O SCURTĂ ISTORIE A APARIȚIEI INTERNETULUI

Triumf al tehnologiilor realizate de către om de-a lungul mileniilor, evoluția

internetului este jalonată de câteva momente de referință, care l-au structurat în forma pe care
o cunoaștem astăzi.
”Cel mai mare eveniment tehnologic şi social în acelaşi timp” 1, Internetul este cea mai
mare reţea de reţele de calculatoare din lume, un spaţiu public materializat prin punerea
gratuită la dispoziţia utilizatorilor a numeroase servicii şi produse. Internetul a devenit o
obişnuinţă a zilelor noastre, fiind folosit foarte des şi în diferite împrejurări: utilizatorul poate
găsi răspuns la orice întrebare pe care şi-o pune, poate trimite mesaje oriunde în lume aproape
instantaneu, poate transfera documente cu informaţii din orice domeniu de activitate, poate
rezerva locuri pentru hotel, avion, poate efectua cumpărături, asculta ultimele noutăţi în
materie de muzică, vizita galerii de artă, citi cărţi ”publicate" electronic, conversa on-line cu
orice alt utilizator conectat, poate afla ultimele ştiri ale agenţiilor de presă etc.

I.1. Sisteme precursoare și primele elemente

Primele rețele de comunicație au apărut odată cu anunțarea ca invenție a telegrafului în

anul 1837 de către Sir Charles Wheatstone în Anglia și Samuel B. Morse în SUA. Această
nouă invenție, alături de descoperirea telefoniei multiple de cãtre Augustin Maior în 1906, a
condus la realizarea și la dezvoltarea primelor rețele de comunicație.
Un factor esenţial în evoluţia internetului a constituit-o dezvoltarea computerelor,
începând din anii 1950. Mari cât o cameră (şi lente în comparaţie cu cele de azi), aceste prime
calculatoare permiteau transmisiile de date de la un computer principal la terminale şi, în
ciuda aspectului greoi, au reprezentat o etapă esenţială în apariţia fenomenului.
Cu toate că istoria internetului a început efectiv în anul 1991, prin anunțarea publică a
World Wide web – ului, originile sale merg înapoi către proiectele militare ale SUA din anii
‘60, perioada de vârf a Războiului Rece, ca urmare a şocului lansării în 1957, pe orbita
Pământului, a primului satelit artificial (Sputnik) de către URSS.
Primele cercetări s-au făcut, cum se întâmplă adesea în informatică, și nu numai, în
cadrul Departamentului Apărării al SUA - DoD (Department of Defense), care a înfiinţat
ARPA - Agenţia pentru proiecte de cercetare avansată (Advanced Research Projects Agency)
pentru promovarea şi dezvoltarea tehnologiilor avansate în domeniul militar. Preşedintele
1
Acad. Drăgănescu, Mihai, Societatea informaţională şi a cunoaşterii. Vectorii societăţii cunoaşterii, studiu
pentru Proiectul SI-SC (Societatea Informaţională – Societatea Cunoaşterii) al Academiei Române, Bucureşti, 9
iulie 2001, p 5;
Kennedy i-a dat mână liberă pentru cercetare, ceea ce o făcea să fie mai independentă decât
majoritatea institutelor de cercetare ce colaborau cu armata. Strămoşul reţelei Internet este
reţeaua americană de apărare antiaeriană SAGE, un proiect total necunoscut publicului, fiind
clasificat drept secret militar.
Informaticianul american Joseph Carl Robnett Licklider (1915 -1990), una dintre cele
mai de seamă personalităţi din istoria IT, în lucrarea sa Man-Computer Symbiosis, arunca o
scurtă privire în viitor, spre o lume în care reţele de computere, conectate prin linii de
comunicaţie de bandă largă, vor îndeplini funcţiile unor biblioteci imense. Iar în 1962,
Licklider şi Welden Clark au publicat o lucrare intitulată On-Line Man Computer
Communication, ce oferea una dintre primele viziuni ale unei lumi "înfăşurate" într-o reţea
informatică globală. Pentru ei, acesta era viitorul, pentru noi, reprezintă deja realitatea pe care
o trăim.
Primul care s-a gândit că am putea acoperi planeta cu o reţea de transmisii de date, ca
urmare a cererii forţelor aeriene americane de a întocmi un studiu cu privire la posibilitatea
menţinerii comenzilor şi controlului asupra rachetelor intercontinentale în cazul unui atac
nuclear din partea URSS a fost Paul Baran. Încă din 1962 el a început să publice o serie de
rapoarte pentru Rand Corporation, descriind o reţea informatică descentralizată, astfel încât
orice oraş american ar fi fost atacat armata să poată declanşa un contraatac nuclear. Raportul
final făcut de Baran descria câteva posibilităţi pentru atingerea acestui obiectiv iar, în final,
acesta a făcut o propunere concretă:
o reţea prin care se puteau schimba pachete de date. Însă a trebuit să mai aştepte încă cinci
ani pentru ca să atragă în sfârşit atenţia americanilor în drept să ia decizii.
În acelaşi timp, în Anglia, Donald Davies, de la National Physical Laboratory,
introduce termenul de pachet switching (comutare de pachete) pentru tehnologia divizării
unui mesaj în pachete de date de lungime standard, transmise printr-o reţea de calculatoare.
Primul articol despre pachetele interschimbabile a fost scris însă în 1961 de Leonard
Kleinrock de la Massachusetts Institute of Technology (Institutul Tehnologic din
Massachusetts), iar prima carte despre acelaşi subiect în 1964. Pachetele interschimbabile
conţineau etichete care indicau originea şi destinaţia informaţiei precum şi calea de
transmitere a acestor pachete de la un computer la altul până la computerul destinaţie. Dacă
pachetul se pierdea în acest proces de schimb, mesajul putea fi retransmis de către sursă.
Pe baza ideilor lui Licklider, la sfârşitul anului 1968 şi începutul lui 1969 eate marcat
debutul practic al Internetului. De fapt, data de naştere a Internetului este oarecum discutabilă.
Unii autori consideră anul 1969 şi momentul când au fost conectate cele 4 calculatoare la
ARPANET. Alţi autori, printre care şi Tim Berners-Lee, consideră ca dată de naştere a
Internetului momentul despărţirii părţii academice de cercetările militare. În sfârşit, alţii sunt
de părere că Internetul apare doar în 1982, când este folosit prima oară acest nume şi când
Bob Kahn, Vint Cerf şi alţii definesc şi implementează protocolul TCP/IP - considerat
limbajul de comunicaţie al Internetului.
În 1968, National Physical Laboratory din Marea Britanie realizează şi testează prima
reţea construită după principiile lui Paul Baran. La scurt timp, ARPA (Advanced Research
Projects Agency) din cadrul Pentagonului decide realizarea unei reţele mai mari, ARPANET
(Advanced Research Projects Agency Networking). În toamna lui 1969 la Universitatea din
Los Angeles California (UCLA) se realizează primul nod al acestei reţele, iar până în
decembrie mai apar încă trei.
Internet-ul a început, astfel, ca o reţea de patru computere între UCLA (2 septembrie),
Institutul de Cercetare din Stanford (SRI)(1 octombrie), Universitatea din Santa Barbara
(USB)(1 noiembrie) şi Universitatea din Utah (UTAH) (decembrie).
Suntem în 1969 când reţeaua ARPANET este în sfârşit constituită. Este un succes.
Mai multe alte calculatoare sunt legate la reţea, îndeosebi în universităţi, instituţii militare şi
guvernamentale. Cele patru noduri puteau transmite informaţii între ele prin intermediul unor
linii dedicate şi chiar puteau fi programate de la distanţă. Până în 1972, când va avea loc
prima demonstraţie publică a reţelei la Conferinţa Internaţională de Computere şi
Telecomunicaţii (International Conference on Computer Communications), ARPANET va
ajunge la 35 de noduri, principalul trafic al reţelei constând în ştiri şi mesaje personale.
La prima vedere, nu pare mare lucru față de dezvoltarea de acum. Era, totuși un
început, iar importanța acestei rețele ARPANET reiese din dezvoltarea sa rapidă. Astfel, până
în anul 1981, numărul de noduri a crescut la 213.

I.2. Apariția primei rețele internaționale și a termenului de internet

Anul 1971 cunoaşte o realizare majoră, şi anume crearea primului program de poştă
electronică de către Ray Tomlinson, programator la compania BBN (Bolt, Beranek and
Newman) din SUA. Un an mai târziu, Larry Roberts, cercetător la MIT, a scris primul său
utilitar de management al poştei electronice pentru a lista, citi selectiv, înregistra, expedia şi
răspunde la mesaje.
Introducerea e-mailului în sistemul ARPANET a produs, remarcă analiştii relaţiei
dintre tehnologie şi societate, o schimbare radicală în identitatea şi scopurile Arpanet-ului. În
rapoartele programului ARPANET ale timpului, se arată că, deşi a apărut neplanificată,
neanticipată şi, în cea mai mare măsură, nesprijinită, poşta electronică a schimbat complet
colaborarea dintre cercetătorii care utilizau reţeaua, ajungând să eclipseze, în volumul
traficului, toate celelalte aplicaţii disponibile.
În 1972, Louis Pouzin conduce eforturile Franţei pentru propria reţea - CYCLADES2 .
Anul 1973 este unul al realizărilor deosebite. Are loc prima conexiune internaţională
la ARPANET: University College of London (Anglia) via NORSAR (Norvegia).
Robert M. Metcalf, student la Harvard, în dizertaţia sa Packet Networks dezvoltă
tehnologia Ethernet care permite transferul de date pe cablu coaxial. Iniţial, lucrarea a fost
respinsă deoarece nu era suficient de analitică. Abia după ce a mai adăugat câteva ecuaţii a
fost acceptată ca o realizare crucială pentru domeniul reţelelor. Prima reţea Ethernet s-a numit
Alto Aloha System. În acelaşi an ia naştere SATNET, reţeaua care leagă SUA de Europa.
Numărul utilizatorilor de ARPANET era estimat la 2000. Din studiile ARPA reiese că
75% din traficul pe reţea era compus de poşta electronică.
În anul 1974 apare termenul de TCP. Standardul original pe care se bazau
comunicaţiile reţelei ARPA s-a numit NCP (Network Control Protocol). Însă, pe măsură ce
anii au trecut, iar tehnica a avansat, Vincent Cerf de la Stanford University împreună cu Bob
Kahn de la ARPA au înlocuit, în 1974, NCP cu TCP (Transmission Control Protocol), care
este şi acum baza Internetului. TCP face posibil ca modele diferite de calculatoare (IBM sau
Mac) sau sisteme diferite de operare (Windows, MacOS etc.) să se înțeleagă între ele. Mai
mult, TCP a fost folosit pentru a lega între ele calculatoare care nu făceau parte din
ARPANET. În acest fel, Internetul era şi este cu adevărat o platformă- independentă.
Alţi paşi majori în crearea Internetului, aşa cum îl cunoaştem azi, au fost evoluţia
Telnet şi FTP (File Transfer Protocol). Primul a facilitat accesul la distanţă, făcând mai uşoară
conectarea la un calculator îndepărtat, în timp ce FTP a standardizat transferul de fişiere între
computerele conectate.
În 1975 Lawrence Roberts părăseşte ARPA pentru a deveni preşedintele Telenet,
prima companie comercială oferind servicii de reţea în şapte oraşe din SUA. ARPANet intră
astfel într-o nouă etapă, aceea a utilizatorilor care aveau să-l transforme.
Pe 26 martie 1976 regina Elizabeta II a Marii Britanii trimite primul e-mail.
În 1978 Vint Cerf, Jon Postel şi Danny Cohen propun, pentru o mai mare eficienţă,
separarea protocolului de utilizare a reţelei în două părţi: un protocol TCP care ordonează
pachetele de date în vederea unor legături fiabile între perechi de gazde şi un protocol IP care
transmite pachetele individuale între calculatoare. Astfel protocolul TCP asigură partea de
transport a informaţiei sub formă de pachete de date sau datagrame, făcând în aşa fel încât să
ajungă la destinaţie. Pentru fiecare pachet de date transmis în reţea se primeşte „o confirmare
2
Mai multe amănunte despre istoria internetului în Franța
http://www.cs.utexas.edu/users/chris/think/Cvclades/index.shtml;
de primire” iar dacă aceasta nu este primită pachetul este retransmis. Protocolul IP se ocupă
de transportul datelor de la sursă la destinaţie prin reasamblarea pachetelor de date, fiecare
calculator din reţea având o adresă unică prin care poate fi identificat (această adresă se mai
numeşte şi adresă IP şi este alcătuită dintr-o serie de patru numere despărţite prin puncte. De
exemplu, o adresă pentru un calculator din Internet ar putea fi 292.130.128.48).
În anul 1979, Steve Bellovin, împreună cu programatorii Tom Truscott şi Jim Ellis
dezvoltă USENET, prima reţea descentralizată dedicată în exclusivitate ştirilor.
În altă ordine de idei, la începutul anilor ’70, când Internetul număra în jur de 50 de
computere, s-au dezvoltat primele dintre programele, folosite şi în prezent pentru transferul
informaţiilor:
- File Transfer Protocol (FTP) pentru trimiterea şi regăsirea fişierelor; 
- Telnet pentru accesarea şi folosirea bazelor de date, a bibliotecilor şi a cataloagelor
din toată lumea;
- E-mail pentru trimiterea mesajelor personale.
În anul 1978, British Post Office, compania de servicii financiare şi de comunicaţii
Western Union International şi firma de comunicaţii Tymnet şi-au unit forţele pentru a crea
prima reţea de comutaţie de pachete internaţională, International Packet Switched Service
(IPSS). Reţeaua s-a extins spectaculos în Europa şi SUA, ajungând până în 1981 să
deservească şi Canada, Australia şi Hong Kong, iar în anii 1990 devenind o infrastructură
extinsă la nivel global.
La începutul anilor '80 vorbim despre o a doua etapă de creştere a ARPANET, care
începea să se numească deja mai simplu INTERNET. Universităţile constituante au trecut
progresiv de la marile ordinatoare funcţionând în „time-sharing” (partajarea timpului de acces
la procesor) la staţii de lucru mai recente. Cei mai mulţi utilizau UNIX BSD, un sistem de
operare dezvoltat de către Universitatea Berkeley din California. Reţeaua nu a fost constituită
numai din câteva calculatoare mari ci şi, în egală măsură, din mii de staţii UNIX individuale.
În realitate, una singură din aceste noi staţii era capabilă să furnizeze mai multe informaţii
decât un ordinator uriaş al anilor '70 care constituiau originea reţelei. Infrastructura nu mai era
la înălţime. Ajungem astfel la unul dintre momentele cheie ale acestei istorii.
În 1981 similar cu USENET ia fiinţă reţeaua BITNET (Because It’s Time Network)
care conectează mainframe-urile IBM din mediul educaţional pentru a oferi servicii de poştă
electronică, în special liste de discuţii. În acelaşi timp France Telecom dezvoltă Minitel în
întreaga Franţă.
Despre anul 1986 putem spune că este anul Internet: începând cu prima zi a acestui an
toate calculatoarele conectate la ARPANET folosesc TCP/IP.
 În anul 1987 are loc o a treia etapă de dezvoltare a Internetului. Traficul pe liniile
telefonice a crescut repede astfel încât în 1987, Merit Network Inc., responsabilă pentru
reţeaua universitară din Michigan, împreună cu IBM şi MIT au fost desemnate să
reconstruiască reţeaua. Demodata reţea telefonică a fost înlocuită cu linii de 20 de ori mai
rapide, cu calculatoare mai puternice pentru a le controla. Numărul de calculatoare conectate
ajunge la10000. Astfel, fenomenul de comunicare prin Internet se extinde şi amploarea pe
care o cuprinde în următorii patru ani poate fi realizată din aprecierea cifrelor de conectare:
130.000 de ordinatoare conectate până în anul 1989.
Una din perioadele dificile (ce a adus publicitate negativă Internetului) a fost în 1988
când un virus a afectat aproximativ 6000 de calculatoare din cele peste 60.000 de gazde
existente în Internet. În seara de 2 noiembrie 1988 3 un program de autoreplicare (vierme) a
fost lansat în Internet. Acest program a invadat sistemele mari de calculatoare ce rulau
versiuni de Berkeley Unix şi le-au folosit resursele pentru a ataca şi mai multe calculatoare. În
doar câteva ore acest virus s-a răspândit de-a lungul Statelor Unite infectând mii de computere
şi făcându-le inutilizabile pe multe din ele. Curând după acest incident DARPA (Defense
Advanced Research Projects Agency) a format CERT (Computer Emergency Response Team
- Echipa de Răspuns de Urgenţă pentru Calculatoare) acordând consultanţă şi ajutor. În timp
ce atacurile virusurilor sunt încă frecvente şi noi viruşi sunt eliberaţi în reţea în fiecare zi,
paguba a fost limitată datorită experienţei şi răspunsului rapid al echipei CERT.
Tot în 1988 apare și primul IRC (Internet Relay Chat - comunicare instantanee prin
Internet) dezvoltat de către finlandezul Jarkko Oikarinen4.
În 1989 a fost creată organizaţia RIPE (Reséaux IP Européens) pentru a pune puţină
ordine în structura europeană şi pentru a coordona instalarea Ebone, o reţea compusă din 23
de reţele IP bazate pe şase staţii principale: Londra, Bonn, Amsterdam, Geneva, Paris şi
Stockholm. Alte noi ţări se conectează la NSFnet: Australia, Germania, Israel, Italia, Japonia,
Mexic, Olanda, Noua Zeelandă, Puerto Rico şi Marea Britanie.
În ciuda creşterii şi a utilităţii spectaculoase, Internetul nu a devenit un fenomen
cultural larg răspândit decât atunci când un tânăr informatician britanic, Tim Berners Lee de
la CERN (Centrul European pentru Fizică Nucleară) Geneva, a pus bazele dezvoltării
primului prototip al World Wide Web (WWW sau 3W). Această idee de a te plimba prin reţea
cu ajutorul unui click de mouse de pe ecran, având acces instantaneu la o altă locaţie din alt
computer se dovedeşte a fi genială. Până în 1990, serverul CERN a rămas cel mai cuprinzător
din Europa, influenţând în mod hotărâtor acceptarea şi introducerea tehnologiei WWW în
Internet.
3
Autorul primului virus este Robert Tappan Morris (sursa: http://world.std.com/~franl/worm.html#p1);
4
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/IRC;
 Începând cu anul 1990 Internetul s-a extins până la punctul în care ARPAnet s-a
dizolvat. În 28 februarie 1990 are loc încheierea oficială a ARPANET, marea majoritate a
utilizatorilor neconştientizând tranziţia care a avut loc, iar lumea a început să folosească
furnizorii comerciali de Internet (ISP). Totuşi, Internetul nu era încă un mediu prietenos
pentru utilizatori. Era încă în mare măsură bazat pe text şi oarecum problematic de folosit. La
Universitatea McGill din Montreal Peter Deutsch şi echipa sa introduc Archie, un instrument
de căutare în serverele FTP. Archie nu este singurul instrument de căutare denumit fantezist
după personaje din benzile de desene animate. Alte exemple sunt Jughead (Jonzy's Universal
Gopher Hierarchy Excavation And Display) şi Betty.
Se înfiinţează grupul de acţiune Electronic Frountier Foundation (EFF) de către Mitch
Kapor, al cărui exponent de marcă este Howard Rheingold - părintele ”comunităţii virtuale”.
Un alt serviciu dezvoltat de către Brewster Kahle, pe atunci programator la Thinking
Machines, Corp. a fost WAIS - Wide Area Information Service (Serviciul de Informaţii pe
Arie Extinsă). WAIS a permis găsirea şi accesarea de resurse din reţea fără ca utilizatorul să
fie interesat de adevărata locaţie a acestora.
Theodore Holm Nelson introduce termenul hypertext, definindu-l drept ”material
scris sau grafic interconectat într-o manieră complexă care, în mod convenţional, nu poate fi
reprezentat pe hârtie. El poate include cuprinsuri ale propriului său conţinut şi relaţiile dintre
diverse părţi componente; poate, de asemenea, conţine adnotări, adăugiri şi note de subsol
pentru cei care doresc să-l examineze.” Hypertextul, aşa cum a fost descris de Ted Nelson,
”leagă” documentele formând un ”păienjeniş” (engl. web - de aici termenul Web) de relaţii
care se bazează pe posibilităţile de a extinde un text ”plat” cu ajutorul ”legăturilor” către alte
texte.
Tot Ted Nelson a conceput termenul hypermedia (engl. hypermedia care extinde
hypertextul prin prezenţa multimediei - adică a graficii, imaginilor, sunetelor şi filmelor).
În anul 1991, sistemul WWW (World Wide Web) este deschis publicului larg. WWW
este un sistem de documente hypertext interconectate, ce pot fi accesate prin internet. Omul
pe care lumea îl descrie adesea - în mod eronat - drept "inventatorul internetului", britanicul
Tim Berners-Lee5 (astăzi Sir Timothy Berners-Lee) este, în realitate, cel care a inventat World
Wide Web, ca o aplicaţie majoră a Internetului care exista deja.
El a elaborat în 1989 o primă propunere în acest sens, iar la 25 decembrie 1990,
împreună cu Robert Cailliau (un informatician belgian care lucra la CERN - Organizaţia
5
Biogafia sa la adresa http://www.w3.org/People/Berners-Lee/Longer.html. Destul de unanim, el este considerat
acum între primii 20 de gânditori ai secolului XX, alături de Einstein, Freud, Wittgenstein, Fermi, Piaget, Turing
şi Godel. J. Quitner, ca subtitlu al articolului din TIME, în 1999, scria: ”Dintre miile de tendinţe şi reţele din
Internet, el a gândit World Wide Web-ul şi a realizat mediul de comunicare al secolului XXI.” (sursa:
www.lcs.mit.edu/people/ bioprint.php3 ?PeopleID=39)
Europeană pentru Cercetare Nucleară), a realizat prima comunicare prin intermediul HTTP,
un protocol pentru transferul documentelor hypertext.
Primul website din lume a fost construit la CERN, pe teritoriul francez al acestui
complex de laboratoare aşezat la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, şi a fost online începând cu
data de 6 august 1991.
În mai 1995 subvenţionarea de către guvern a structurii de bază a Internetului a fost
oprită trecându-se la funcţionarea reţelei pe principii comerciale. În 30 aprilie 1995 NSFNet
(National Science Foundation Network) anunţă că nu va mai permite accesul direct la reţeaua
NSF. Astfel a contractat patru companii furnizori de servicii Internet, care vor vinde
conexiuni către organizaţii şi companii. Începând cu 14 septembrie se instituie o taxă de
50USD pe an pe domeniu, excluzând cele .edu şi .gov, domenii care sunt finanţate în
continuare de NSF. Ca efect imediat au apărut servicii noi, cum sunt de pildă reclamele,
comerţul electronic precum şi serviciile de acces în reţea, datorate în primul rând companiilor
furnizoare de servicii Internet.
Neda Rayaneh Institute (NRI) devine primul furnizor comercial din Iran, via
furnizorul canadian Cadvision. Poliţia din Hong Kong deconectează toată colonia cu excepţia
unui singur furnizor de servicii Internet care avea licenţă de funcţionare, privând mii de
utilizatori de accesul la reţea. Pe 23 mai Sun lansează JAVA. Apar marile companii
furnizoare de Internet: CompuServe, America OnLine, Prodigy. Înregistrarea numelor de
domenii nu mai este gratuită. Tot în 1995, Vaticanul este prezent online și apare primul radio
pe Internet.
The NET (Net-ul), cum i se mai spune, a pătruns în zone care nu fuseseră în nici un
fel avute în vedere iniţial. A fost inaugurată, astfel, cea mai mare piaţă de desfacere din lume,
o piaţă globală, extinsă la scara întregii planete.
În anul 1999, Senatul American (27 mai), compania Microsoft (26 octombrie), Căile
Ferate Americane, celebrul site de licitații e-Bay (13 martie) cad pradă hackerilor, iar în anul
2000 apare așa-numita problemă a mileniului sau Y2K.
Pentru creatorii sistemului Web a devenit din ce în ce mai clar că dezvoltarea acestuia
trebuie să se desfăşoare sub îndrumarea unei organizaţii internaţionale. Astfel Institutul de
Tehnologie Massachusetts (MIT) şi CERN anunţă în iulie 1994 crearea World Wide Web
Organization - cunoscută ulterior sub denumirea de World Wide Web Consortium sau
W3C, al cărui director este Tim Berners-Lee. Astăzi, W3C coordonează dezvoltarea tehnică
şi standardele privind evoluţia Web-ului.
Autoritatea care dirijează evoluţia Internetului este ISOC (Internet Society), o
organizaţie de voluntari înfiinţată în ianuarie 1992, pentru coordonarea globală în cadrul
Internetului, promovarea şi menţinerea unui interes activ pentru activităţile legate de
dezvoltarea reţelei, accesibilitatea la serviciile sale sau dezvoltarea unor tehnologii asociate.
Societatea Internet, prin întâlnirile sale anuale, aduce în faţa auditorilor noi domenii de
cercetare mediatice şi ştiinţifice, scoate la lumină noi publicaţii, noi activităţi productive,
studii de piaţă, standardizează activităţile legate de Internet etc.
Principiile care stau la baza Societăţii Internet sunt:
- Acces liber, fără piedici, la reţea.
- Servicii stabile şi necenzurate pe reţeaua Internet.
- Exprimarea liberă pe Internet nu este împiedicată prin intervenţia excesivă a
legislativului sau furnizorului de servicii asupra dispozitivelor hardware sau software
din PC-ul utilizatorului, infrastructura reţelei sau asupra elementelor sale esenţiale.
- Organizarea unor forumuri deschise pentru dezvoltarea standardelor sau tehnologiilor
de reţea.
- Eliminarea restricţiilor în utilizarea Internetului pe considerente rasiale, de culoare,
religie, naţionalitate etc.
- Informaţiile personale generate pe Internet nu sunt folosite decât cu aprobarea celui
care le-a generat.
- Utilizatorii reţelei pot cripta informaţiile expediate pe reţea fără vreo restricţie.
- Încurajarea cooperării între reţele.
În cadrul acestei organizaţii membrii mai vechi sunt reuniţi în cadrul unui consiliu -
IAB (Internet Architecture Board - Grupul pentru Arhitectura Internet) care are
responsabilitatea tehnică a evoluţiei reţelei şi a definirii standardelor. Membrii acestui consiliu
au întâlniri regulate în care sunt acceptate noi standarde, alocă adresele şi păstrează o listă a
numelor care trebuie să rămână unice. Comunicările sunt puse la dispoziţie printr-o serie de
rapoarte tehnice (RFC-uri), care sunt memorate on-line şi pot fi citite de oricine este interesat
de ele.
Utilizatorii Internet îşi pot exprima părerile prin intermediul a patru grupuri principale,
şi anume:
- IRTF (Internet Research Task Force) care are rolul de a dezvolta probleme tehnice şi
de funcţionare a Internetului pe termen lung;
- IETF (Internet Engineering Task Force) care are sarcina de a rezolva problemele pe
termen scurt;
- IESG (Internet Engineering Steering Group) și
 - IRSG (Internet Research Steering Group) - grupuri responsabile cu evaluarea şi
testarea proiectelor şi a standardelor propuse pentru a determina dacă o propunere
merită să devină un standard Internet.
Ca tendințe6, noile tehnologii vor permite interacţiunea cu calculatorul aproape la fel
cu o altă persoană. Calculatoarele vor devein mai umane. Prin aceasta înţelegem că acestea
vor avea atribute umane, cum ar fi posibilitatea de a reacţiona la vorbire sau la instrucţiunile
scrise şi de a răspunde cât mai natural. Interfaţa utilizator va părea mult mai umană chiar dacă
programul respectiv nu foloseşte inteligenţa artificială.
În viitor, conexiunile rapide şi Internetul se vor standardiza, reţelele vor fi prezente
pretutindeni fără să fie vizibile. Vor fi reţele cablate incredibil de rapide, acasă şi la lucru, iar
serviciile de înaltă viteză ne vor conecta oriunde am fi. Noutăţile începutului de mileniu
privesc modul în care aceste reţele omniprezente vor influenţa activitatea şi calitatea vieţii.
Beneficiile de a fi conectat universal sunt un comerţ mult mai eficient şi o viaţă mai
confortabilă.
Internetul este o imensă magazie de informaţii dar Web-ul va fi în curând în stare să
anticipeze şi să livreze informaţia precisă de care aveţi nevoie. Web-ul de astăzi este destul de
modest. Lucrul acesta nu este surprinzător dacă ne gândim că a fost proiectat să afişeze text şi
grafică pe orice calculator. În următorii ani această reţea are să se schimbe radical. Se va trece
de la HTML la XML. Pentru ca web-ul să vă dea informaţia cerută, site-urile trebuie să
înţeleagă conţinutul altor site-uri. Pe scurt, Web-ul a fost construit în HTML şi se
reconstruieşte acum în XML. Acesta va permite nu numai o căutare mai precisă ci şi o
distribuire a informaţiilor mult mai eficientă.
De asemenea, în viitorul apropiat, micile dispositive vor ”gândi”. Să dai drumul la
maşina de spălat de la celular sau să ordoni frigiderului cum să-ţi fie laptele, poate fi un vis,
dar nu pentru mult timp. Un posibil răspuns este Jini, o tehnologie Java ce stochează cod Java
în dispozitivele digitale, astfel încât acestea să se poată organiza singure în comunităţi, fără
existenţa unui calculator ca intermediar. Dispozitivele care suportă Jini pot să se lege într-o
reţea, să se configureze automat şi să înceapă să comunice. Jini nu necesită vreun sistem de
operare sau procesor special. În competiţie directă cu Jini este Universal Plug and Play.
Acesta foloseşte protocoale standard de Internet, astfel încât când conectaţi un dispozitiv la
reţea el ia automat o adresă IP şi utilizând protocolul HTTP, anunţă disponibilitatea lui altor
dispozitive din reţea, nefiind nevoie de un PC.
Economia viitorului va fi mai globală, electronică şi se va baza pe Internet. În ziua de
azi, jocul de bursă online gestionează în mod curent peste 400 de miliarde de dolari şi

6
Tehnologia viitorului în PC Magazin România , octombrie 1999, p. 64;
operaţiunile bancare aferente. Internetul se dovedeşte a fi atât de plin de succes copiind şi
îmbunătăţind modul de cumpărare şi căile de a face afaceri, încât în curând, mai repede decât
orice previziune a oricărui expert, economia pe Internet va reprezenta cea mai mare parte a
infrastructurii economiei globale. Cea mai importantă schimbare este că, clientul, va avea
acces la mult mai multă informaţie despre bunuri şi servicii decât şi-a imaginat vreodată.
Accesul în timp real la informaţia despre preţuri conduce la o mai mare eficienţă a pieţelor,
preţul reflectând mai bine cererea. Dacă Internetul este bun la ceva, este bun pentru
organizarea bazelor de date şi distribuţia informaţiei.
Personajele digitale devin mai pline de viaţă, atrăgându-vă mai mult spre jocuri şi
filme decât atunci când erau bidimensionale. Internetul oferă deja posibilităţi nelimitate de
distracţie. Datorită ultimelor tehnologii, se pot urmări filme în timp real iar cu timpul,
calitatea acestora va creşte considerabil. O mare amploare a luat-o deja fenomenul MP3.
Artiştii ale căror filme nu văd sălile de spectacol pot folosi Internetul ca mediu de distribuţie.
Filmele vor deveni chiar interactive, dumneavoastră având posibilitatea de a decide cursul
acţiunii la un moment dat doar apăsând un buton de mouse sau o tastă.
Cum lumea devine din ce în ce mai digitală, aşa vom fi şi noi, impunându-ne să
restricţionăm şi să controlăm informaţiile personale în spaţiul virtual. Altfel spus, identitatea
va fi digitală.
Biometrica poate măsura caracteristicile noastre unice precum amprentele:
a) Atributele individuale ale feţei sunt măsurate şi în relaţie una cu alta dau un model
matematic complex digitizat.
b) Fiecare iris sau retină are motive unice ce pot fi citite ca un cod de bare.
c) Un cuvânt spus poate fi verificat prin telefon cu o înregistrare digitală pentru accesul la o
bază de date.
d) Geometria mâinii, schema vaselor de sânge a braţului şi harta porilor pot fi folosite ca
identificare unică.
e) Chiar gemenii identici au amprente diferite, dar şi forma pumnului este unică.
În România, faţă de alte ţări din Europa, Internetul a pătruns relativ încet. Chiar şi
acum, pentru utilizare personală este destul de puţin întrebuinţat. Dacă din punct de vedere al
infrastructurii lucrurile au avansat destul de mult, din punct de vedere al resurselor
informatice disponibile evoluţia este încă greoaie. Cu toate că majoritatea companiilor şi chiar
unele structuri administrative au înţeles că prezenţa în Internet este foarte importantă, încă nu
există resurse şi depozite informaţionale româneşti semnificative. Din acest motiv traficul
observat în reţea este mai mult de aducere de informaţie din exterior decât de export de
informaţie sau de schimb de informaţie în cadrul ţării. Având în vedere intervalul mare de
timp pentru care accesul din România la informaţii externe a fost oprit, fenomenul este destul
de natural.
În anul 1971, în România demarează la ICI (Institutul de Cercetare în Informatică),
primele studii privind reţelele de calculatoare, iar patru ani mai târziu sunt fabricate primele
modemuri şi sunt testate liniile de comunicaţii pentru transmisia de date. În 1991, la iniţiativa
Academiei Române, a Ministerului Învăţământului şi a Comisiei Naţionale de Informatică,
primul ministru al Guvernului României aprobă finanţarea din bugetul de stat pentru cercetare
a unui proiect de conectare la subreţeaua EARN (European Academic Research Network).
Primul nod românesc, care realizează legătura internaţională cu EARN prin Universitatea din
Viena, devine operaţional la ICI în 1992.
La 26 februarie 1993, România primeşte acceptul de a înregistra domenii naţionale
„.ro”. Primul nume de domeniu a fost rnc.ro. Apare SC EuNet SRL, primul operator
comercial Internet din România. În 1995, se stabilesc priorităţile importante pentru societatea
informaţională din România, în cadrul strategiei de aderare la Uniunea Europeană, ajungându-
se ca în anul 1998 să fie înregistrate 20.000 de site-uri în domeniul ”.ro”.
În anul 2000, existau deja 3817 servere Web, iar în anul 2004 sunt înregistrate aproape
70.000 de domenii (din care peste 40.000 sunt direct sub .ro, de forma www.xxx.ro, iar restul
sunt de nivel trei, adică xxx.go.ro sau xxx.org.ro). Institutul Național de Statistică furnizează
în 2008 un procent de 27% dintre gospodăriile din România cu acces la reţeaua Internet,
dintre care 88,1% situate în mediul urban. Numărul de utilizatori de Internet din România se
află în jurul a 8 milioane7.
Conform Institutului Național de Statistică, în anul 2012, din totalul persoanelor cu
vârsta cuprinsă între 16 şi 74 ani, proporţia celor care au folosit cel puţin o dată un calculator
a fost de 56,6%, proporţie superioară celei din anul 2011 (50,8%) 8, iar 49,3 % din
gospodăriile din România aveau acces la rețeaua Internet acasă, majoritatea dintre acestea
(76,7%) concentrându-se în mediul urban9.
Potrivit Comunicatului de presă nr. 280 din 28 noiembrie 2013 al INS10, din totalul
gospodăriilor din România, mai mult de jumătate (55,8%) deţin un calculator acasă, din care
70,9% aparţin gospodăriilor localizate în mediul urban. Jumătate dintre gospodării (52,9%)

7
Institutul Național de Statistică, 2008, Accesul populației la tehnologia informațiilor și comunicațiilor în anul
2008, București;
8
Institutul Național de Statistică, 2008, Accesul populației la tehnologia informațiilor și comunicațiilor în anul
2012, București, p.17;
9
Ibidem, p.12;
10
Institutul Național de Statistică, 28 noiembrie 2013, Accesul populaţiei la tehnologia informaţiilor şi
comunicaţiilor în anul 2013. Cercetarea statistică privind accesul populaţiei la tehnologia informaţiilor
şi comunicaţiilor în gospodării (TIC), Comunicat de presă nr. 280;
au acces la Internet acasă, iar majoritatea (73,2%) dintre acestea se concentrează în mediul
urban.
În ultimii ani s-a înregistrat o ameliorare importantă în sectorul telecomunicaţiilor, atât
din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ (înlocuirea centralelor telefonice analogice cu
cele digitale, introducerea şi extinderea telefoniei mobile, introducerea televiziunii prin cablu
etc.). Accesul la Internet se realizează prin intermediul a mai mult de 600 de furnizori de
servicii, dintre care cei mai importanţi actori sunt Astral Telecom, Euroweb, FX Internet, PC
Net, Xnet, Kappa sau RDS. Conexiunile se realizează mai ales prin sistem dial-up, dar
tehnologii mai eficiente cum ar fi accesul prin wireless şi cablu TV au început deja să
penetreze piaţa.
Fără exagerare, se poate spune că România a făcut progrese impresionante în
comunicaţii în ultima perioadă, progrese recunoscute, şi la nivel internaţional. România a fost,
de altfel, primul stat din grupul celor care sunt implicate în procesul aderării la Uniunea
Eruopeană care a realizat armonizarea cu noile prevederi comunitare în domeniu. Astfel, în
data de 8 noiembrie 2002, la Bruxelles, România a închis Capitolul 19 de negociere care se
referă la telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei în vederea aderării la UE, o reuşită deplină
dacă se ţine cont că în 2000 se considera prematur deschis acest capitol şi fără şanse
previzibile de finalizare.
Această dezvoltare a pieţei Internet din România a determinat ca tot mai multe
companii din cele mai diverse domenii (profil de producţie, edituri, distribuitori de servicii de
turism, instituţii administrative, firme specializate pe servicii de consultanţă etc.) să-şi creeze
prezenţa în spaţiul virtual, pentru a fi cunoscute şi integrate în sistemul Internet.
Internetul a accelerat dezvoltarea identităţii digitale, acest amalgam de informaţii
personale, stocate în bazele de date ale statului şi ale municipalităţii, spitalelor şi centrelor
medicale, companiilor de asigurări, magazinelor, băncilor sau agenţiilor guvernamentale.
Internetul a intrat cu adevărat în viaţa noastră, a celor mai mulţi, dacă nu chiar a
tuturor. De unde până atunci fusese accesibil unui număr mic de persoane, în special oameni
de ştiinţă, odată cu apariţia WWW, lumea virtuală s-a deschis pentru toţi. O bună parte din
existenţa noastră se desfăşoară în acest mediu, căruia îi folosim intensiv imensele resurse şi
posibilităţi, de la comerţ şi banking online, la lectură; de la socializare la cursuri universitare,
de la muzică, jocuri şi filme la comunicarea cu cei aflaţi departe. Internetul ne-a schimbat
fundamental experienţele, trăirile, ideile, iar aventura simbiozei noastre cu lumea virtuală
oferită de el continuă şi se intensifică.