Învățătura ortodoxă despre Biserică

Fundamentul etern al Bisericii se descoperă în taina Sfintei Treimi, deoarece Treimea

dumnezeiască este comuniunea perfectă de Persoane și pentru că Fiul lui Dumnezeu este
Persoana prin care toate s-au făcut și întru care se realizează comuniunea deplină între toți și
toate. De aceea, Iisus Hristos, atât ca Persoană a Sfintei Treimi, cât și ca Dumnezeu care S-a
făcut Om, este „capul Bisericii” (Ef. 1, 22). Este Biserica pe care Mântuitorul a iubit-o și „S-a
dat pe Sine pentru Ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt și ca s-o înfãțișeze
Sieși Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și
fără de prihană” (Ef. 5, 25-27).
Comuniunea între Iisus Hristos și Biserică se împlinește prin Sfintele Taine, mai întâi
în Botez, iar apoi prin Sfânta Euharistie. Biserica este cea căreia Mântuitorul nostru i-a
încredințat administrarea Sfintelor Taine, precum și păzirea și propovăduirea nealterată a
învățăturii creștine revelate. Ea este „Trupul lui Hristos”, lăcaș al lucrării Sfântului Duh,
singurul loc unde omul se poate sfinți și mântui.
Simbolul de credință niceo-constantinopolitan sau Crezul atribuie Bisericii patru
însusiri, care definesc adevărata Biserică.
1.Unitatea
Biserica este una, în sensul de „unică” și „unitară”. Biserica este „una”, pentru că unul este
Iisus Hristos: „Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singurã nădejde a
chemării voastre; este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este
peste toate și prin toate și întru toți” (Ef. 4, 4-6). Biserica este „unitară”, fiind o imagine a
unității lui Dumnezeu, a Treimii nedespărțite. Unica Biserică este aceea în care adevărul
revelat s-a păstrat neschimbat.
2. Sfințenia
Sfințenia Bisericii este sfințenia lui Iisus Hristos, ea fiind sfințită prin Sângele
Mântuitorului nostru. De aceea, Biserica este spațiul în care creștinii se sfințesc prin lucrarea
Duhul Sfânt care sălășluiește întru ea.
3. Universalitatea (sobornicitatea sau catolicitatea)
Într-un sens mai larg, Biserica este „universală” deoarece e destinată tuturor
popoarelor, nu doar unui anume popor. De asemenea, „sobornicitatea” Bisericii exprimă
faptul că ea este pretutindeni și dintotdeauna, nu izolată într-un loc și trecătoare. Această
însușire exprimă și faptul că Biserica este așezată pe temelia Sinoadelor Ecumenice, spre
deosebire de confesiunile care s-au rupt de Biserica Ortodoxă și nu mai au această temelie și
sfântă comuniune universală. Persoana lui Hristos este prezența unificatoare, care îi face pe
toți mădulare nedespărțite ale Sfintei Biserici.
4. Apostolicitatea
Această însușire arată faptul că Biserica adevărată este doar aceea care a păstrat
învățătura Domnului Iisus Hristos nealterată, așa cum au propovăduit-o sau au consemnat-o în
scris Sfinții Apostoli. În acest sens se poate spune că Biserica Ortodoxă stă pe temelia
Apostolilor, Mântuitorul Hristos fiind „piatra cea din capul unghiului” (Ef. 2, 20). Biserica
este cea care a păzit atât revelația cuprinsă în Sf. Scriptură cât și Sf. Tradiție, adică învățătura
transmisă de Apostoli prin viu grai.
De asemenea, „apostolicitatea” Bisericii Ortodoxe se arată și prin succesiunea
apostolică a ierarhiei bisericești, ca transmitere neîntreruptă a harului preoției și a învățăturii
de credință de la Apostoli, prin episcopi, până azi. Toate aceste patru însușiri laolaltă
validează calitatea de adevărată Biserică a lui Hristos.

CINSTIREA MAICII DOMNULUI

Din Tradiția noastră cunoaștem că Născătoarea de Dumnezeu era fiica bătrânilor

Ioachim și Ana; Ioachim se trăgea din spița regească a lui David, iar Ana din familie
preoțească. În ciuda neamului lor ales, erau săraci. Însă nu acest lucru îi supăra pe acești doi
oameni plini de virtuți, cât faptul că nu aveau copii și nu puteau nădăjdui că urmașii lor Îl vor
vedea pe Mesia. Și iată, odată, fiind disprețuiți de evrei pentru nerodirea lor, cu durere în
suflet au înălțat amândoi rugăciuni către Dumnezeu – Ioachim în munte, unde se retrăsese
când preotul nu a voit să-i primească jertfa sa la templu, iar Ana în grădina sa, plângându-și
sterpiciunea – acolo li s-a arătat un înger care le-a făcut cunoscut faptul că vor naște o fiică.
Plini de bucurie, au făgăduit să închine copilul lui Dumnezeu.
Peste nouă luni li s-a născut o fiică, cu numele Maria, care încă de la o vârstă fragedă,
a arătat cele mai mari virtuți. Când avea trei ani, părinții săi, plinindu-și făgăduința, au
condus-o cu alai pe micuța Maria în Templul din Ierusalim. A urcat scările înalte și, prin
descoperire de la Dumnezeu, a fost condusă în Sfânta Sfintelor, de către Arhiereul care a
întâmpinat-o. A adus cu sine harul lui Dumnezeu ce se odihnea asupra ei, în templul care până
atunci era fără de har. S-a stabilit în adăpostul pentru fecioare aflat în templu. Dăruia atât de
mult timp rugăciunii în Sfânta Sfintelor, încât se poate spune că trăia numai în rugăciune.
Fiind împodobită cu toate virtuțile, a arătat o viață deosebit de curată. Era smerită și
ascultătoare față de toți, nu a jignit vreodată pe cineva, nu a spus vreodată cuiva vreun cuvânt
aspru, era blândă către toți și nu a primit niciodată vreun gând necurat.
«În ciuda vieții cinstite și fără de prihană pe care o trăia Maica Domnului, păcatul și
moartea și-au făcut și ele apariția în fața ei. N-au putut să nu se arate. Aceasta este învățătura
corectă și credincioasă a Bisericii Ortodoxe în legătură cu Maica Domnului, în ceea ce
privește păcatul strămoșesc și moartea».
Era străină de orice cădere provenită din păcat, dar «nu era străină de ispitele
păcătoase». Doar Dumnezeu este fără de păcat, în timp ce omul va avea întotdeauna înlăuntrul
său ceva care va trebui îndreptat și desăvârșit, pentru a se împlini porunca lui Dumnezeu: „Fiţi
sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”. Cu cât mai curat și desăvârșit este
cineva, cu atât mai mult ia seama la nedesăvârșirile sale și se consideră pe sine însuși din ce în
ce mai nevrednic.
Fecioara, dedicându-se întru totul lui Dumnezeu, deși nu a consimțit să primească
vreun imbold spre păcat, a simțit neputința firii omenești mult mai mult decât alții, și își dorea
cu ardoare venirea Mântuitorului. În smerenia sa, se considera nevrednică chiar de a o sluji pe
Fecioara care Îl va purta în pântece. Pentru a nu lăsa nimic să o abată de la rugăciune și
trezvie, Maria i-a făgăduit lui Dumnezeu să nu se mărite, astfel încât să-I placă doar Lui în
întreaga sa viață. Era logodită cu bătrânul Iosif. Când vârsta nu i-a mai îngăduit să mai
rămână în templu, s-a stabilit în casa lui din Nazaret. Aici Fecioara a încuviințat cele spuse de
Arhanghelul Gavriil, care i-a adus vestea nașterii din ea a Lui Iisus Hristos: „Bucură-te, ceea
ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei. (…) Duhul Sfânt
Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se
va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”. Maria a primit îmbucurătoarea veste
îngerească cu smerenie și cu supunere. «Atunci Cuvântul, într-un mod cunoscut Lui, S-a
pogorât, și precum El Însuși a voit, a venit la Maria și S-a sălășluit într-însa. «Precum fulgerul
luminează ceea ce este ascuns, așa și Hristos curățește ceea ce este ascuns în firea lucrurilor.
A curățit-o și pe Maria, iar mai apoi S-a născut, pentru a arăta că, acolo unde este Hristos, este
de față curăția în toată puterea sa. A curățit-o pe Fecioara, pregătind-o prin Duhul Sfânt, și
atunci, pântecele ei, curățit fiind, L-a zămislit. A curățit-o pe Fecioară când a rămas neatinsă,
întrucât deși a născut, a lăsat-o Fecioară. Nu spun că Maria a devenit nemuritoare, ci că,
luminată fiind prin har, nu a mai fost supărată de dorințe păcătoase». «Lumina a locuit într-
însa, i-a curățit mintea, a sfințit Fecioria ei». «Pe cea care era curată după rațiunea omenească,
El a făcut-o curată după har».
 Maria nu a spus nimănui de apariția îngerului, dar îngerul însuși i-a descoperit lui Iosif
zămislirea minunată a Mariei de la Duhul Sfânt, iar după nașterea lui Hristos, cu o mulțime de
cete îngerești, le-a vestit și păstorilor. Păstorii, venind să se închine Celui Nou-Născut, au
spus că au auzit de El. După ce purtase în tăcere bănuiala aruncată asupra ei, Maria a ascultat
și de această dată în tăcere și a păstrat în inima sa cuvintele despre măreția Fiului ei. Patruzeci
de zile mai târziu a auzit rugăciunea de slăvire făcută de Simeon și profeția despre sabia care
va trece prin sufletul său. Mai apoi a văzut că Iisus sporea cu înțelepciunea, L-a auzit la vârsta
de doisprezece ani învățând în templu, și toate le-a păstrat în inima sa.
Deși era plină de har, nu înțelesese încă în ce va consta lucrarea mântuitoare și măreția
Fiului ei. Înțelegerea pe care o aveau evreii asupra lui Mesia îi era cunoscută, iar simțăminte
firești o făceau să se neliniștească pentru El, ocrotindu-L de lucrări și pericole care puteau
părea exagerate. Drept urmare, la început L-a ocrotit pe Fiul ei fără să-și dea seama, lucru care
L-a făcut pe Acesta să arate că rudenia duhovnicească este superioară celei trupești. «Se
neliniștea desigur pentru cinstea Mamei Sale, dar mai mult decât aceasta, pentru mântuirea
sufletului ei și mântuirea oamenilor, pentru care Se îmbrăcase cu trup». Maica Domnului a
înțeles acest lucru, a ascultat cuvântul lui Dumnezeu și l-a păzit. Ca niciun alt om, a avut
aceleași simțăminte cu Hristos; a purtat fără cârtire durerea de mamă atunci când L-a văzut pe
Fiul ei că este prigonit și că suferă, a fost cuprinsă de multă bucurie în ziua Învierii, şi s-a
îmbrăcat în ziua Cincizecimii cu „putere de sus”. Duhul Sfânt care se pogorâse peste ea, o
învățase toate, și „a condus-o la tot adevărul”. Fiind luminată, a început să lucreze cu tot mai
multă râvnă pentru a înfăptui ceea ce auzise de la Fiul ei și Mântuitorul, așa încât să se suie la
El și să fie împreună cu El.
Sfârșitul vieții pământești a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost începutul
măririi ei. «Fiind împodobită cu dumnezeiasca slavă», șade și va ședea și în Ziua Judecății de
Apoi și în veacul viitor, de-a dreapta tronului Fiului ei. Împărățește împreună cu El și are
îndrăzneală către El ca Maică a Sa după trup și ca una ce este de un duh cu El, ca una ce a
făcut voia lui Dumnezeu și i-a învățat pe alții. Milostivă și plină de dragoste, își arată
dragostea sa Fiului ei și Dumnezeu, din dragoste pentru neamul omenesc. Mijlocește pentru
acesta în fața celui Milostiv și îngrijindu-se de lume, îi ajută pe oameni.
 DESPRE SFINTELE TAINE

Sfintele Taine reprezină lucrările sau, mai bine spus, actele sfinte văzute, întemeiate de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos care sunt săvârșite de către Biserică prin episcopi sau preoții
acesteia. Prin intermediul acestor lucrări sfinte, primitorul se împărtășește de de harul
dumnezeiesc, mântuitor și nevăzut. În conformitate cu afirmația Sfântului Ioan Gură de Aur,
aceste lucrări sunt acte văzute deoarece omul are trup pământesc, iar „dacă ar fi netrupesc, ţi-
ar da aceste daruri aşa cum sunt, netrupeşti. Dar fiindcă sufletul e împreunat cu trupul, cele
duhovniceşti ţi le dă în semne supuse simţurilor” .
Referitor la săvârșirea acestora, Domnul Hristos este singurul săvârșitor datorită
faptului că El reprezintă și izvorul acestor Sfinte Taine. Hristos reușește să facă acest lucru în
mod văzut prin mijlocirea arhiereilor şi a preoților. Iisus Hristos, ce e prezent fără întrerupere
în Biserică, este singurul săvârșitor al Sfintelor Taine. Sfântul Apostol Pavel spune că „Așa să
ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai Lui Hristos și iconomi ai Tainelor Lui
Dumnezeu.”( 1 Corinteni 4, 1) ceea ce exprimă faptul incontestabil că arhiereul și preotul sunt
doar membrele văzute ale Arhiereului și Preotului nevăzut, că aceștia sunt doar iconomii
Tainelor Lui Dumnezeu. Un lucru foarte minunat legat de cât de vrednice trebuie să fie aceste
„membre” pentru ca Hristos să lucreze prin acestea, putem afirma că Sfintele Taine își
păstrează puterea indiferent de viața preotului sau a arhiereului, în susținerea acestei afirmații
vine Sfântul Ioan Gură de Aur și zice „Dacă harul ar căuta pretutindeni vrednicia, n-ar fi nici
Botez, nici Trup al lui Hristos, nici aducere înainte prin aceştia. Dar cum Dumnezeu
obişnuieşte să lucreze şi prin cei nedemni, harul Botezului nu e vătămat întru nimic de viaţa
preotului.”
În misiunea omului de a se mântui și a dobândi viața veșnică, cele șapte Sfinte Taine
reprezintă singurul mijloc de împărtășire al harului Lui Dumnezeu. Aceste Sfinte Taine sunt:
- Botezul – Sfânta Taină a Botezului este Taina prin care omul, prin întreita
cufundare în apă şi prin rostirea formulei botezului de către săvârşitor, intră în starea harică,
se curăță de păcatul strămoşesc şi astfel, devine membru al Bisericii. Această Sfântă Taină a
fost instituită de Mântuitorul Hristos înainte de Înălţarea Sa la Cer, prin cuvintele: „Mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!”
(Matei 28, 19).
- Mirungerea – Sfânta Taină a Mirungerii este acea Taină prin care proaspătul
botezat, îndată după botez, primeşte harul Duhului Sfânt, spre întărirea trupească și
duhovnicească și sporirea harului divin în viața sa începută în Hristos. „Iar Cel Care ne
întăreşte pe noi… şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi” ( 2
Corinteni 1, 21- 22).
- Sfânta Euharistie sau Sfânta Taină a Împărtăşaniei reprezintă Taină prin care
credinciosul se împărtășește de astă dată direct și în mod fizic cu Însuși Mântuitorul Hristos
sub forma pânii și a vinului prefăcute în cadrul jertfei euharistice de la Sfânta Liturghie.
Mântuitorul a instituit această Sfântă Taină la Cina cea de taină, când a luat pâinea și a zis:
„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu (...), apoi luând paharul şi mulţumind, a zis: Beţi
dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi (...)” (Matei 26, 26-28).
- Sfânta Taină a Spovedaniei sau Mărturisirea reprezintă acel act prin care
credinciosul mărturisindu-și greșelile în fața Lui Dumnezeu și în prezența duhovnicului,
dovedește căință pentru păcatele săvârșite și determinare în a se îndrepta, astfel acesta
primește iertare de la duhovnic. Mântuitorul Însuși i-a împuternicit pe Sfinții Apostoli cu
puterea de a ierta și a dezlega pe credincios de vina păcatului săvârșit. Hristos le-a zis în acest
sens că: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ
vor fi dezlegate şi în Cer” (Matei 18, 18), iar în urma Învierii Sale, Mărturisirea a fost
instituită ca Taină atunci când Hristos le-a spus Sfinților Apostoli: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le
veţi ierta păcatele se vor ierta lor; şi cărora le veţi ține vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23).
- Taina Hirotoniei sau Taina Preoţiei se realizează prin punerea mâinilor
episcopului asupra candidatului la calitatea de preot. Prin această Sfântă Taină, episcopul îl
așează pe candidat într-o treaptă a ierarhiei bisericești. Această taină a fost instituită tot de
Mântuitorul în urma Învierii Sale atunci când a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu
vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21-23).
- Taina Căsătoriei se realizează atunci când un bărbat și o femeie se angajează în
a trăi împreună formând, în urma săvârșirii acestei Sfinte Taine, o familie. Preotul sfințește
legătura dintre cei doi prin rugăciune și-i binecuvintează. Întemeietorul acestei Sfinte Taine
este Însuși Dumnezeu când a creat bărbatul (pe Adam) și, mai apoi, femeia (Eva) în Rai: „Nu
este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18).
- Taina Sfântului Maslu se realizează atunci când, prin rugăciunile preoților și
ungerea cu untdelemnul sfințit, harul necesar vindecării neputințelor trupești și sufletești,
precum și iertarea păcatelor, le sunt împărtășite credincioșilor. Temeiul scripturistic pentru
întemeierea acestei Sfinte Taine se regăsește la Iacov, capitolul 5, 14-15: „De este cineva
bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu
untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav (...) şi se
vor ierta lui”.
ROLUL ȘI NECESITATEA SFINTELOR TAINE

Sfintele Taine au rolul de a-l sfinți pe credinciosul care primește de la Dumnezeu,

harul sfințitor, prin mijlocirea preotului. Cu toate că Sfintele Taine sunt făcute de Biserică,
acestea reprezintă mai exact mărturii ale voinței Mântuitorului Iisus Hristos, persoana care ne-
a încredințat orânduirea tainelor.
Deosebita lor importanță și valoarea incontestabilă în ceea ce privește mântuirea
omului, se concretizează în caracterul real al actelor ce se săvârșesc asupra credinciosului.
Sfintele Taine pot fi caracterizate ca fiind și simboluri, dar nu în sensul obișnuit, ci mai exact
termenul de „simbol” se referă la calitatea în care „văzutul este o parte a nevăzutului și ca
atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta întregul, pe baza participării: de pildă, capul
este trupul întreg” .
Biserica Lui Hristos este definită și constituită în deosebi prin Sfintele Taine. După
rolul lor, cele șapte taine pot fi împărțite în două: datorită Tainelor cu rol de iniţiere ( Botez,
Mirungere şi Împărtăşanie) omul se încorporează ca mădular în trupul Bisericii, iar în
continuare, numai prin aceste acte sfinte ( Pocainţă, Cununie, Hirotonie şi Maslu) se pot defini
credincioșii într-o comunitate creștină. Sfintele Taine reprezintă mijloacele de bază spre
Împărăția Cerurilor, nu scopul în sine.
Sfintele Taine aparţin în primul rând Bisericii şi pentru ea se săvârşesc ele spre
ajutorul credincioşilor. „Prin acestea, este permanent prezent viu şi activ Hristos-Domnul în
Biserica şi în viaţa credincioşilor. Prin Sfintele Taine viaţa Bisericii, în Duhul cel Sfânt şi
viaţa credincioşilor ei se uneşte cu viaţa Capului ei nevăzut, cu Hristos şi astfel înaintează în
viaţa duhovnicească”.
O calitate importantă și definitorie de subliniat este faptul că Sfintele Taine nu au ca
scop final obținerea de bunuri materiale, ci de natură spirituală. Acestea constituie o anticipare
și o pregătire pentru viața creștină de pe pământ și din Împărăția Lui Dumnezeu.
Simbolismul Sfintelor Taine nu doar preînchipuie ci și afirmă adevărul legăturii dintre
om și Dumnezeu, datorită harului și actelor Acestuia asupra credinciosului, acte
transfiguratoare și desăvârșitoare.
Sfintele taine reprezintă etapa finală din lucrarea de propovăduire a Cuvântului lui
Dumnezeu prin care, credincioșii sunt chemați la unire cu Hristos. Prin intermediul acestora,
credincioșii se împărtățesc de harul mântuitor al Lui Hristos și li se comunică pe Sine unindu-
se în mod real cu aceștia . Asemenea Cuvântului Lui Dumnezeu, Sfintele Taine au cerința de
a fi primite cu credință, datorită faptului că efectul acestora se produce „ pe plan transempiric,
supraconștient, la rădăcinile conștiinței noastre” , ceea ce depășește puterea noastră de a
sesiza imediat harul transmis.
Nicolae Cabasila evidențiază superioritatea tainei asupra cuvântului arătând că „numai
prin mijlocirea Cuvântului a învățăturii, a legilor, omul nu poate ajunge la ţinta cea adevărata.
Daca predica ar fi deajuns, n-ar mai fi fost de lipsa faptele și nici faptele mai presus de fire,
după cum n-ar mai fi fost de lipsa nici ca Dumnezeu să se întrupeze, să se răstignească și să
moară.” Această superioritate a tainei asupra cuvântului își are nașterea și creșterea noastră
duhovnicească în Mântuitorul Hristos, astfel că Sfintele Taine nu sunt doar cuvinte, dar și
fapte mântuitoare, prin care cel ce are credință dobândește Mântuirea și iertarea păcatelor de
la Iisus Hristos.
Sfintele Taine sunt strâns legate de harul pentru mântuire, astfel că ambele sunt
necesare pentru mântuirea omului, având în vedere că Sfintele Taine au fost instituite de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca mijloace necesare și speciale de a comunica harul
dumnezeiesc în Biserică. Cu toate acestea, există de altfel și posibilitatea ca Dumnezeu să-i
mântuiască și pe cei aflați în afara Bisericii și a Sfintelor Taine, dar această posibilitate se
aplică doar „în cazul în care aceştia n-au cunoştinţă sau nu pot beneficia de ele, dar nu în
cazul că le resping. Oricum, acestea sunt excepţii care confirmă regula şi nu infirmă caracterul
necesar al Sfintelor Taine.” Acest lucru este susținut în special de Romano-catolici, dar
Ortodoxia nu poate conchide cu siguranță acest lucru deoarece nu are certitudinea susținută de
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură afirmă faptul că cel ce nu
primește Sfintele Taine, nu va beneficia de Împărăția Cerească, însă nu menționează nicio
excepție în vreun mod special. Cu toate acestea, se știe foarte bine că Dumnezeu este
Atotputernic și că „poate acorda mântuirea în chip excepţional, altfel decât prin Sfintele
Taine, aşa cum a făcut cu tâlharul de pe Cruce.”
Cu toate acestea, ideea de bază ce trebuie reținută în ceea ce privesc Sfintele Taine, se
rezumă în faptul că cine nu ia în considerare puterea harică și rolul lor ca mijloace
indispensabile de împărtășire a harului divin, nu va beneficia de posibilitatea mântuirii.