A.

CRIMINOLOGIA CLASICĂ
1. Consideraţii introductive
Începând cu sfârşitul secolului al XVIII-iea şi până spre mijlocul secolului al
XIX-iea, în bazinul mediteranean, cultura clasică îşi făcea loc din ce în ce mai
insistent şi cu mai multă forţă. Momentul era unul al descoperirilor ştiinţifice şi
al apariţiei de noi discipline şcolare. Una dintre acestea a fost criminologia, care
se manifesta ca o încercare de a abandona arbitrariul în procese şi mai ales în
cele penale, încercând să facă un sistem juridic mai raţional, bazat pe lege.
Munca fondatorilor criminologiei, aşa cum erau Cesare Beccaria şi Jeremy
Bentham, a devenit cunoscută sub denumirea de „Criminologia clasică".
Criminologia clasică îşi are originea în reacţia socială îndreptată împotriva
sistemului de teroare al dreptului şi al pedepsei care a existat înainte de
Revoluţia Franceză din 1789. Până la acea vreme nu exista un sistem real al
justiţiei criminale în Europa. Existau crime împotriva statului, împotriva
bisericii şi împotriva coroanei. Unele dintre aceste crime erau specifice, altele
nu. Judecătorii aveau putere deplină să condamne o persoană pentru un act care
nu întotdeauna era definit ca fiind criminal. Monarhii, deseori, emiteau ceea ce
în Franţa se numea „Rettres de cachet", sub care un individ putea fi închis pentru
aproape orice motiv (nesupunerea faţă de unul din părinţi, spre exemplu) şi fără
nici o justificare.
Multe legi penale erau nescrise, acestea fiind redactate fără a specifica tipul
pedepsei asociate încălcării lor. Sentinţele arbitrare şi adesea crude erau impuse
de judecător, care avea discreţie totală de a decide pedepsele.
Proces organizat în sensul modern al cuvântului nu exista. În timp ce exista un
oarecare consens general cu privire la structura crimei, nu exista limită reală a
valorii şi tipul sancţiunii legale pe care o curte putea s-o dea.
Pedepsele includeau însemnarea, arderea, biciuirea, mutilarea, înecarea,
surghiunul şi decapitarea. În Anglia, o persoană putea primi pedeapsa cu
moartea pentru mai mult de 20 de infracţiuni, incluzând şi ceea ce noi numim
astăzi furturi mărunte.
Fără îndoială, şcoala clasică este frecvent asimilată cu numele şcolii italiene şi a
lui Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria (1738-1794).
Ceea ce a intervenit ulterior, prin modificările aduse la unele teorii (aşa-numită
şcoala neoclasică), coincide în mare măsură cu ideile şi conceptele de bază
despre natura umană promovate de criminologia şcolii clasice.

1
Ambele, şcoala clasică şi şcoala neoclasică, constituie un fel de liber-arbitru,
care reia cu raţionament gânduri mai vechi, pe care le integrează într-o
explicaţie mult mai plauzibilă, bazată pe date verificabile şi mult mai credibile.

2. Cesare Beccaria şi Şcoala clasică

Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria a fost un student care nu s-a remarcat
prin ceva deosebit în timpul studenţiei, având o uşoară înclinare către
matematică. După ce şi-a finalizat studiile la Universitatea din Pavia s-a alăturat
lui Allessandro Verri, un angajat al închisorii din Milano şi împreună cu fratele
său, economistul Pietro Verri, au început să se întâlnească regulat într-un grup
de tineri şi au înfiinţat o asociaţie cu numele „Academia Pumnilor", unde
discutau subiecte literare şi filosofice. Ideea lor de bază era să descopere
reformele de care societatea italiană avea nevoie pentru modernizare.
În martie 1763, Beccaria a scris un eseu în domeniul penologiei cu referire la
pedepse, subiect despre care el nu ştia mai nimic. Cu ajutorul fraţilor Verri,
eseul a fost finalizat în ianuarie 1764 şi a fost publicat sub titlul „Despre crime şi
pedepsele acestora". Evenimentul avea loc în micuţul oraş Livorno, în iulie al
aceluiaşi an, atunci când Beccaria avea doar 26 de ani. Climatul a fost favorabil,
cu publicarea acestei cărţi Cesare Beccaria devenind părintele criminologiei
moderne, şi ea a fost scânteia care prevestea sfârşitul barbariei medievale.
A fost angajat al guvernului şi profesor universitar, la Universitatea din Milano
predând economia politică, aptitudinile sale ajutându-l să elaboreze teorii
originale şi strălucite în domeniul social şi politic.
Gândirea lui referitoare la metodele cantitative în domeniul social şi politic a
fost adoptată ulterior de către raţionaliştii francezi, iar gândirea sa economică nu
se află prea departe de cea a ilustrului său contemporan, englezul Adam Smith
(1723-1790), care, de altfel, a şi fost supranumit „părintele economiei
cantitative".
Problema crimei, potrivit lui Beccaria, poate fi atribuită nu oamenilor răi, ci
legilor rele. Un sistem juridic modern va trebui să garanteze un tratament egal
pentru toţi oamenii în faţa legii. Teza elaborată, deosebit de modernă, pleca de la
presupunerea că oamenii aleg liber ce vor să facă şi sunt responsabili pentru
consecinţele comportamentului lor. Împreună cu alţi intelectuali ai timpului,
Beccaria s-a solidarizat şi au protestat împotriva inconsistenţelor în guvernare şi
în rezolvarea problemelor publice. Poate şi de aceea, ataşat fiind unor idei de
bază pentru societate, a propus numeroase reforme pentru a face practica justiţiei
penale mult mai logică şi mai raţională. A protestat împotriva practicilor

2
existente de justiţie personală care aveau la bază nu numai anumite interese, dar
şi foarte multe capricii, cât şi împotriva pedepselor barbare şi severe ale
timpului. Dacă reacţia autorităţilor la apariţia lucrării a fost una destul de blândă,
aceasta s-a datorat şi faptului că Beccaria a înserat în lucrarea sa şi laude la
adresa guvernării, cât şi prieteniei pe care o avea cu mari personalităţi ale
vremii.
Ideile exprimate de Beccaria prin propriile cuvinte:
A. Legea trebuie aplicată pentru a menţine contractele sociale
Legile sunt condiţiile sub care oamenii independenţi şi izolaţi s-au unit pentru a
forma o societate. Sătui de a trăi într-o continuă stare de război şi de a se bucura
de libertăţi percepute ca fiind lipsite de folos prin nesiguranţa conservării lor,
oamenii au sacrificat o parte din ele, astfel încât să se poată bucura de restul
acestora în pace şi siguranţă.
De aceea, ar trebui să fie introduse anumite motive tangibile pentru a preveni
spiritul despotic latent, existent în fiecare om, în a întoarce societatea în haosul
original. Aceste motive tangibile sunt stabilite a fi aplicate acelora care încalcă
legea".
B. Numai legiuitorul trebuie să creeze legi
„Numai legile pot stabili pedepse pentru crime; autoritatea pentru acest lucru
rezidă numai în legiuitor, care reprezintă întreaga societate unită printr-un
contract social. .. Dar, o pedeapsă care depăşeşte limitele fixate de lege este doar
o pedeapsă care se adaugă alteia; de aceea, un magistrat nu va putea, sub nici un
pretext, din zel sau grijă pentru bunul ocrotit, să agraveze pedeapsa stabilită
cetăţeanului delincvent".
C. Judecătorii trebuie să impună pedepse numai în concordanţă cu legea şi ei nu
trebuie să creeze legi sau să le interpreteze
„Judecătorii cazurilor criminale nu pot avea autoritatea de a interpreta legile
datorită faptului că nu sunt legiuitori. .. Pentru fiecare caz care compare în faţa
lui, judecătorul este obligat să completeze un silogism perfect în care premisa
majoră este legea generală; al doilea element este acţiunea care se conformează
sau nu legii şi, în final, concluzia: achitarea sau pedeapsa. Dacă judecătorul nu a
fost constrâns sau dacă el dorea să adauge un singur silogism, atunci uşa către
incertitudine este deschisă.
Fiecare om are propriul punct de vedere şi la momente diferite, puncte diferite.
De aceea, „spiritul" legii ar trebui să fie produsul unei judecăţi logice, bune sau
rele; ar putea depinde de violenţa pasiunilor, de slăbiciunea acuzatului, de

3
judecăţile în legătură cu el şi toţi aceşti factori, la minut, ar putea să altereze
aparenţa obiectului în mintea schimbătoare a unui om ....
Dezordinea ce se ridică din observarea riguroasă a înscrisurilor legii penale este
comparabilă cu aceea care se ridică din interpretări".
D. Asupra seriozităţii crimelor
Adevărata măsură a crimelor este ... pedeapsa aplicată de societate ... Au fost
eronate opiniile acelora care credeau că adevărata măsură a crimelor va fi găsită
în intenţia persoanelor care le comit.
De aceea, ar fi necesară formarea nu a unui cod particular pentru fiecare
cetăţean, ci o nouă lege pentru fiecare crimă. Uneori, oamenii aduc cele mai
mari deservicii societăţii, animaţi de intenţiile cele mai bune; alteori,
intenţionând să-i facă cel mai mult rău, ei îi fac, de fapt, cel mai mare bine.
E. Asupra pedepselor proporţionale
„Există un interes comun, în a nu se produce crimele şi în a fi mai puţin
frecvente în proporţie cu răul pe care acestea îl cauzează societăţii. De aceea,
obstacolele care determină un om de a nu comite o crimă trebuie să fie mai
puternice decât tentaţia foloaselor pe care acesta le-ar obţine comiţând-o. De
aceea, trebuie să existe o bună proporţie între crime şi pedepse".
F. Asupra severităţii pedepselor
„Pentru ca pedeapsa să-şi atingă scopul, răul pe care îl implică trebuie să fie mai
mare decât avantajul derivabil din crimă; în acest sens, răul ar trebui să includă
siguranţa pedepsei şi pierderea bunului pe care crima l-ar fi putut produce. Tot
ceea ce urmează este superfluu şi din acest motiv tiranic, severitatea pedepselor
însăşi îmboldesc oamenii să comită ceea ce este cel mai rău din ceea ce se
previne; ei sunt tentaţi să comită crime adiţionale pentru a evita pedeapsa pentru
una singură.
G. Asupra promptitudinii pedepselor
„Cu cât comiterea unei crime va fi mai prompt şi mai rapid pedepsită, cu atât
mai drept şi mai folositor va fi. Am spus mai drept, deoarece criminalul este, din
aceste motive, ferit de ineficienţa şi crudele remuşcări ale incertitudinii. ..
deoarece privarea de libertate, fiind ea însăşi o pedeapsă, nu ar trebui să
preceadă o sentinţă, exceptând cazurile când necesitatea o cere ....
H. Asupra siguranţei pedepselor
„Una dintre cele mai mari stavile în calea crimei nu este cruzimea pedepselor,
cât infailibilitatea lor ... siguranţa unei pedepse, chiar şi moderată, va face
întotdeauna o impresie mai puternică decât teama de o alta, cu mult mai teribilă,
dar combinată cu ideea impunităţii; chiar şi relele cele mai mici, când ele sunt

4
sigure, mereu vor verifica minţile oamenilor ... De aceea, dacă am lăsa legile să
fie inexorabile, şi inexorabili executorii lor în cazuri particulare, ar însemna să
lăsăm şi legiuitorul să fie tandru, indulgent şi uman".

B. ŞCOALA POZITIVISTĂ
1. Explicaţii introductive
Perioada de timp care cuprinde aproape un secol ce s-a interpus între Beccaria şi
Lombroso a marcat o asemenea schimbare a gândirii, încât - fără teama de a
greşi - o putem compara cu o revoluţie intelectuală. Pe parcursul acestui secol,
metodologiile de bază şi logice ale obiectivului ştiinţei criminologice au devenit
bine determinate. Investigaţiile ştiinţifice şi interpretările care au început să fie
date pe baza acestora au furnizat un nou sistem de explicaţii al tuturor
fenomenelor, incluzând totodată şi moştenirea acumulată din istoria religiei şi
obiceiurilor. La întrebările vechi despre natura umană au început să fie date
răspunsuri, mai degrabă în termenii obiectivelor ştiinţei decât în aceia ai religiei
sau filosofiei.
Auguste Comte (1798-1857), părintele sociologiei franceze, a aplicat metode
moderne ale ştiinţei fizice la ştiinţele sociale în cele 6 volume ale lucrării „Curs
de filozofie pozitivă", publicate între anii 1830 şi 1842. El a argumentat că nu
poate exista o cunoaştere reală a fenomenului social dacă nu este abordat din
punct de vedere pozitivist, ştiinţific. Dar pozitivismul singur nu era suficient în a
aduce o schimbare fundamentală în gândirea criminologică.
Lucrarea lui Charles Darwin (1809-1882) „Despre originea speciilor" (1859) a
făcut breşa finală în gândirea trecutului. În această carte, Darwin a prezentat
probe cum că oamenii sunt nişte fiinţe asemănătoare animalelor, dar mult mai
evoluaţi şi dezvoltaţi.
În 1871, Darwin avea să facă următorul pas logic, urmărind originea omului
plecând de la un animal antropoid: maimuţa. Mai mult, el avea să pună mai
multă înverşunare în convingerile sale care nu admiteau în totalitate că
Dumnezeu a creat omul după propria sa imagine.
Lumea ştiinţifică nu avea să mai fie niciodată la fel, fiindcă teoria evoluţiei a
făcut posibilă punerea de noi întrebări şi de a căuta noi variante de răspuns la
întrebări mai vechi. Noua teorie biologică avea să o înlocuiască pe cea veche.
Tezele conform cărora demonii şi spiritele animale puteau explica acele
comportamente umane deviante aveau să fie înlocuite de cunoştinţe motivate
ştiinţific.

5
Atunci s-au născut ştiinţele sociale, originea omului, astfel prezentată şi
susţinută, a început să fie acceptată ca o cale de a învăţa despre oameni în
diverse domenii cum ar fi: psihologia, medicina, fiziologia şi psihiatria. Ca
urmare, oamenii au început să apară cercetătorilor din ce în ce mai pregnant, ca
un fel de fiinţe care nu au legături speciale cu divinitatea, aşa cum se credea.
Lombroso făcea parte din lumea intelectualilor. El s-a folosit de acest lucru în
gândirea sa asupra crimei, aşa cum Beccaria uzase de lumea sa particulară cu
100 de ani înainte.

2. Cesare Lombroso
Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909), într-o familie
relativ numeroasă de evrei şi a studiat medicina, devenind specialist în
psihiatrie.
A urmat cursurile facultăţii de medicină la Universitatea din Pavia (1852-1854),
apoi, pe cele ale facultăţii de medicină din Padova şi Viena. Fiica sa, Gina
Lombroso, într-un articol publicat în „Revista de drept penal şi criminologie"
din Bruxelles, în decembrie 1926, aprecia că tatăl său a realizat că medicina este
o ştiinţă cu o valoare intrinsecă în sine şi pentru sine, pe când îşi continua
studiile la Universitatea din Viena. Aici, C. Lombroso sesizează că, medicina
poate găsi remediul multor boli mintale. De altfel, după terminarea studiilor,
publică o lucrare „Cretinismul în Lombardia", în care subliniază principalele
cauze ale declan¬şării acestei boli, dar şi remediile sale.
În 1859 devine medic militar şi îşi continuă studiile pe tema rasei, a climei şi a
ţinutului geografic, făcând valoroase aprecieri pe marginea influenţei acestora
asupra conduitei umane.
La 3 mai 1863 îşi inaugurează cursul său de medicină legală la Universitatea din
Pavia, care poate fi apreciat drept primul său material ce a constituit mai târziu
nucleul de bază al operei sale, „L'uomo delinquente", dar ocupaţia sa de bază a
fost aceea de profesor universitar de medicină legală la Universitatea din Terino.
A. Omul delicvent
Lombroso a devenit cunoscut odată cu publicarea lucrării „L'uomo delinquente",
în anul 1876, unde susţinea că, criminalii, sunt rămăşiţele biologice ale unui
stadiu de dezvoltare timpuriu şi că sunt indivizi mai primitivi şi mai puţin
evoluaţi decât concetăţenii lor care nu sunt criminali. Cesare Lombroso a folosit
termenul de „ATAVISTIC" pentru a descrie aceşti oameni.
La nivelul societăţii româneşti, îmi este greu de descifrat care sunt cauzele,
motivele pentru care această valoroasă, iubită şi contestată, adulată şi denigrată

6
lucrare nu a văzut lumina tiparului într-o traducere coerentă şi explicită.
Aşteptam acest fapt să se petreacă îndeosebi după decembrie 1989, însă, din
motive probabil obscure (pe cine mai interesează?), această carte nu este
cunoscută publicului român şi îndeosebi studenţilor în ştiinţe juridice şi sociale.
Este adevărat că la sfârşitul secolului al XIX-iea, tot mai multe voci arătau că
omul este complet liber să facă sau nu ceea ce el doreşte iar pedepsele
deveniseră mai puţin sângeroase, aruncând la coşul istoriei talionul antic al
străbunilor.
Pe acest fundal a apărut investigaţia ştiinţifică a lui Cesare Lombroso, care a
oferit sistemului de justiţie penală fundamente mult mai solide. El, Lombroso,
ştia că de unde ar veni şi orice ar fi, omul se supune mereu şi, uneori în mod
fatal, cauzei celei mai importante. Deseori, Lombroso recunoştea că societatea
are în mod incontestabil dreptul de a se a păra, dar aceasta, în foarte multe
situaţii nu era demnă de a se răzbuna, că represiunea penală nu poate şi nu
trebuie să fie dictată decât prin raţiunea utilităţii sociale demonstrată în mod
ştiinţific.
Ştiinţa juridică clasică se limita la a cerceta şi a comenta textele. Lombroso avea
să fie părintele unei noi şcoli care se năştea, şcoala antropologică, care a lăsat
deoparte codurile şi formulele şi a început să studieze omul din punct de vedere
al criminalităţii.
Scoala de antropologie criminală îşi avea reprezentanţi în toate (sau aproape
toate) ţările europene, dar cei mai străluciţi reprezentanţi ai săi veneau din Italia,
ţară care prin Lombroso, Ferri şi Garofale a creat o literatură juridică specială,
care a distrus efectiv toate teoriile vechi ale criminalităţii.
Lombroso, susţinea că în caracterul criminalului complet se regăseşte
capacitatea de gândire slabă, mediocră, cu o mandibulă dezvoltată excesiv, cu
privirea asemănătoare cretinilor şi cu un craniu asimetric. Barba este - în opinia
lui Lombroso - rară, sau lipseşte, însă, are o pilozitate abundentă, iar nasul este
turtit şi acvilin.
Criminalii, în marea lor majoritate sunt daltonişti şi stângaci, iar forţa lor în
mâini este scăzută, deşi, au o agilitate ieşită din comun.
Se aprecia că degenerescenţele alcoolice şi epileptice sunt şi ele prezente în
comportamentul criminal iar elementele histologice ale centrilor nervoşi sunt în
mare măsură atinşi de pigmentări, de degenerări calcaroase, de scleroză etc.
Criminalii roşesc foarte greu şi toate varietăţile specifice sensibilităţii, la ei sunt
foarte reduse.

7
Decăderea lor morală corespunde decăderii organice ; ei sunt nebuni din punct
de vedere moral iar tendinţele lor criminale se manifestă încă din copilărie prin:
practicarea excesivă a onanismului, cruzime, plăcerea de a fura, o vanitate
excesivă, viclenie, minciună, aversiune împotriva obiceiurilor familiare şi
caractere impulsive. Aceste trăsături morale persistă şi dau criminalului adult o
fizionomie mentală cu totul particulară.
-Criminalul născut este invidios, răzbunător, indiferent în faţa pedepselor, cu
explozii de furie fără a avea motive, explozii care tind a deveni periodice.
Criminalul născut este leneş, libertin, imprevizibil, nestatornic şi cartofor. El nu
este susceptibil de remuşcări şi deseori cade pradă bucuriei şi instinctelor
sale.Criminalii au o vie şi timpurie dragoste pentru tatuaj, căruia deseori îi dau
un sens cinic şi frecvent este realizat pe organele sexuale. Scrisul lor, atunci
când ei ştiu să scrie, are un caracter particular, semnătura fiindu-le complicată şi
ornată frecvent cu arabescuri.
În grupurile lor, criminalii se conduc după reguli sociale primitive: dictatura şi
reguli draconice.
Şcoala de antropologie criminală îl consideră pe criminalul născut ca absolut
incorigibil şi, ca atare, recomandă cu îndrăzneală folosirea închisorii pe viaţă
fără ca aceştia să mai beneficieze de liberări provizorii sau de dreptul de
graţiere. Apreciez că, Lombroso şi camarazii săi s-au pripit când au făcut această
recomandare, care, practic, înlocuia sălbăticia cu măsuri privative de libertate,
date pe o durată necruţătoare şi decretate în numele ştiinţei.
Lombroso critica sistemul penitenciar din vremea sa pe motiv că în loc să
reeduce, cei care-şi executau pedepsele în acest sistem, măreau rata recidivei.
Dimensiunea neobişnuită a otrăvirilor sau a altor moduri de suicid în sânul
claselor aşa zis învăţate, demonstra că învăţătura nu face miracole dacă ea nu
este dublată şi de o educaţie morală. Noua şcoală formată de Cesare Lombroso
considera recidivismul ca pe o boală incurabilă.
Răspunsul la întrebarea care sunt cauzele comportamentului criminal s-a bazat
pe concepţia conform căreia factorul cauzal multiplu s-ar datora unor motive
biologice, psihologice şi de natură socială.
Evoluând în timp, Lombroso şi-a aplecat interesul mai mult asupra factorilor de
mediu, decât asupra celor biologici.
În 1879, cercul apropiaţilor sinceri ai lui Lombroso a fost completat, poate cu
cea mai valoroasă şi norocoasă achiziţie pentru opera iniţiată de el, Enrico Ferri.
Acesta s-a inspirat de la Lombroso, dar nu puţine au fost cazurile în care l-a şi
inspirat pe profesor. Enrico Ferri l-a îndrumat pe Lombroso pe o cale mai

8
rezonabilă. Chiar Lombroso recunoaşte că a acceptat concluziile lui Enrico
Ferri, sacrificându-şi o parte a teoriilor sale.
În 1879, imediat după Enrico Ferri, de C. Lombroso s-a mai ataşat şi Raffaele
Garofalo, un distins magistrat care a pus la dispoziţia noii doctrine o vastă
cultură juridică. „L'uomo delinquente" a fost tradusă în franceză, engleză,
germană şi spaniolă, astfel că opera lui C. Lombroso a fost popularizată în toată
lumea.
B. Crima - cauzele acesteia şi remediile
În ultima sa carte, „Crima - cauzele acesteia şi remediile", Lombroso face un
sumar al muncii sale de o viaţă, destinată special cauzei justiţiei şi, îndeosebi,
prevenirii fenomenului criminal. Lucrarea a fost publicată în 1911, la doi ani
după moartea sa, şi lua în discuţie mai mulţi factori care stau la baza declanşării
fenomenului criminal, cei mai importanţi fiind de mediu şi mai puţin de ordin
biologic.
Mult mai matur în gândire, de data aceasta Lombroso a inclus şi alţi factori, pe
lângă cei fizici sau antropologici, susţinând că există 3 mari clase de criminali:
1- criminalii născuţi, înţeleşi ca rămăşiţe atavistice ale unei forme de evoluţie
înapoiată şi, de aceea, ei constituiau doar o treime din numărul total de agresori.
Crima provine din condiţii organice, fiind un fenomen biologic şi astfel crima
este în sânge, este congenitală. Criminalul se naşte criminal. O constatare
interesantă pe care a făcut-o Cesare Lombroso a fost în legătură cu lipsa durerii
(analgezia), care îl apropie pe criminal şi mai mult de omul sălbatic;
2- criminalii bolnavi, adică idioţii, imbecilii, paranoicii, melancolicii şi aceia
afectaţi de paralizie generală, alcoolicii, epilepticii sau istericii;
3- criminoloizii - o clasă largă, fără caracteristici fizice speciale, care nu sunt
afectaţi de boli mintale, dar al căror sistem emoţional şi mental conduce, sub
anumite circumstanţe, la comportamente criminale.
Lombroso susţinea că între nebuni şi criminali nu ar fi diferenţă de calitate, ci
numai de intensitate şi, deşi amândoi sunt atavici, criminalul are mai multe
anomalii.
Mai târziu, Lombroso a acceptat că mai bine de jumătate din numărul
criminalilor nu s-au născut criminali, în sensul în care acesta a folosit termenul
respectiv şi nici nu sunt bolnavi sau epileptici, dar disfuncţionalităţile lor sunt
mult mai subtile, iar renumitul profesor i-a numit criminoloizi. În 1890,
Lombroso preia spre marea sa satisfacţie şi şefia catedrei de psihiatrie de la
Universitatea din Terino.

9
Spre finalul carierei sale, Lombroso devine pasionat şi de viaţa politică,
publicând mai multe articole în care cochetează cu ideile socialiste. În ultimii
ani este preocupat mai mult de studii asupra spiritului, în anii 1906-1907
publicând şi o lucrare în acest sens („Ricerhe sui fenomeni ipnotici e spiritici").
ln 1909, când Lombroso înceta din viaţă, era evident pentru toţi cercetătorii că
teoriile lui erau simple şi naive. Antropologia abandonase din ce în ce mai
evident concepţia de uniformitate şi evoluţia liniară a oamenilor ca produs final.
În aceste condiţii, noţiunea de criminal ca un tip fizic, atavist, devenise deja
lipsită de sens.

Paradoxal, Lombroso, cel care avea să fie creatorul „omului criminal" a fost în
realitate creatorul criminalului OM, o fiinţă neputincioasă în faţa unui „destin
biologic" ostil.
Opera lui a influenţat criminologia, încât se poate afirma că până şi erorile sale
au fost fecunde prin reacţiile, discursurile şi investigaţiile noi pe care le-a
antrenat.
Pozitivismul zilelor noastre, în criminologie, şi-a dezvoltat propriul sistem de
idei în care, cât am dori, cu greu mai poate fi regăsit Lombroso.

3. Enrico Ferri
Cel mai cunoscut dintre elevii lui Lombroso rămâne, probabil, Enrico Ferri
(1856- 1929), care s-a născut în provincia italiană Mantua şi a frecventat
cursurile Universităţii din Bolonia, fiind interesat de statistică şi, îndeosebi, de
aplicarea acesteia în studiul crimei.
Enrico Ferri şi-a continuat studiile la Paris şi s-a făcut apreciat prin contribuţia
pe care şi-a adus-o la analiza fenomenului criminal în Franţa anilor 1826-1878,
făcând şi o analiză comparativă între statisticile franceze şi cele italiene. Cea
mai importantă lucrare a lui Ferri a fost „Teoria Imputabilităţii şi Negarea
Liberului Arbitru", publicată în 1878, când avea doar 21 de ani.
Lucrarea constituia un atac al conceptului de „liber arbitru" ce a fost pus în
umbră cu argumente care ţineau mai mult de viziunea comportamentului uman
şi care, de altfel, îi va caracteriza întreaga viaţă.
După ce a studiat în Franţa timp de un an, Enrico Ferri s-a întors la Universitatea
din Terino, unde îi va deveni student lui Cesare Lombroso.
Despre el dr. Traian Pop spunea: „Adept şi colaborator al lui Lombroso, a
corectat şi perfecţionat opera unilaterală, exclusivă a acestuia; creator, animator,
entuziasmat şi devotat al ideilor pozitiviste, cald şi convingător apărător şi

10
propagator al acestora, polemist neîntrecut, prin erudiţia sa extraordinară, prin
luciditatea sa neîntrecută şi prin spiritul său de analiză şi puterea sa de sinteză, a
formulat în modul cel mai ştiinţific şi metodic doctrina şcolii pozitiviste, a
apărat-o în modul cel mai documentat în contra criticilor şi a promovat în modul
cel mai valoros şi în măsura cea mai largă progresul ştiinţei criminale".
Ferri era un tânăr socialist, care deşi era interesat de ideile lui Lombroso cu
privire la rolul pe care-l jucau în comiterea unei crime cauzele biologice, a pus
totuşi mai mult accent pe intercondiţionarea factorilor sociali, economici şi
politici, care - la rândul lor - acţionau într-o situaţie sau alta, având la bază o
multitudine de alţi factori.În 1884, la 27 de ani, Enrico
Ferri şi-a dezvoltat ideile în două mari lucrări: „Homicidul" şi „Sociologia
criminală".
Clasificarea sa, potrivit căreia criminalii s-ar împărţi în: nesănătoşi, născuţi,
ocazionali şi criminali din pasiune, a apărut prima dată în „Homicidul", iar în
„Sociologia criminală" şi-a extins gândirea la întreaga problemă a fenomenului
criminal. Teza originală a lui Ferri era că fapta criminală s-ar datora unui
mare număr de factori, clasificaţi ca:
1. factorii fizici (climă, localizare geografică, temperatură, efecte sezoniere
etc.);
2. factorii antropologici (vârstă, sex, condiţii psihologice şi organice);
3. factorii sociali (densitate de populaţie, religie, obiceiuri, forme de
organizare, condiţii economice şi industriale etc.).
De altfel, Enrico Ferri a fost un scriitor prolific, tematica criminală fiind cea mai
des folosită. El şi-a adus o contribuţie imensă prin atacul direct la doctrinele
clasice ale voinţei libere, care susţineau că, criminalii, ar trebui consideraţi
responsabili morali pentru crimele lor, fiindcă aceştia, înainte de a comite fapta,
au luat o decizie raţională. Ferri s-a străduit să prezinte argumente contrare,
astfel că ei, criminalii, nu pot fi consideraţi responsabili morali fiindcă aceştia nu
aleg să comită crime, ci, mai degrabă, condiţiile de viaţă în care trăiesc îi
determină să aibă comportamente criminale.
De altfel, Ferri a subliniat că, oricum, societatea are nevoie de protecţie
împotriva actelor criminale, acesta fiind şi scopul legii penale şi al poliţiei
criminale, de a asigura această protecţie. Cu toate că era de acord cu rolul pe
care pedepsele pot să-l joace în prevenirea crimei, şi chiar pedeapsa cu moartea
pentru delictele extrem de grave, in 1890, Enrico Ferri este numit ca profesor de
drept penal la Universitatea din Pisa, unde, preia ideile susţinute până atunci de
un mare conducător al şcolii italiene clasice, Francesco Carrara (1805-1888).

11
Scopul carierei lui Carrara era acela de a realiza adoptarea unui cod penal
consistent, orientat clasic, lucru care de altfel s-a şi întâmplat în 1889, prin noul
Cod penal italian unificat.
Prestigiul lui Carrara era imens iar teoriile şcolii clasice susţinute de acesta l-au
pus pe Enrico Ferri într-o postură de neputinţă în a influenţa gândirea legilor
italiene. Ferri şi-a continuat activitatea politică, şi, ca urmare a apartenenţei sale
la gândirea socialistă, în 1893, a fost demis din poziţia sa universitară.
El a fondat, în anul 1896, ziarul „Avanti" şi nu a mai revenit în viaţa academică
decât în 1904, când a fost numit profesor de drept penal la Universitatea Regală
din Roma. Odată cu terminarea primului război mondial, Ferri a cerut şi a primit
un loc în comisia care pregătea noul Cod penal italian. Eforturile sale sunt
cunoscute îndeosebi sub numele de „Proiectul Ferri" sau „Schiţa lui Ferri", care
de fapt constituiau un document unde şi-a expus teoriile sale pozitiviste şi
orientările socialiste. Enrico Ferri a negat responsabilitatea morală şi a refuzat
conceptele pedepsei şi recompensei, subliniind necesitatea ca toţi cei care se
ocupă cu fenomenul criminal să fie foarte bine pregătiţi profesional. Deşi Ferri
avea mari speranţe în proiectul său, acest proiect nu s-a materializat. În 1921, la
un an după ce Ferri îşi formulase proiectul, Mussolini avea să preia puterea în
Italia, şi, în ciuda eforturilor lui Ferri, proiectul său avea să fie respins de
Camera Deputaţilor. În 1924, Ferri demisionează din partidul socialist şi începe
să scrie favorabil despre eforturile guvernului fascist în a combate crima.
Sellin a sintetizat atitudinea lui Ferri vis-a-vis de fascism în termenii următori:
„cât despre fascism, a văzut întotdeauna ceva de valoare în el, deoarece
reprezenta o reafirmare a autorităţii statale împotriva exceselor individului,
pentru care a fost întodeauna criticat".

4. Raffaele Garofalo
Raffaele Garofalo (1852-1934) este considerat al 3-lea mare pozitivist italian.
S-a născut la Neapole, într-o familie de spanioli şi s-a îndreptat către o carieră în
administraţie, urmând cursurile universitare în drept, asemeni nobilimii italiene.
Devine magistrat la o vârstă relativ tânără şi ocupă mai multe poziţii în
magistratura italiană unde îşi câştigă un mare respect. De asemenea, Garofalo a
mai deţinut şi funcţia de profesor de drept penal la Universitatea din Neapole şi
ulterior a fost numit Senator al Regatului Italian.
ln 1903, ministrul de justiţie italian îl însărcinează să revizuiască Codul de
procedură penală, proiect pe care îl abandonează datorită dificultăţilor politice
prin care trecea guvernul italian. Garofalo a fost un activ şi prolific teoretician,

12
scriind, începând cu anul 1880, mai multe cărţi şi monografii, care au avut la
bază subiectul crimei şi al criminalilor.
Titlurile cărţilor sale - „Tentativa criminală prin mijloace insuficiente",
„Identificarea persoanelor acuzate de crimă", „Superstiţia socialistă",
„Solidaritatea internaţională în reprimarea crimei" - dau o scurtă imagine asupra
ariei pe care a avut-o în atenţie şi a studiat-o. Însă, Garofalo rămâne cunoscut
pentru lucrarea sa majoră, intitulată „Criminologie", a cărei primă ediţie a apărut
ca monografie în 1880 şi republicată în 1885. A fost tipărită şi revizuită de mai
multe ori, fiind tradusă în franceză, portugheză şi spaniolă. În S.U.A. a fost
tradusă în engleză şi a apărut în anul 1914. G. Tarde îl apreciază pe Garofalo ca
pe „cel mai fin logician" dintre reprezentanţii şcolii pozitiviste de criminologie,
care a condus doctrina la maturitate juridică. La fel de elogios îl caracterizează şi
Dr. Dallemagne:„Garofalo personifică cu Lombroso şi Ferri trinitatea maeştrilor
necontestaţi ai şcolii italiene. Garofalo a importat doctrinele juridice a ceea ce a
considerat ca definitiv dobândit pentru ştiinţă, prin noile cuceriri ale
antropologiei criminale".
ln 1903, ministrul de justiţie italian îl însărcinează să revizuiască Codul de
procedură penală, proiect pe care îl abandonează datorită dificultăţilor politice
prin care trecea guvernul italian.
Garofalo a fost un activ şi prolific teoretician, scriind, începând cu anul 1880,
mai multe cărţi şi monografii, care au avut la bază subiectul crimei şi al
criminalilor. Titlurile cărţilor sale - „Tentativa criminală prin mijloace
insuficiente", „Identificarea persoanelor acuzate de crimă", „Superstiţia
socialistă", „Solidaritatea internaţională în reprimarea crimei" - dau o scurtă
imagine asupra ariei pe care a avut-o în atenţie şi a studiat-o. Însă, Garofalo
rămâne cunoscut pentru lucrarea sa majoră, intitulată „Criminologie", a cărei
primă ediţie a apărut ca monografie în 1880 şi republicată în 1885. A fost
tipărită şi revizuită de mai multe ori, fiind tradusă în franceză, portugheză şi
spaniolă. În S.U.A. a fost tradusă în engleză şi a apărut în anul 1914.
G. Tarde îl apreciază pe Garofalo ca pe „cel mai fin logician" dintre
reprezentanţii şcolii pozitiviste de criminologie, care a condus doctrina la
maturitate juridică. La fel de elogios îl caracterizează şi Dr. Dallemagne:
„Garofalo personifică cu Lombroso şi Ferri trinitatea maeştrilor necontestaţi ai
şcolii italiene. Garofalo a importat doctrinele juridice a ceea ce a considerat ca
definitiv dobândit pentru ştiinţă, prin noile cuceriri ale antropologiei criminale".
Garofolo susţine că, crimele naturale, sunt acelea care insultă sentimentele
morale ale dreptăţii (respect pentru proprietatea altuia) şi pietatea. Individul care

13
are deficienţe organice în aceste sentimente morale, nu are nici constrângeri
morale împotriva comiterii unor astfel de crime, şi, după opinia lui Garofalo,
aceşti indivizi nu pot fi consideraţi responsabili pentru acţiunile lor. Dar, ca şi
Ferri, el a susţinut că societatea are nevoie de protecţie şi că poliţia criminală ar
trebui să aibă ca scop prevenirea criminalilor de „durerea ruşinii".
Poate, de aceea, un gând mă urmăreşte de la începutul acestei lucrări:
criminologii nu au putut şi nu pot trăi cu prea multă crimă, dar nici fără ea.
Opera de bază a lui Garofalo, „Criminologia", a fost împărţită în patru părţi. În
partea întâi se ocupă de crimă (infracţiune), ca delict natural şi delict juridic,
ajungând la concluzia că este necesar a se efectua studiile direct pe criminali.
Partea a doua se ocupă de criminal, pe parcursul a trei capitole, studiindu-i
anomaliile, influenţele sociale asupra criminalităţii şi influenţa legilor.
În partea a treia, Garofalo se ocupă de studiul represiunii, iar în partea a patra,
autorul fixează în 44 de articole maxime care să poată servi la formarea unui cod
penal internaţional, ca de exemplu: principii generale, sistem penal, procedură.
Garofalo a creat noţiunea delictului natural, înţelegând prin aceasta fapta, care în
toate timpurile şi în toate locurile a fost considerată infracţiune şi a fost
universal pedepsită.
În lucrarea sa, Garofalo a refuzat doctrina liberului arbitru şi a susţinut că crima
poate fi înţeleasă numai când este studiată cu mijloace ştiinţifice, fiind un
pozitivist autoconştient ca - de altfel - şi Cessare Lombroso şi Enrico Ferri. El a
încercat să formuleze o definiţie sociologică a crimei, adică una care să
„desemneze acele acte care pot fi refuzate de orice societate civilizată ca fiind
criminale şi, dacă se produc, să fie reprimate prin aplicarea unei pedepse.

14