Mitologia greacă

 Articol
 Discuție

 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric

totalitatea de mituri relatate de grecii antici

Scene din mitologia greacă ilustrate în arta antică. În ordine din stânga sus: nașterea Afroditei, o petrecere
cu Dionis și Silenus, Adonis cântând la liră pentru Afrodita, Heracles ucigând Hidra din Lerna, balaurul
colchian regurgitând pe Jason în prezența lui Athena, Hermes cu mama lui, Maia, Calul troian, nava lui
Odiseu care navighează pe lângă insula sirenelor.
Mitologie

 românească
 traco-dacă
o dacică
 aztecă
 mesopotamiană
 baltică
 celtică
 chineză
 creștină
 etruscă
 egipteană
 greacă
 islamică
 hindusă
 japoneză
 lusitană
 mayașă
 nordică
 persană
 romană
 slavă
 sumeriană

Vezi și
 Mitologie comparată
 Religie și mitologie
  Religie comparată
 Simbolism
 Teologie

Listă de mitologii

 v
 d
 m

Treimea greacă și distribuția celor trei regate ale Pământului: Zeus (Cerul), Poseidon (Mări și oceane) și
Hades (Infernul). Theos (zeii minori) sunt copiii acestei trinități.

Mitologia greacă este corpul de mituri relatate inițial de grecii antici. Aceste istorii se preocupă de origini
și natura lumii, viețile și activitățile zeităților, eroilor și creaturilor mitologice și de originile și
semnificația practicilor de cult și ritual. Specialiștii moderni studiază miturile în încercarea de a arunca
lumină asupra instituțiilor religioase și politice ale Greciei antice și ale civilizației sale și de a înțelege
însăși natura creării mitului.[1]

Miturile grecești au fost inițial propagate de tradiția poetică orală, cel mai probabil de cântăreții minoici și
micenieni începând cu secolul al XVIII-lea î.Hr.;[2] miturile despre războiul troian și urmările sale au
devenit parte a tradiției orale a epopeilor lui Homer, Iliada și Odiseea. Două poeme ale lui Hesiod,
aproape contemporan cu Homer, Teogonia și Munci și zile, conțin relatări despre geneza universului,
succesiunea conducătorilor divini, succesiunea epocilor umane, originea suferințelor umane și originea
practicilor de sacrificiu. Miturile sunt de asemenea păstrate în Imnurile Homerice, în fragmentele
epopeilor din Ciclul Epic, în poemele lirice, în operele tragedianilor și ale comedianților din secolul al V-
lea î.Hr., în scrierile intelectualilor și ale poeților din epoca elenistică și în textele din timpul Imperiului
Roman ale unor scriitori precum Plutarh și Pausanias.

În afară de acest depozit narativ din literatura Greciei antice, reprezentările picturale ale zeilor, eroilor și
episoadelor mitice înfățișate în mod vizibil în picturile de pe vase și pe decorația de ofrande votive și
multe alte artefacte. Desenele geometrice de pe ceramica secolului al VIII-lea î.Hr. prezintă scene din
ciclul troian, precum și aventurile lui Heracle. În perioadele arhaică, clasică și elenistică, apar scenele
homerice și alte scene mitologice, completând mărturiile literale existente.[3]

Mitologia greacă a avut o influență amplă asupra culturii, artelor și literaturii civilizației occidentale și
rămâne parte a limbajului și moștenirii occidentale. Poeții și artiștii din timpurile antice până în prezent au
dobândit inspirație din mitologia greacă și au descoperit relevanță și semnificație contemporană în teme.[4]

Prezentare
Mitologia greacă este una dintre mitologiile cele mai temeinic prelucrate poetic, astfel că dispunem
aproape numai de izvoare literare și filozofice (Homer, Hesiod, Pindar, Platon, Lukian), speculații
anecdotice (Ailianos), antimitografii (Euhemeros, Xenophanes), eseuri teologice (Plutarh) și rareori de
informații ale istoricilor, capturate direct din tradiție (Herodot, Pausanias, Thukydides); totuși deși chiar
acestea din urmă au pus în circulație informații intermediare, preluate de alții anterior, mitologia greacă
este o mitologie pragmatică, adesea anecdotică, reflectând fie cruzimile sălbăticiei precivilizației arcadice,
fie conflictele între ionieni și dorieni, fie chiar lipsa de scrupul în lupta de organizare a vieții primelor
grupuri sociale statornice și a spațiului comercial maritim.

Mitologia greacă și-a elaborat un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizând defecte
umane capitale (viclenia, adulterul, incestul, paricidul și fratricidul și în genere crima, vanitatea, trufia,
lăcomia, nedreptatea).

Oratorul Isokrates (436 - 338 î.Hr.) scrie că poeții "au istorisit asemenea povești despre zei, cum nu ar
cuteza nimeni să rostească nici despre dușmani; căci ei le-au reproșat zeilor nu numai răpiri, adultere și
acceptare de plocoane de la oameni, ci și că s-ar fi înfruptat din carnea propriilor copii, că și-ar fi
emasculat tații, că și-ar fi pus în lanțuri mamele, precum și multe alte fărădelegi născocite pe seama lor"
(Asupra schimbului de bunuri, XI, 38).

Zeii greci nu sunt numai prin excelență antropomorfi, nu au numai firi omenești, dar de fapt nu dispun de
atribute divine în sens major (departe de absolutul concept ulterior din filozofia greacă); în miturile
timpurii, acești zei au chiar puteri limitate (mai ales în epopeile homerice); de ex. când Zeus își izgonește
fiica (Thetis), îi cere: "Du-te fără ca Hera să te poată zări" (Iliada, I, 522-523); aceștia au nevoie de
informatori și crainici, ca să afle despre mersul lumii; sunt supuși surprizelor și manevrați de certuri,
ambiții, orgoliu, capricii, fiind impulsivi și răzbunători (deși unii "teologi" antici, ca Hesiod, au încercat să
justifice aceste trăsături). Tot panteonul olimpian - lipsit de măreție -duce o viață de clan certăreț lipsit de
norme morale, incestuos, excesiv în actele erotice. În ciuda faptului că hrana și băutura lor sunt, teoretic,
ambrozia și nectarul, zeii Helladei mănâncă și beau din belșug vin și cărnuri, iar atunci când vizitează pe
oameni, dorm, suferă de boli și, ca orice societate primitivă, ascultă muzica lui Apollon și a Muzelor
numai la ospețe. Deși lacomi de sacrificii, pe care le doresc adesea în hecatombă, în mod paradoxal, ei nu
suportă să vadă cadavre.

Spirit lucid, Euripides pune în gura unui personaj din tragedia Hyppolitos o afirmație dură: "Zeii ar trebui
să fie mai înțelepți decât muritorii".

Miturile apar în societățile primitive când nu au nici un scop artistic în sine, fiind absorbite de cultură, ca o
materie primă a ei, în etapele istorice ulterioare, de consolidare a civilizației. Ramura indoeuropeană,
venind în sudul Europei, și-a adus propriile mituri arice (în primul rând cultul lui Dyaus Pitar, devenit
Zeus) și a absorbit mitologiile locale (egeeană, pelasgă), ca și miturile dispersate ale unor populații
mărunte, despre care nu mai știm decât ce oferă tot miturile grecești, de ex. frecvența pomenirii traiului
troglodit al arcadienilor. Probabil de acolo și persistența până într-o anumită epocă a sacrificiilor umane,
ca și a fetișismului (zeii înșeși au fetișuri); de asemeni, supraviețuirea animismului, în nenumăratele
Nimfe, Dryade, Hamadryade, Naiade, Oceanide ș.a. Erau stăruitoare și tradițiile totemice, aduse din
fondul aric comun sau împrumutate de la populațiile locale: Hera era uneori simbolizată de o vacă (Homer
o numea "cea cu ochi de vacă"); Zeus era uneori taur, doica sa Amaltheia era capră, Atena era bufniță, iar
Apollon lup; tribul mirmidonilor avea ca strămoș totemic furnics (myrmex), iar imaginile culturale cretene
trădează și ele o amplă zoolatrie, provenită din totemuri.
Lumea mitologiei grecești este complexă: monștri, războaie, intrigi și zei indiscreți sunt numeroși, iar
genealogia lor se încrucișează deseori.

Este important de reținut că grecii antici amestecau evenimentele din mitologia lor cu cele din istorie. De
asemenea Iliada și Odiseea sunt considerate istorice.