ÎNGRIJIRI CALIFICATE ÎN ONCOLOGIE

Ce este oncologia?

Oncologia este ramura medicinii care se ocupă cu studiul bolii canceroase sau a patologiei complexe numită
generic cancer

Termenul “ONCOLOGIE” provine din grecescul onkos (ονκος), care semnifică masă tumorală voluminoasă iar
sufixul -logy, semnificând “studiul….”

Cancerul – patologie importantă:

Cancerul omoară mai multe persoane decât SIDA, malaria şi TBC împreună.
Din cele 58 milioane decese anual (2005), cancerul determină 7,6 milioane (13%) decese Decesele prin cancer:
- 9 milioane în 2015 şi estimate la 17 milioane în 2030
- 4 milioane de decese premature la vârste între 30 -69 de ani

Una din două la sexul masculin şi una din trei la sexul feminin va avea cancer

Evoluția bolii canceroase (2008→2030)

Din 2010 cancerul tinde să devină principala cauză de deces

15 mil cazuri noi → 26,4 mil cazuri noi
8,2 mil decese → 17 mil decese

70% din pacienții cu cancer supraviețuiesc la 5 ani.

13,5 milioane (24%) decese prin bolile cardio-vasculare

28 mil persoane în viață cu cancer 82 mil. persoane cu cancer

Boala canceroasă - date generale

 Există o tendinţă de creştere anuală a incidenței cancerelor
 Cele mai frecvente cancere umane sunt: bronho-pulmonar, mamar, colon, prostată, gastric, hepatocarcinom.
 Cele 5 cancere care determină mortalitatea sunt: plămân, stomac, hepatocarcinom, colo-rectal şi sân.
 Ratele de supravieţuire la pacienţii cu cancer au crescut în ţările dezvoltate în ultimii 20 de ani, particular
pentru: sân şi prostată
 Prognosticul în cancere variază mult depinzând, în principal, de stadiul iniţial la care cancerele sunt
diagnosticate.

Ce este cancerul? Definiţii istorice

Peyton Rous (1911):

"Tumora distruge omul într-un mod unic prin apariţia unei mase de carne din propria carne, care proliferând
devine agresivă şi imposibil de guvernat".

Willis (1952):
“O masă anormală de ţesut a cărei creştere se produce în exces faţă de normal, este necontrolată şi neconcordantă
cu cea a ţesuturilor normale şi continuă în acelaşi mod progresiv după încetarea stimulului care a determinat-o”.

Cancerul – o definiţie modernă

Cancerul reprezintă:
- o creştere anormală de celule cauzată de
- modificări multiple în expresia genelor conducând la
- dereglarea balanţei dintre proliferarea şi moartea celulară evoluând în final spre o
- populaţie de celule care invadează ţesuturile,
- metastazează în sedii la distanţă cauzând o
- morbiditate semnificativă şi, dacă nu este tratat, determină
- moartea gazdei.

Cancerul – un grup de boli

 Cancerul - un grup de boli (peste 200) caracterizate prin creşterea necontrolată, invazia locală şi
diseminarea de la locul de origine sau locul primar în alte sedii, la distanţă, ale organismului.
 Cancerul - un termen “umbrelă” pentru toate tumorile maligne. Numele derivă din cuvântul grecesc
karkinos (crab) deoarece aderă, progresează lent şi centrifug.

l) Cancerogeneza:
-Iniţierea,
-Promoţia,
-Progresia tumorală
2) Biologia moleculară a cancerogenezei
-Transducţia semnalului
-Ciclul celular
-Genele cancerului – Genele reparatorii, Genele de detoxifiere – Oncogene, Genele supresoare tumorale

3) Istoria naturală a cancerului şi fenotipul malign:

- Proliferarea celulară,
- Invazia locală şi metastazarea,
- Progresia tumorală

Cancerul este o boală a mutaţiilor la nivel celular. Progresia de la un ţesut normal spre un cancer invaziv are loc
în decurs de 5-20 de ani şi este influenţată de factori genetici, ereditari, precum şi de modificările genetice
somatice.

Dezvoltarea cancerului este un proces multistadial caracterizat de acumularea unui număr de mutaţii genetice,
proces numit oncogeneză.

Etapele carcinogenezei sunt:

1. iniţierea - o mutaţie rămâne nereparată, este ireversibilă şi este transmisă celulelor –fiice,
2. promoţia reprezintă proliferarea clonală a celulelor deja iniţiate,
3. progresia - celula malignă achiziţionează tot setul de capacităţi maligne.

Carcinogeneza: fizică, chimică si biologică

Carcinogeneza este definită ca procesul multistadial prin care o celulă normală dobândeşte proprietăţi ce permit
dezvoltarea fenotipului malign, ca rezultat al interacţiunilor multiple între factori exogeni şi endogeni (genetici,
hormonali, imunologici, metabolici).

Carcinogenul poate fi definit ca un agent a cărui administrare la animalele de experienţă determină o incidenţă
semnificativ crescută statistic a neoplaziilor, de unul sau mai multe tipuri histologice, faţă de animalele neexpuse.

Carcinogeneza este datorată mutaţiilor genetice şi modificărilor epigenetice (modificarea expresei genelor).

1. Iniţierea – proces ireversibil → modificări „discrete” dar permanente în ADN-ul celular sau alterarea
ireversibilă a structurii genetice, rezultând o celulă cu potenţial evolutiv spre clonă malignă.

Agenţii iniţiatori nu pot determina singuri malignizarea, însă unii pot juca şi rol de promotor, fiind consideraţi
carcinogeni „compleţi” (ex. fumul de ţigară).

Deşi procesul este ireversibil, nu toate celulele iniţiate vor evolua spre formarea unei neoplazii şi multe vor intra
în apoptoză.

O celulă iniţiată nu este o celulă tumorală deoarece nu a dobândit, încă, autonomie în ceea
ce priveşte creşterea.

Alterarea ADN poate rămâne în stare dormantă toată viaţa, dacă nu va fi promovată de evenimente ulterioare.

2. Promoţia - procesul prin care o celulă deja iniţiată dobândeşte capacitatea de diviziune
selectivă şi de expansiune clonală, prin dereglarea creşterii şi diferenţierii.

Promotorii tumorali determină creşterea, dar nu şi diferenţierea celulară, putȃnd determina la anumiţi indivizi
proliferări pre-neoplazice (papiloame, polipi etc.). Multe dintre aceste leziuni vor regresa, dar câteva celule pot
dobândi mutaţii adiţionale critice şi vor evolua către malignitate.
Hormonii (în special estrogenii) → acţiuni promotoare şi nu de iniţiere.

Promotorii celulari:
 nu sunt mutageni şi nu sunt per se carcinogeni (determină geneza tumorală şi reducerea perioadei de
latenţă a acesteia, dar numai după expunerea celulei la un agent iniţiator)
 cresc numărul tumorilor (benigne, premaligne sau maligne) formate
 îşi mediază efectele biologice fără a necesita activare metabolică

3. Progresia - procesul în decursul căruia celulele iniţiate şi promovate achiziţionează proprietăţile fenotipului
malign (invazivitate locală, angiogeneză, metastazare, responsivitate hormonală şi la citostatice etc.).

Deşi majoritatea tumorilor umane sunt monoclonale ca origine, în această etapă a dezvoltării lor ele pot deveni
extrem de heterogene la nivel molecular, prin acumularea independentă a unor mutaţii multiple în diferite celule.

Accentuarea instabilităţii genomice şi alterarea cariotipului celular reprezintă emblemele progresiei;

neoangiogeneza, modificările stromei (micromediul tumoral) şi cele epigenetice sunt, de asemenea, componente
importante, întrucât modulează extensia proliferării celulare, invazivitatea şi potenţialul metastatic.
Micromediul tumoral (stroma)

- include: celule fibroblastice asociate cancerului, celulele endoteliale, pericitele, celulele imune
inflamatorii, celulele stem şi progenitorii celulari ai stromei tumorale
- contribuţie importantă la dezvoltarea capacităţilor fenotipului malign (din cele opt capacităţi ale fenotipului
malign şapte depind de contribuţia celulelor din micromediul tumoral).
- alterări genetice (mutaţii - modificări în secvenţa codului ADN, deleţii - pierderea unei secţiuni a ADN,
amplificări - copii multiple ale aceleiaşi secvenţe de ADN), dar şi
- epigenetice (modificări ale expresiei unor gene, însă fără modificarea structurii ADN – ex. alterări în statusul
de metilare a ADN – determinând activarea sau supresia unor gene în regiune)

● Transformare celulară malignă - ansamblul de evenimente care determină trecerea celulei din status normal în
status malign.

Modificări:

• morfologice (pierderea asemănărilor cu ţesutul de origine)

• biochimice (dereglarea proliferării şi a apoptozei)
• biologice (dobândirea unui fenotip transformat)
• imunologice (inducerea in vitro de tumori la animale imunocompetente)

Trăsături ale celulei maligne

1. Provin dintr-o singură celulă care conţine o acumulare de mutaţii cu rol iniţiator, cu alte cuvinte cancerul are
origine şi dezvoltare clonală.

Majoritatea tipurilor celulare maligne par să aibă originea într-o singură celulă anormală, care a acumulat o serie
de mutaţii cu rol iniţiator; se acceptă în general că este suficientă transformarea uneia dintre cele celule ale
organismului.
Clona neoplazică în formare continuă să acumuleze alterări genetice şi epigenetice ce conduc la
modificări fenotipice → cancer.

Clonalitatea

A – diviziune celulară normală,

B – diviziunea celulelor maligne;
1 - apoptoză;
2 – celulă cu leziuni.
Clonalitatea:
- cancerul provine dintr-o singură celulă, care proliferează pentru a forma o clonă de celule maligne
O clonă celulară capătă un set comun de capacități distinctive și formează o tumoră, care evoluează multistadial,
crește necontrolat și diseminează.

Trăsături ale celulei maligne

2. Sunt instabile genetic datorită defectelor în repararea leziunilor ADN → heterogenitatea populaţiei celulare de
la nivelul tumorii.
3. Morfologie anormală, de obicei diferită de celula corespondentă normală a ţesutului de origine.

Celulele:
- variabile ca dimensiuni şi formă,
- au nuclei mari, cu nucleoli multipli, vizibili, cromatină cu un aspect mai „hipercromatic”;
- citoplasma este mai redusă cantitativ decât în celula normală,
- raportul nucleu/citoplasmă fiind frecvent supraunitar (>1),
- numărul mitozelor mai mare.

4. Tind să fie mai puţin diferenţiate decât ţesuturile înconjurătoare, cu care pot prezenta unele asemănări, dar pot
fi şi nediferenţiate, făcând dificilă identificarea ţesutului de origine.
5. Sunt dezorganizate în relaţie cu celelalte celule şi pierd capacitatea de a-şi îndeplini funcţiile
normale, dar câştigă funcţii diferite:
- capacitate de migrare,
- sinteză de molecule biologic active (enzime, hormoni etc.)
6. Pierd capacitatea de recunoaştere şi aderenţă la celulele aceluiaşi ţesut, permiţând migrarea spre alte sedii ale
organismului.
Sunt capabile să crească fără să fie ataşate de un substrat → independenţa celulelor maligne de ancorarea la
ţesutul similar.
7. Pierd sau îşi alterează markeri şi receptori de pe suprafaţa membranei, modificându-şi activităţile normale şi
devenind de nerecunoscut de către sistemul imun, care nu le percepe ca anormale (non-self).
8. Devin nemuritoare ca urmare a alterării susceptibilităţii la apoptoză (moartea celulară programată) prin
pierderea funcţiilor genelor supresor.
Apoptoza are rolul de a limita numărul diviziunilor pe care le suferă o celulă normală, prevenind replicarea
ulterioară a unor eventuale defecte genetice/structurale.
9. Prezintă un potenţial replicativ nelimitat (menținerea lungimii telomerelor).
Telomerul (din gr. telos - capăt și meros - parte) reprezintă o regiune de ADN repetitiv situat la capătul fiecărui
cromozom liniar.

Rolul principal al telomerilor este de a impiedica unirea a doi cromozomi prin unirea neomologă a capetelor. De
asemenea, datorită prezenței telomerilor, pierderea informației genetice în timpul procesului de replicare este
minimă.

Telomerii se scurtează odată cu trecerea anilor și din cauza unor maladii. Exista teorii care leagă micșorarea
lungimii telomerilor de procesul îmbătrânirii și de apariția unor boli specifice bătrâneții, și implicit, durata vieții
individului de lungimea telomerilor.

Odată cu diminuarea importantă a telomerilor, cromozomul își pierde stabilitatea și apar numeroase rearanjări
cromozomice determinând moartea celulară (apoptoză) sau intrarea într-o stare numită senescență replicativă.

10. Numărul total şi procentul de celule care proliferează (fracţia sau rata de proliferare) într-o tumoră este mult
mai crescut decât cel al celulelor normale cu aceeaşi origine tisulară.

Numărul de celule în mitoză este frecvent mai crescut faţă de celulele normale: ≥20 mitoze la 1000 de celule
maligne, în timp ce în ţesutul normal, numărul mitozelor este < 1 la 1000 de celule.

11. Se divid în manieră întâmplătoare, dezorganizată, rezultând celule cu leziuni genetice şi alterări structurale şi
funcţionale.
12. Pierd inhibiţia de contact – în cultură celulele normale îşi blochează diviziunea dacă ajung să formeze un strat
confluent monocelular.
13. Proliferează independent de substrat
- majoritatea clonelor celulare maligne sunt capabile să supravieţuiască în hipo-/anoxie, deficit de nutrienți
- creşterea celulară malignă poate fi însă stimulată de hormoni specifici (ex. estrogenii în cancerul mamar,
testosteronul în cancerul de prostată), factori de creştere (ex. factorul de creştere epidermal [EGF]), sau enzime
(ex. ciclinkinaze, cicline).

14. Invadează frecvent ţesuturile normale, depăşind membrana bazală

Fenotipul malign - anul 2000, Hanahan şi Weinberg au identificat şase capacităţi (hallmarks) ale cancerului
definite ca „proprietăţi distinctive şi complementare care permit creşterea tumorii şi diseminarea metastatică”.
Aceste capacităţi includ:
1. semnalizarea proliferativă susţinută
2. sustragerea (insensibilitatea) la supresorii creşterii
3. capacitatea de invazie şi metastazare
4. imortalitatea replicativă (replicare nelimitată)
5. inducţia angiogenezei (capacitatea de a forma neovascularizaţie)
6. rezistenţa la moartea celulară.

În anul 2011, aceiaşi cercetători au mai inclus alte două capacităţi:

- eludarea (scăparea) distrugerii imune
- reorganizarea metabolismului energetic
şi două condiţii favorizante:
- instabilitatea genomică şi mutaţiile
- inflamaţia cronică.

Clasificarea
tumorilor maligne
TUMORI:
SOLIDE: sân, plămân, colon, prostată
LICHIDE: leucemii, limfoame, mielom multiplu

HISTOLOGIC:
1. Carcinoame: origine epitelială (adeno or squamous) (plămân, sân, colo rectal)(90%)
2. Sarcoame: sarcoame de părți moi, osteosarcoame (7%)
3. Hemopatii maligne: leucemii acute, limfoame, mielomul multiplu (
4. Tumori germinale: testicular, ovarian
5. Tumori neuroendocrine: tumori carcinoide
6. Tumori neurale: glioblastoame, astrocitoame, meduloblastoame
7. Tumori mixte

1. Autonomia faţă de semnalele de creştere

(semnalizarea proliferativă susţinută)

 Celulele normale necesit ă semnale externe din partea factorilor de creştere pentru a se divide
 Celulele canceroase nu sunt dependente de semnalele normale de creştere
 Mutaţiile dobândite scurtcircuitează căile de semnal dependente de factorii de creştere conducând la o
creştere necontrolată

Celulele maligne pot:

 sintetiza factori de creştere (stimulare autocrină ) ex. factorii de creştere derivaţi din plachete PDGF şi
factorul de creştere transformant TGF α
 induce supraexpresia receptorilor (ex. supraexpresia factorului de creştere epidermal EGFR sau HER2/ neu
 prezenta activări de creştere independent de ligand sau receptori ai factorilor de creştere
 supraexprima receptori extracelulari diferiţi
 conţine căi intracelulare activate intrinsec

2. Independenţa faţă de semnalele inhibitorii

Celulele normale răspund la semnalele inhibitorii pentru a menţine homeostazia (majoritatea celulelor
organismului nu sunt în diviziune active). Numeroase din aceste semnale inhibitorii sunt controlate de gene
supresoare de tumori. În celulele normale operează multiple căi de semnal inhibitor care blochează proliferarea

Celulele canceroase nu răspund la semnalele inhibitorii datorită mutaţiilor dobândite care interferă cu căile de
semnal inhibitor.
Două prototipuri de gene supresoare inhibă proliferarea p 53 şi gena retinoblastomului Rb care guvernează
complementar decizia celulei fie de a prolifera sau alternativ blochează creşterea induc senescenţa şi declanşarea
sinuciderii celulare cunoscută sub numele de apoptoză.

Mutaţiile sau funcţionarea deficitară a căilor supresoare induc proliferarea persistentă prin absenţa punctelor de
control la nivelul ciclului celular

3. Potenţial replicativ nelimitat

Celulele normale prezintă un program autonom de control a numărului de diviziuni (finit) după care devin
senescente. Acest mecanism de control implică regiunile terminale de la capetele cromozomilor (secvenţe
repetitive de ADN de tipul TTAGGG) numite telomere, care se scurtează cu ocazia fiecărei diviziuni.

În celula malignă, acest mecanism lipseşte, ducând la menţinerea lungimii telomerelor. Alterarea menţinerii
lungimii telomerilor rezultă în potenţial replicativ nelimitat. Acest proces este datorat balanţei dintre telomere şi
telomerază, o ribonuclează reponsabilă pentru alungirea repetitivă a cromozomilor. Prezenţa telomerazei este
asociată cu rezistenţa la inducţia atât a senescenţei cât şi a crizei apoptotice.

4. Rezistenţa la apoptoză

Celulele normale sunt înlăturate prin apoptoză ca răspuns al defectelor ADN.

Moartea celulară programată este forma cea mai frecventă prin care organismul elimină celulele lezate sau
nefolositoare.
Nefuncţionarea apoptozei - una din capacităţile esenţiale ale celulei canceroase prin care aceasta se dezvoltă şi
supraviețuieşte.
Celulele canceroase - capabile să blocheze apoptoza şi să prolifereze necontrolat, rezultatul fiind creşterea masei
tumorale.

Mecanismele apoptozei includ componente stimulatorii şi inhibitorii.

Sistemele reglatoare ale apoptozei sunt împărţite în două circuite majore:
• Programul extrinsec de apoptoză care depinde de semnalele extracelulare - liganzi proapoptotici care acţionează
pe receptori (ex. Fas ligand/Fas receptor, receptorul TRAIL/ Death) şi
• Programul intrinsec care integrează o varietate de semnale precum: mutaţii ADN, pierderea factorilor de
supravieţuire celulari, sau stresul celular sever.
Mecanisme implicate în perturbarea apoptozei:

• Pierderea funcţiei genei supresoare p53 care elimină senzorii de mutaţii din circuitul care induce apoptoza
• Creşterea expresiei reglatorilor anti-apoptotici (Bcl-XL, Bcl-2) şi inhibarea factorilor proapoptotici (Bax,
Bim, Puma);
• Scurtcircuitarea ligandului extrinsec de moarte programată (PDL-1)
• Creşterea PI3K/Akt/mTOR care inhibă apoptoza şi autofagia.

Inductori de apoptoză: ex. agenți care țintesc Bcl-2 (Oblimersen, studiu de fază III, asoc. cu Docetaxel, lin. a 2-a
în cancerul mamar).

5. Angiogeneza susţinută

Angiogeneza reprezinta fenomenul biologic de formarea de noi vase de sânge cu originea în vascularizația gazdei
care asigură supravieţuirea, nutriţia şi oxigenarea celulelor tumorale şi eliminarea deşeurilor metabolice şi de
dioxid de carbon.

Procesul este mediat de factori:

- proangiogenetici (VEGF) şi
- antiangiogenetici (trombospondin 1-TSP-1, angiostatin)

Modificarea balanţei dintre factorii proangiogenetici şi antiangiogenetici poate activa „switch”-ul angiogenetic.
În unele tumori, oncogene dominante precum Ras şi Myc pot provoca supraproducţia de factori de creştere care
stimulează angiogeneza. În alte circumstanţe, asemenea semnale sunt generate de celulele imune ale infiltratului
inflamator cronic (ex. macrofage, neutrofile, mastocite şi celule mieloide progenitorii)

Factorii angiogenetici - proteine care se leagă de receptorii vasculari endoteliali care au efect fie stimulator fie
inhibitor.

Unul dintre cei mai importanţi factori proangiogenetici sunt membri ai familiei factorilor de creştere vasculari
endoteliali precum cei ce aparţin familiei VEGF- A care sunt stimulaţi şi de hipoxie şi de către factorul de
creştere fibroblastic.

Odată activată angiogeneza, tumorile maligne exprimă diverse pattern-uri de vascularizaţie.

Tumorile solide agresive sunt hipervascularizate.

Inhibarea angiogenezei
-medicaţii care blochează funcţia VEGF, VEGFR-1, -2, -3

6. Activarea invaziei şi metastazării

Celulele normale îşi menţin locaţia în organism şi nu migrează.

Mişcarea celulelor în alte părţi ale organismului reprezintă principala cauză de deces în cancer. Celule neoplazice
parcurg secvenţele sau etapele cunoscute sub numele de invazie şi metastazare.

Alterările genomice conduc la dereglări biologie (ex. activitatea şi nivelele enzimelor implicate în invazie sau
aderarea intercelulară) care permit invazia locală, intravazarea în vasele sangvine şi limfatice, citemia malignă şi
extravazarea din lumene vasculare în parenchimul ţesuturilor la distanţă, formarea de colonii secundare sau
creşterea de leziuni micrometastatice în tumori macroscopice.

Progresia = invazia locală +angiogeneza + metastazarea

Metastazarea- circulaţia în vasele de sânge

7. Reprogramarea metabolismului energetic

Conceptul conform căruia celulele maligne îşi reprogramează metabolismul glucozei către glicoliză chiar în
prezenţa oxigenului este fost constatat în urmă cu mai bine de 50 de ani.
- glicoliza aerobiotică în cancer, cunoscută şi ca „efect Warburg”.
- un rol critic în creşterea şi diviziunea celulei maligne.
- diviziunile celulare necontrolate reclamă creşterea necesarului energetic şi precursorilor de biosinteză care
sunt obţinuţi prin „ajustarea” metabolismului energetic. Spre deosebire de celulele normale, celulele
canceroase îşi reprogramează metabolismul glucozei, inhibând lanţul respirator mitocondrial chiar în
prezenţa oxigenului.
- consecinţa clinică este pierderea ponderală şi instalarea sindromului de anorexie caşexie.

8. Evadarea (sustragerea de mecanismele de distrucţie imună)

- teoria supravegherii imune statuează că sistemul imun este capabil să recunoască şi să

elimine celule canceroase.
 - celulele tumorale pot scăpa de acţiunea distructivă a sistemului imun prin mai multe mecanisme, incluzând
expresia pe suprafaţa lor a unor molecule imunosupresive, secreţia unor factori solubili supresori şi
recrutarea altor populaţii de celule imune cu rol imunosupresor din micromediul tumoral.
- celulele canceroase sunt capabile astfel să eludeze mecanismele de recunoaştere şi distrugere de către
sistemul imun.

Succesul celulelor maligne constă în a nu stimula răspunsul imun sau a interfera cu răspunsul imun astfel că evită
distrugerea imună.

! Imunoterapia

Epidemiologia cancerelor

Epidemiologia este ştiinţa studiului:

- distribuţiei şi determinanţilor bolilor (factori de răspândire, condiţii, cauze) în populaţia umană şi a

factorilor individuali (mod de viaţă, caractere generale) sau colectivi ( risc individual, mediu, etc).

Epidemiologia - clasificare

 Epidemiologia descriptivă: observă boala

 Epidemiologia analitică - stabileşte legături cauzale: “factorii de risc”

Un factor de risc este definit ca apariţia unei caracteristici care a fost asociată cu creşterea
incidenţei cancerelor care au apărut ulterior.

Incidenţa

Incidenţa se referă la totalitatea de noi cancere care apar într-o populaţie într-o perioadă specificată de timp.
Incidenţa este cea mai bună măsură a frecvenţei cancerului reprezintă numărul cazurilor noi ce survin într-o
populaţie, exprimată ca număr de cazuri la 100.000 de persoane anual.

Prevalenţa

 Prevalenţa reprezintă estimarea numărului total de persoane (cazuri noi şi preexistente) cu cancere care sunt în
viaţă la un moment dat (prevalenţa punctiformă) sau după o perioadă definită de timp (prevalenţa periodică).

În mod curent, prevalenţa reflectă răspândirea unei boli într-o populaţie şi este utilizată pentru a planifica
distribuţia serviciilor de sănătate.

Mortalitatea
 Nivelul de mortalitate este definit obişnuit pe o perioadă de un an. Acesta este un criteriu important pentru
terapeut, iar stabilirea ratei de mortalitate prin cancer depinde de exactitatea cu care sunt înregistrate decesele

Se disting rate de mortalitate brută şi specifică:

 nivelele brute de mortalitate anuală sunt raportate pentru un anumit an, decesele prin cancer raportate la
numărul mediu al populaţiei din anul considerat.
 nivelele de mortalitate specifică permit studiul variaţiilor de mortalitate în funcţie de caracteristicile
populaţiei sau pentru o localizare dată

Distribuţia cancerelor în funcţie de sex

 Una dintre trăsăturile cele mai evidente ale cancerului este profilul incidenţei în funcţie de sex: ratele de
incidenţă specifice vârstei sunt mai crescute la sexul masculin decât la sexul feminin. Cu excepţia unor diferenţe
explicabile prin nivelul diferit al expunerii la carcinogeni, diferenţele de incidenţă la cele două sexe nu pot fi
explicate decât prin participarea unor factori biologici încă obscuri.
 Cu excepţia cancerul ovarian şi mamar, cancerele colonului, vezicii urinare, tiroidei şi melanomul malign
sunt mai frecvente la femei. Incidenţa cancerului de sân a crescut cu 33%, în perioada 1975-1985. Dar creşterea
cea mai semnificativă este prezentată de cancerul bronhopulmonar, a cărui incidenţă a crescut cu 73%, în aceeaşi
perioadă, probabil din cauza adoptării obiceiului fumatului de către femei în multe regiuni ale lumii.
 Cancerele oculare, ale glandelor salivare şi ale colonului drept prezintă o frecvenţă aproximativ egală la
ambele sexe. Cancerele de sân, colon şi rect, plămân şi prostată sunt printre cele mai frecvente localizări la
ambele sexe în Europa în 2006. În termenii de mortalitate, cancerul bronho-pulmonar rămâne cel mai cel mai
frecvent cancer la ambele sexe urmat de cancerele : colo-rectal, mamar şi stomac.

Incidenţa cancerelor
Cele mai frecvente cancere
La bărbați:
1. PROSTATĂ
2. PLĂMÂN
3. COLORECTAL
4. GASTRIC
Decesele prin cancer (13%)
Cauze de deces

La bărbați:
1. BRONHO-PULMONAR
2. PROSTATĂ
3. COLORECTAL
4. HEPATOCARCINOM

Vârsta

 Vârsta este cel mai important factor determinant al riscului de cancer.

 Ratele de incidenta pentru persoanele în vârstă cresc de multe ori mai rapid decât la vârsta mai redusă, iar
aceste modele pot diferi între țări, ca și în cazul cancerului de sân, în cazul în care incidenta în post-menopauză
variază de la creșterea continuă (SUA) pentru a se micșora (Japonia).

 Incidența cancerului este strâns legată de vârstă și îmbătrânirea populației.

Cancerele la copil
 Leucemiile acute
 Limfoamele maligne
 Tumorile cerebrale: astrocitoame, alte glioame, ependimoame, meduloblastoame
 Tumorile osoase: osteosarcoamele, sarcomul Ewing,
 Sarcoamele de părţi moi: fibrosarcomul, rabdomiosarcomul
 Neuroblastomul
 Retinoblastomul
 Tumora Wilms (nefroblastomul)
 Tumori hepatice: hepatoblastomul
 Tumorile germinale
 Carcinoame
 Melanoame

Anii de viaţă pierduţi

 În localizările rapid letale, incidenţa şi mortalitatea determină indicaţii similare.

 Sunt utilizaţi şi alţi indicatori precum mortalitatea şi costurile pe care aceasta o prezintă pentru societate
precum mortalitatea prematură, ca decesele survenite înaintea vârstei de 65 de ani) ce reprezintă un indicator
pertinent pentru evaluarea acţiunilor de prevenţie şi a anilor de viaţă potenţiali-pierduţi (AVPP) care reprezintă
numărul de ani pierduţi de un pacient care a decedat înaintea vârstei de 65 de ani.

Supravieţuirea pacienților cu cancere

Informaţiile de supravieţuire sunt indispensabile pentru o interpretare bună a observaţiilor efectuate asupra
variaţiilor indicatorilor de mortalitate care depind de nivelul de incidenţă şi evoluţie a supravieţuirii.

Supravieţuirea specifică constă în a evidenţia cauza fiecărui tip de deces şi a nu contabiliza decât decesele
atribuite afecţiunii studiate (cancerului). Decesele de alte cauze ca şi cazurile pierdute din evidenţă sunt
considerate ca fiind cenzurate.
Calculul supravieţuirii specifice poate fi efectuat cu ajutorul metodelor actuariale sau metoda Kaplan- Meier.

Supravieţuirea relativă = supravieţuirea pacienţilor cu cancer / supravieţuirea populaţiei generale.

Sisteme de evidență ale bolii canceroase

 Necesitatea unor date precise despre pacienţii cu cancer şi certificarea diagnosticului de cancer prin
examenul histopatologic a condus la dezvoltarea sistemelor de evidenţă bazate pe registrele spitaliceşti şi
populaţionale de cancer.
 Registrul teritorial de cancer
 Registrele de cancer reprezintă un sistem complex de colectare, înregistrare şi prelucrare a datelor legate
de incidenţa cazurile de cancer dintr-un teritoriu sau spital.
 Registrele de cancer pot fi populaţionale sau spitaliceşti.
 Registrele spitaliceşti au fost baza de date în care s-au colectat toate informaţiile despre pacienţii
cu cancer inclusiv datele privind rezultatele tratamentelor la pacienţii cu cancer dintr-un anumit spital. Deoarece
registrele spitaliceşti nu pot măsura dimensiunea cancerului pentru întreaga populaţie, s-a trecut la colectarea
datelor în registrele populaţionale.
 Registrele populaţionale conţin datele unui judeţ sau de pe ansamblul unei ţări. Aceste registre
furnizează informaţii despre o anumită populaţie prin înregistrarea riguroasă a unui set de date standard despre
fiecare caz nou de cancer apărut în teritoriul acoperit de registru.
 Registrele populaţionale colectează datele despre toate cazurile noi survenite într-o perioadă bine definită
într-o anumită perioadă de timp.
Obiectivele registrului populaţional al cancerului

 cunoaşterea incidenţei cancerului şi a localizărilor anatomice pe sexe, grupe de vârstă şi mediu socio-
economic;
 evidenţierea unor schimbări de incidenţă a cancerului şi stabilirea tendinţelor evolutive;
 determinarea supravieţuirii prin confruntarea deceselor cu cazurile noi înregistrate.

 În România , datele de mortalitate sunt sunt stabilite pe baza certificatelor de deces şi sunt disponibile
pentru ansamblul populaţiei.
 În România datele privind înregistrarea pe baze populaţionale a datelor bolnavilor de cancer şi înfiinţarea
Registrelor Regionale de Cancer sunt legiferate prin Ordinul MS nr 2027/2007 in 26/11/2007, publicat în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 822 din 03/12/2007 privind “activitatea de înregistrare pe baze populaţionale a
datelor bolnavilor de cancer şi înfiinţarea registrelor regionale de cancer”. Acesta a aprobat restructurarea şi
reorganizarea activităţii de înregistrare pe baze populaţionale a datelor bolnavilor cu cancer în vederea alinierii
acestei activităţi la standardele Reţelei Europeene a Registrelor de cancer (ENCR) şi Agenţiei Internaţionale
pentru Cercetarea Cancerelor de la Lyon (IARC) a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Pe baza acestui
ordin se prevede înfiinţarea bazelor de date regionale care cuprind evideţele bolnavilor de cancer, numite Registre
Regionale de Cancer grupate în 8 regiuni ( Registrul Regional de Cancer Bucureştu-Ilfov, Nord Est, Sud Est, Sud
Muntenia, Sud Vest Oltenia, cancer de Vest, Cancer Nord Vest, Cancer Centru). La aceste nivele funcţionează
Centre de implementarea a Registrelor Regionale de Cancer ce asigură implementarea, coordonarea activităţii de
înregistrare pe baze populaţinale a datelor bolnavilor cu cancer la nivelul regiunilor de dezvoltare menţionate.
 Comitetul Naţional de Coordonare pentru Registrele de Cancer din România coordonează Registrele
Regionale.
 Un caz raportabil îl constituie orice tumoră primară nou-diagnosticată pentru care prin metode clinice şi/
sau de laborator s-a stabilit un diagnostic raportabil definit în prezentul ordin; este obligatorie raportarea nominală
a tuturor tumorilor primare care fac parte din lista diagnosticelor raportabile: toate cancerele in situ sau invazive
conform Clasificării Internaţionale a Maladiilor pentru Oncologie, Ediţia a treia (CIM-0-3) a Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii, toate tumorile intracraniene şi intraspinale indiferent de comportament (benign/ incert/
malign), afecţiunile boder line, indiferent de topografie.

Epidemiologia cancerului - concluzii

 Epidemiologia cancerului a contribuit la cunoaşterea diferenţelor regionale ale evoluţiei cancerelor şi
tendinţelor acestora în lumea întreagă. Aceasta a ajutat la identificarea factorilor de risc în relaţie cu mediul, stilul
de viaţă inclusiv fumatul, alcoolul, obiceiuri alimentare şi factorii asociaţi locului de muncă, poluării, care pot
explica parţial diferenţele de incidenţă a cancerelor.

 Epidemiologia a adus argumente puternice pentru identificarea unor factori etiologici furnizând dovezi
esenţiale că factorii de mediu sunt reponsabili de diferenţele internaţionale observate, referitor la ratele de apariţie
a cancerului.

 Epidemiologia cancerelor a furnizat informaţii remarcabile cu privire la cauzele cancerelor în diferite

populaţii ale lumii, contribuind la progresele terapiei cancerului din ultimii 30 de ani.