în vedere astfel de critici, aș dori să se adauge un paragraf la secţiunea
privind cultura romani din lucrarea mea, pentru a-mi clarifica poziţia. Mai devreme, am fost foarte
impresionat de teza de doctorat a Elisabethei Tauber, care a revizuit toată literatura sociologică și
antropologică despre romi. Studiul ei a adoptat abordarea sociologului francez Louis Dumont, care a
studiat sistemele de caste din India și le-a comparat cu societăţile occidentale, care – teoretic, cel puţin -
sunt organizate pe principiul egalitarist. Dumont clasifică aceste tipuri ideale, respectiv, ca homo
hierarchicus, spre deosebire de homo egalitarius. După acest model, Elisabeth Tauber a susţinut că - în
funcţie de convingerile lor cu privire la ceea ce este pur și ceea ce este impur - societatea și mentalitatea
rome sunt ierarhice, separându-l pe Dumnezeu de omenire, pe tineri de vârstnici, pe bărbaţi de femei.
Din această perspectivă, societatea tradiţională a romilor este în totală contradicţie cu modelul egalitar
al societăţii europene. Această analiză, bazată pe cercetări riguroase, mi-a spus o mulţime de lucruri
despre organizarea socială romani. Așa cum explică lucrarea mea, eforturile de a reinventa bulibasha
rom [lider local tradiţional], vajda rom [șef, voievod] și krisatorii romi [krisinitor - judecător] încearcă să
aducă, în societăţile democratice de astăzi, figuri ale unei culturi extrem de ierarhice. Deși romii salută
adesea asemenea iniţiative și menţinerea tradiţiei, autenticităţii și culturii, aceasta este o contradicţie.

În mod similar, sper că, și în ceea ce privește genul, vom ajunge să contestăm acest model ierarhic de
organizare.

Nu pot contesta conceptul de Dumnezeu în cultura tradiţională romani, dar pot contesta relaţia
ierarhică dintre bărbat și femeie în viaţa de zi cu zi și în societatea romilor și, deasemenea, consecinţele
acestei ierarhii. Astfel că sunt de acord cu toţi colegii noștri care ţin să atragă atenţia cu privire la
patriarhat, autoritarism și subordonarea femeilor. Cu toate acestea, cred că, în viitor, dovezile relevante
și criticile ar trebui să fie puse într-un cadru precum cel descris de Elisabeth Tauber, deși, desigur, acest
lucru nu este singurul cadru posibil.

O primăvară a romilor? Potenţial pentru o revoluţie culturală

Nicolae Gheorghe: Aș dori, la un moment dat, să vedem o revoluţie în societatea romilor către
democraţie. Andras Biro a întrebat: "Cum putem construi democraţia în comunităţi de romi izolate sau
chiar în cadrul familiilor rome?" Aceasta poate veni doar prin schimbarea modelelor ierarhice - inclusiv
a rolurilor de gen - care sunt adânc înrădăcinate într-o societate pe care altfel o descriem ca
marginalizată, exclusă și discriminată. Această contradicţie trebuie evidenţiată mai clar în discuţie.

Poate că o abordare conștientă de gen sau o abordare feministă ar putea fi calea de promovare a
schimbării. În Italia, femeile au fost cele care au început să denunţe mafia, provocând o luptă mult mai
largă împotriva acesteia.

Sper ca, la un moment dat, să existe unele femei rome curajoase care să-i denunţe pe mafioţii noștri
romi - traficanţi, cei care exploatează bărbaţi, femei și copii. Așteptăm încă o asemenea rebeliune de la
aceste femei, care sunt aspru, brutal și sălbatic exploatate, atât de bărbaţi, cât și de femei.

Există mame-soacre care le exploatează pe femeile tinere. Lucrul acesta nu-l fac numai bărbaţii. Am
vorbit despre fete tinere care sunt victime ale căsătoriilor timpurii, dar trebuie știut, deasemenea, că și
băieţii romi tineri sunt victime ale acestei practici. Dacă un băiat de zece sau unsprezece ani nu reușește
să obţină erecţie în noaptea nunţii și, prin urmare, nu este capabil să pătrundă himenul și să dovedească
virginitatea miresei, el ajunge complet proscris. Este traumatizat de tatăl său și de întreaga familie -
pentru că nu poate face treaba unui bărbat -, iar prejudiciul psihologic rezultat poate dura pentru tot
restul vieţii sale. Eu personal cunosc astfel de cazuri. Există, prin urmare, medici ce administrează

118
injecţii pentru a stimula erecţii induse chimic. Desigur, fetele sunt mult mai des victime ale obiceiurilor
legate de căsătoriile timpurii.

Așadar, o perspectivă echilibrată de gen ar trebui să includă, deasemenea, discuţii despre astfel de
practici. Sunt de acord cu Nadir că, în calitate de activiști, indiferent dacă bărbaţi sau femei, avem un
interes comun în democratizarea societăţilor rome, în promovarea relaţiilor de egalitate și într-o
abordare umanistă atât pentru fete, cât și pentru băieţi.

Christian Petry: Mulţumesc, Nicolae. Speraţi într-o Primăvară Romă, iar Nadir Redzepi spune că
aceasta se petrece deja. Dar, dacă vorbim despre discriminare, atunci stereotipurile de gen privind
femeile rome sunt un foarte bun exemplu în acest sens. Dacă sunt tinere, sunt descrise ca frumoase, iar
dacă sunt bătrâne, ca vrăjitoare. Aici anti-ţigănismul arată diferit, după cum este vorba despre femei sau
despre bărbaţi. Și romii înșiși practică discriminarea bazată pe stereotipuri, cum este cazul mireselor
sinti, obligate să respecte obiceiurile tradiţionale.

Exista cazuri de femei sinti tinere care trebuie să ascundă faptul că sunt absolvente de facultate, pentru
a fi acceptate să se căsătorească cu un soţ sinti. Prin urmare, inegalităţile trebuie să fie identificate.

Béla Rácz: În timp ce eu sunt parţial de acord că avem nevoie de un limbaj nou, adecvat, pentru a
discuta diferite subiecte, precum și unii cu ceilalţi, totuși, trebuie să fim atenţi cu subiecte sensibile, cum
sunt criminalitatea și căsătoriile timpurii, căci partidele de extremă dreaptă sau un primar lipsit de
educaţie pot exploata acestea ca să-și servească propriile interese. Cred că este nevoie să alegem modul
corect de a discuta astfel de chestiuni și să știm ce dorim să realizăm atunci când vorbim deschis, lăsând
deoparte contextul etnic.

Ioana Vrăbiescu: Dacă oamenii se întreabă de ce personalităţi rome nu-și recunosc deschis identitatea,
pentru femeile rome este cu mult mai greu. Căci femeile sunt deja discriminate în societatea majoritară,
femeile rome au un prag în plus de trecut ca să poată vorbi în public. Aceasta nu este, prin urmare, o
chestiune de discriminare în comunităţile rome. Totuși, din moment ce societatea majoritară
discriminează femeile, romii vor copia, pur și simplu, modelul și-și vor discrimina și ei femeile. Așadar,
atunci când vorbim despre construirea identităţii rome, este necesar, înainte de toate, să ţinem seamă
de situaţia femeilor rome, pentru că ea reflectă situaţia din societatea largă. Nu este posibil doar să spui
că societatea a romilor este tradiţional ierarhică, căci această situaţie a fost deja impusă din exterior.

Rasismul este structurat pe genuri, pentru că societatea majoritară este deja structurată pe genuri. Toţi
cei care copiază acel model își discriminează de două ori femeile. De aceea textele, atunci când nu iau în
considerare aspectul de gen și se adresează, pur și simplu uniform culturii rome sau etnicilor romi,
discriminează, dar într-un mod diferit. Prin urmare, ele perpetuează inegalităţile tocmai pentru că nu
dezvăluie diferitele structuri de discriminare, inclusiv cea a rolurilor de gen. Aceasta este structura prin
care discriminarea se multiplică în mintea noastră și, desigur, în politică. Este important modul în care
construiești un discurs de identitate, în scopul de a avea efect politic după aceea.

András Bíró: Voi începe cu acest bine-cunoscut proverb arab vechi: "Te-ai trezit. Ţi-ai bătut soţia. Dacă
nu știi de ce, ea știe." Aceasta este cultura macho clasică care este, în special, dominată de structuri pre-
moderne. Cu toate astea, nu sunt de acord că modelul minorităţii rome este o imitaţie a modelului
majoritar. Ele există în paralel, astfel încât nu a fost nevoie de imitaţie, deoarece au coexistat
dintotdeauna.

În timp ce astfel de atitudini și comportamente pot fi găsite și printre bulgari, români și maghiari și alţi
romi, cei douăzeci de ani de experienţă în lucrul cu romii mi-au dezvăluit o structură de putere macho,
nedemocratică și într-adevăr pre-modernă. Acesta este un subiect controversat, deoarece este privit ca
făcând parte din "cultura romilor" și chiar apreciat ca atare. Din acest motiv, neromii se tem, de multe
ori, să critice, de pildă ca într-un film despre comunitatea vlahă din Ungaria, făcut de un activist nerom,
119
în care femeile vlahe sunt lăsate să vorbească despre sine. Când o femeie, absolventă de universitate, a
evidenţiat foarte clar că bărbatul este persoana importantă, nu există vreun comentariu sau vreo critică
din partea realizatorilor filmului. Deci, construirea statutului și conștiinţei civice pornind de la o bază
etnică deschide problema conexiunii dintre valorile moderne ale cetăţeniei, bazate pe drepturile omului
- un concept egalitarist –, și modul tradiţional al romilor de a le trata pe femei. Prin urmare este esenţial
să legăm problema egalităţii de gen cu cetăţenia, precum și cu identitatea etnică.

Rolul femeilor rome în negocierile cu instituţiile

Jennifer Tanaka: Și eu cred că există o confuzie între drepturile femeilor și perspectiva de gen. Când
discutăm de construirea cetăţeniei, lucrul ce ar putea fi adăugat din perspectiva de gen privește anumite
roluri. Aceasta ar putea da rezultate, deoarece femeile rome au fost, de cele mai multe ori, cele care
tratau cu instituţii precum școlile și autorităţile locale.

Iar când vorbim despre o perspectivă de gen, nu este vorba despre rolul femeilor per se (în sine), ci
despre examinarea diferitelor roluri și despre cum ar fi posibil să se construiască pornind de la aceste
roluri. Prin urmare, luând în considerare cetăţenia și identitatea și organizând comunităţile la nivel
local, trebuie să recunoaștem că, prin intermediul femeilor, putem avea un acces mai direct.

Will Guy: Suntem obligaţi să ne gândim la ce implicaţii au toate aceste subiecte pentru activiști. Prin
urmare, susţin foarte tare poziţia exprimată de Jennifer Tanaka în acest sens. Bazat pe propria mea
experienţă în proiecte pentru romi în mai multe ţări - acum femeile sunt cele care interacţionează cel
mai frecvent cu autorităţile civile și, prin aceste mijloace, câștigă puteri noi în schimbarea
circumstanţelor din familiile și comunităţilor lor. Acest lucru este cel mai evident în Spania, unde
femeile sunt privite ca nucleu al familiei, ţinând-o unită. Practicienii ONG-iști din Spania constată că
proiectele par a se derula mai bine atunci când femeile sunt abordate și implicate. Acest lucru este
valabil pentru proiecte ce vizează îmbunătăţirea stării de sănătate de familie - poate un exemplu destul
de stereotip –, dar, de asemenea, și pentru ocuparea forţei de muncă, atunci când anumite proiecte
încurajează femeile să lucreze în afara căminului.

Din cauza situaţiei economice dificile din zilele noastre, perspectivele pentru femeile rome se
îmbunătăţesc, comparativ cu cele ale bărbaţilor lor. Acest lucru înseamnă că femeile vor juca un rol mai
important în viitor - în mod inevitabil graţie circumstanţelor în schimbare.

László Fosztó: Mi-ar plăcea să compar activiștii romi, bărbaţi și femei, care acţionează ca mediatori în
relaţiile cu autorităţile și instituţiile civile. Activiștii bărbaţi au tendinţa să-și asume un rol public mult
mai vizibil, în timp ce femeile sunt foarte diferite și, probabil, au mult mai multă influenţă asupra
comunităţilor decât bărbaţii ce vorbesc în parlament sau în forumuri ale romilor și travellers
(nomazilor).

András Bíró: Experienţa mea de lucru cu ONG-urile rome îmi arată că femeile cu funcţii de răspundere
își iau, de obicei, locurile de muncă mai în serios decât bărbaţii și lucrează mai conștiincios. Și nu
vorbesc doar despre un singur caz. Când femeile rome depășesc obstacolele și devin lideri - ori chiar
primari, existând însă un singur exemplu, în Ungaria –, ele își asumă mai multă responsabilitate decât
omologii lor bărbaţi. Capacitatea femeilor de-a ţine seama de alţii, absentă la bărbaţi, înseamnă că ele
ajung lideri mai democratici decât bărbaţii. Această dinamică pozitivă reprezintă, probabil, un punct
strategic pentru dezvoltarea activismului rom. Prin urmare, formarea și dezvoltarea carierei activiștilor
ar trebui să ia în considerare aspectele de gen, ca factor constructiv și eliberator.

Cetăţenie pentru romi: combaterea discriminării

O perspectivă la nivel european
Nicolae Gheorghe: Un leitmotiv al celor două zile de dezbateri ale noastre a fost cum să ne mișcăm
dincolo de limitarea conceptelor de identitate. În discuţiile de mai devreme, acestea au fost asemănate
120
cu niște cercuri concentrice, dar Elisabetta Vivaldi a preferat metafora cutiilor, întrucât exprimă mai
sugestiv natura constrângătoare a unor astfel de identităţi și ridică problema modului în care se poate
scăpa de limitările lor.

Dar concentrarea anterioară pe "activiștii romi din Europa Centrală și de Est" - nu numai la conferinţa
noastră, dar și în discursul din ultimii douăzeci de ani - este o astfel de cutie constrictivă. Aș prefera o
perspectivă mai largă, ţinând seama de activiștii romi din întreaga Europă.

Juan Ramirez Heredia în Spania, Dominique Steinberger în Franţa și Romani Rose în Germania sunt
exemple de activiști romi și politicieni care au adoptat abordări diferite faţă de ale omologilor lor din
Europa Centrală și de Est. Dominique Steinberger, cu un concept republican de cetăţenie, nu are îndoieli
cu privire la statutul său de cetăţean francez, fiind, în același timp, și rom. În mod similar, Romani Rose
este un Deutscher Bürger, un cetăţean german, iar al său Zentralrat Deutscher Sinti und Roma [Consiliul
Central al Romilor și Sinti din Germania] primește sprijin din partea statului german. El poate fi atât
sinti, cât și german, deoarece conceptul de cetăţenie în Germania este construit diferit decât în România
sau Ungaria, unde cetăţenia și etnia sunt contopite. Deasemenea, gitanos din Andaluzia se simt andaluzi,
cu identitate locală puternică, de care sunt foarte mândri. Ei afirmă că sunt gitanos, un pueblo [popor,
populaţie] din Spania și că sunt cetăţeni spanioli, dar, deasemenea, fac parte din populaţia romilor din
Europa. În același timp, ei sunt recunoscuţi de alţi spanioli drept andaluzi autentici.

Felurite niveluri de identificare sunt implicate și, prin urmare, este important să examinăm diversele
moduri în care este construită cetăţenia în diferite ţări. Pentru a permite persoanelor să fie atât romi,
cât și români ar trebuie să se ajungă la un fel de cetăţenie ca în Statele Unite, în cazul în care este posibil
să fii "american compus". Deci, în Europa Centrală și de Est, oamenii ar putea fi "macedonean-rom" sau
"român-rom", cu cetăţenie și identitatea puternică, iar cu cel de-al doilea element, cel de după cratimă,
unul mai slab.

Există un motiv pentru care discursul anterior s-a concentrat exclusiv pe Europa Centrală și de Est,
acela că, din motive politice, UE a dorit să trateze problemele romilor ca o problemă limitată la ţările
candidate și noile state membre. Cu toate acestea, activiștii romi au fost acuzaţi de complicitate la
această interpretare, deoarece au beneficiat de ea prin posibilitatea de a-și promova propriile interese.
Ei au obţinut resurse, așa că a fost și o problemă legată de finanţări.

Totuși există riscul ca, dacă se menţine această focalizare predominantă pe romii din Europa Centrală și
de Est, activiștii romi să cadă în propria lor capcană. Ei au nevoie să-și lărgească concepţia restrictivă
despre romi, incluzându-i pe sinti, gitanos și zingari, dar, deasemenea, ţinând cont și de experienţa
grupurilor din Europa de Vest. Această lărgire a perspectivelor nu trebuie să se facă doar în termeni
teritoriali, ci și peste generaţii.

Livia Plaks: Motivul pentru care noi și alţii ne-am concentrat pe Europa Centrală și de Est este că
răspundeam valului de violenţă care mătura întreaga regiune, după prăbușirea regimului comunist,
când romii deveniseră principala ţintă.

Nicolae Gheorghe: Totuși, perspectivele noastre ar trebui extinse prin prioritizarea discursului cu
privire la cetăţenie, deoarece romii sunt mai bine protejaţi de o cetăţenie puternică decât de identităţi
etnice puternice. Aceasta este, poate, direcţia în care mă deosebesc de Iulius Rostaș și alţii. După
părerea mea, activiștii romi ar putea contribui pozitiv la consolidarea instituţiilor democratice, a
societăţii civile și a societăţii în ansamblu, și nu doar de dragul propriei identităţi. În ultimii trei ani, a
devenit clar pentru mine că, dacă aș vrea să mă protejez pe mine sau pe copiii mei, n-ar fi ca romi per se
(în sine). Cei care doresc securitate și protecţie strâns legate ar trebui să rămână parte a clanului. Dar
pentru integrare sau chiar pentru asimilare, sunt necesare drepturi legate de o cetăţenie puternică, nu
neapărat și o identitate puternică. Identitatea etnică este ceva personal și privat - precum credinţa
religioasă. De aceea și din alte motive, am argumentat împotriva abordării preferenţiale a altor activiști
121
– de-a "europeniza" problematica romă cu o structură oficială la Bruxelles, condusă de un comisar
desemnat pentru Afaceri Rome. În opinia mea, romii sunt responsabilitatea statului ai cărui cetăţeni
sunt.

Iulius Rostaș: În timp ce Martin Kovats are în vedere lipsa unei religii comune, utilizarea limitată a
limbii romani, diversitatea dialectelor rome, aşezarea dispersată a romilor, inexistenţa unei patrii
mamă, multitudinea de cetăţenii împărtășite de romi și alte aspecte ale diversităţii, eu cred că toate
aceste elemente pot fi privite și dintr-o altă perspectivă, ca ajutând procesul de construcţie a identităţii.
De exemplu, faptul că romii sunt multi-lingvi, multi-religioși, multi-culturali, posedând multiple
identităţi (în sensul că sunt de etnie romă, dar și maghiari, români, bulgari, spanioli etc.), ar putea fi,
deasemenea, valorificat într-un proiect intelectual pentru construirea identităţii rome. Un motiv pentru
un astfel de proiect ar putea fi faptul că, în zilele noastre – la neromi –, identitatea romani a încorporat
un aspect important de "ţigănie".

Consideraţii etice
Martin Kovats: Remarca despre identitatea etnică ca ceva personal ne face să privim la discuţia noastră
anterioară despre cei care sunt romi în particular, dar nu doresc să fie romi în public. Dat fiind
obiectivul activiștilor de a încerca să construiască mișcarea politică a romilor, este simplu de înţeles că
ei ar trebui să caute public să-i emancipeze pe oameni ca romi, fie că le place sau nu, inclusiv pe aceia
care nu doresc să fie romi în public.

Dar trebuie să examinăm ce stă la baza problemelor etice. Căci există, în consolidarea cetăţeniei, și o
potenţială ambiguitate. În timp ce cetăţenia poate fi discutată în termeni de drepturi, indiferent de
identitate, problema "identităţii civice" rămâne.

Când discutăm despre modul în care mișcarea romilor ar putea afirma cetăţenia - activiștii fac asta ca
romi sau doar ajută persoane ce ar putea să fie romi să-și afirme identitatea civică, chiar dacă nu sunt
romi?

În ce fel văd activiștii interacţiunea dintre afirmarea identităţii romilor și afirmarea identităţii civice și
care sunt implicaţiile pentru drepturile cetăţenești practice? Trebuie găsite răspunsuri la aceste
întrebări prin cercetare empirică, dar un soi de cadru teoretic este necesar pentru a înţelege ce
semnificaţie are cetăţenia în oricare context particular. Fără un asemenea cadru, activiștii nu au cum să
fie siguri că fac ceea ce trebuie pentru a realiza ceea ce este, de fapt, un scop destul de clar articulat și
anume consolidarea cetăţeniei anumitor persoane.

Naţionalismul etnic și civic

Christian Petry: Nu discutăm destul despre discriminare, având în vedere, în special, creșterea
nivelului de anti-ţigănism și de discriminare în toate ţările europene. Discriminarea a pierdut din
interes când autorităţile de la Bruxelles au cerut tuturor statelor membre să elaboreze strategii de
integrare a romilor. Deși combaterea discriminării este unul dintre principiile de bază ale politicii
romilor, unele ţări au declarat că acestui lucru n-ar trebui să i se acorde prioritate. Deci, aceasta a
devenit doar o parte minoră în strategia lor. În același timp, este important să înţelegem că UE nu a
elaborat o strategie proprie, ci doar a prezentat idei. Statelor membre li s-a spus să dezvolte strategii,
dar ele n-au reușit să facă acest lucru. Problemele de discriminare și cetăţenie sunt neapărat legate - și
nu din întâmplare.

Livia Plaks: Vorbind în calitate de practicant vreau să reamintesc celor prezenţi câteva realităţi
practice. M-am întâlnit recent cu vreo douăzeci de politicieni de nivel înalt din România, cu rang
ministerial și, când i-am întrebat despre ideile lor referitoare la integrarea romilor, răspunsul șocant a
fost tăcerea, în afara câtorva scurte remarci. Singurul comentariu ce poate fi văzut ca oarecum "pozitiv"
a fost: "Să lăsăm autorităţile de la Bruxelles să dezvolte o strategie și apoi vom lua-o de acolo. Vom
primi fondurile și vom face ceea ce ni se spune de la Bruxelles să facem." Când am precizat că acești
122
oameni erau cetăţeni lor, răspunsul a fost o negare plată: "Nu, ei sunt cetăţeni ai Europei. Ei nu sunt cu
adevărat cetăţenii noștri. Aceasta este o problemă europeană. Nu este problema acestei ţări." Având în
vedere astfel de atitudini, este esenţial ca romii să continue să sublinieze drepturile lor în calitate de
cetăţeni bona fide (de bună credinţă) ca unul dintre cele mai importante aspecte care trebuie abordate.

Dar cum se poate reduce diferenţa dintre comunităţile de romi și majoritate? Ca un caz paralel acestui
subiect, eu sunt una dintre cei cu mai multe identităţi. Una dintre aceste identităţi este cea evreiască,
adesea atrăgându-mi eticheta de "cosmopolită" - ceea ce înseamnă că asemenea persoane nu sunt de
încredere, le lipsește patriotismul și nu pot fi considerate cetăţeni adevăraţi.102

Željko Jovanović: Am ridicat această dihotomie între identitate și cetăţenie doar atunci când discutăm
cazul romilor, dar și cetăţenia populaţiilor majoritare conţine un puternic element etnic.103 Românii din
România și maghiarii din Ungaria au toate instrumentele de putere pentru a-și impune etnicitatea. Prin
urmare, chiar și atunci când există politici ce fac abstracţie de culoare, aplicarea lor nu poate face
abstracţie de culoare. Prin urmare, un accent pe drepturile minorităţilor este util tocmai în scopul de a
obţine cetăţenia cu drepturi depline.

Julius Rostaș: Sunt de acord că identitatea etnică a majorităţii prevalează. Ţările ECE sunt state
naţionale ale grupului etnic majoritar, de multe ori definit ca atare de constituţiile lor, care le impiedica
să fie cu adevarat multi-naţionale.104 Mai mult decât atât, oricât de generale ar fi politicile introduse, ele
afectează în mod disproporţionat minorităţile.

Politicile educaţionale sunt un exemplu în care problemele structurale au un puternic efect asupra
romilor - cum ar fi segregarea, unde a fi rom înseamnă acces la o educaţie de calitate inferioară sau
acces limitat la educaţie în general. Mai mult decât atât, angajarea în activism implică punerea în
discuţie a alocării și distribuirii resurselor și puterii în societate. Aceasta nu mai este o chestiune
privată, ci o problemă cât se poate de politică.

Will Guy: Spania reprezintă un exemplu pozitiv, unde decalajul dintre identitatea și cetăţenia rome a
fost mult mai redus în comparaţie cu ţările din ECE. Din perspectivă istorică, Spania a fost o anomalie în
Europa de Vest, deoarece, ca și în regiunea ECE, romii au fost sedentarizaţi cu forţa de către stat, în
secolele trecute. Poate ca rezultat al sedentărizării timpurii, în special în Andaluzia, ocupaţiile și alte
elemente culturale specifice ale romilor - îndeosebi flamenco și luptele cu taurii - au pătruns în
societatea spaniolă pentru a deveni parte din identitatea spaniolă în sens larg. Acest lucru nu s-a mai
petrecut nicăieri la această scară. Alte lecţii pozitive din Spania sunt efectele schimbărilor politice și
sociale, ca urmare a ieșirii dintr-un regim totalitar. După moartea lui Franco, statul spaniol a respins
moștenirea regimului său și a devenit mai liberal, așa cum evidenţiază consolidarea poziţiei femeilor în
comparaţie cu alte ţări din Europa de Sud. Politicile pozitive au inclus o nouă abordare a problemelor
romilor prin suportul pentru Fundacion Secretariado Gitano - una dintre cele mai eficiente ONG-uri de
romi din Europa - și prin dorinţa arzătoare de a folosi fondurile UE pentru a îmbunătăţi situaţia romilor.
Prin urmare, atunci când activiștii spanioli au fost recent întrebaţi, în cadrul unui sondaj al UE, cu
privire la segregarea educaţională, aproape că au avut dificultăţi să înţeleagă întrebarea. În ultimă

102
Comunităţile evreiești - răspândite în diaspora ca și romii - au fost privite ca incapabile de loialitate faţă de
statele în care trăiau, fiind suspectate că se supun evreimii internaţionale. De exemplu, politicienii evrei din
Polonia post-comunistă au fost acuzaţi de "cosmopolitism" - și, prin urmare, consideraţi nedemni de încredere - în
contrast cu "polonezii adevăraţi".
103
Relevant aici este argumentul lui Kymlicka că grupul etnic majoritar este întotdeauna dominant, respingând
falsa dihotomie în virtutea căreia statele din Europa de Vest sunt considerate ca fiind caracterizate prin
neutralitatea etnică a "naţionalismului civic" (vizând Franţa), spre deosebire de "naţionalismul etnic" al statelor
din Europa Centrală și de Est (Kymlicka, Will (2000) "Construirea naţiunii și drepturile minorităţilor: comparaţie
între Vest și Est", Journal of Ethnic and Migration Studies /Jurnalul de studii etnice și despre migraţie/, 26, 2: 183-
212, aprilie).
104
Republica Cehă a fost citată ca un contra-exemplu.
123
instanţă, răspunsul a fost că, de vreme ce majoritatea romilor a locuit împreună cu populaţia majoritară,
ei au urmat, în mod natural, școlile locale, alături de vecinii lor neromi. În Spania, evoluţiile politice în
general pozitive și calitatea de membru al UE le-au adus foloase și romilor, dar, din păcate, schimbarea
de regim din fostele ţări comuniste a avut rezultate diametral opuse.

Cetăţenie și limbă, la nivel local

Nicolae Gheorghe: Primejdia în a evidenţia discriminarea fără ca, în același timp, să se recunoască
importanţa asocierii acestui subiect cu cetăţenia este că romii ar putea se prezinte pe sine ca victime
perpetue. Dar a vorbi despre victimizare nu înseamnă să diminuăm lupta împotriva discriminării.
Actuala sarcină a activiștilor este să găsească o cale pentru a construi cetăţenia, astfel încât aceasta să
fie mai semnificativă pentru cei ce fac parte din grupuri etnice coerente și au identitate etnică puternică.
Acest lucru nu se aplică numai romilor, căci oamenii pot face parte dintr-o comunitate puternică
maghiară și, totuși, să fie cetăţeni români. Într-adevăr, unii membri ai elitei maghiare din România sunt
adepţii ai manipulării acestui concept.

O altă problemă este în ce mod se pot transmite conceptele în acest discurs atunci când vorbim cu
persoane de la nivel local, în limba romani. De exemplu, cum putem vorbi cu cineva despre cetăţenie,
folosind limbajul originar al căldărarilor. Un proiect a constat din explorarea măsurii în care conceptele
ar putea fi utilizate în acest fel. În limba romani, miro înseamnă ceva de genul "my folk" (”ai mei”) în
limba engleză. Acest sens implică identificarea cu un grup mai larg decât familia. Din aceasta, și mai
cuprinzătorul substantiv abstract themunipen a fost construit ca o cale de mișcare către ceva în genul
ideii de cetăţenie. Scopul era să încercaţi să vă puneţi în locul vorbitorilor de limbă romani și să vă
imaginaţi cum ar exprima ei ideile abstracte folosite în discuţiile activiștilor. Prin intermediul lor,
oamenii aparţin unui ceva mai amplu, exprimând cetăţenia.

Având în minte criticile de mai devreme că comunitatea locală nu ar trebui idealizată, cred totuși că cel
mai potrivit teritoriu pentru aducerea acestor elemente la un loc este nivelul local. Totuși, pentru a
realiza acest lucru, ar fi necesară reconstruirea, teoretică și politică, a ceea ce comunitatea locală trebuie
să fie, astfel încât romii să facă parte integrantă din ea, ca în Spania.

Am lucrat la acest proiect pakiva themunipen înainte de conferinţă și, deoarece este prea puţin un
singur proiect pentru astfel de idei măreţe, el reprezintă doar o modalitate de a trece de la reflecţie la
acţiune, prin proiecte. În plus, a fost explorat și un glosar de limbaj organizaţional, împreună cu Fondul
European Pakiv.

Prin urmare, speranţa este ca, în viitorul apropiat, prin aceste două proiecte, să poată să fie prezentate
câteva cuvinte, teme și expresii cheie. Acestea ar încerca să transmită mesaje referitoare la etnicitate și
cetăţenie într-o limbă romani, care nu este cea a clanului. Mai degrabă, ar putea fi limba romani a
persoanelor active din comunitate, nu doar a activiștilor.

Jennifer Tanaka: O altă provocare este că, până și pentru comunităţile majoritare din ţări precum
Ungaria și România, conceptul de cetăţenie sau de contract social între indivizi și stat este relativ slab și
abstract. Așadar, deși aceste concepte sunt traduse în limba romani pentru romi, invocarea acestor
subiecte se adresează, de fapt, unui ansamblu mai cuprinzător.

László Fosztó: Sensul cetăţeniei poate fi foarte etnicizat - cel puţin în Ungaria - și implică o legătură cu
statul care este foarte locală, prin intermediul primarilor, consilierilor locali, poliţiștilor locali și altora
asemenea lor -, deoarece, la acest nivel, toţi aceștia sunt statul. Or, tocmai nivelul local este cel unde
apar cele mai multe abuzuri și manifestări de discriminare. Prin urmare, sunt întrutotul de acord cu
argumentul din lucrarea lui Nicolae Gheorghe care subliniază importanţa demos-urilor, căci douăzeci de
ani de tentative de consolidare a etnicităţii în diferite ţări nu au reușit să-i mobilizeze pe romi, de pildă,
să formeze un partid eficient. Dar mi se pare că este un dezacord între Nicolae Gheorghe și Andras Biro
în această privinţă.
124
András Bíró: Nu este nici un dezacord, de vreme ce discursul meu se referă la probleme mai ample
decât partidele politice. Oamenii sunt discriminaţi pe criterii etnice și acest lucru poate deveni liantul
care să-i ţină împreună, într-o conștiinţă etnică bazată pe cetăţenie, care și-ar putea găsi și exprimare
politică. Dar, mai întâi de toate, vine o mișcare socio-politică - un proces - care poate sau nu să conducă
la crearea unui partid sau unei organizaţii. Însă n-am nici o reţetă pentru asta.

László Fosztó: În loc să se concentreze pe mobilizarea etnică, Nicolae Gheorghe sugerează că ONG-urile
romilor ar putea lucra pentru crearea de demos-uri. El indică unităţile mai mici ale vieţii sociale –
comunităţi locale și autorităţile locale de auto-guvernare – care ar putea fi în întregime bazate pe romi,
organizaţi într-o democraţie locală, mai degrabă decât pur și simplu mobilizaţi punct de vedere etnic.
Exemplele sale par a fi așezări de romi mai mult sau mai puţin omogene, dar, după cum am înţeles,
aceste democraţii locale trebuie să includă romi și alte etnii. Această idee este compatibilă cu ideea
comunităţilor locale și reprezentării politice locale, care trebuie privită ca interes comun al tuturor
oamenilor ce împărtășesc o locaţie și resurselor acesteia.

Jennifer Tanaka: Posibil va fi doar să se înceapă articularea unor răspunsuri despre cum trebuie
discutată și pusă în aplicare o acţiune privind subiecte precum relaţia dintre cetăţenie și identitate
naţională, atunci când pot fi formulate întrebările potrivite. Totuși, întreaga problemă a discursului, deși
a fost atinsă, nu a fost încă suficient explorată.

Relaţii cu majoritatea
Ce se înţelege prin "majoritate"?
Željko Jovanović: Aș vrea să reflectăm asupra a ceea ce ar putea însemna cuvântul "majoritate" pentru
fiecare atunci când se gândește la activism și contextul majoritar - dacă acest context este social, politic
sau economic.

Martin Kovats: În lucrarea mea și ori de câte ori scriu despre problema politicii rome, folosesc
termenul "majoritate" pentru a denumi orice altceva din afara „cutiei” romilor. Știu că un concept
monolitic de "majoritate" creează probleme, dar încerc să stabilesc dihotomia între romi și restul lumii
pentru propriile mele scopuri analitice.

Željko Jovanović: Dar, dacă spui "totul din afara cutiei romilor", asta înseamnă că din afara comunităţii
etnicilor romi sau a mișcării etnice a romilor sau a subiectelor etnice rome?

Martin Kovats: Ceea ce urmăresc eu este interfaţa politică dintre "romi" ca etichetă și instituţiile cu
care interferează romii – fie că este vorba despre ministere, de societatea locală, de ONG-uri sau de
orice altceva.

Nicolae Gheorghe: Lucrarea ta a provocat multe comentarii și critici. Am admirat claritatea analitică și
mi-a amintit de filosoful Immanuel Kant prin felul de a căuta o identitate romă și apoi de a o
problematiza. Lucrarea ta este interesanta și provocatoare pentru mulţi cititori și, astfel, sincer vorbind
ca prieten, ar trebui să spun că unii oameni nu sunt mulţumiţi de lucrarea ta. Faci o distincţie între romi
ca elită politică și romii obișnuiţi "de-acolo, de jos". Dar cei din prima categorie, care am reușit să ne
integrăm în structurile instituţionale și reușim să punem problematica romă pe ordinea de zi, noi
suntem parte din majoritate, nu-i așa?

Martin Kovats: Nu, pentru că atunci când vorbesc despre "romi", eu nu vorbesc despre romi ca popor.
Vorbesc despre "romi" ca etichetă utilizată în discursul public, fie de etnici romi care intră în arena
publică, care asociază cuvântul cu anumite revendicări sau organizaţii, fie de societate în general, care
folosește cuvântul într-un document de politică sau de analiză. Deci, eu folosesc "romi" ca un termen
abstract.
125
Nicolae Gheorghe: Dar asta face parte, de fapt, din majoritate, nu-i așa?

Martin Kovats: Acum este parte a lumii publice.

Implicarea în societatea majoritară

Željko Jovanović: Am avut întâlniri de consultare cu ONG-uri ale romilor, concentrate pe trei teme
legate de strategia globală pentru implicarea în societatea majoritară. Aceștia erau romi și reprezentanţi
ai lor, factori de decizie politică și advocacy, în polemică cu atitudinile negative din cadrul populaţiei
majoritare. Cu toate acestea, singurul rezultat a fost un schimb de practici ale ONG-urilor care
promovează identitatea culturală și, în măsură limitată, monitorizează atitudinile faţă de romi ale mass-
media. Nimeni nu a oferit vreo idee despre cum să se construiască relaţii, fie cu organisme politice și
activiști politici majoritari, fie cu populaţia majoritară în general. Unele ONG-uri chiar au înţeles greșit
întrebarea și au spus că relaţionează cu atitudinile majoritarilor prin angajarea neromilor în
organizaţiile lor. Aceasta a evidenţiat lipsa de idei despre cum să intri într-un dialog de conţinut cu
populaţia majoritară despre subiecte semnificative.

Nicolae Gheorghe: În cazul Romani CRISS și al altor asociaţii din România, ne-am identificat, în mod
explicit, ca fiind componente ale societăţii civile din mișcarea romilor, care include și partidele etnice,
reprezentarea electorală, preum și alte elemente. Deasemenea, ne-am prezentat drept componentă
romă în interiorul societătii civile majoritare, ceea ce ne face capabili să organizăm acţiuni comune cu
unele asociaţii de la diverse nivele structurale. Acesta a fost un mijloc de integrare a asociaţiilor noastre
rome în curentul majoritar, prin respectarea practicilor acceptate de societatea civilă și a oferit
modalitatea pentru a dezvolta o identitate organizaţională.

Jennifer Tanaka: Urmărind potenţialele abordări ale organizării comunitare în rândul romilor din
regiunea CEE, aș avea o abordare ușor diferită de cea a lui Nicolae Gheorghe, care pare să se
concentreze pe construirea de parteneriate cu autorităţile locale și, de asemenea, facilitând coexistenţa
pașnică cu alţi neromi. Cred că atunci când organizarea comunităţii este încununată cu succes, aceasta
ar trebui să provoace și să schimbe, până la urmă, dinamica puterii locale. Ar trebui să conteste deciziile
autorităţilor locale și ale reprezentanţilor aleși - neromi și romi - și să-i tragă la răspundere pentru
deciziile și acţiunile lor. Cred că, dacă nu facem asta, nu putem schimba în cele din urmă status quo-ul
(starea de fapt), care, până în prezent, nu a produs nici un progres real, dar a produs promovarea
intereselor unor romi și neromi deopotrivă.

Christian Petry: Aș vrea, deasemenea, să atrag atenţia asupra punctelor nodale principale de la
interfaţa dintre romi și societatea majoritară. Există 25 de primari de etnie romă. Toţi primarii se ocupă
de sănătate, educaţie, apă și de tot ce se referă la populaţia majoritară. Ei sunt responsabili pentru
întreaga comunitate, nu doar pentru romi. Mai mult decât atât, avem mulţi jurnaliști de etnie romă, care,
în calitate de jurnaliști, nu au restricţii în comentarea subiectelor rome, dar scriu și despre lume în
general. De ce nu vorbim și cu ei? Să ieșim din cutie înseamnă să vorbim cu aceia care joacă anumite
roluri în societatea majoritară.

András Bíró: Auto-segregarea este una dintre bolile mișcării romilor. Romii au nevoie să aleagă
organizaţii gadjo care au aceleași convingeri, cu care se pot construi alianţe, în locul pasivităţii de-a se
lăsa aleși. Succesul mișcării negrilor de eliberare din Statele Unite n-ar fi fost posibil fără sprijinul
bisericilor și liberalilor albi - oricum s-ar numi. Drept consecinţă a segregării și discriminării de lungă
durată, romii și-au dezvoltat o puternică mentalitate de victimă, care-i împiedică să ia decizia pozitivă
de-a se alia cu un grup sau altul, atunci când circumstanţele sunt avantajoase. În schimb, ei își permit, în
cel mai bun caz, să se lase aleși de alţii, ca pe piata. Poate că romii ar putea dori să colaboreze cu
organizaţiile bisericești, dar, dacă-i așa, colaborarea trebui făcută în termenii lor, nu ai celorlalţi.

126
Livia Plaks: De-a lungul anilor obiectivul - sau chiar obsesia - ONG-ului nostru105 a fost tocmai asocierea
cu societatea majoritară, astfel încât ambele părţi să se asculte reciproc și să vadă dacă pot obţine
rezultate pozitive prin schimbarea unor mentalităţi. Mi-ar plăcea să cred că am reușit, pentru că am
implicat o bună parte din partenerii civici. Firește a fost un succes mai mare cu elementele ne-
extremiste, dar chiar și unele dintre grupările extremiste au ajuns, în cele din urmă, să participe regulat
la întâlniri și minţile unor oameni s-au schimbat. Deci, în opinia mea, menţinerea unui dialog regulat cu
partidele și societatea majoritare ar trebui să fie parte integrantă a culturii și politicii romilor.

Željko Jovanović: Da, dar care sunt problemele cheie pe care ar trebui să le discutăm cu ei?

Livia Plaks: Scopul principal al acestor întâlniri a fost să îmbunătăţească participarea politică a romilor.
Am încercat să convingem partidele politice majoritare să includă romii pe listele lor sau măcar să
lucrăm împreună în alianţe în care nu fuseseră incluse și partidele romilor. Cu toate acestea, nu a fost
ușor. A fost foarte greu să-i facem pe politicieni să se așeze alături de romi. La rândul lor, mulţi romi au
afișat un complex de inferioritate, deși au existat unele excepţii notabile. Sincer vorbind, au rezultat,
adesea, întâlniri pronunţat unilaterale. Chiar și atunci când mai mulţi miniștri de stat s-au așezat la
aceeași masă, de exemplu în România, reprezentanţii romilor nu au fost capabili să răspundă într-un
mod care să ducă la discuţii de conţinut. Drept urmare, miniștrii nu au mai venit la ședinţa următoare.
Am muncit din greu, în România și în Slovacia, pentru a încerca să convingem partidele majoritare să se
așeze alături de politicienii de etnie romă și să le spună: "Se va lucra pentru voi. Veţi câștiga voturile
romilor." Ei bine, ghici ce? Foarte puţini romi au votat. Așadar, după aceea, partidele majoritare au spus:
"Ei bine, nu a meritat. Abia dacă am obţinut câteva voturi în plus."

Nadir Redzepi: N-ar trebui să încurajezi așteptarea că majoritatea va permite romilor să influenţeze
rezultatul alegerilor.

András Bíró: Înseamnă că trebuie să obţinem asta.

Nadir Redzepi: Ar trebui să transmitem un mesaj clar către activiștii care, atâta timp cât rămân, cu
naivitate, timizi și fără convingere în solicitarea drepturilor, romii nu vor deveni o pârghie politică
eficace. Dar, în orice caz, majoritatea nu va permite niciodată romilor să-și exercite puterea politică.
Societatea civilă este sub controlul majorităţii.

Željko Jovanović: Dacă apreciem beneficiile dialogului cu majoritatea, la nivel local, ce domenii ar
trebui să vizăm, având în vedere resursele noastre umane limitate?

Christian Petry: Alte domenii de potenţial interes comun - în afară de voturi - sunt educaţia și ordinea
publică. Desegregarea în învăţământ a fost o problemă deosebit de importantă pentru mișcarea romilor,
dar a avut și efecte destabilizatoare. Experţii în educaţie majoritari cer calitate și, în felul acesta,
presiunea pentru desegregare a reprezentat o modalitate de a asigura copiilor romi acces la aceleași
standarde educaţionale ca și ale majoritarilor. Totuși, educaţie de calitate se poate realiza și prin alte
moduri. Iar, în ceea ce privește problema delincvenţei, n-am citit niciodată despre romi sau sinti care să
ceară, pentru poliţiștii romi sau sinti, pregătire pentru a fi instruiţi în relaţii comunitare, deși turcii și
alte minorităţi vor așa ceva.

András Bíró: Discutăm acum despre cum am putea influenţa politicile și înţelegerea integrării în
structura de putere politică majoritară în raport cu romii. Partidele politice sunt potenţial interesate de
romi, pentru a le obţine voturile, atât la nivel local, cât și naţional. În consecinţă, o mișcare romă cu
puternică mobilizare electorală ar putea exercita putere. Referitor la poliţie, ministerul maghiar de
interne a făcut eforturi considerabile pentru a recruta ofiţeri de poliţie de etnie romă. Cu toate acestea,
iniţiativa a fost împiedicată de lipsa de voinţă a romilor în a aplica, pentru că au considerat aceste

105
Project on Ethnic Relations (PER) <http://www.per-usa.org/>
127
tentative neloiale sau lipsite de etică, dar, probabil, mișcarea romă la nivel local și naţional ar putea
încuraja asemenea iniţiativă. În prezent, în Ungaria există o asociaţie de poliţiști de etnie romă.

Martin Kovats: Și în Republica Cehă, deasemenea.

Dialog cu extremiștii de dreapta?

Željko Jovanović: Am vorbit despre modurile de colaborare cu majoritatea, incluzând și dialogul cu alte
mișcări sau partide politice pe subiectele care ne interesează. Dar acest lucru se poate extinde la discuţii
și cu extremiști de dreapta, cum ar fi Jobbik?

Nicolae Gheorghe: În urmă cu ceva ani, unii dintre noi au fost în contact cu Noua Dreaptă, un partid din
România. Ideea era să discutăm cu oamenii care vorbeau despre ţigani folosind stereotipuri răutăcioase
despre romi, pentru a le înţelege mai bine punctul lor de vedere. Astfel nu ne-am apropiat tocmai de
extrema dreaptă, pentru că nu avem ceva ca Jobbik în România - pentru moment cel puţin, slavă
domnului. Dar există partide extremiste similare în alte părţi - cum ar fi Ataka în Bulgaria și partidul lui
Slota în Slovacia.

Nadir Redzepi: Ar trebui să discutăm aceasta măcar ipotetic, pentru că n-aș putea sta în aceeași cameră
cu grupuri ilegale, care se află în afara sistemului și organizează structuri paralele.
Željko Jovanović: Jobbik este în sistem.

Livia Plaks: Chiar foarte mult în sistem.

Nadir Redzepi: Ar trebui să dezbatem cu ei pentru a combate ideea lor că romii sunt principala
problemă cu care se confruntă societatea. Având în vedere că majoritatea populaţiei nerome
monopolizează puterea politică și autoritatea legală, aceste partide pur și simplu mint atunci când
încearcă să-și convingă alegătorii că romii sunt de vină pentru problemele economice și financiare.
Aceasta este o abordare complet falsă și fascistă. În schimb, ar trebui să vorbim deschis despre
problemele lor de corupţie endemică și greșelile politicienilor lor, mai degrabă decât concentrându-ne
pe romi, care sunt doar un factor minor. Ei încearcă să rezolve problemele romilor pornind de la ideile
lor, dar nu au cum să rezolve probleme cum ar fi criminalitatea romilor fără ajutorul nostru, al romilor.

Željko Jovanović: Deci, dacă am înţeles corect, vrei să spui că, chiar dacă ne așezăm la masă cu ei, avem
nevoie să prezentăm fapte pentru a contesta ipotezele ce stau la baza ideologiilor politice și să oferim
soluţii alternative pentru problemele sociale, opuse celor pe care le sugerează ei.

Iulius Rostaș: Ca să fiu sincer, am discutat despre infracţionalitatea în rândul romilor cu Jobbik, deși
liberalii refuză să facă acest lucru, considerându-l ca incorect politic. De ce să nu discutăm asta? Totuși,
ca activist rom, mă simt inconfortabil dacă mi se cere de către politicieni și funcţionari majoritari să le
ofer o soluţie acoperitoare pentru unele probleme ale romilor precum segregarea educaţională și de
locuire, căci situaţiile variază în funcţie de localităţi. În unele locuri, prioritatea poate fi educaţia, dar, în
altă parte, pot fi condiţiile de sănătate sau de locuit. Deci, de ce ar trebui să impun punctul meu de
vedere despre viaţa acelor oameni? Nu m-aș simţi confortabil furnizând un asemenea mesaj.

O altă problemă este că activiștii romi sunt deseori incoerenţi cu privire la astfel de probleme și nu
reușesc să construiască alianţe cu potenţialii colaboratori majoritari. Referitor la subiectul specific al
segregării educaţionale, uneori discursul anti-segregare în educaţie este formulat într-un mod
exclusivist, prin care activiștii își îndepărtează potenţialii aliaţi. De pildă, ei n-au reușit să-și unească
forţele cu ONG-urile care fac campanii în favoarea copiilor cu dizabilităţi. Toată lumea este interesată de
transformarea sistemului de educaţie pentru a-l face mai incluziv, dar activiștii anti-segregare romi se
concentrează doar pe aspectul includerii romilor.

128
Gwendolyn Albert: Nicolae Gheorghe a afirmat, în lucrarea sa, că întreprinderi infracţional(izat)e și
controversate, precum cerșitul, căsătoriile forţate și traficul de fiinţe umane, au dat apă la moară ultra-
dreptei, pentru că romii păstrează tăcerea cu privire la aceste subiecte.

Eu apreciez toate eforturile de eradicare a tuturor practicilor ce încalcă drepturile omului; cu toate
acestea, nu sunt de acord cu ideea că tăcerea romilor este de vină fiindcă asemenea subiecte sunt
exploatate de ultra-dreapta. Ultra-dreapta din Europa nu este interesată de un dialog cu cei care fac
obiectul dispreţului ei, operând la un nivel care este, în proporţie de 99%, fantezie. În Republica Cehă,
de exemplu, zvonuri complet nefondate sunt răspândite în mod regulat la nivel local și naţional despre
romi care ar primi un soi de avantaje speciale, de regulă financiare, care pur și simplu nu există.
Desigur, cerșetoria, căsătoriile forţate și traficul de fiinţe umane nu sunt mituri, dar ultra-dreapta nu ar
fi niciodată interesată de ce au de spus romii despre aceste subiecte sau despre orice altceva și, în orice
caz, nu poate fi un interlocutor serios pe vreun subiect care are de-a face cu drepturile omului, în
virtutea politicii sale inumane și rasiste.

Cooperare la nivel local și naţional

Željko Jovanović: Cred că acest ultim punct sprijină ideea pe care a susţinut-o Christian Petry în
ultimele două zile - că discuţiile ar trebui să aibă loc la nivel local, acolo unde activiști romi și cei din
stânga liberală și chiar cei de extremă dreapta se cunoscunii pe alţii ca persoane. Acest lucru ar trebui să
atenueze procesul de negociere și să evite confruntările politice fierbinţi, atât de frecvente la nivel
naţional.106

Nicolae Gheorghe: Sunt de acord cu importanţa discuţiilor la nivel local, dar cred că ar trebui să se ia în
considerare, deasemenea, și legătura dintre romi și interesele naţionale ale statelor. Într-adevăr,
motivul pentru care Livia Plaks și PER au reușit să-i plaseze pe romi pe agenda naţională a fost faptul că,
în perioada în care ţările din Europa Centrală și România și Bulgaria erau pe cale de a adera la UE,
legătura dintre romi și preocupările la nivel naţional a fost mai clară. După aderare, problemele romilor
au scăzut în prioritate, deoarece această legătură n-a mai fost la fel de evidentă - cu excepţia, poate, în
cazul Serbiei și Balcanilor de Vest.

Cred că există acum o nouă oportunitate pentru a discuta problemele romilor cu partidele majoritare și
cu oficialii de la vârf din România și Bulgaria. Aceste ţări consideră intrarea în spaţiul Schengen drept
interes naţional, iar romii sunt văzuţi ca un obstacol în calea realizării acestui obiectiv. Această legătură
a fost făcută explicit și declarată public atât de președintele român, cât și de ministrul Afacerilor
Externe, iar problema romilor devine, o dată în plus, prioritară pe agenda politică.

Ieri, Iulius Rostaș a menţionat acel memorandum al Ministerului Afacerilor Externe, în care problema
romilor a fost formulată explicit în termenii interesului diplomaţiei române. Livia Plaks a menţionat că,
potrivit unor oficiali de rang înalt din România, problema romilor este considerată o problemă
europeană mai degrabă decât una românească.

Acesta este un subiect ce merită discutat: cât de mult naţională și cât de mult europeană este identitatea
romilor și care sunt poziţiile activiștilor și partidelor rome pe această temă? Unele partide și etnici romi
susţin că problema romilor este una pur europeană. Salomeea Romanescu a declarat asta că foarte clar.
Mi-aș apăra punctul de vedere contrar că romii sunt, în primul rând, o problemă naţională.

Martin Kovats: Susţin ceea ce s-a spus despre importanţa nivelului local și sunt de acord că interesul
majoritar pentru problematica romă crește și scade în momente diferite. Aș sugera că ne îndreptăm, tot
mai mult, către o perioadă în care există un interes majoritar tot mai pronunţat, fie că este local sau

106
Acest punct de vedere a fost puternic evidenţiat în secţiunea referitoare la cunoașterea realităţilor locale din
lucrarea lui Nicolae Gheorghe.
129
naţional, pentru încercarea de abordare și tratare a problemelor romilor, pur și simplu din cauza
disfuncţionalităţii evidente, cea care creează probleme economice, sociale și politice.

Una dintre funcţiile existenţiale pentru mișcarea romilor este tocmai să prezinte majoritarilor
problemele romilor și să le arate că este în interesul lor să colaboreze cu tine, ca mișcare a romilor.
Întrebarea este: Cum tratează, de fapt, aceasta majoritarii, fie la nivel local sau naţional?

Mi se pare că, în special în Ungaria, dar, de asemenea, și în sens mai larg, la nivelul acestei regiuni, există
o anume neîncredere în capacitatea de-a găsi metoda potrivită pentru a trata indiferent ce problemă în
legătură cu romii. Am avut toate aceste programe și putem discuta dacă au fost bine derulate sau orice
altceva. Dar rezultatul este percepţia că lucrurile astea într-adevăr n-au mers și că modul democratic de
abordare a problemelor n-a întâlnit nevoia populaţiei majoritare de-a le rezolva. În consecinţă, această
politică și aceste eșecuri practice sunt cele care au creat spaţiu pentru apariţia unui nou discurs al
majorităţii: "Ei bine, ceea ce avem, de fapt, nevoie este un dictator cu mână grea care să-i bage pe acei
etnici romi disfuncţionali înapoi, în ţarcul lor."

Ce înseamnă acest lucru este că, indiferent de cât de sumbră ar fi situaţia acum, toate iniţiativele legate
de romi ar trebui să fie suficient de reușite pentru interesul majoritar încât să ne facă să credem că
măcar s-au obţinut beneficii din realizarea lor. De exemplu, autorităţile locale, care sunt deja interesate
în încercarea de a se implica în problemele romilor, pot lua o iniţiativă. Dacă asemenea iniţiative
reușesc, atunci primarii, care sunt mai ambivalenţi, pot fi atrași în tabăra entuziastă și putem izola acele
autorităţi și interese majoritare care sunt ostile pur și simply.

Dialog cu majoritatea: cine, ce și unde?

Željko Jovanović: Ar exista mai multe explicaţii pentru ce comunicarea romilor cu majoritatea a fost
foarte redusă. Astea includ auto-segregarea și complexele de inferioritate ale romilor, precum și
inconsecvenţă în articularea opţiunilor lor atunci când se discută diferitele variante de rezolvare a unor
probleme complexe.

Se acceptă reciproc existenţa unei interfeţe cu societatea majoritară, dar această limită trebuie să fie
abordată în mod diferit decât înainte, pentru că societatea s-a schimbat începând cu anii 1990, când am
început toată mișcarea romilor.

Aceasta ridică întrebarea: Cine este în drept să vorbească cu majoritarii în calitate de reprezentanţi ai
romilor? Nicolae Gheorghe a declarat că în România sectorul ONG rom s-au considerat drept
componentă romă a sectorului majoritar al ONG-urilor și componentă civică a mișcării romilor. Dar
Andras Biro a sugerat ca cei care deţin mandate și voturi au legitimitatea de a fi comunicatori între așa-
numita mișcare romă și majoritari.

Apoi, chiar dacă interfaţa este abordat de ambele părţi, despre ce vorbim, în definitiv? Printre
principalele subiecte propuse au fost participarea politică, în ce fel partidele majoritare înţeleg și
promovează incluziunea romilor în cadrul structurilor din partidele politice și politica electorală,
precum și subiectul extrem de sensibil al infracţionalităţii. S-a subliniat și importanţa utilizării atât a
canalelor majoritare, cât și a celor specifice romilor pentru finanţarea iniţiativelor rome.

Cât privește unde ar trebui să ibă loc aceste niscuţii, avem încă o înţelegere neclară a avantajelor
relative la negocierile de la nivel local – discuţii practice privind chestiuni cum ar fi canalizarea și
alimentarea cu apă sau dialogul despre interesele naţionale ale statului. Acestea implică diverse
stimulente – admiterea în spaţiul Schengen, în opoziţie cu serviciile locale palpabile.

Probabil că ar trebui - și folosesc această expresie ca o provocare – să-i instruim pe activiștii noștri să se
concentreze, atât la nivel local, cât și la cel naţional, pe dialogul cu majoritarii. În astfel de discuţii,
130
cetăţenia și problemele legate de întreaga societate ar trebui să fie subliniate pentru că acesta este
mesajul care ne interesează și, cred eu, cel mai relevant și mai productiv.

Nicolae Gheorghe: Cine sunt activiștii pe care ai dori să-i pregătești?

Željko Jovanović: Activiștii care vor citi cartea.

INTEGRARE

UE ca furnizor de finanţări și efectele lor

Željko Jovanović: Discuţia anterioară cu privire la relaţiile cu majoritarii a ridicat deja problema în
care aceștia percep majoritatea proiectele rome generos finanţate în aparenţă fără a produce beneficii
vizibile în integrarea mai pronunţată a romilor.

Nadir Redzepi: Și e un mister unde se duc banii.

András Bíró: În ciuda celor mai bune intenţii, finanţările pentru problemele romilor de la donatori
privaţi străini - inclusiv zeci de milioane de dolari cheltuite de către Institutul pentru o Societate
Deschisă (OSI) - au fost tratate iresponsabil, cu naivitate și neprofesionist. Nu știu ce proporţie din
aceste fonduri au mers la sectorul civil rom, la ONG-uri, dar eu personal sunt extrem de critic faţă de
„prostituţia” care s-a dezvoltat. În orice caz, finanţările din partea UE și a guvernelor sunt o chestiune
destul de diferită.

Problemele au apărut din lipsa unor criterii clare sau a monitorizării faţă de ceea ce a ajuns, în esenţă, la
relaţia tradiţională donator-client. Presupuneam că într-o organizaţie care se autointitulează "Open
Society", s-au dezvoltat și implementat proceduri mai eficiente decât pur și simplu să repete tradiţia
"binefăcătorului" occidental de a da bani săracilor, iar ca rezultate obiective au rămas neîndeplinite.

Sincer vorbind, sper ca vorbele mele să poată ajunge la urechile acestor fonduri de distribuţie, pentru a
le face să înţeleagă că nu este de ajuns să fii generos. Banii pot fi un mijloc de corupere extremă, dacă nu
se pun la punct suficiente controale și verificări bugetare care să impună deplină responsabilitate
democratică din partea ONG-urilor beneficiare, cu documente relevante privind cheltuielile specifice, și
nu doar cu rapoarte birocratice generale. Întrebarea cheie este: "Ai actele pentru a dovedi că ai folosit
banii în mod corespunzător sau nu?"

Will Guy: S-a spus că banii europeni au fost cheltuiţi în mod diferit, dar din experienţa mea de evaluare
a proiectelor pentru romi finanţate de UE, multe dintre acestea au fost, de asemenea, foarte ineficiente.
Ele au fost adesea monitorizate inadecvat și nu s-a acordat suficientă atenţie impactului lor real, atât de
către guvernele naţionale, cât și de Comisia Europeană, ceea ce duce la repetarea unor proiecte similar
eșuate. Prin urmare aceleași greșeli au fost reproduse mereu și mereu.

Željko Jovanović: Cu cât sunt mai mulţi bani, cu atât mai mare este birocraţia.

Martin Kovats: Am sentimentul că anumite programe pentru romi au contribuit la devalorizarea

cetăţeniei etnicilor romi. Acest lucru s-a produs întrucât activităţile au fost adesea formulate nu de
guvernele naţionale, ci de organisme externe suplimentare sau tangenţiale cu statul. Mai mult decât
131
atât, prin furnizarea de fonduri, donatorii externi urmăresc mijlocul de promovare a propriilor interese
ideologice și instituţionale privind calea pe care se dezvoltă mișcarea romilor, care pot să fie sau pot să
nu fie în interesul mișcării romilor ca întreg sau cu adevărat relevante pentru aceasta.

Iulius Rostaș: Cred că este foarte relevant să punem această discuţie în carte, pentru că avem activiști
romi și organizaţii rome responsabile - dar trebuie să evaluăm și responsabilitatea donatorilor.
Donatorii au un rol important în a stabili agenda ONG-urilor rome. Practic, majoritatea ONG-urilor rome
sunt responsabile faţă de donatori, nu faţă de comunităţi. Deci, este foarte important să avem această
discuţie. Am sugerat că OSI ar face o treabă bună dacă ar organiza o întâlnire pentru a aduce împreună
criticile faţă de activitatea sa pentru romi.

Željko Jovanović: Ne gândim să vedem cum se poate face asta.

Christian Petry: Trebuie să spun că mă simt foarte inconfortabil în raport cu asemenea discuţie. Facem
generalizări despre donatori, dar ce știm noi, de fapt, despre Fundaţia Pestalozzi și alţii și despre ce fac
ei? În realitate, chiar și această întâlnire a noastră a fost plătită de donatori privaţi. Ce-ar putea ieși din
ea va fi, de asemenea, plătit de donatori privaţi. Deci, știm noi, oare, toate fundaţiile active în domeniu?

Željko Jovanović: Dar putem specifica rolul lui George Soros în interiorul activismului rom.

András Bíró: Ar trebui să extindem domeniul de aplicare ca să discutăm nu doar despre mișcarea
romilor și George Soros, ci și despre donatori și tehnicile de donaţie, în care Soros are un rol important.

Željko Jovanović: Dar despre alţi donatori nu știm.

Iulius Rostaș: Nu este cazul. Cred că avem de examinat o serie de indicatori. Hai să vedem cât de mulţi
romi sunt în conducerea lor și în ce măsură procedurile lor sunt transparente. De exemplu, Fundaţia
Pestalozzi are o strategie proprie cu privire la romi? Acest gen de detalii sunt postate pe Internet. De
asemenea, s-au consultat și cu romii? Într-un fel, eu am fost norocos, pentru că am lucrat în OSI și cu
Comisia Europeană, în acest sens, și am ajuns să lucrez cu o mulţime de ONG-uri în cadrul programului
societăţii civile, finanţat de UE. În felul acesta, am ajuns să cunosc activitatea mai multor fundaţii, cel
puţin din România. Prin urmare, pot spune că nimeni, inclusiv OSI, n-a fost atât de deschis și
transparent cât să-și facă publice criteriile de atribuire a proiectelor, strategiile și modul în care își fac
consultările. Am putea vorbi despre asta, măcar la acest nivel.

Lipsa de comunicare dintre ONG-uri rome din România a condus uneori la

situaţii absurd - și, cu toate acestea, extrem de periculoase:
a) organizaţii care implementează proiecte în aceeași comunitate cu
același grup ţintă, fără să știe în prealabil despre activităţile celeilalte
părţi, dar n-au încercat să coopereze;
b) ONG-uri care s-au concentrat doar pe un singur instrument
financiar al UE - Programul Operational Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane -, fără a căuta finanţare din Fondul European de
Dezvoltare Regională sau Fondul de Coeziune (în prezent, nu știm de
nici un proiect finanţat din aceste surse care să vizeze comunităţile
de romi);
c) ONG-uri care nu au nici o strategie de bază pentru sustenabilitatea
activităţilor de proiect, ceea ce înseamnă adesea că întregul proces de
dezvoltare încetează odată finanţarea externă ajunsă la final.

Gelu Duminică

132
Nicolae Gheorghe: Într-o lucrare a Margaretei Matache și a lui David Mark, ei scriu: "În ceea ce privește
responsabilitatea, transparenţa, eficienţa și incluziunea, putem spune că aceste aspecte nu sunt încă în
mod explicit pe agenda ONG-urilor sau că sunt într-un stadiu incipient de luare în considerare." Lucrarea
menţionează în mod special politicile donatorilor și efectele lor asupra ONG-urilor. Jennifer Tanaka, de
asemenea, discută aceasta în legătură cu politica Comisiei Europene.

Salomeea Romanescu: Ar trebuie, de asemenea, să vorbim și despre alte proiecte sociale, care
niciodată nu răspund nevoilor reale ale comunităţii. Acest lucru se datorează faptului că ONG-urile
doresc doar să servească interesele donatorilor sau instituţiilor internaţionale ori guvernelor, și este
deci o adevărată bătălie ca să se ajungă la nevoile comunităţii. Dacă vrem să fim sinceri cu acești oameni
și să facem o diferenţă, trebuie să-i întrebăm care le sunt nevoile și să asigurăm bani pentru a și le
rezolva - cum este cazul cu locuirea și locurile de muncă. nu prin finanţări majoritare generale, ci
specific orientate pentru a fi siguri că romii pot obţine ceva.

Nicolae Gheorghe: Acest lucru se face deja prin fundaţii private, Comisia Europeană și guverne în
multe locuri.

Salomeea Romanescu: Vorbesc despre fondurile europene, pentru că ele sunt un subiect separat.
Fondul Social European dă bani pentru dezvoltarea competenţelor, mai degrabă decât pentru
furnizarea de locuri de muncă. Deci irosim banii Uniunii Europene și, prin urmare, banii cetăţenilor săi.
Acesta este bugetul nostru, așa că ar trebui, de asemenea, să cerem bani pentru a îmbunătăţi situaţia
romilor.

Preţul integrării

Nicolae Gheorghe: Situaţia este mult prea diversă și complexă pentru noi, pentru a o discuta aici și
acum, în scurtul timp disponibil. Avem nevoie de dovezi mult mai clare pentru a susţine ceea ce
spunem. S-a sugerat că am putea construi o matrice cu coloane ca să arătăm dimensiunile integrării și
să indicăm preţul ce trebuie plătit pentru fiecare dimensiune.

Christian Petry: Exact asta trebuie să facem. Experienţa de acest gen este un subiect important, dar nu
îl putem rezolva acum. O să-l includem într-un proiect special, care să fie realizat în viitor. Dar pot să
întreb dacă toată lumea este fericită să lăsăm lucrurile așa cum sunt? Te poţi mulţumi cu o carte care
exprimă acest conflict, fără să-l analizezi și să-l comentezi?

Željko Jovanović: Da și nu. În cazul în care cartea acţionează ca o provocare, atunci e bine. Dar dacă
Andras Biro încearcă să stabilească o dogmă - deși nu cred că asta vrea - atunci n-o putem accepta.

András Bíró: Ceea ce încerc să spun este asta: După ce am analizat situaţia, suntem în stare să găsim un
răspuns clar? Să luăm un exemplu concret: trebuie, oare, să apărăm valorile culturale ale romilor pe
gen, doar pentru că sunt valori rome?

Ăsta e genul de preţuri despre care vorbesc. Este mișcarea romă gata să accepte valorile fundamentale
ale drepturilor omului, dat fiind conflictul dintre drepturile omului și anumite tradiţii rome? Un alt
subiect la care eu încă nu m-am referit este aceasta: Ce preţ ar trebui plătit de majoritate în schimbul
efortului depus de romi, dacă un anume punct de întâlnire ar fi posibil în viitor? Este un subiect enorm.

Eu nu încerc să reafirm din nou că romii sunt victime ale sistemului

gadjikane; vreau doar să vă reamintesc că un astfel de sistem nu va pune în
practică integrarea romilor, pentru că este prea preocupat cu propriile
priorităţi și nu are sentimente de simpatie sau solidaritate socială pentru
133
cineva diferit. Nu anticipez cu naivitate că sistemele gadjikane ar trebui să fie
schimbate din cauza romilor, dar eu mă aștept și insist ca gadjeii să-și
respecte propriile legi, valori morale și principii etice cu privire la protejarea
grupurilor mai vulnerabile din societate.

Nadir Redzepi

Nicolae Gheorghe: Am vorbit, într-o oarecare măsură, mai devreme, despre acest lucru, chiar dacă nu
în mod explicit, de exemplu, atunci când am vorbit despre societatea civilă. Aceasta a fost o parte a
compromisului.

Christian Petry: În Europa acum toată discuţia despre integrare se îndreaptă în direcţia incluziunii
plus management al diversităţii - nu atât de mult către asimilare și integrare. Aceasta este, într-un fel,
supraevaluat. Cele mai interesante orașe pe care le-am văzut, cum ar fi Stuttgart, includ doar discuţia cu
privire la integrarea romilor în discursul lor referitor la incluziune.
Acest lucru înseamnă că trebuie să te întrebi dacă societatea este integrată, mai degrabă decât să dai
vina pe victime, întrebându-le dacă sunt integrate. Iniţial, "integrarea" era un termen sociologic ce
descria calitatea unei societăţi. Apoi, a devenit un cuvânt pentru a descrie dorinţa oamenilor de a se
integra. Acum s-a schimbat din nou. Acesta este motivul pentru care "integrarea" a devenit un concept
atât de important - în special, combinaţia dintre "includere" și "managementul diversităţii".

András Bíró: Am impresia că managementul diversităţii, care este multi-culturalismul, a pierdut mult
din avânt în ultimii cinci-șase ani. Aproape că a dispărut.

Christian Petry: Nu și în marile companii. Acolo se produce o relansare.

Martin Kovats: Mi-ar plăcea să avem o discuţie despre ceea ce înseamnă "multi-culturalismul" din
punctul de vedere al mișcării romilor. Dar ăsta ar fi un pas următor pentru mai târziu.

CRIZA EUROPEI: MIGRAŢIA ROMILOR

Semnificaţia migraţiei

Remus Anghel: Există o mare confuzie cu privire la problema arzătoare a migraţiei romilor - în special
în Italia și Franţa - care a stârnit dispute politice aprinse în ultimii ani. Doar că nu multe informaţii cu
greutate ne sunt disponibile. Una dintre subiectele cheie este incriminarea romilor și este nevoie să
abordăm acest lucru. De asemenea, trebuie să punem întrebări de genul: Care sunt criteriile pentru
comparaţiile pe care le avem de făcut? Ar trebui, oare, să tratăm migraţia romilor pe cont propriu sau ar
trebui s-o înţelegem în termenii unor structuri mai largi?

Nicolae Gheorghe: Dacă romii figurează acum prioritar pe agenda europeană este din pricina
migraţiei. Pentru nici un alt motiv. Nu din cauza sărăciei lor sau a discriminării pe care o suferă. Este în
întregime din cauza faptului că politicienii sunt îngrijoraţi de migraţia romilor.

Iulius Rostaș: Sunt întru totul de acord că acesta este singurul motiv pentru care Uniunea Europeană a
reacţionat. Migraţia a declanșat politicile faţă de romi la nivel european. Totuși, strategia cadru a UE nu

134
acoperă această problemă. Tocmai aici este ironia. Romii au fost puși pe ordinea de zi din cauza
migraţiei, dar migraţia nu este tratată în strategie.

Merită migraţia să fie dezbătută?

Martin Kovats: Ai menţionat confuzia și problematizarea migraţiei romilor. Dar vrei să spui că
majoritarii sau autorităţile sunt cei care o problematizează? Există probleme obiective cu anumite tipuri
de migraţie ce-ar putea fi asociate cu romii? Este o problematizare discursivă, artificială ori există
probleme obiective ce trebuie abordate? Sau chiar mișcarea romă este cea care problematizează
anumite aspecte ale migraţiei romilor, în scopul de a atrage atenţia asupra sa? Astfel de discuţii mi se
par frustrante, pentru că sunt speculative. Aceasta este o problemă reală, cu implicaţii reale pentru
modul în care înţelegem de ce oamenii se mută, mută și circumstanţele, comportamentul lor acolo,
modul în care societatea reactioneaza la ei și modul în care statul reacţionează la ei. Cred că e destul de
evident că ne aflăm în Italia și Franţa la un punct unde, dacă politicienii majoritari vor să facă o
problemă din migraţia romilor, pot s-o facă.

Asta ar trebui să deschidă o dezbatere interesantă despre motivul pentru care se ating butoanele. Dar
avem, de asemenea, multe cazuri în care statele nu fac un subiect de migraţia romilor. Deci, este nevoie
să trecem dincolo de opinie și gânduri și să începem să extragem o realitate din ceea ce se petrece.
Avem nevoie să alegem unul sau două aspecte din acest întreg discurs și să încercăm cu adevărat să
găsim ceva adevăr în ea, mai degrabă decât doar să vorbim, să vorbim, să vorbim, ceea ce pare că se face
mult prea des.

Remus Anghel: Așa cum am spus, una dintre probleme este că nu există nici urmă de cercetări cu
privire la migraţia romilor.

Martin Kovats: Ei bine, dacă nu știm despre ce vorbim, atunci poate că nici n-ar trebui să vorbim
despre asta. M-am gândit că înţelesul acestui exerciţiu era mai degrabă să demonstrăm cu adevărat că
au existat idei de bună calitate printre activiștii romi, decât că există o grămadă de lucruri despre care
activiștii romi pot să discute.

Migraţia romilor în Italia și manipularea termenului de "nomazi"

Remus Anghel: Noi stim ceva despre migraţie spre Italia și modul în care structurile juridice italiene îi
tratează pe romi.

Željko Jovanović: Au italienii aceeași abordare pentru toate grupurile de migranţi?

Remus Anghel: Da, în general, așa este, deși romii sunt încadraţi în categoria de "nomazi". Legile
italiene cu privire la nomadism, promulgate în anii 1950 și 1960, au fost încadrate cu referire numai la
romii italieni. De atunci, noii imigranţi în Italia s-au încadrat, practic, în aceleași structuri de
oportunitate.

Etnicii români au migrat în Italia de cinci sau șase ani mai devreme decât romii de naţionalitate română,
care este unul din motivele pentru care primii au fost mai bine integraţi, căci au reușit să-și asigure nișe
economice mai bune.

Felul în care migraţia a evoluat în Italia a implicat faze diverse, pornind de la momentul în care oamenii
au ajuns acolo, fără nici un sprijin, dar adaptându-se în timp. Atât etnicii români și romii români au trăii
la început în corturi, în condiţii îngrozitoare, pentru ca mai apoi să se mute în apartamente comunale.
Așadar, procesul a fost ca urcatul unei scări, pe măsură ce acești oameni s-au adaptat la piaţă. Localnicii
îi vedeau pe acești oameni trăind în corturi și, de obicei, spuneau: "Ok. Doar românii sau doar de romi

135
pot să stea." Dar, de fapt, ceea ce se întampla era un fel de mobilitate ascendentă. Noi migranţi au venit
și au luat locul celor care se mutaseră.

A fost acest fenomen mai larg, care a condus la activităţi infracţionale sau trafic, ce tinde să se petreacă
cu orice nou grup de migranţi? Dar poate că romii s-au evidenţiat mai mult în acest sens, deoarece au
fost mult mai vizibili, au venit mai târziu și erau foarte săraci.

În prezent, situaţia romilor este foarte variată și include ambele grupuri, tradiţionali și ne-tradiţionali.
Romii ne-tradiţionali seamănă foarte mult cu românii, așa încât, dacă migraţia romilor este descrisă ca
fiind problematică și marginală, în sine, ea este în mare măsură o reprezentare denaturată a situaţiei
reale.

Fără îndoială, există unele probleme obiective care decurg din migraţia de est-europeni către Italia,
deoarece aceasta implică uneori trafic - nu numai în rândul romilor, dar, de asemenea, și printre etnicii
români. Toţi donatorii și toate guvernele doresc să rezolve această problemă și incriminalizează acest
tip de migraţie, spunând că trebuie să fie rezolvat. Însă, dacă migraţia romilor este considerată în mod
izolat, fără comparaţii, atenţia va fi disproporţionat concentrată doar pe aspectele penale ale acestui
fenomen.

Željko Jovanović: Poţi să ne spui de ce această categorisire de "nomazi" este impusă și romilor din
tabere? La urma urmei, ei nu se deplasează. Sau se mută dintr-o tabără în alta?

Remus Anghel: Da, unii se muta de la o tabără la altă tabără, deși ei, în același timp, se integrează. Dar
trebuie să înţelegem acest lucru în contextul politicii italiene de integrare. Mulţi dintre migranţii care
locuiesc în Italia de astăzi au fost migranţi ilegali, iar statul nu a intervenit pentru a reglementa această
migraţie, până în urmă cu cinci sau șase ani. Prin urmare, mulţi oameni care trăiesc în tabere au fost
clasificaţi în conformitate cu definiţia legală ce exista dinainte pentru romii italieni. Acum, când ajung și
alte grupuri, este mai simplu pentru autorităţi doar să spună: "Bine, sunt etnici romi, deci sunt la fel cu
ceilalţi." Dar, de fapt, ei nu sunt la fel. Ei nu sunt nomazi, ci imigranţi, ceea ce este cu totul altceva.
András Bíró: Dar termenul italian aplicat migranţilor romi este nomadi.

Nicolae Gheorghe compară romii cu romi, dar este acest lucru valabil? Este
corect să compari romii din Italia și Iugoslavia cu cei din România? De ce ar
trebui să nu comparăm romii din România cu etnicii români, căci acest lucru
chiar are sens? Și românii au dormit în campi nomadi, și ei au migrat
neregulat, și ei au făcut trafic în diverse ocazii. Și ei, de asemenea, sunt
cetăţeni români și, la fel, sunt adesea consideraţi a fi o problemă în Italia. De
ce n-ar fi aceste două grupuri comparabile? N-avem de gând să învăţăm mai
mult din compararea lor?
Remus Anghel

Remus Anghel: Da, e un stereotip.

Nicolae Gheorghe: Nu este doar un stereotip, deoarece legile sunt aplicate la nivel regional. Nu este
vorba doar stereotipuri ale populaţiei largi ori în mass-media. Există legi și reglementări cu privire la
nomadism.

Elisabetta Vivaldi: Principala problemă în Italia de astăzi este Decretul de Urgenţă privind Nomazii,
din 2008, care a avut, și încă are, un impact serios asupra etnicilor romi. Mulţi, cea mai mare parte romi
sedentari din fosta Iugoslavie, locuiau cu familiile lor în tabere, dar, după 2008, cele mai multe tabere
mari au fost desfiinţate și mutate la periferia orașelor. Dacă analizăm denumirea "Decretului de Urgenţă
privind Nomazii", putem observa că conceptul de "nomazi", într-adevăr, nu se potrivea cu populaţia în
136
cauză. De asemenea, cuvântul "de urgenţă" implică o situaţie subită, anormală, ceea ce nu era cazul. În
fine, termenul "Decret" sugerează adoptarea unui instrument juridic aplicabil oricărui individ. Cu toate
acestea, de fapt, această măsură improvizată a fost creată exclusiv pentru romi.

Romii italieni au trăit alături de alţi italieni încă din secolul al XV-lea, dar nu au statut de minoritate
etnică. Este discutabil în ce măsură sunt sau nu asimilaţi, câtă vreme își amintesc originile. Dar poate că
se joacă cu identitatea sau, pur și simplu, se conformează legii. Cu toate acestea nu este nimic în
Constituţia italiană care să pretindă cetăţenilor să-și afirme apartenenţa etnică. De exemplu, dacă ai o
ascendenţă amestecată chinezo-italiană, n-ai nevoie să declari acest lucru, iar documentele vor
înregistra pur și simplu că ești cetăţean italian.

Migraţia internă a romilor italieni urmează un model stabilit de multă vreme și a condus la legi
regionale care reglementează acest tip de nomadism, după cum și la înfiinţarea de tabere în zonele
frecventate de romi, deși nu tipul de tabere care există în zilele noastre. Migraţia a devenit un subiect
extrem de sensibil în jurul anilor 1989-1991, când războaiele iugoslave i-au obligat pe mulţi oameni să
fugă în străinătate.

Deși romii nu au fost singurii refugiaţi, diferenţa este că, după douăzeci de ani, mulţi romi din fosta
Iugoslavie încă trăiesc în tabere. Într-adevăr, o întreagă generaţie a crescut în tabere și se confruntă cu o
problemă juridică importantă. Un număr mare de romi de origine italiană, dintre care mulţi sunt acum
adulţi și au copiii lor, sunt apatrizi. Ei sunt acceptaţi să obţină cetăţenia italiană când ajung la vârsta de
18 ani, dar trebuie să îndeplinească condiţiile necesare, inclusiv cerinţa de a fi apatrizi. Este nevoie de
un document oficial care să confirme acest lucru, care însă este de multe ori greu de obţinut. Fără o
astfel de dovadă, mulţi tineri rămâm blocaţi în lagăre. Așa încât, de curând, în septembrie 2011,
Comisarul Consiliului Europei pentru Drepturile Omului, Thomas Hammarberg, a atras atenţia Italiei
asupra problemei romilor apatrizi din fosta Iugoslavie.

Este dificil să consideri condiţiile de viaţă din tabere situaţia ideală pentru solicitanţii de cetăţenie care
încearcă să ducă o viaţă independentă, căci aceștia trebuie să continue negocierea cu autorităţile
competente, precum și cu diverse organizaţii, ai căror lucrători sunt, de obicei, ne-romi. Mai mult,
proiectele dezvoltate în jurul taberele au statut, adesea, vag juridic și există frecvent nereguli în
finanţare. Chiar și instituţiile publice investesc în organizaţii care lucrează în tabere, dar care sunt
numai semi-legale și, în cazul în care aceste organisme de stat sunt conștiente de situaţie, asta le face
complice la ceea ce devine, de fapt, o ilegalitate.

O altă măsură legată de Decretul de Urgenţă privind Nomazii a fost amprentarea copiilor de peste
patrusprezece ani - ceea ce a atras, de asemenea, critica comisarului pentru Drepturile Omului.
Justificarea invocată pentru această acţiune a fost că autorităţile au considerat că acești copii ar putea
urma modele culturale rome și ar putea fi deja implicaţi în activităţi infracţionale.

Nicolae Gheorghe: Nu, amprentarea a fost o tehnică destul de primitivă care să ajuta la stabilirea
vârstei lor, căci nu aveau documente. Nu a fost o suspiciune că ar fi infractori.

Elisabetta Vivaldi: S-au făcut și teste biometrice, iar oameni care trăiesc în tabere au fost fotografiaţi.
Aceleași informaţii puteau fi obţinute mai uman prin simpla întrebare a martorilor cu privire la vârsta
copiilor. Oamenii s-au simţit violentaţi prin astfel de metode invazive, care nu erau utilizate pentru
italieni - în special, tinerii au fost supuși acestor controale. Ăsta este un lucru ce poate produce, de
asemenea, teamă printre italieni de origine romă, pentru că ei nu doresc să fie descriși ca nomazi. Dacă
autorităţile încercearcă să le aplice și lor eticheta și apoi, dacă un rom italian este implicat într-o crimă,
mass-media va spune că a fost săvârșită de un "nomad italian". În felul ăsta, criminalitatea va fi asociată
cu nomadismul și romanii italieni vor fi asociaţi cu nomazii. Într-o ţară în care, constituţional, toată
lumea este egală și nu există minorităţi etnice, acesta ar fi un total nonsens.

137
Acţiunile care au urmat Decretului de Urgenţă privind Nomazii pote să-i facă, de asemenea, pe italienii
de origine romă să se teamă că și ei ar putea fi consideraţi nomazi - chiar dacă nu au trăit în tabere. Dacă
autorităţile ar începe prin a-i eticheta pe toţi în acest fel, atunci când un rom italian ar fi implicat într-o
crimă, mass-media ar spune că a fost săvârșită de un "nomad italian". Acest lucru ar duce la asocierea
criminalităţii cu nomadismul, iar romii italieni ar fi identificaţi drept nomazi și, prin urmare, ca
infractori. Într-o ţară fără minorităţi etnice - cel puţin potrivit constituţiei - și unde toţi se presupune că
sunt trataţi în mod egal, acesta ar fi un total nonsens.

Răspunsuri oficiale la migraţia romilor

Iulius Rostaș: Să discutăm acum în ce fel este reprezentată migraţia romilor de către majoritari. În
Italia, Franţa și, la un moment dat, și în Marea Britanie, reacţia principală a fost de a-i prezenta pe romii
migranţi ca infractori. De ce vreme asta-i privea mai ales pe romii români, cum a reacţionat guvernul
român?

Ei bine, nu numai că a adoptat și a confirmat toate stereotipurile mass-media, dar, de asemenea, a legat
specific migraţia romilor de criminalitate. În 2009, un memorandum al Ministerului Român al Afacerilor
Externe – și pot să-l citez dacă vrei – dădea instrucţiuni clare diverselor autorităţi de stat și
ambasadelor cu privire la modul în care să reacţioneze la migraţia romilor. Practic, li s-a spus să dea
vina pe romi și să-i eticheteze drept criminali, negând că problema reală este eșecul statului în
implementarea politicilor pentru integrarea romilor.

Scopul guvernului este să europenizeze problema romilor și, astfel, să descarce statul naţional de
responsabilitatea pentru cetăţenii săi de etnie romă. Acest nu mai este doar o chestiune de vorbărie a
politicienilor - este un document oficial.

Dar, deasemenea, relevant este ceea ce oficialii români de rang înalt, cum ar fi ministrul Afacerilor
Externe și prim-ministrul, au spus atunci când s-au întâlnit cu omologii lor francezi pentru a discuta
despre migraţie. Un element important al agendei au fost romii, ce au fost puși în strânsă legătură cu
infracţionalitatea. Totuși, la aceste întâlniri, nimeni n-a ridicat problema motivului pentru care migrau
romii sau ce schimbări avuseseră loc - nu numai în ţările de destinaţie, dar, de asemenea, în ţările lor de
origine. În 2003, migraţia romilor a devenit o problemă critică în Franţa. În loc de a încerca să afle ce se
întâmplă, ambasada română din Paris a reacţionat extrem de defensiv și pur și simplu și-a cerut scuze.

Când o delegaţie de activiști romi, condusă de Costel Bercuș 107, a fost să investigheze, a descoperit că
mai mult de jumătate din oamenii de la locul în cauză nu erau, de fapt, romi cu cetăţenie română. Mass-
media a presupus doar că, din moment ce eura de etnie romă, veniseră din România.

Will Guy: Când s-a apărat împotriva criticilor în 2010, guvernul francez n-a vorbit doar despre
criminalitate. În plus, acesta a oferit și o explicaţie politică pentru migraţia romilor din România,
invocând condiţiile socio-economice ale romilor. Oficialii francezi au acuzat guvernul român de total
eșec în utilizarea fondurilor europene pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale romilor în ţara lor
de origine.

Deci, dacă acceptăm că există ceva adevăr în asta, n-ar trebui să fie rolul activiștilor în a pune presiune,
în caz că pot, asupra guvernului român pentru a se asigura cum sunt folosite aceste fonduri? Pentru că
ele sunt disponibile! Acest lucru este extrem de important acum, când toate guvernele trebuie să
elaboreze un plan de integrare sau o strategie pentru romi până la sfârșitul acestui an. Prin urmare,
există o presiune politică și din partea Comisiei, de asemenea.

107
La Romani CRISS, în acel moment.
138
Remus Anghel: M-aș aștepta ca finanţările pentru romi să ducă la creșterea migraţiei, pentru că știm că
oamenii fără resurse nu migrează. În general, oamenii cu venit mediu lunar de 400-500 € sunt cei care
se deplasează cel mai mult. Dar întrebarea este ce formă va lua migraţia? Care vor fi oportunităţile și
sprijinul instituţional pentru migraţie în viitor?

Christian Petry: Trebuie, de asemenea, să avem în minte și orașele de destinaţie finală pentru migraţia
necontrolată, cum ar fi Mannheim, în Germania. Oficialii sunt complet nedumeriţi când romii revin pe
nepregătite și-și fac tabără sub poduri, cu familiile lor. Localnicii, de asemenea, sunt șocaţi să vadă copii
care trăiesc în astfel de condiţii precare și cer acţiune din partea autorităţilor lor municipale. În
Mannheim, migranţii au venit din Bulgaria, dar încercările de utilizare a unui interpret bulgar ne-rom
nu au stabilit comunicare eficientă cu acești oameni.

Astfel încât, probabil, avem nevoie de activiști romi care să acţioneze ca mediatori și să sfătuiască
autorităţile locale ce să facă. Astfel de orașe sunt complet neajutorate și ar cu ușurinţă să-și schimbe
atitudinea de la o abordare umanitară la o strategie de expulzare imediată migranţilor. Aceste orașe cer
ajutor de la activiști ca tine și acesta ar fi un răspuns cu adevărat european la o situaţie foarte
periculoasă.

Activismul rom și problema criminalităţii

András Bíró: Un subiect important, care cred că este fundamental pentru cartea Pakiv, este acela al
infracţionalităţii. Sau, mai degrabă, atitudinea activiștilor romi în raport cu afirmarea obișnuit repetată
a legăturii strânse dintre romi și criminalitate. Experienţa mea în Ungaria este că liderii romi se ţin cu
timiditate departe de acest subiect, dar Nicolae Gheorghe este o excepţie, astfel că el este oarecum
atipic.

Într-un fel, atitudinea de-a nu vorbi despre asta sau de-a nu lua o poziţie este privită ca exprimând un
soi ciudat de solidaritate. Activiștii romi au evitat în special subiectul traficului. Pur și simplu, nu a fost
discutat, iar acest lucru s-a petrecut din motive ideologice. De exemplu, European Roma Rights Centre
(Centrul European pentru Drepturile Romilor - ERRC) a luat o poziţie foarte categorică faţă controlul de
securitate al pasagerilor de pe aeroportul din Praga, menit să prevină părăsirea ţării de către solicitanţii
de azil, posibil romi. ERRC a insistat asupra dreptului lor de liberă circulaţie, dar s-au ferit de anlizeze
acuzaţiile gadjeilor privind eventuala implicare a traficului.

Iulius Rostaș: Activiștii romi trebuie să elaboreze o poziţie cu privire la migraţie - în termeni non-
ideologici. De asemenea, ei trebuie să discute despre cerșetorie, precum și despre alte probleme
sensibile. Poate că atunci opiniile noastre vor fi mai ușor acceptate de autorităţi.

Christian Petry: Vrei, așadar, să ne dai o declaraţie cu privire la poziţia ta?

Iulius Rostaș: Ei bine, eu cred că trebuie să spunem foarte limpede: „Migraţie, da. Trafic, nu.” Activiștii
romi trebuie să ia o poziţie în acest sens.

Nicolae Gheorghe: Este evident că o seamă de infracţiuni sunt comise de persoane ce sunt identificate
ca romi. Deși aceste cazuri sunt supra-exagerate, este totuși un fapt. Și, cu toate acestea, asemenea
situaţie conduce la o reprezentare deliberat înșelătoare, construită pe ideea romilor ca infractori. Deși
există un grăunte de adevăr în asta, el este minim în raport cu nivelul de fantezie implicat. În ceea ce
privește migraţia, un fragment din populaţia romă este mobilă și va continua să se deplaseze, profitâmd
de libertatea lor de circulaţie, la fel ca orice alţi cetăţeni UE, de vreme ce romii sunt parte integrantă a

139
societăţilor în care trăiesc. Această mobilitate nu poate fi prevenită, dar ceea ce s-a întâmplat în Italia,
de exemplu, a fost cu totul diferit, reprezentând un abuz de libertate de mișcare, care este un drept
individual, însă în anumite condiţii.

În Italia, oamenii folosesc stereotipul că romii sunt cerșetori și infractori ca să facă bani. Deci, atunci
când sute de oameni se întâmplă să ajungă în același punct, sub același pod, cu familii cu tot, fără să aibă
ce le da de mâncare, înseamnă doar că-și exercită libertatea de circulaţie?

Nu! Aceste persoane sunt traficate. Ele sunt exploatate, dar sunt, de asemenea, complice ale acestui
abuz, întrucât acţiunile lor sunt intenţionate. Ce s-a întâmplat la Napoli, unde părinţi iresponsabili și-au
pus deliberat copiii în pericol este cu neputinţă de apărat. Eu nu pot fi de acord cu asemenea acţiuni.
Niciodată!

Mii de oameni au fost mânaţi sub Podul Ponticelli din Napoli, cu scopul de a atrage atenţia publicului
faţă de mizeria lor și a forţa autorităţile să-i pună în rulote tradiţionale, transformându-i în nomazi.
Iar oamenii, de fapt, plăteau ca să trăiască acolo! Organizarea deliberată a romilor pentru a trăi sub
poduri sau în clădiri de fabrici dezafectate, fără nici un fel de facilităţi, nu este doar o încălcare a
reglementărilor legale din mediul urban, dar poate fi considerată abuz criminal.

În august 2007, a existat o situaţie similară la Livorno, când patru copii au murit. Nu pot, pur și simplu,
clasifica acest lucru doar ca un act de rasism comis de alţii, câtă vreme părinţii lor, care i-au pus într-o
atât de periculoasă situaţie, poartă și ei o mare responsabilitate pentru moartea lor. Acest incident critic
a fost cel care l-a făcut pe Romano Prodi, prim-ministrul italian la acel moment, să declare: "Trebuie să
abordăm această problemă a migraţiei la nivel european."
Totuși, nu asta a fost intenţia, atunci când guvernul român a spus: "Asta nu este problema noastră.
Aceasta este o problemă europeană." Curând după aceea, în decembrie 2007, problema a fost pusă pe
ordinea de zi a Consiliului European și a început procesul care a condus la adoptarea strategiei-cadru
din 2011.

Migraţia ca armă politică

Nicolae Gheorghe: Unii lideri romi au sugerat că activiștii ar trebui să-i incite pe oameni să-și
părăsească ţările de origine, în scopul de a utiliza migraţia lor ca armă politică în numele romilor. Ei
spun: "Aceasta este arma noastră! Acesta este modul în care-i putem face pe oameni să ne acorde atenţie."
Printre aceștia se numără Congresul Naţional al Romilor (CNR) și Rudko Kawczynski, unul dintre cei
mai proeminenţi și carismatici lideri romi. Acest lucru nu este o bârfă, ci o afirmaţie documentată.

În 2010, a avut loc o dezbatere în cadrul Comisiei pentru drepturile omului din parlamentul României,
organizată în comun de Forumul European al Romilor și președintele Comisiei – deputatul rom Nicolae
Păun, șeful Partidei Romilor. Atât Rudko Kawczynski, cât și Nicolae Păun au declarat că situaţia romilor
în UE este atât de dezastruoasă încât singura soluţie era să organizeze emigrarea în masă în Statele
Unite, pentru a cere azil politic acolo. Această idee radicală a fost invocată de politicienii romi într-un
briefing cu parlamentarii români, în prezenţa reprezentanţilor ambasadelor din Spania, Statele Unite
ale Americii și altele. Politicienii noștri au fost cei care au spus asta!

În 2003, am organizat o demonstraţie în apropiere de Bitola, la graniţa dintre Macedonia și Grecia. Am

avut opt sute de romi cu care am făcut tabără la frontieră, timp de trei luni, de pe 20 februarie, până pe
18 mai, cu scopul de-a exercita presiune asupra UE pentru a recunoaște problema romilor într-un
moment în care Grecia deţinea președinţia UE. A fost o imensă responsabilitate pentru noi și încă nu mi-
am revenit complet din ea. Am justificat această strategie planificată prin faptul că n-am avut nici o cale

140
pentru a impune problema pe agenda internaţională, alta decât prin migraţie. Abia după aceea Rudko
Kawczynski și Nicolae Păun au declarat: "Vom trimite romii în Statele Unite să ceară azil politic”.

Dar doar câteva zile în urmă, un senator român din partea partidului de guvernământ a declarat:" Vom
trimite un milion de romi în Franţa, doar ca să le dăm drepturi în Franţa." Cu toate acestea, declaraţii
similare au mai fost făcute și anterior, precum atunci când regele romilor de naţionalitate română a
spus în 1990: "Pentru a ne compensa pentru Holocaust, vom trimite un milion de romi în Germania." Eu
cred că germanii l-au luat în serios, pentru că, în septembrie 1992, a fost semnat Acordul bilateral de
repatriere.

Iulius Rostaș: Dar acestea au fost ameninţări goale - un fel de romani butji [treabă ţigănească] sau
schmekeria [șmecherie] - deoarece acești lideri romi sunt generali fără armată. Nu știu dacă e bine sau
rău că nu pot mobiliza măcar 10.000 de români de etnie romă, pentru a-i trimite în Elveţia, Germania
sau oriunde, ca să exercite presiune. Dar, în orice caz, acestea au fost doar cacealmale. De asemenea,
aceste organizaţii exprimau doar poziţii ideologice și, de altfel, nu au cu adevărat legătură cu ceea ce se
întâmplă referitor la migraţie.

Nicolae Gheorghe: Când Rudko Kawczynski a vorbit despre Bleiberecht [dreptul de ședere] în
Germania și a organizat demonstraţia romilor din fosta-Iugoslavie - blocând drumul dintre Germania și
Elveţia – n-a fost doar ideologie. A arătat că se afla în contact foarte apropiat.

Iulius Rostaș: În acel moment, da. Dar ei nu se pot adapta la ceea ce se întâmplă acum.

Migraţia romilor în context comparativ

András Bíró: O întrebare pe care ar trebui s-o punem este de ce unele ţări generează un număr mare de
imigranţi romi, în timp ce din alte ţări sunt mult mai puţini sau chiar nici unul - cum ar fi din Ungaria?108
Eu nu ofer un răspuns, dar poate că analiza noastră ar trebui să privească către atitudinile
guvernamentale. Mentalitatea funcţionarilor din România este oribilă, cu adevărat penală, dar în alte
ţări este oarecum diferită.

Iulius Rostaș: Există o mare varietate de tipuri de migraţie a romilor, ceea ce face dificilă generalizarea
și tot complicat este pentru organizaţiile de romi să răspundă acestor evoluţii. Mulţi romi au părăsit
Balcanii de Vest, ca urmare a războaielor de la începutul anilor 1990, în timp ce mulţi romi au fugit din
Kosovo ca să scăpe de atacurile răzbunătoare ale sârbilor, ce-au urmat războiului NATO din 1999.
La sfârșitul anilor 1990, de asemenea, romii cehi au solicitat iniţial azil în Marea Britanie și Canada, dar
apoi au călătorit în ţările occidentale ale UE, iar puţin mai târziu romii slovaci s-au îndreptat către
destinaţii similare. A existat, de asemenea, o migraţie a romilor din România și Bulgaria, pe parcursul
anilor 1990 și după aceea, dar aceasta a sporit în ritm mai ales după extinderea UE, din 2007.

Există o problemă particulară din cauza vizibilităţii mari a imigranţilor romi, care adesea produce o
înţelegere greșită și deducţii false, exagerând gradul de migraţie a romilor. De asemenea, percepţia
infracţionalităţii rom este bazată mai degrabă pe vizibilitatea lor, decât pe o realitate obiectivă. Un
studiu din 1999, efectuat de un institut francez, a constatat că, spre deosebire de rapoartele mass-
media, romii nu erau supra-reprezentaţi în totalul migranţilor din România de la acea vreme. Ponderea
acestora de 5 până la 10 la sută în Franţa corespundea cu proporţia estimată pe care o reprezentau în
raport cu întreaga populaţie românească109. În 1997, Daily Mail descria sosirea romilor cehi ca "potopul
Dover" și relata că "biroul de cereri este inundat de ţigani solicitanţi de azil ", în timp ce Express relata
că "înșelătoria ţigănească crește" căci "mii de vagabonzi urmăresc doar beneficii în numerar". Express a

De fapt, unii romi maghiari au căutat azil în Canada în 1997 și, din nou, în 2010-2011.
108
109
Fotografii chiar și mai extreme au fost prezentate în paginile tabloidelor din Marea Britanie
141
continuat această campanie și în 2004, cu puţin timp înainte de extinderea UE, rezicând cu convingere
că "1,6 milioane de ţigani [sunt] gata să inunde" Marea Britanie din ţările CEE, ignorând un studiu 2002
al consultanţilor Price Waterhouse Coopers. Aceasta constatase că șase milioane [etnici polonezi] au
vrut "să trăiască și să lucreze într-o altă ţară europeană" și, într-adevăr, au fost muncitori migranţi
polonezi care au venit în Marea Britanie cu miile, dar nu și romi.

Remus Anghel: Există mai multe tipuri de migraţie a romilor și, de multe ori, mai multe motive
simultan stau la baza acestor călătorii, dar unele dintre cele mai importante sunt motivele economice.
Tot acestea sunt cauza care a produs și migraţia populaţiei ne-rome din ţările CEE către prosperele
state membre mai vechi din Europa de Vest, în căutare de lucru.

De exemplu, există în prezent o migraţie temporară a forţei de muncă din sudul Transilvaniei spre
Germania, pentru munci agricole, în cadrul unui acord româno-german. Lucrătorilor migranţi din
Europa de Est sunt în general preferaţi pentru astfel de scheme, deoarece ei rămân în Germania doar
pentru perioade limitate, de trei sau patru luni, înainte de a reveni acasă. De asemenea, este în curs de
implementare și un acord spaniol de migraţia forţei de muncă.

Dar sistemul echivalent pentru Italia este ridicol, din numeroase motive. Acesta nu este reglementat,
cadrul legal este inadecvat și, în orice caz, cifrele planificate nu sunt suficiente pentru a satisface
cerinţele economice ale Italiei. O altă problemă cu Italia este lipsa completă de gestionare a migraţiei, în
comparaţie cu câteva alte ţări.

Aproape întreaga povară este suportată de autorităţile locale italiene, dar acestora nu li se asigură nici
un sprijin financiar. Dimpotrivă, în Spania există management foarte bun al migraţiei la nivel local. Au
existat iniţiative de elaborare a unor politici foarte interesante, atât de către autorităţile locale, cât și de
către organizaţiile de migranţi din Madrid și Barcelona. Prin urmare, mi-ar fi greu să recomand romilor
Italia drept cea mai bună destinaţie la ora actuală.

Nicolae Gheorghe: O problemă specială, deja menţionată, este aceea a apatrizilor romi din fosta
Iugoslavie, care trăiesc acum ca refugiaţi în ţările din Europa de Vest, de exemplu romii bosniaci din
Italia ori romii din Serbia și Muntenegru în Germania. Cazul cel mai critic este acela al romilor care au
fugit din Kosovo.

Sentimentul meu este că, în cele din urmă, locul potrivit pentru refugiaţii din Kosovo este în Kosovo și al
celor din Bosnia, în Bosnia - dar într-o Bosnie democratică, care să facă parte din UE. Dar cred că acești
oameni vor fi păstraţi în conservare, pentru încă vreo douăzeci de ani, sub protecţie umanitară
temporară, până când vom avea o idee mai clară asupra perspectivelor de viitor.

Între timp, nu este posibil un statut colectiv pentru refugiaţii romi din Europa de Vest. Sper ca statele
UE să nu fie de acord cu așa ceva, deoarece s-ar crea un precedent periculos. Există activiști romi care
au curajul să spună: "Romi din Kosovo, duceţi-vă acasă. Acolo este ţara voastră. Luptaţi-vă pentru patria
voastră."

Željko Jovanović: Dar asta nu depinde doar de ei. Trebuie să-i spuneţi guvernului kosovar să le
înapoieze mai întâi proprietăţile și atunci se vor întoarce.

Nicolae Gheorghe: Bineînţeles. Dar m-am dus la Forumul European al Romilor şi Itineranţilor cu
mesajul: "Voi trebuie să luaţi o decizie." Acest forum a fost creat pentru a lua poziţie cu privire la
aspectele controversate, de a le exprima limpede. Dar ceea ce politicienii responsabili voiau să audă de
la politicienii romi responsabili era cum ar putea fi împărţită între ei povara de a gestiona această
problemă a refugiaţilor din Balcani.

142
Željko Jovanović: Dar asta nu e posibil, deoarece, așa cum a declarat Iulius Rostaș, aceștia sunt generali
fără armată. Trebuie să construim armata mai întâi și apoi să ne facem griji despre generali.

Nicolae Gheorghe: În Roma antică, erau soldaţi care mai târziu au devenit generali. Noi suntem soldaţii
care vor deveni generali, dar cu siguranţă trebuie să recrutăm și alţi soldaţi.

Asistarea migraţiei benefice a romilor

Remus Anghel: Privind aspectele pozitive ale migraţiei, sugestia mea pentru activiștii romi este să
încerce să-i convingă pe oameni să se înscrie în schemele de muncă temporare despre care am vorbit
deja în acele ţări europene care au asemenea scheme. Când vorbim despre migranţi, trebuie să vorbim
despre motivaţie și câștigurile garantate pe care le va oferi o motivare suficientă.
Dacă romii merg în Germania, unde sistemul este reglementat atent, vor exista mai puţine probleme -
de pildă, dacă aduc acasă cu ei o mașină, proprietatea le va fi documentată corespunzător. Dar, în Italia
lucrurile sunt mult mai haotice, acesta fiind unul dintre motivele pentru care taberele sunt în
expansiune. Romii ar putea investiga, de asemenea, alte destinaţii europene.

Totuși, Europa parcurge o criză în prezent, iar economia italiană nu este de așteptat să se extindă mult
în următorii ani. Într-adevăr, chiar dimpotrivă. Și acum există șomaj de 20 la sută în Spania, unde
imigranţii din Europa de Est au fost în principal oameni ce lucrează în industria construcţiilor. Deci, e
timpul să se stea acasă, de vreme ce insecuritatea a crescut. Cu toate acestea, a încerca să-i convingi pe
oameni să se încadreze în scheme reglementate legal, ori de câte ori este posibil, poate fi o strategie
foarte sensibilă.

În ceea ce privește femeile rome, un prilej pentru ele sunt locurile de muncă pentru îngrijire și muncă în
gospodării italiene, germane sau spaniole, dar intimitatea implicată în astfel de munci poate produce
dificultăţi. A fost făcut în Italia un film foarte interesant, în care apărea o femeie de etnie romă care se
îmbrăca iniţial în haine tradiţionale, dar apoi a fost convinsă de niște italieni să se adapteze la modul
italian de viaţă. Când a început să se îmbrace ca o italiancă, a găsit de lucru. Acesta este un subiect foarte
sensibil, deoarece este foarte strâns legat de identitate.

În general, Migraţia pe termen mai lung duce la subdezvoltare și dependenţă, întrucât migraţia
temporară poate produce efecte mai mari, producând persoane cu roluri noi de modele. Dacă cineva
lucrează pentru un timp în Germania, se întoarce apoi acasă și-și investește câștigurile în educaţia
familiei, aceasta este o schimbare fundamentală. Oamenii învaţă din ceea ce văd în jurul lor. Dar dacă te
duci în Italia și trăiești în tabere, vei dobândi atitudini diferite decât dacă ai fi plecat în Germania și ai fi
fost tratat decent de angajator - de altfel, o eventualitate de departe mai probabilă decât în România.
Apoi, s-ar putea spune: "OK. Viaţa poate fi mai bună." O astfel de experienţă poate transforma într-
adevăr motivaţia oamenilor.

Există și alte posibilităţi de asemenea. Romii care trăiesc în România și în alte părţi au nevoie de sfaturi
mai bune, dacă au în vedere migraţia. Posibilii migranţii se bazează adesea pe informaţii false și
călătoresc în Occident, dar nu găsesc nimic potrivit acolo. Ce li s-a spus au fost doar minciuni. Prin
urmare, viitorilor migranţi ar trebui să li se ofere informaţii exacte și echipaţi cu căi viabile de migraţie.
În acest fel, ar putea fi motivaţi să evite să trăiască în condiţii marginale, ci să adopte o strategie de a se
întoarce acasă din timp în timp și să-și folosească economiile pentru a investi în educaţie și pentru a-și
îmbunătăţi șansele de mobilitate socială.

Iulius Rostaș: Nu avem o viziune clară de la activiștii romi din România și Bulgaria ca să putem stabili
dacă migraţia este bună sau rea. Am vizitat mai multe comunităţi din România, inclusiv Orbic din
Buhuși, iar trimiterile de bani ale migranţilor romi au produs un impact real asupra acestor comunităţi.

143
După doar câţiva ani, ei erau aproape de nerecunoscut. Nici o politică a guvernului n-a avut un
asemenea impact asupra vreuneia dintre comunităţile de romi pe care le-am vizitat. Deci, migraţia
aduce schimbări sociale în bine în comunităţile de romi.

Statutul de rom în Europa: concepţii alternative

Nicolae Gheorghe: Toţi activiștii doresc mai multă atenţie acordată subiectelor rome, dar există foarte
diferite viziuni ale statutului dorit de romi care s-ar putea obţine dintr-o atenţie sporită și din deciziile
politice rezultate. Migraţia este zona cel mai bine articulată, în care avem declaraţii clare ale unor
asemenea agende alternative și contradictorii, avansate de lideri și organizaţii.

Nadir Redzepi: Patru rezoluţii au fost adoptate de către primul Congres Mondial al Romilor în 1971.
Ultimul era că romii ar trebui să se oprească din pribegie, să se stabilească în case, să-și trimită copiii la
școală și să aibă locuri de muncă adecvate. Această a patra decizie nu a fost promovată de ONG-urile
romilor.
Migraţia romilor nu este o problemă nouă și mai mulţi oficiali consideră acest lucru o ameninţare la
adresa securităţii - din motive politice și economice -, dar activiștii romi nu dispun de o strategie și
argumente adecvate pentru a le schimba convingerile. Am încercat frecvent să-i convingem pe donatori
că activiștii romi ar trebui să fie sprijiniţi în proiecte de prevenire a migraţiei și, în special, pentru a
contracara manipularea de către liderii romi care susţin migraţia organizată.

Nicolae Gheorghe: Dar nu e vorba doar că ne lipsește o strategie. Există o tendinţă în rândul unor lideri
romi care cred că promovarea migraţiei este o soluţie. Ei spun: "Trebuie să fim europeni. Trebuie să
avem un pașaport european. Suntem cetăţeni europeni, ceea ce înseamnă că putem călători ori de câte
ori ne dorim, oriunde ne dorim și în orice mod dorim." Și asta e periculos. Pot să-i înţeleg pe cei care văd
acest lucru ca o ameninţare la adresa securităţii, pentru că folosim acest lucru ca ameninţare la adresa
securităţii.

Nadir Redzepi: Este cu totul firesc pentru oameni să caute noi oportunităţi și o viaţă mai bună. Acest
lucru nu poate fi prevenit, dar am putea stabili proiecte, programe și activităţi ca să-i convingem pe
oameni să rămână acolo unde sunt. Totuși, asta nu se întâmplă. Deși avem o gamă variată de programe
pe educaţie, drepturile omului, drepturile femeilor și alte zone, în ultimii zece-cincisprezece ani n-au
fost niciodata programe centrate pe migraţie. Acum, principala prioritate pentru activiștii romi ar trebui
să vizeze prevenirea migraţiei și să convingă nu doar donatorii, ci și autorităţile de stat să lucreze
împreună pentru asta.

Nicolae Gheorghe: Am menţionat deja că unii activiști romi au adoptat o poziţie contrară, pro-migraţie.
Ei susţin că, deoarece romii sunt răspândiţi în întreaga Europă într-o diaspora, aceștia ar trebui să fie
recunoscuţi de Uniunea Europeană, prin acordarea unei recunoașteri, imperativ legală, ca apatrizi, fără
cetăţenie a vreunuia din statele naţionale.
Mai mult, ei susţin că acest statut ar trebui să fie susţinut prin Carta Drepturilor Romilor, deja adoptată
de Forumul European al Romilor 110. Dacă se adoptă, o posibilă consecinţă ar putea fi o
Flüchtlingenquote [cotă de refugiat], ca și pentru evrei. În contradicţie, liderul romilor Romani Rose are
o poziţie diametral opusă, susţinând că, în Germania, romii sunt Bürger [cetăţeni] germani de multă
vreme stabiliţi. Ca urmare, el și susţinătorii săi n-au primit cu bucurie sosirea în Germania a câtorva zeci
de mii de romi români la începutul anilor 1990, dar a considerat că aceștia ar trebui să rămână în ţara
lor de baștină, unde era necesar să li se îmbunătăţească condiţiile.

Cu toate acestea, controversa dintre Consiliul Central al Sinti și Romilor din Germania, precum romii și
sinti din Hamburg, cu alte cuvinte dintre Romani Rose și Rudko Kawczynski, a fost productivă politic, în

110
Aceasta este o versiune moderată a Cartei pe care Rudko Kawczynski a prezentat-o în 1994, la Sevilla
144
sensul că a generat dezbateri în rândul romilor din Germania și din afară, cu privire la aceste agende
opuse.

Uniunea Internaţională a Romilor (IRU) oferă încă o altă alternativă. Așa cum a spus Nadir Redzepi,
primul WRC axat pe populaţia de romi sedentari din ţările ECE și Uniunea Sovietică, subliniindu-le
cetăţenia și nevoia unei mai bune integrări. Acest lucru s-a datorat faptului că delegaţi romi din aceste
regiuni au fost în majoritate la congrese.

Mult mai târziu - în timpul procesului de extindere a UE, atunci când mai multe state au privit ca pe o
ameninţare admiterea solicitanţi din ECE, cu populaţie numeroasă de romi - al cincilea WRC a adoptat o
politică de stabilizare a romilor în cadrul UE. Deci, parţial din motive pragmatice, dar și pentru a se
diferenţia de CRN, WRC din 2000, de la Praga, a votat ca romii să rămână acolo unde trăiau deja și
pentru îmbunătăţirea condiţiilor lor. În schimb, se spera ca romii să fie recunoscuţi ca naţiune non-
teritorială și că li s-ar acorda reprezentare în cadrul UE ca popor distinct. Această viziune a fost stabilită
într-un manifest111.

Salomeea Romanescu: Nu sunt de acord cu aceste scenarii, deoarece acum trăim într-o Uniune
Europeană, în care tendinţa este de integrare a tuturor statelor și construire a unei federaţii. Credeţi că
fiecare stat federal în SUA sau Canada ar aborda integrarea romilor separat? O federaţie europeană va fi
un model pentru viitor și eu sunt foarte optimistă cu privire la această perspectivă.

Nicolae Gheorghe: Dar scenariul bazat pe state naţionale este încă valabil. Ele încă mai există - spre
deosebire de această federaţie.

Expansiunea Uniunii noastre Europene pentru a include Europa Centrală

și de Est, ce era văzută ca un scenariu cu câștig egal, reciproc, bazat pe
crezul ideologic neoliberalist că pieţele au funcţionat perfect și au avut
potenţialul să îmbogăţească pe toată lumea, mai ales pe cei săraci și
marginalizaţi cum sunt mulţi etnici romi. Nimic nu poate fi mai departe
de adevar. Această prezumţie a împiedicat guvernele să-și îndeplinească
rolul esenţial de reglare a creșterii economice și conservare a protecţiei
sociale. Cu toate acestea, unele guverne pot și au intervenit pentru a
atenua eșecul pieţei și pentru a asigura justiţia socială pentru cei mai
vulnerabili, precum în Suedia.
Salomeea Romanescu

Salomeea Romanescu: Ei bine, poate că nu aveţi toate informaţiile. Am vorbit cu comisarul bugetului
UE, la o conferinţă și, de asemenea, cu Leonard Urban, actualul ministru român pentru afaceri europene,
care a confirmat că tendinţa este spre mai multă Europă - mai mult intervenţie a UE în politicile
naţionale. Aceasta va face posibil transferul de resurse de la ţările mai bogate spre ţările mai sărace,
pentru a permite rezolvarea problemei șomajului - o mare ameninţare pentru securitatea internă. Dacă
statele nu reușesc să deruleze politici specifice vor fi penalizate și fondurile structurale li se vor
suspenda. Acesta este contextul în care trebuie gândită minoritatea romilor europeni. Dar, în orice caz,
ei nu sunt cu adevărat o minoritate, ci cetăţeni ai Europei. Trebuie să facem această schimbare calitativă
în gândire. Ca fiinţă umană, n-aș fi fericită să lucrez și să studiez în Europa, fără să-mi iau familia cu
mine și, în calitate de cetăţeni europeni, romii ar trebui să fie liberi să migreze împreună cu familiile lor.

Construcţia politică a poporului rom

111
IRU (2001) Declarația unei națiuni a romilor, Ianuarie 1 <http://www.hartfordhwp.com/archives/60/132.html>
145
Nicolae Gheorghe: Vreau doar să vă reamintesc că, atunci când Nadir Redzepi s-a prezentat, el a spus:
"Eu încă mai vorbesc despre naţiunea romilor." Este ceva ce el a preluat de la primul WRC, din 1971.
Printre activiștii romi, vorbim despre naţiunea romă din punct de vedere cultural - nu ca un stat
naţional cu teritoriu determinat - dar nu suntem numai o colecţie de cetăţeni individuali. Dacă ne
integrăm în Europa, ar trebui să ne integrăm ca un popor politic. Dar acest popor trebuie să fieconstruit
politic - de noi - și asta este ceea ce nu facem. Activiștii vorbesc despre 10, 15 sau 25 de milioane de
romi ca și cum aceștia ar fi o masă demografică fără chip, dar fără vreo tentativă de construcţie politică
din partea noastră.

Este responsabilitatea noastră să preluăm această sarcină; nu este treaba UE, deși s-ar putea să
profităm de resursele UE în acest proces. Asta trebuie să facem pentru a obţine integrarea colectivă a
romilor în Europa - nu doar călătorii colective.

Deci, un mesaj pentru cartea noastră Pakiv ar fi: Cum construiesc activiștii poporul nostru politic, de
la firul ierbii - cartiere, sate etc. – urcând până la un popor rom la nivel european? Carlo Maria
Martini, Altiero Spinelli și părinţii fondatori ai UE, au vorbit despre o Europă a popoarelor, nu o Europă
a statelor naţionale.
Visul este încă acolo, dar se va realiza într-o sută de ani, nu o sută de zile. Așa că eu sugerez ca această
carte să declare explicit că activiștii romi nu lucrează numai pe probleme cum ar fi sărăcia, excluziunea
și cazurile de discriminare din faţa instanţelor.

Treaba noastră, ca elită politică și intelectuală, este să construim poporul nostru din perspectivă politică
și să avem o viziune asupra acestui obiectiv. Pur și simplu, nu facem asta.

CE E DE FĂCUT ACUM? DUCÂND PROIECTUL MAI DEPARTE

András Bíró: În această sesiune finală, aș dori să încep prin a vă reaminti obiectivele iniţiale ale
proiectului. Am inceput cu trei texte de bază care să fie urmate de o conferinţă – toate acestea urmau să
fie incluse într-o carte publicată, în speranţa că va fi tradusă în mai multe limbi naţionale.
Planul iniţial a fost modificat prin ideea că conţinutul - o colecţie de idei și dezbateri cu privire la
probleme ale romilor - va servi ca provocare intelectuală și emoţională adresată unei game mai largi de
activiști, în scopul de a consolida mișcarea romilor. Acest lucru a fost văzut ca o dezvoltare esenţială
într-un moment în care o nouă generaţie de actori ar putea apărea pentru a crește impactul mișcării.

Sunt categoric de acord cu această schimbare în orientare și obiective. Cu toate acestea, dacă această
carte urmează să fie publicată în numele Fondului Pakiv, așa cum am plănuit, va fi necesar să ne gândim
la publicul căruia i se adresează și să adaptăm limbajul, ţinând seamă de publicul ţintă.

Christian Petry: De la bun început am avut cu toţii visul că ăsta ar putea fi începutul unei discuţii în
interiorul mișcării romilor. Prin urmare, toţi cei implicaţi ar trebui să facă tot ce pot pentru ca ideile
publicate să fie transformate în activităţi din cadrul mișcării romilor. Desigur, nu tot materialul este
capabil să fie digerat de toată lumea.
Așadar, în plus faţă de versiunea cărţii, conţinutul va trebui să fie editat și re-exprimat mai concis, într-o
varietate de moduri - în articole, precum și un manifest, pentru a evidenţia cele mai presante probleme,
astfel încât ONG-urile să le poată înţelege.

Nicolae Gheorghe: Romani CRISS a tradus deja textul meu în limba română și ar dori să traducă în
română și celelalte două texte de bază.

András Bíró: Nu sunt tocmai fericit ca un manifest să fie printre primele rezultate. Ar fi de preferat să
ţinem mai întâi o serie de întâlniri în diferite ţări din ECE, pentru a dezbate problemele din carte într-un

146
mod mai larg decât s-a făcut până acum. Acest lucru ar implica nu doar cele trei texte, ci, de asemenea, și
dezbaterea și criticile - întregul produs colectiv.
Asta ar demonstra în ce măsură procesul funcţionează și dacă mesajul atinge nivelurilor necesare
pentru a produce gradul dorit de discurs. Aceasta presupune ca toţi să ne organizăm, un administrator
și sprijin de finanţare.

Jennifer Tanaka: Eu încă mai cred că din toate textele și discuţiile, ar trebui să se facă o prioritizare a
subiectelor și o scurtă prezentare a principalelor puncte privind migraţia, cetăţenia și alte subiecte.
Ipotezele ce stau la baza situaţiei prezentate în carte ar trebui să fie explicite - de exemplu, pentru a
justifica de ce cetăţenia este văzută ca o importantă cale înainte. N-ar fi fezabil să distribuim un text de
120 de pagini sau mai mult tuturor activiștilor din ONG-uri și celor care au fost ocupaţi și n-au avut timp
să vină la conferinta. Ceea ce ne trebuie este ceva mai scurt și într-un limbaj mai simplu, în care
subiectele să fie prioritizate și ipotezele clar exprimate.

Will Guy: Željko Jovanović și cu mine ne-am gândit că o serie de versiuni ar trebui să fie produse în
diferite scopuri, păstrând în același timp intenţia ca textul principal să fie circulat pentru discuţii care să
conducă la publicarea unei cărţi.

András Bíró: Diverse metode de diseminare ar putea fi utilizate, inclusiv tipărirea și internetul, dar ar
trebui să includă și o carte. Ca rezultat, o generaţie mai tânără de intelectuali romi ar putea avea o
contribuţie cu totul diferită decât reacţiile care deja le-am primit.

Nadir Redzepi: Această direcţie de dezvoltare a proiectului este greșită, deoarece o varietate de
rezultate va continua să dea impresia de incoerenţă factorilor de decizie politică, donatorilor, precum și
activiștilor. În schimb, proiectul ar trebui să se deplaseze în direcţia de-a umple lacunele din cererile
existente ale
romilor.

Željko Jovanović: Ei bine, depinde de direcţie, dar nu cred că această carte ar trebui să formuleze
cereri. Mai degrabă ar trebui să ne dea de gândit cu privire la cereri, din moment ce nu ne-am făcut
temele privind introducerea democraţiei și legitimităţii în opţiunile noastre. Cred că această carte ne-ar
putea ajuta pe toţi cei care punem curent în practică abordări diferite ale problemelor romilor.
Rezultatul ar putea fi o ideologie sau un set de ideologii, care să-i inspire pe managerilor în definirea
propunerilor de proiecte, pe donatori în definirea criteriilor, pe politicieni, atunci când interferează cu
majoritarii, precum și pe practicienii din mass-media, atunci când relatează despre romi. Rezultatul ar
trebui să fie o colecţie de douăzeci de ani de experienţă și idei, formulate în așa fel încât să furnizeze o
ideologie provocatoare și un set de viziuni pentru viitor.

Semnificaţia acestei cărţi nu stă în publicarea sa. Semnificaţia sa principală constă în măsura în care
devine subiect de discuţii în pauza de cafea, între romii care lucrează zi de zi în birourile ONG-urilor și
pentru romii care vorbesc cu comunităţile de la firul ierbii. Numai atunci cartea ar putea deveni
semnificativă. Un grup ţintă ar putea fi intelectualii și cadrele universitare care ar citi cartea. Dar este
necesar să ne asigurăm că această carte va fi tradusă în limba de zi cu zi, astfel încât romii și ne-romii să
poată dezvolta o ideologie alternativă.

András Bíró: O abordare, nu o ideologie.

Željko Jovanović: Eu prefer să vorbesc mai degrabă despre o ideologie, decât de o abordare, din
moment ce încercăm să definim teoria politică foarte abstractă despre problematica romilor. Ideologia,
cu laturile sale pozitive și părţile sale negative este ceea ce ne lipsește în fiecare zi. Ea nu trebuie să fie o
dogmă, dar avem nevoie de ceva pe care să-l contestăm.

147
Iulius Rostaș: Nu am așteptări atât de mari de la carte, așa cum Željko Jovanović pare că are. Îmi
amintesc când Andrzej Mirga și Nicolae Gheorghe au publicat articolul lor stimulator în 1997,
inspirându-mă să dezvolt un discurs pe probleme civile.
Așadar, speranţa mea este că această carte va inspira și pe alţii într-un mod similar pentru a dezvolta un
discurs mai coerent și mai articulat în diverse probleme. Dar cartea nu este ceva pentru toată populaţia
romă, pentru că cei mai mulţi romi, pur și simplu, nu citesc cărţi.

András Bíró: Și ce facem cu cei mai tineri, care au absolvit studii universitare?

Încă din 1989, rapoarte, cercetări și studii au prezentat romii drept victime - o
populaţie care are nevoie de asistenţă - și aceasta este o caracteristică în
industriei dezvoltării. Deși nu se recunoaște în mod deschis, o agendă este
creată în scopul de-a atrage fonduri și, prin urmare, există o semnificativă
preocupare în crearea și menţinerea unei imagini pozitive a organizaţiilor și
instituţiilor care promovează agenda. În consecinţă, activitatea rezultată este
condusă de raportări, concentrat pe inventarea procedurilor și generarea de
date adecvate.
Atât ONG-urile, cât și agenţiile de stat sunt mai mai degrabă preocupate de
producerea de rezultate lustruite și crearea imaginii de partener de încredere
pentru donatori și instituţiile UE, decât să investească în parteneriate sociale
cu beneficiarii adresaţi.
Florin Nasture

Željko Jovanović: Dacă activiștii romi nu citesc cărţi, nu e pentru că sunt analfabeţi. Este pentru că n-au
timp. Un activist mi-a spus: "E ca și cum am fi prizonieri într-o cușcă. Înainte de toate, vezi ce vor
donatorii. Apoi scrii un proiect. Apoi faci organizaţia. Apoi raportezi. Apoi faci cercetarea. Apoi ţii o
conferinţă. Apoi faci lobby. Și apoi începi procesul din nou, de la capăt. Este ca o linie de producţie din
fabrică." Nu există nici o gândire inovatoare, iar oamenii sunt sătui de vorbărie despre problemele
romilor, deoarece ei simt că astfel doar se repetă aceleași idei vechi.

Martin Kovats: În ultimele două zile sau în carte, simţiţi că au existat ceva idei noi?

Željko Jovanović: Pentru mine, sunt o mulţime de idei pe care le vom promova cu siguranţă. O idee este
de a continua pălăvrăgeala intelectuală. Un alt aspect este că începem să ne gândim cum să facem mai
mult cu privire la migraţie, urmărind coordonatele pe care le-am discutat. Deci, pentru mine, a fost
excelent.

Christian Petry: Este ceva ce n-am discutat și despre care cineva crede că ar fi trebuit să discutăm?

Željko Jovanović: Nu am discutat cu adevărat despre cum ar putea fi problemele romilor înţelese în
termeni economici sau despre impactul schimbării situaţiei economice ale ţărilor. Dezbaterile au inclus
considerarea percepţiilor și conceptelor, dar foarte puţină atenţie s-a acordat cifrelor.

Livia Plaks: De asemenea, am neglijat rolul UE și modul în care aceasta ar putea deveni mai influent.

Ioana Vrăbiescu: Aș dori mai multe întâlniri ca aceasta.

Iulius Rostaș: Ar trebui să ne concentrăm mai mult pe efectele noilor moduri de finanţare a romilor.

148
Jennifer Tanaka: Noi nu ne gândim la societatea civilă în sens cuprinzător. În schimb, am vorbit doar
despre ONG-uri și proiecte.

Cu cincisprezece ani în urmă, atunci când generarea de venituri și dezvoltarea

economică erau principalul obiectiv al Pakiv, am crezut într-adevăr că putem face
diferenţa prin investiţii la scară mică (fie prin subvenţii, fie prin împrumuturi).
Cred că importanţa lor nu s-a diminuat, așa după cum vedem că programele de
activare a muncii, finanţate de UE, nu au făcut o diferenţă semnificativă. La
sfârșitul anului 2010, Fundaţia Polgar raporta succesul său iniţial cu împrumuturi
prin micro-credite de tip Grameen, finanţate prin Programul Pilot CE. Cu toate
acestea, ei au afirmat, de asemenea, că auto-ocuparea forţei de muncă nu este
preferabilă pentru participanţi, care ar fi bine să aibă mai degrabă un loc de
muncă stabil. Dar poate că asta e tot ce putem face, având în vedere că investiţiile
la scară mai mare ţin mai mult de economia politică?

Prin urmare, este posibil să lansăm organizarea la firul ierbii în rândul romilor (și
ne-romilor), fără a crea și să facem legături cu problema locurilor de muncă și
veniturilor? Trebuie să începem cu status quo-ul, dar ce se poate oferi cu
adevărat? Acest lucru n-a fost într-adevăr prea mult discutat în nici una dintre
lucrări, deși este, de fapt, ceea ce marea majoritate a romilor la nivel local, precum
și circumscripţii locale - ţinta politicilor de incluziune socială - ne vor spune că-și
doresc.
Jennifer Tanaka

Nadir Redzepi: N-am prea am vorbit, de fapt, despre mișcarea romani.

Gergő Pulay: Când am dezbătut problemele de gen, am fi putut extinde această discuţie pentru a
include și alte categorii, cum ar fi persoanele cu dizabilităţi, care și ele se intersectează cu așa-numita
categorie largă a romilor. Ar putea fi util să comparăm romii cu alte minorităţi, cum ar fi ungurii și
turcii, dar, de asemenea, cu mișcările indigene din alte părţi, pentru că putem învăţa multe de la ei.

Will Guy: Aș adăuga finanţările UE, dar n-am insistat cu adevărat nici pe reaua conduită. Jennifer
Tanaka a menţionat camăta, de exemplu.
Christian Petry: Un alt subiect neglijat a fost cel al bunelor practici - cazuri concrete care implică orașe,
primări și comunităţi de romi - atunci când lucrurile au mers bine. Aceste pepite de aur au fost
menţionate în conversaţii, dar nu și în sesiunile formale. Activiștii romi și comunităţile de romi ar putea
fi convinși prin exemple în care strategiile bune au avut succes.

Nicolae Gheorghe: Ieri s-a spus că a fost nevoie de noi idei de proiecte și acţiuni. Așa că mi-ar plăcea să
avansez o propunere de proiect în care vom încerca să facem uz de ideile din texte. Nu e încă o bună
practică, pentru că nu este încă un proiect, dar mi-ar plăcea să fiu în măsură să spun că aceste idei pe
care le-am formulat nu rămân să plutească în aer.

Christian Petry: Cred că ar fi minunat să avem propuneri specifice, dar, în cele din urmă, ne întoarcem
la stabilirea unei structuri clare pentru carte. Vrem rezultate concrete din ce a fost discutat.

András Bíró: Și atunci putem merge mai departe.

149
 VALORI, CONDUCERE, PUTERE
Când un popor este împotmolit în asuprire,
înţelege eliberarea doar atunci când a acumulat
puterea pentru a impune schimbarea.
Dr Martin Luther King112

Željko Jovanović

Aceste gânduri sunt o reflecţie asupra scrierile lui Andras Biro, Nicolae Gheorghe și Martin Kovacs. Dar
ele sunt, de asemenea, un răspuns la punctele de vedere exprimate în timpul celor două zile de
dezbateri purtate de participanţii la seminar.

Autorii care au iniţiat realizarea interactivă a acestei cărţi au prezentat opinii profunde și provocatoare.
Ca și Andras Biro, în prefaţa la secţiunea cu discuţiile seminarului, eu nu văd scopul acestei cărţi ca
furnizând un "răspuns" direct multelor și complexelor probleme cu care se confruntă romii.

În schimb, autorii au intenţionat să deschidă o dezbatere sau o serie de dezbateri ca modalitate de a

clarifica ceea ce ar putea fi strategiile cele mai productive pentru romi și pentru cei preocupaţi de
subiectele ce-i privesc pe aceștia. Sper că această carte va stimula reflecţia critică și, drept urmare, să
încurajeze acţiune incisivă. Nu cred că rolul meu este să vorbesc în numele tuturor sau să polemizez cu
punctele de vedere ale celor trei autori.

În lucrarea mea de mai jos, ofer propria mea modestă viziune despre pașii pe calea de urmat. Reflecţiile
mele se bazează pe convingerea că, la rădăcina problemei romilor, se află problema de putere.
Integrarea, ca proces în permanentă schimbare, trebuie să fie negociată în mod continuu, iar termenii
acestei negocieri sunt determinaţi de cei ce deţin puterea. Această carte, cred eu, prezintă o perspectivă
analitică cu privire la respectiva negociere, dar oferă, în același timp, idei valoroase pentru a fi folosite
în aceasta.

Noi, romii, sunt un popor împotmolit în asuprire. Alcătuim cea mai mare minoritate etnică din Europa; în
Europa de astăzi, populaţia noastră este variabil estimată între 10 și 12 de milioane de oameni.
Opresiunea de care suferim este consemnată drept cel mai critic dintre deficitele democratice, atât în
interiorul, cât și în afara Uniunii Europene. Cel de-al XX-lea a fost secolul pogromurilor și genocidului.
Cel de-al XXI-lea a început ca secol al discriminării și segregării. Oamenii noștri au suferit prea mult.

În pofida acestei moșteniri de opresiune, există semne încurajatoare că suntem pe cale de a acumula
putere. Cât de departe am ajuns? În acest moment, adevărul brutal este că, în timp ce ni s-a acordat un
grad de participare instituţional, nu avem totuși nici o putere politică pentru a impune schimbarea.

În termeni de dezvoltare politică, economică și socială, nu suntem încă, în orice sens, stăpâni ai
propriilor noastre destine. Elitele noastre, în lupta lor pentru dobândirea unui statut, sunt controlate de
puteri de departe mai mari. Comunităţile noastre, cufundate în lupta pentru supravieţuire de zi cu zi, au

112
NY Times (1967), "Martin Luther King definește Puterea Negrilor (Black Power)", New York Times
Magazine, 11 iunie 26-27.

150
fost definite ca grupuri ţintă de beneficiari și nu sunt recunoscute ca circumscripţii politice de cetăţeni
purtători de drepturi.

Schimbarea de care avem nevoie a fost oprită, după ce a ajuns la inconfortabila acomodare a comunităţii
noastre, așa-numita elită de sus în jos, cu guvernanţii noștri, aleși în mod democratic. Ca o consecinţă a
acestui status quo, politicile guvernamentale de sus în jos referitoare la romi rămân ineficiente - ele nu
ajung până la nivelul comunităţii; ele doar justifică existenţa celor de la vârf. Deci, să nu ne facem iluzii,
mai avem încă un drum lung în faţa noastră.

Dar putem și trebuie să mergem înainte, pentru că foamea noastră de schimbare rămâne mai puternică
decât opresiunea cu care ne confruntăm. Unde mergem? Trebuie să acumulăm putere politică și civică
proporţionale cu numărul nostru. Numai atunci, guvernele ne vor asculta cererile și numai atunci vom
putea înţelege eliberarea.

Participarea pe care am câştigat-o

Acest lucru nu înseamnă că ne minimalizăm realizările în ceea ce privește participarea instituţională din
ultimii zece ani. Retorica, dacă nu chiar substanţa, participării romilor a devenit o mantra pentru toate
instituţiile naţionale și internaţionale, guvernamentale și inter-guvernamentale, într-un mod care
înainte era de neconceput.

Centrală în viziunea și principiile de organizare ale Deceniului de Incluziune a Romilor 2005-2015 este
determinarea pentru participarea romilor113. Acest lucru este deschis recunoscut în declaraţia privind
viziunea asupra Deceniului: "participarea romilor va face sau va desface Deceniul".

Aceasta ar părea să sugereze că principiul participării romilor a fost în cele din urmă adoptat, dar, ca
întotdeauna, există încă un decalaj între retorică și substanţă. Provocarea politică este să se treacă
dincolo de simpla plata a unor vorbe de serviciu, către noţiunea de participare a romilor. Anii de
construire a reprezentării și capacităţilor au produs un strat subţire de elite capabile de participare
instituţională. O consecinţă a progreselor în acest domeniu este că unii dintre strălucitorii și cei mai
buni activiști civici de-ai noștri au devenit funcţionari publici.

La nivel naţional, foști activiști romi au fost numiţi pentru a servi în birourile guvernamentale. La nivel
local, romii participă în calitate de coordonatori municipali pentru romi, mediatori sanitari romi și
mediatori școlari romi. Activiștii romi s-au mutat de pe străzi în birouri și de la mobilizare la
administrare.

Lupta pentru schimbare s-a îndepărtat tot mai mult de comunităţile noastre și s-a cufundat tot mai
adânc în birocraţie, unde "problemele oamenilor obișnuiţi [...] ajung mai curând un îndepărtat ecou, decât
o realitate palpabilă, mai degrabă abstracţii de gestionate, decât lupte de purtat" (Barack Obama ,
2004)114.

Concesiile modeste în termeni de participare instituţională au creat un rol de nișă distinct pentru foștii
activiști de etnie romă și un tip aproape uniform de aparatcik, ușor de recunoscut în Europa de Sud-Est.
Am putea numi acest gen rom-șef: o persoană de etnie romă, nominalizat de guvern, căreia i s-a acordat
un rol consultativ, dar i s-a negat orice putere de decizie. Cooptat și posedat de un anume sens al

113
Pentru mai mult despre Deceniul de Incluziune a Romilor 2005-2015, a se vedea: <http://www.romadecade.org/
despre # [1]>
Obama, B. (2006) Îndrăzneala speranței: Reflecții despre reafirmarea visului american (The Audacity of Hope:
114

Thoughts on Reclaiming the American Dream), New York: Crown / Three Rivers Press
151
scopului, romii-șefi intră într-o zonă de confort mai ridicat în termeni de venituri, statut și recunoaștere
- zona de confort a unora se scoate din calitatea vieţii cetăţeanului rom mediu.

Asemenea situaţii de confort funcţionează ca instrument sofisticat de control financiar și politic. Atât
romii-șefi, cât și organizaţiile noastre civice au fost controlate prin dependenţă financiară - fie prin
remunerare individuală pentru romii-șefi, fie prin accesul la fonduri guvernamentale sau europene
pentru numeroase din organizaţiile noastre.

Cum guvernele folosesc tot mai multe fonduri europene pentru a externaliza o seamă de furnizări de
servicii către ONG-uri, multe organizaţii - cu cea mai mare bunăvoinţă din lume – au suferit, fără să stea
pe gânduri, mutaţii, devenind, din câini de pază independenţi ai societăţii civile, clienţi întru totul
dependenţi. Drept consecinţă, guvernele au reușit să amuţească vocile noastre critice.

În termeni de control politic, romii-șefi se află în cea mai proastă dintre toate ipostazele – consideraţi
puternici, dar, de fapt, lipsiţi de putere. De obicei, o întâlnire la nicel înalt, cu intensă publicitate în mass-
media, vestind "un nou început" sau semnalând "o reală voinţă politică" în numele guvernului, romii-șefi
sunt împovăraţi de la bun început de greutatea marilor așteptări și adâncimea constrângerilor de
putere.

Capii Secretariatului pentru Strategia Naţională a Romilor din Serbia, Agenţiei Naţionale pentru Romi
din România sau Biroul Plenipotenţiarilor pentru Comunităţile de Romi dinn Slovacia – toţi romi-șefi la
nivel central – n-au dispus de nici o putere: nici o puterea de-a decide cu privire la asfaltarea drumurilor
sau alimentărilor cu apă din vreo mahala romă.

Dacă sunt numiţi la nivel local, așa cum erau coordonatorii municipali pentru romi din Serbia, romii-șefi
n-au avut nici o putere pentru a ne transporta cu autobuzul la școală copiii dintr-o mahala îndepărtată;
după cum, nici mediatorii școlari romi n-au avut putere să intervină pentru desegregarea unei școli.

Participarea instituţională a împuternicit instituţii de vitrină, mai degrabă decât pe oamenii noștri
pentru a putea influenţa politicile guvernamentale.

Participarea instituţională este realizarea noastră, dar în acest moment este inevitabil controlată de
puteri mai înalte. Cu toate acestea, nu avem de ales decât să contiuăm mersul înainte. Prin urmare,
trebuie să vedem participarea instituţională a subordonatelor noastre elite doar o etapă pe parcursul
drumului.

Puterea politică derivată dintr-o circumscripţie electorală mobilizată este urmatorul pas mai departe.

Puterea de care avem nevoie

Pentru a face lucrurile mai clare și a fi înţeles corect, puterea de care avem nevoie este cea care ne
permite să ne asumăm responsabilitatea pentru propriul nostru viitor. Cei care au autoritate ne-au
permis să participăm, dar niciodată nu ni se va da puterea reală. Folosind toate mijloacele democratice
disponibile trebuie să o luăm noi înșine. Votul este doar unul dintre acele mijloace și, în opinia mea, cel
mai critică în contextul de astăzi.

În democraţiile din zilele noastre, votul fiecărui cetăţean în parte – cu știinţă de carte sau analfabet,
bogat sau sărac, rom sau gadje- are pondere egală. Suntem mulţi și, oricât de săraci, analfabeţi sau
oprimaţi am fi, ne putem exercita puterea proporţional cu numărul nostru.

152
Circumstanţele noastre sociale și politice de acum sunt incomparabil mai bune decât cele ale afro-
americanilor în sclavie sau ale negrilor sud-africani sub apartheid. Cu toate acestea, este clar azi că nu
ne exercităm puterea de vot corespunzător cu numărul nostru.

Există un mit larg răspândit că votul romilor nu poate fi eficient, că este un vot de vândut și cumpărat,
din pricina ratei ridicate a analfabetismului.

Este o aberaţie. Nelson Mandela, în autobiografia sa, Long Walk To Freedom (Lungul drum către
libertate), a respins acest argument faimos în termeni care rezonează și astăzi:

Un bărbat participă la alegeri pentru un loc dintr-o anumită zonă; întocmește un manifest
și spune "Acestea sunt ideile pe care le susţin"; într-o zonă rurală, spune "Sunt împotriva
limitării stocurilor"; apoi, ascultând opiniile politice ale acestei persoane, voi decideţi dacă
acest om va promova interesul vostru [...] și, pe această bază, votaţi pentru un candidat. Nu
are nimic de-a face cu educaţia [...] un om se uită la alt om care va fi cel mai în măsură să
prezinte punct său de vedere și votează pentru el.115

Totuși, persoanele analfabete sunt mai ușor de manipulat; este mai ușor să-i manipulezi pe cei fără de
putere, decât pe cei puternici. Partide majoritare au recunoscut egalitatea în ponderea voturilor înainte
de alegeri, dar nu și egalitatea în drepturi după aceea. Trec doar prin comunităţile noastre, cumpără
voturile noastre ieftin și nu se mai întorc din nou înainte de următoarele alegeri. Liderii romilor, făcând
campanie pentru partidele majoritare sau pe cont propriu, au urmat în general aceeași practică.
Alegătorii romi nu sunt orbi la asta. În România, o ţară cu reprezentare constantă a romilor în
parlamentul naţional începând cu anul 2000, 59 la sută dintre romi și-au exprimat opinia că
reprezentanţii lor în parlament au fost complet ineficienţi în a le susţine problemele. 116

În Serbia, doar unu la sută dintre romi au încredere în partidele politice ale romilor și doar cinci la sută
au încredere în NGO-urile rome.117

În 2007, doi candidaţi ai partidelor rome au fost aleși ca membri ai parlamentului. Acesta a fost un caz
unic în istoria romilor din Serbia, unde aproximativ 35.000 de persoane, în majoritate romi, au votat
pentru succesul acestor candidaţi. Opt luni mai târziu, și-au pierdut locurile la alegerile anticipate și au
dispărut din viaţa parlamentară din Serbia. Mai apoi, un lider la nivel local a făcut un comentariu acid
despre loialitate în faţa unuia dintre foștii parlamentari: Noi, romii, nu te-am votat a doua oară.

Nu suntem proști să nu știm că, pe cont propriu, nu puteai face prea mult pentru noi în doar opt luni în
parlament. Doar că te-ai comportat la fel ca un gadje. Ai venit să ne vorbești numai înainte de alegeri,
dar nu te-ai mai întors după ce ai fost ales. Tot ce aveam nevoie era să păstrezi legătura cu noi și să
asculţi ce avem de spus.

Avem nevoie să hrănim o nouă generaţie de lideri, hotărâţi să-i reprezinte pe alţii; lideri, a căror origine
etnică nu va fi considerată ca o îndreptăţire exclusivă pentru a primi sprijin din partea comunităţilor
noastre, ci ca un imperativ moral pentru a servi îmbunătăţirea situaţiei altora care se confruntă cu
nedreptatea.

115
Mandela, N. (1994) Lungul drum spre libertate (Long Walk to Freedom), Londra: Little Brown & Co, 228.
116
NDI (2009) Evaluarea barierelor din calea participării politice a romilor din România (Assessment of
Barriers to Roma Political Participation in Romania), Washington DC: Institutul Național Democratic
<http://www.ndi.org/files/Assessment%20Report%20Final%20 (complet) .pdf>
117
Milivojević, Z. (2008) Deceniul și Poziția romilor în Serbia (The Decade and Position of Roma in Serbia),
Belgrad: Centrul Romilor pentru Democrație

153
Merită să ne reamintim cuvintele lui Martin Luther King: Și astfel va trebui să facem mai mult decât să
ne înregistrăm și să votăm; va trebui să creăm lideri care să întruchipeze virtuţi pe care să le putem
respecta, care să aibă principii morale și etnice, pe care să le putem aplauda cu entuziasm, pentru care
să fim capabili mobilizăm sprijin, bazat pe încredere și loialitate.118

Pentru a face faţă provocărilor și incertitudinile care ne așteaptă, această generaţie următoare va avea
nevoie de hotărâre fermă în exerciţiul de conducere a unei comunităţi politice, bazându-se în același
timp pe puterea colectivă a drepturilor ce ni s-au acordat prin cetăţenie.

Avem nevoie de lideri care, înainte de alegeri pot organiza și mobiliza cetăţenii să meargă la vot; și,
după alegeri, să ceară socoteală celor aleși și să-i conteste, dacă promisiunile lor nu sunt respectate.
Avem nevoie de lideri care să-i poată face pe oameni să participe oricât de des posibil și să protesteze
oricât de des este necesar; liderii care pot face ca votul nostru să conteze în toate și fiecare zi dintre
alegeri.

Avem nevoie să continuăm să sprijinim și să extindem elita politic activă, care va apărea ca urmare a
acţiunilor afirmative și burselor de învăţământ, ca răspuns instituţional la dezavantajele înregistrate de
comunitatea noastră. Nu avem altă opţiune decât să depăși discriminarea dintre generaţii și să oferim
acestor tineri romi posibilitatea să dobândească abilităţi în a face politică și activitate politică. Ei au
nevoie de cunoștinţe și oportunităţi pentru a se angaja politic și pentru a-și exprima pe deplin
angajamentul faţă de comunităţile lor.

Împreună cu cei de la nivel local, această nouă generaţie de lideri ar trebui să acţioneze pentru a profita
de spaţiul oferit de democraţie în stimularea altora din comunităţile rome să participe în calitate de
cetăţeni, exercitându-și drepturile și cerând egalitate pentru toţi.

Asta nu e o sarcină ușoară.

Venirea democraţiei nu a adus eliberare, ci mai degrabă dezamăgire și pierdere a încrederii.

Excluziunea noastră s-a accentuat; sentimentul nostru de securitate a fost mai ameninţat ca niciodată
înainte de violenţă, din partea unor actori ai statului și ne-statali deopotrivă. Experienţa hărţuirii de
poliţie, brutalitatea și stigmatizarea etnică au arătat că autorităţile ce aplică legea încă mai au multe de
făcut până să câștige încrederea comunităţilor de romi din Italia, Slovacia și din alte părţi ale Europei.
Este de neconceput că, din pricina culorii pielii noastre, atât de mulţi dintre noi s-au întâlnit cu
brutalitatea poliţiei atât de frecvent.

Nu avem încredere în parlament - instituţia din centrul viaţii democratice a unei ţări. 76% din romii din
România spun că parlamentul naţional român nu este eficient. Doar 10% dintre romii din Serbia au
încredere în parlament, în timp ce aproximativ 30% declară că nu au încredere deloc. Democraţiile,
vechi sau noi, din est sau din vest, au încă de făcut ca să ne elibereze de opresiune și au încă de făcut ca
să ne câștige încrederea.

În pofida tuturor acestora, nu trebuie să ne pierdem speranţa sau să ne abandonăm convingerea că

lucrurile se vor îmbunătăţi în viitor.

Nu mai suntem la începutul călătoriei. Participarea crescută la diferite niveluri ale instituţiilor de stat
demonstrează progresul nostru real și reprezintă un pas important înainte. Nimeni nu ar trebui sa
discrediteze aceasta și ar trebui să fim mândri de ceea ce s-a realizat până în prezent, cu un ochi spre
ceea ce poate fi realizat de acum încolo. Să fii cinic cu privire la cât de departe am ajuns înseamnă să
negi eforturile tuturor celor care luptă pe drept pentru o implicare crescută și plină de sens. Dacă

118
King, M. L. Jr (1968) Where Do We Go from Here: Chaos or Community? Boston: Beacon Press.
154
respingem participarea ca inutilă, însemnă că rămânem orbi faţă de oportunităţile celui mai portivit
mod de participare.

Cu toate acestea, rolul instituţionalizat al liderilor romi nu este pur și simplu de ajuns.

Pentru a trece de la această "participare" ineficientă, de sus în jos, condusă prin tokenism (formalism),
avem nevoie de o organizare de jos în sus, bazată pe valori.

Iar când vine vorba de valori, cuvintele din discursul inaugural al unui fost organizator comunitar,
Barack Obama, sunt în măsură să ne inspire:
Provocările noastre pot fi noi. Instrumentele cu care le descoperim pot fi noi.
Însă toate acele valori de care depinde succesul nostru – muncă intensă și cinste, curaj și
onestitate, toleranţă și curiozitate, loialitate și patriotism – rămân în continuare vechi.
Și sunt adevărate.119

Anexă: Participanţi la dezbatere

Cei enumeraţi (în ordine alfabetică) mai jos au contribuit la dezbatere, fie prin participarea la seminarul
ţinut la Snagov, în România (22-24 septembrie 2011), fie prin transmiterea de observaţii scrise pe
marginea textelor de bază.

Dezbaterile seminarului din 23 septembrie au fost transcrise de Ian Graham.

Gwendolyn Albert
Remus Anghel
Andras Biro
Elena Dinca
Gelu Duminica
Laszlo Foszto
Nicolae Gheorghe
Will Guy
Željko Jovanović
Deyan Kolev
Martin Kovats
Cristi Mihalache
Florin Nasture
Gergő Pulay
Christian Petry
Livia Plaks
Gergő Pulay
Bela Racz
Nadir Redzepi
Salomeea Romanescu
Iulius Rostaș
Valentina Spera
119
Obama, B. (2009), "Discurs de inaugurare", New York Times, 20 ianuarie 2009
<http://www.nytimes.com/2009/01/20/us/politics/20text-obama.html?pagewanted=all>

155
Kristof Szombati
Jennifer Tanaka
Nicolae Valeriu
Ioana Varbiescu
Elisabetta Vivaldi

156