Baltagul- eseu privind caracterizarea unui personaj

Romanul “Baltagul”, publicat în 1930, este o creație de maturitate a lui Mihail

Sadoveanu, care reprezinta una dintre capodoperele marelui scriitor alături de
„Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”.
G.Călinescu afirmă că romanul „Baltagul” are o „intrigă antropologică”,
antropologia fiind știința care studiază originea și evoluția omului. Sensul afirmației
lui G.Călinescu este că, în romanul sadovenian, pe primul plan se află viața
muntenilor, orânduită după vechi legi nescrise și că Vitoria Lipan este o exponentă a
acestora. Ei sunt caracterizați ca fiind „iuți și nestatornici ca apele, ca vremea,
răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără grijă-n bucurii ca și-n arșițele lor de
Cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinele lor de la începutul lumii, ferindu-se
de alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind la bârlogul lor ca fiara de codru,
- mai cu samă stau ei în fața soarelui cu-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se
dezmiardă și lucește de cântec, de prietenie.”.
Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”, se
înscrie printre personajele feminine din literatura română remarcabile prin puterea
voinței lor: Vidra, din drama „Răzvan și Vidra” de Hasdeu; Mara, din romanul cu
același titlu de I.Slavici; Anca, din drama lui I.L.Caragiale, „Năpasta”. Prin implicarea
ei în căutarea soțului ucis de ceilalți doi oieri, Vitoria Lipan poate fi comparată cu
măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”, din care Sadoveanu a
imprumutat motto-ul „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă și-un câne”, balda fiind una din
sursele de inspirație pentru scrierea romanului “Baltagul”. Aceasta este o femeie
puternica, hotarata, “N-am sa mai am hodina cum n-are paraul Tarcaului pan’ce l-oi
găsi pe Nechifor Lipan”, curajoasa si lucida. Vitoria este o țărancă din satul Măgura,
de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar harnic și oier. Drama care
intervine în viața ei (dispariția lui Nechifor, despre care ea înțelege imediat că a
murit), o obligă să-și părăsească, pentru un timp, gospodăria, lăsând-o în seama
argatului Mitrea, și să plece în căutarea rămășițelor pământești ale soțului ei, spre a-i
da lui Nechifor o înmormântare creștinească și spre a face dreptate, pedepsindu-i pe
ucigași. Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat
urma și a cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se
răsfrângea lumina castanie a părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de
la munte.
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin
admirabile trăsături de caracter. Victoria este caracterizată, în plan afectiv, de
dragostea față de soțul ei, pe care îl iubea ca la început, deși aveau acum copii mari.
Această dragoste este exprimată de Vitoria însăși prin metafora: „Am fost înflorită cu
dânsul”. Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră conflicte, acestea erau trecătoare și
Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca la apa cea bună”.
Aparținând lumii arhaice patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul traditiilor și
este refractara la noutățile civilizației: “În tren ești olog, mut si chior”. Ca mama,
Vitoria îi interzice Minodorei sa se indeparteze de traditie: “ Îți arăt eu coc, valt si
bluza…! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunica-mea n-am știut de acestea -si-n legea
noastra trebuie sa traiesti si tu! ”; și contribuie la maturizarea lui Gheorghita. Aceasta
respecta obiceiurile de cumetrie de la nuntă, “a primit plosca și a făcut frumoasă
urare miresei” , și veghează la îndeplinirea randuielilor din ritualul inmormantarii:
priveghiul, drumul la cimitir, bocitul, slujba religioasa, pomana, praznicul.
Sotie iubitoare, porneste hotarata in cautarea barbatului: “era dragostea ei de
douazeci si mai bine de ani. Asa-i fusese drag în tinereta Lipan, asa-i era drag și
acuma, cand aveau copii mari cat dânșii.” Țipătul dinaintea coborarii cosciugului și
gesturile concentrează iubirea și durerea pierderii soțului: “Cu așa glas a strigat,
incat prin toți cei de față a trecut un cutremur. S-a dărâmat în genunchi, și-a rezemat
fruntea de marginea sicriului.”
Personajul complex este realizat prin tehnica basoreliefului și individualizat prin
caracterizare directă și indirectă, prin vorbe, fapte, gesturi, relații cu alte personaje,
etc. Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului semnificativ:
“Nu mai era tanara, dar avea o frumuseta neobișnuită în privire.” Natura devine o
cutie de rezonanță a sentimentelor femeii, indrumand-o în căutarea soțului său. În
toate acțiunile ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile oamenilor de la munte,
„datinile lor de la începutul lumii”. Datina a învățat-o să înțeleagă toate semnele
naturii și ale visului. Astfel, ea știe că Nechifor a murit, pentru că-l visează trecând
călare o apă neagră și pentru că văzuse cocoșul cântând spre poartă. Când, în
căutarea ei, observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul că acolo era locul unde
avea să-l găsească pe Nechifor. Înțelegerea acestor semne dovedește și o legătură
strânsă între munteancă și natură. Fapt specific pentru proza lui Sadoveanu, natura
contribuie și ea la caracterizarea personajului, precum în episodul în care Vitoria
culege primii ghiocei ai primăverii, care reflectă speranța și dorința de viață din
sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut să cânte și să înmugurească, simțea intrând în el
soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoțeii pe care
îi ținea între degete și care pieriseră.”
În concluzie, arta neîntrecută a lui Sadoveanu realizează Vitoriei Lipan un
portret complex, făcând din ea unul dintre personajele remarcabile ale literaturii
române.