Titlu curs: Finanțe publice europene

Autor: Bogdan-Narcis Fîrțescu

Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași

Cuprins

Capitolul 1. Premise ale manifestării și conținutul economic al finanțelor publice europene ........................... 6

1.1 Crearea şi funcţionarea uniunii europene – premisă a finanţelor publice europene ..................................... 6

1.1.1 Aspecte ale constituirii Uniunii Europene ............................................................................................. 7

1.1.2 Tratate fundamentale în etapele „construcţiei” uniunii europene .......................................................... 9

1.2 Moneda euro – premisă a finanţelor europene ........................................................................................... 12

1.2.1. Euro în contextul uniunii economice şi monetare (EMU) .................................................................. 12

1.2.2 Adoptarea monedei Euro, adeziunea statelor membre, situaţia statelor neaderente la euro ................ 14

1.3 Finanţele publice ale statelor membre ........................................................................................................ 16

1.3.1. Raporturi de interdependenţă între finanţele centrale şi locale în state membre ale uniunii europene
...................................................................................................................................................................... 18

1.3.2. Dimensiune regională şi locală în sistemul european. Caracteristici ale descentralizării în state
membre UE ................................................................................................................................................... 20

1.3.3 - Competenţele privind politicile de dezvoltare în diferite grupuri ale statelor membre din Uniunea
Europeana ..................................................................................................................................................... 31

Capitolul 2. Constituirea sistemul financiar public al Uniunii (Comunităţii) Europene .................................. 37

2.1. Conceptul de sistem financiar și funcțiile acestuia .................................................................................... 37

2.1.1. Conceptul de sistem financiar ............................................................................................................. 37

2.1.2 Funcțiile sistemului financiar .............................................................................................................. 42

2.2. Elemente de sistem financiar european ..................................................................................................... 48

2.1 Constituirea sistemului financiar al comunităţii europene ......................................................................... 49

2.1.1. Dezvoltarea unui sistem financiar original (1953-1975) .................................................................... 50

 Capitolul 1. Premise ale manifestării și conținutul economic al finanțelor publice
europene

OBIECTIV GENERAL:
- explicarea premiselor apariției și dezvoltării finanțelor publice europene

OBIECTIVE SPECIFICE
- identificarea principalelor momente ale formării Uniunii Europene, ca proces istoric
- principalele aspecte legate de introducerea monedei unice europene EURO
- caracteristici ale finanțelor publice în state membre ale UE
- raporturi de interdependență între finanțe centrale și locale în state membre ale UE

1.1 Crearea şi funcţionarea uniunii europene – premisă a finanţelor publice europene

Formarea Uniunii Europene, ca entitate de tip statal, ce cuprinde o reuniune de state independente, a
constituit un prim factor obiectiv ce a condus la apariţia unor noi procese economice şi relaţii economico-
sociale de redistribuire a produsului naţional obţinut în ţările membre, având ca participanţi Uniunea
Europeană, ca entitate de sine stătătoare, pe de o parte, şi statele componente, respectiv membrii acestor
colectivităţi, pe de altă parte. Redistribuirile la care ne referim vizează reflectarea acestor relații în bugetului
Uniunii Europene, ca buget al unei organizații internaționale, ale cărui venituri provin, în principiu, din
resurse ce aparțin bugetelor statelor membre.
Un alt factor obiectiv, ce a condus la desfășurarea proceselor specifice finanţelor publice (europene) și care
poate fi invocat ca premisă a manifestării acestora, vizează conturarea unor instituţii ale UE (Parlamentul
european, Consiliul UE, Comisia europeană etc.) precum şi asumarea unor sarcini specifice de către acestea.
Asemenea elemente au condus la amplificarea relaţiilor băneşti-financiare specifice, acestea desfăşurându-se
la un moment dat în monedă unică – euro. În contextul manifestării unor funcţii tot mai complexe ale
entităţilor instituţionale, relaţiile respective desemnează, în fapt, elemente de conţinut economic şi sferă de
manifestare a finanţelor publice europene. Desfășurarea proceselor invocate este legată de existenţa unor
nevoi comune ale Uniunii Europene, presupunând necesitatea constituirii de resurse financiare care să fie
utilizate în scopul acoperirii acestora (susținerea politicilor comune ale UE). La nivelul Uniunii se pot
identifica, deci, o serie de necesităţi ce rezultă din politicile comune asumate ce vizează: politica agricolă,
siguranţa alimentară, politica industrială, piaţa internă, politica fiscală şi vamală etc.
Bugetul Uniunii Europene, ca act juridic care evidenţiază şi autorizează în fiecare an finanţarea ansamblului
activităţilor şi intervenţiilor comunitare (abordare juridică), respectiv fond bănesc obținut prin redistribuire
(abordare economică) devine un alt factor care evidențiază manifestarea relațiilor financiare specifice
finanţelor publice europene. Bugetul cuprinde, sub forma de balanţă sintetizatoare, dimensiunea resurselor
financiare publice ale Uniunii (veniturile bugetare publice, dintre care unele denumite ”venituri proprii”),
respectiv destinaţiile date acestora în funcţie de necesităţile specifice (ce apar sub forma cheltuielilor din
buget), ce urmează a fi acoperite.
Introducerea monedei Euro, ca inovaţie financiară, constituie un alt factor major ce se conturează în contextul
identificării premiselor ce au stat la baza apariției și dezvoltării conceptului de finanţe publice europene.
Aceasta se înscrie în contextul participării diverselor entităţi la viaţa economică şi socială în spaţiul nou creat,
în care circulă o monedă unică, la fel ca în entităţile de tip statal suverane, desemnând, în fapt, o amplă
activitate mijlocită de bani. O asemenea activitate este concretizată de evaluarea, procurarea şi alocarea
resurselor în formă bănească, cumpărarea şi vânzarea, încasarea de venituri şi efectuarea de cheltuieli,
economisirea şi investirea unor sume de bani, crearea şi stingerea unor datorii sau creanţe băneşti etc., toate
acestea având o conotaţie financiară în spaţiul european. Astfel, ne apar relevante și unele mutaţii actuale
survenite în cadrul Uniunii Europene legate de derularea unor relații de factură financiară ce rezidă din
încorporarea de noi state membre (în contextul extinderii), impunând restructurări în cadru instituţional,
respectiv a reconsiderării dimensiunii resurselor financiare vehiculate prin fonduri financiare specifice (de
preaderare, structurale etc.).

1.1.1 Aspecte ale constituirii Uniunii Europene

Constituirea Uniunii Europene, ca entitate de tip mulți-național, constituie, deci o prima premisa fundamental
in manifestarea relațiilor financiare, evoluția in timp a acesteia, conturând si elementele de impact asupra
evoluției si dezvoltării finanțelor publice europene.
Denumirea de Uniune Europeană (European Union) a fost formulată de către 12 state, odată cu Tratatul UE
din 1993. Uniunea Europeană completează şi cuprinde Comunitatea Europeană, precedent denumită
Comunitatea Economică Europeană sau Piaţa Comună, precum şi cele două forme de cooperare
instituţionalizate, Politică externă şi de securitate comună şi Cooperarea în materie de justiţie şi de afaceri
interne. Uniunea Europeană este abordată, cel mai adesea, ca “o comunitate de state europene independente,
reunite in jurul unor valori politice, economice, culturale si sociale comune”. O altă accepţiune o defineşte ca
un “parteneriat economic şi social unic încheiat între ţări europene democratice”. În alte abordări Uniunea
Europeană este reprezentată drept „o organizaţie internaţională şi supranaţională care regrupează majoritatea
statelor continentului european”, sau „o comunitate politico-economică cu trăsături supra-naţionale şi
interguvernamentale”.
Raportat la elementele de statut constatam ca aspecte legate de o serie vizând competenţe lărgite, aspectul
supranaţional al UE şi soliditatea legăturilor care s-au creat între statele sale membre disting net Uniunea
Europeană de alte organizaţii internaţionale. Uniunea apare, prin anumite aspecte, drept o confederaţie, dar,
prin alte trăsături, se invocă, totodată, ca ar avea caracteristici ale unui stat federal. Opţiunea de a instaura o
constituţie, chiar dacă documentul care o stabileşte rămâne stricto sensu un tratat, se consideră a acorda
Uniunii personalitate juridică. Anumiţi specialişti din dreptul internaţional public şi din dreptul constituţional
consideră, însă, că Uniunea este un stat care înglobează state suverane.
Uniunea Europeană este axată pe trei piloni, care se disting prin modul de decizie utilizat în funcţie de
domeniile vizate. Aceştia vizează dimensiunea comunitară, corespunzând prevederilor din Tratatele de
constituire a Comunităţilor Europene (CE, CECO, EURATOM) referitoare la cetăţenia europeană, politicile
comunitare, Uniunea Economică şi Monetară etc., politica externă şi de securitate comună (reglementată de
Titlul V din Tratatul asupra Uniunii Europene) şi cooperarea poliţienească şi judiciară.
Primul pilon reprezintă un pilon supranaţional, denumit “ pilon comunitar” şi permite decizii supranaționale
sub controlul Curții UE de la Luxemburg, relativ la politicile integrate (Politica Agricolă Comună, uniunea
vamală, piaţa internă, euro etc.). În raport cu aspectele relevante ale acestui pilon, ce vizează folosirea
resurselor financiare şi se circumscrie deci finanţelor publice europene, este de remarcat că statele membre
au transferat o parte relativ importantă din competenţele lor Uniunii Europene. Acest transfer vizează,
totodată, şi decizii financiare care se integrează în conţinutul specific finanţelor publice europene.
Al doilea pilon reglementează elementele de politica externă şi de securitate comună (PESC), cooperare
interguvernamentală în materie de afaceri externe şi de securitate referindu-se la ansamblul regulilor relative
la PESC ce figurează în tratatul UE.
Al treilea pilon se referă la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, vizând cooperarea
interguvernamentală. Aspectele relative la al treilea pilon sunt denumite JAI (Justiţie şi Afaceri Interne).
Tratatul de la Roma (2004) a instaurat un cadru constituţional pentru UE şi propune o fuziune completă a
celor trei piloni, adăugând alte domenii de cooperare, respectiv o revizuire a nivelelor de decizie.
Sintetic, structura Uniunii European pe cei trei piloni poate fi reprezentată conform figurii de mai jos:

Figura nr. 1. – Structura de funcționare a Uniunii Europene (piloni reprezentativi)

 Sursa: prelucrare după www.europa.eu
Uniunea Europeană poate fi considerată, deci, un sistem hibrid în care pentru anumite domenii statele
cedează în întregime suveranitatea lor Uniunii, în timp ce pentru altele, statele preferă să recurgă la cooperări
interguvernamentale.

1.1.2 Tratate fundamentale în etapele „construcţiei” uniunii europene

Comunitatea Economica Europeană, respectiv Uniunea Europeana s-au conturat ca urmare a existenței unor
tratate ce s-au încheiat de-a lungul timpului, acorduri ce au avut impact și asupra manifestării finanțelor
publice europene. Astfel, principalele tratate ce conturează constituirea și dezvoltarea UE sunt considerate a
fi:
- Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (CECA)
- Tratatul de la Roma
- Tratatul de fuziune a executivilor
- Actul unic european
- Tratatul de la Maastricht
- Tratatul de la Amsterdam
- Tratatul de la Nisa
- Tratatul de la Lisabona

Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (CECA) a apărut ca urmare a existenței unui prim tratat,
semnat la 18 aprilie 1951. Cele şase ţări fondatoare (Franţa, Republica Federală a Germaniei, Belgia,
Luxemburg, Olanda şi Italia) au fost de acord să-şi amplifice schimburile de materii prime necesare
siderurgiei pentru a accelera dinamica economică. CECA a expirat la 23 iulie 2002, în contextul în care nu
mai corespundea noii stări de fapt, rezultată din fuziunea organelor executive şi legislative în cadrul
Comunităţii Europene care a dobândit personalitate juridică, respectiv intrarea în vigoare a Tratatului Unic.
La 27 mai 1952 s-a semnat la Paris tratatul care instituia Comunitatea Europeană de Apărare (CEA). Vechiul
tratat de alianţă de la Bruxelles din 1948 a fost modificat în 1957 pentru a crea Uniunea Europei Occidentale
(UEO).
Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957 de şase ţări vizează cooperarea în domeniile economice,
politice şi sociale. Scopul este de a institui o „piaţă comună" care să permită libera circulaţie a persoanelor, a
mărfurilor şi a capitalurilor. Comunitatea economică europeană (CEE) devine, astfel, o entitate internaţională
de tip supranaţional, instituită prin tratatul de la Roma dotată cu capacitate de finanţare autonomă.
Tratatul de fuziune a executivilor (1965) creează fuziunea celor trei comunităţi europene (CECA, CEE şi
Euratom). De asemenea actul creează Comisia Europeană şi Consiliul European, ca noi entităţi instituţionale.
Actul Unic European (semnat la 28 februarie 1986 şi intrat în aplicare la 1 iulie 1987) a avut scopul de a
redinamiza construcţia europeană prin constituirea pieţei interne. Acesta permitea libera circulaţie a
capitalurilor şi serviciilor. Actul unic consacră, de asemenea, existenţa Consiliului european, ca instituţie
europeană, ce reuneşte şefii de stat şi de guvern. El decide consolidarea puterilor Parlamentului european prin
intermediul „procedurii de cooperare".
Tratatul de la Maastricht (semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993). creează
cetăţenia europeană şi permite circulaţia şi rezidenţa liberă în ţările Comunităţii, dreptul de a vota şi de a fi
ales în statul în care are rezidenţa pentru alegeri europene şi municipale. S-a decis cu această ocazie crearea
unei monede europene sub egida Băncii Centrale Europene, denumite Euro. Competenţele Comunităţii sunt
extinse, după principiul subsidiarităţii, la noi domenii: educaţie, formare profesională, cultură, sănătate
publică, protecţia consumatorului, reţele transeuropene, politică industrială.
Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999) propune construcţia
unui spaţiu de libertate, securitate şi de justiţie. Acesta schiţează reforma instituţiilor europene în vederea
aderării, lărgind şi drepturile pe care le garantează: drepturi sociale, egalitatea bărbaţi-femei, servicii publice,
consolidarea protejării drepturilor fundamentale şi interzicerea oricăror discriminări.
Tratatul de la Nisa (acord stabilit cu ocazia summit-ului de la Nisa din decembrie 2000) semnat la 26
februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003, realizează reforme vizând instituţiile UE în vederea
aderării unor noi ţări. Tratatul conferă Parlamentului European un rol legislativ consolidat, furnizând,
totodată,o bază juridică partidelor politice ale ţărilor membre. Tratatul a fixat principiile şi metodele de
evaluare ale sistemului instituţional definind noua repartizare a voturilor atribuită fiecărei ţări în cadrul
Consiliului precum şi a majorităţii calificate.
O imagine sintetică asupra evoluţiei istorice a adoptării principalelor tratate care au stat la baza dezvoltării
Uniunii Europene este prezentată în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 1.1 – Evoluția istorică a principalelor tratate ale UE
Forme ale integrării europene Etapele construcției europene
zona de liber schimb – eliminarea barierelor privind taxele Tratatul de la Paris (1951) – CECO
vamale intre statele fondatoare
uniune vamală – adoptarea unui tarif vamal comun de către Tratatul de la Roma (1957) – CEE si EURATOM
statele membre in relațiile de schimb internațional cu terțe state
piața comună – libera circulație a factorilor de producție (bunuri, Actul Unic european (1986-1987) – piața unică
servicii, capitaluri, forță de muncă)
uniune economică și monetară – armonizare legislativă și Tratatul de la Maastricht (1992 )
instituțională; politici comune; introducerea monedei unice - Euro Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul de la Nisa (2001)
uniune politică – ratificarea tratatului constituțional în toate țările Constituția Europeană
membre (existența unei Constituții europene)
Sursa: prelucrare proprie
Exprimarea în plan economic a manifestării finanțelor publice europene vizează manifestarea relațiilor
specifice de constituire distribuire și utilizare a resurselor financiare la nivel multinațional, ce conturează
totodată și În plan conceptual, bugetul Uniunii Europene reprezintă actul care autorizează în fiecare an
finanţarea ansamblului activităţilor şi intervenţiilor comunitare evidenţiază priorităţile şi orientările politice
comunitare, pornind de la estimări ale nevoilor economice şi priorităţilor politice ale Uniunii pentru anul
următor.
Evoluţia bugetului de-a lungul timpului a reflectat transformările succesive ale construcţiei europene,
suferind evoluţii cantitative profunde:
- în 1970, bugetul comunitar în valoare de 3,6 miliarde ECU (la 1 ian. 1999, 1ecu = 1 euro) reflecta doar
resurse financiare vizând cheltuielile legate de politica agricolă comună;
- în 2007, bugetul UE de aproximativ 93 miliarde € exprimă resursele financiare şi alocarea lor sub formă de
cheltuieli ce vizează: politicii agricole comune, politica de dezvoltare regională, cheltuieli de cercetare,
educaţie, formare, acţiuni de cooperare internaţională etc.
- în 2011, bugetul
Efectele în planul finanţelor publice europene se relevă prin dimensiunea resurselor financiare vehiculate prin
buget, perspectivele financiare pe următorii 5 ani (2007-2013) vizând: creştere durabilă (fonduri structurale,
cercetare şi educaţie) - 382 miliarde de euro; conservarea şi gestionarea resurselor naturale - 371 miliarde de
euro; cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie - 10,7 miliarde de euro destinat activităţilor legate de justiţie şi
afaceri interne; Uniunea Europeană ca actor global - 49,5 de miliarde de euro alocate acţiunilor în favoarea
ţărilor în curs de dezvoltare, promovării drepturilor omului, politicii externe şi de securitate comune şi
sprijinului pentru dezvoltarea ţărilor învecinate; administraţie - 49,8 de miliarde de euro. Se constată o
evoluție ascendentă a resurselor financiare europene vehiculate prin buget, necesitatea acoperirii necesarului
de finanțat la nivelul Uniunii, constituind adesea, premise ale manifestării unor situații de criză a finanțelor
comunitare, în contextul inadecvării resurselor acoperitoare cu cheltuielile de finanțat .

1.2 Moneda euro – premisă a finanţelor europene

1.2.1. Euro în contextul uniunii economice şi monetare (EMU)

Uniunea Europeană Economică şi Monetară (EMU) reprezintă o reuniune de naţiuni europene având monedă
unică - euro şi o politică economică unică cu un set de condiţii de responsabilitate fiscală.
Din punct de vedere istoric, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, majoritatea monedelor din ţările
industrializate erau strâns apropiate de dolar,fiind legate de „standardul de aur” în sistemul de la Bretton
Woods. Supremaţia de facto a dolarului şi devalorizările câtorva monede europene au condus politicienii
europeni la căutarea unei soluţii de redresare printr-o integrare economică între naţiunile europene.
Planuri pentru o monedă unică europeană s-au conturat încă din 1969 cu Raportul Barre, elaborat de cele şase
state membre ale Comunităţii Economice Europene (EEC). Actualmente, ţările europene participante pot fi
integrate în trei faze economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltării EMU.
Într-o primă fază, în anul 1979 s-a creat Sistemul european monetar (EMS) în vederea prevenirii fluctuaţii
mari între valorile monedelor europene, propunându-se Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în
acord cu care ratele de schimb a monedei fiecărui stat membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte
mici (+/-2.25%) pe oricare latură a valorii de referinţă. Această valoare de referinţă a fost stabilită într-un
agregat al tuturor monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedă Europeană (ECU), care a fost
apreciată în acord cu mărimea economiilor statelor membre.
În februarie 1986, Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European, care a avut
drept scop înlăturarea barierelor instituţionale şi economice între statele membre ale UE şi să stabilească
scopul pieţei comune europene.
În 1989, au fost schiţate planuri pentru a realiza EMU în 3 stadii. Deşi procesele stadiului I au început cu
EMS în 1979, prima fază a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost înlăturate,
dând astfel liberă mişcare capitalurilor în întreaga EEC.
În 1992, cele trei faze prevăzute de Comisia Delors au fost făcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la
Maastricht, incluzând criteriile de convergenţă economică pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta
a transformat EEC în Uniunea Europeană. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene şi
adoptarea monedei euro sunt stabilite prin: Tratatul de la Maastricht din 1992, intrat în vigoare pe 1
noiembrie 1993; Consiliul European la Copenhaga - „criteriile Copenhaga”, ce au clarificat scopurile
generale ale Tratatului de la Maastricht; Contractul cadru negociat cu fiecare ţară candidată mai înainte de a
adera la UE. Criteriile au fost de asemenea clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar
european, de-a lungul anilor.
Prima fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu cel al unei ţări candidate care înainte de aderarea la UE
trebuie să întrunească criteriile Copenhaga.
O a doua fază se consideră că debutează cu summit-ul din Madrid din decembrie 1995, unde Germania a
argumentat cu succes schimbarea numelui ECU în „euro”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de
asemenea o perioadă tranzitorie între introducerea euro în contabilitate şi mai târziu ca şi monedă lichidă.
În a doua fază a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor al Băncii Centrale
Europene (BCE).
În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere
Economică şi a stabilit ERM II, care ar succeda Sistemului Monetar European şi ERM după lansarea
monedei euro. Anul următor Consiliul European de la Bruxelles a selectat unsprezece ţări care să adopte
moneda euro în 1999 şi astfel Banca Centrală Europeană a luat fiinţă, având ca rol stabilirea politicii
monetare a Uniunii Europene şi supravegherea activităţilor Sistemului European al Băncilor Centrale – bănci
naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile Băncii Centrale Europene, de a emite monedă şi de a
asista ţările euro iniţiale în realizarea criteriului de convergenţă.
A doua fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru care tocmai a aderat intrând în ERM-II,
unde trebuie să rămână pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta euro.

Faza a III-a se consideră a se manifesta începând cu 1 ianuarie 1999, când euro a fost adoptat în formă non-
fizică, cu ratele de schimb ale monezilor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul
1998. Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcţionat în acelaşi
mod cu originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca Centrală Europeană a
început implementarea unei politici monetare, unice cu asistenţa Băncilor Centrale ale fiecărui Stat Membru,
şi perioada de tranziţie de trei ani stabilită la Madrid a început, ţinând până în 1 ianuarie 2002. La jumătatea
anului 2000 Comisia a anunţat că Grecia putea în mod formal să adere la cea de-a treia fază a monedei unice
pe 1 ianuarie 2001.
Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 ţări ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. A fost folosit în contabilitate, şi
companiile au putut să conducă tranzacţii euro-denominate sigure cunoscând că ratele de schimb între Statele
Membre erau fixe. Valorile euro au apărut în conturile bancare alături de monedele naţionale pentru a obişnui
populaţia cu noua monedă.
Fiecare stat care a adoptat noua monedă la 1 ianuarie 2002, a trebuit să întrunească „Criteriile de
Convergenţă” stabilite în Tratatul de la Maastricht. Criteriile includeau patru cerinţe: Valutele trebuiau să
stea în parametrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani; Ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai
mari cu 2% decât cele ale celor mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei; Inflaţia
trebuie să fie sub valoarea de referinţă (în decurs de trei ani preţurile nu pot fi mai mari cu 1,5% decât cel mai
bun performer; Datoria de stat trebuie să fie sub 60% din produsul intern brut (sau să fie apropiat acestei
ţinte) şi deficitele bugetare să fie sub 3%.

1.2.2 Adoptarea monedei Euro, adeziunea statelor membre, situaţia statelor neaderente la euro
Moneda Euro a fost introdusă la 1 ianuarie 1999 sub formă de monedă scripturală în cele 11 state membre,
abia mai târziu, în 2002, regăsindu-se în forma bancnotelor şi monedelor fizice. Grecia aderă la zona euro la
1 ianuarie 2001 fiind a douăsprezecea ţară care a adoptat euro.
Cu toate acestea, biletele şi piesele monedelor naţionale au continuat să fie utilizate în ţările lor până la
introducerea noilor bilete şi monede la 1 ianuarie 2002. Unele dintre vechile valute şi-au păstra valoarea
legală până la data de 28 februarie 2002.
Prima monedă care a dispărut a fost marca germană, la 31 decembrie 2001, iar la 28 februarie 2002, toate
monedele au încetat să mai fie utilizate. Unele Bănci centrale din statele zonei euro continuă încă să accepte
bilete şi piese ale vechilor monede (de exemplu, în Franţa se acceptă unele bilete până în 2012).
Tranziţia monedelor naţionale la euro pentru cele 11 ţări membre ale primei zone euro a fost eşalonată pe o
perioadă de trei ani, între 1999 şi lui 2002, în următoarele etape:
- 1 ianuarie 1999: trecerea pieţelor financiare , a datoriei publică, trezoreriile întreprinderilor, în interfaţa cu
băncile şi pieţele financiare.
- 1 ianuarie 1999 - 31 decembrie 2001: trecerea de la moneda de tranzacţionare ale devizelor naţionale la
euro.
- 1 ianuarie 2002: trecerea la moneda fiduciară (bilete şi monede) euro. Durata acestei perioade a fost
variabilă în funcţie de ţară (de la câteva săptămâni la trei luni).
În pregătirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de bancnote valorând
aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monezi au fost bătute utilizându-se 250.000 de tone
de metal. În cursa din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au câştigat, promovând teamă şi confuzie. În ştirile apărute
în media s-a vehiculat ideea că o astfel de schimbare masivă de monedă nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au
dovedit a fi nefondate. Automatele bancare au furnizat noua monedă în primul minut de după miezul nopţii şi
cetăţenii au cheltuit euro în câteva zile.
În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie 1999, euro a fost la un nivel de
1,1789 dolari americani. Din acea zi euro-ul a crescut în valoare, scăzând sub paritatea euro-dolar doar un an
mai târziu şi continuând să scadă până în 26 octombrie 2000, când noua monedă a atins cel mai jos punct al
său cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a lungul anului rata medie de schimb a fost de 0,95 dolari.
Moneda euro nu şi-a revenit până la introducerea monedei euro în cash în 2002, când a crescut de la 0,90
dolari la 1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002. Un an mai târziu a atins nivelul de 1,24 dolari. În noiembrie
2004 a depăşit pragul de 1,30 dolari şi pe 30 decembrie 2004 a atins cel mai înalt record de 1, 3668 dolari. În
cursul anului 2005 euro a scăzut din nou la 1, 1813 între 2 ianuarie şi 1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârşitul
anului moneda a atins cel mai înalt prag după ce a depăşit pragul de 1,30 şi se pare că acesta este nivelul la
care a rămas. Situația ulterioară a fost influențată de un ansamblu de factori, dintre care cel mai relevant
poate fi considerat manifestarea crizei financiare din 2008 și criza datoriilor suverane (Grecia Portugalia,
Spania etc.)
În raport cu adeziunea noilor state membre, constatăm faptul că adeziunea la euro este obligatorie pentru
noile state membre ale Uniunii Europene. Astfel, fiecare şi-a fixat o dată pentru adoptarea monedei unice:
2007 pentru Slovenia; Estonia şi Lituania au fost amânate din cauza unei inflaţii ridicate; 2008 pentru Malta,
Cipru, Lituania şi Estonia; 2010 pentru Ungaria şi Republica Cehă; pentru Polonia nu s-a decis o dată
calendaristică.
Procesul a început la 28 iunie 2004, când trei ţări, Estonia, Slovenia şi Lituania, au făcut primul pas
(devansând vecinii lor mai mari dintre statele aderente) pentru integrarea în mecanismul de schimb european
II (MCE II), succesor al sistemului monetar european (cum o făcuse mai înainte Danemarca).
La 16 mai 2006, Comisia europeană şi BCE au recomandat oficial extinderea zonei euro pentru Slovenia
chiar de la 1 ianuarie 2007, constatând că această ţară îndeplineşte de acum toate criteriile de convergenţă
solicitate. La 15 iulie 2006, Comisia europeană a anunţată că Slovenia îndeplineşte toate criteriile de
stabilitate cerute pentru aderarea la UEM: de la 1 ianuarie 2007, euro este noua monedă slovenă şi perioada
de dublă circulaţie cu dolarul va fi redusă la aproximativ 15 zile (trecerea la euro a economiei slovene indică
şi faptul că o parte importantă a schimburilor se efectuează deja în această valută, este deja avansată la
nivelul întreprinderilor, fondurilor de investiţii private şi garanţiilor financiare ale statului sloven).
Bulgaria, care a semnat tratatul de aderare la Uniune (25 aprilie 2005), vizează să integreze euro la mijlocul
lui 2009 (cu o intrare în Uniune la 1 ianuarie 2007). Banca Naţională a Bulgariei menţine noua leva, deja de
mai mult timp arondată la marca germană, în condiţii monetare foarte riguroase (1€ = 1,95583 leva nouă),
care ar trebui să faciliteze intrarea sa în zona euro.
România a început o reforma leului românesc în 2005, prin denominare, cu scopul de a fi de a se integra în
zona euro în 2012 şi în MCE II 2009, doi ani după aderarea la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.
O serie de state membre ale UE ce nu doresc aderarea la Zona Euro. Astfel, Regatul Unit şi Danemarca au
obţinut o clauză de neparticipare (opting-out), ce le permite să rămână în afara monedei unice, chiar dacă
îndeplinesc condiţiile de adeziune, clauză conformă cu tratatul de la Roma din 2004.
De asemenea Regatul Unit, contrar Danemarcei, nu face parte din MCE II, chiar dacă îndeplineşte condiţiile
tratatului de la Maastricht, deoarece nu doreşte să realizeze „legarea” cursul de schimb al lirei sterline cu cel
al euro. Suedia s-a angajat să se alăture la termen monedei unice, în momentul în care va îndeplini condiţiile
tratatului de la Maastricht.

1.3 Finanţele publice ale statelor membre

Prin prisma conţinutului de relaţii economice, finanţele publice europene vizează implicit relaţiile financiare
publice ale statelor membre ale Uniunii Europene, ca entităţi statale, referindu-se la ansamblul relaţiilor în
formă bănească (în euro sau monede naţionale) ce se manifestă între participanţii la procesele de constituire,
distribuire şi utilizare a fondurilor băneşti (financiare) publice, având în prim plan ca participanţi, cu rol
determinant, autorităţile sau entităţile publice, care administrează în interes colectiv (public) fondurile
respective. Este de remarcat că pentru acestea sunt definitorii proprietatea publică şi caracterul colectiv,
social (public) al intereselor sau nevoilor satisfăcute, fiind operante reglementările şi normele juridice de
drept public privind organizarea şi conducerea activităţii financiare, în timp ce în subsistemul financiar privat
operează norme juridice de drept privat, având la bază deplina autonomie în angajarea relaţiilor financiare şi
fluxurilor băneşti corespunzătoare. Manifestarea finanţelor publice (europene) este dependentă de derularea
activităţilor în care sunt direct implicate finanţele private (ale ţărilor membre), având ca premisă activitatea
susţinută prin finanţele private, pe seama căreia sunt prelevate, în principal, resurse băneşti la fondurile
publice, urmând ca acestea din urmă să fie distribuite şi cheltuite pentru acţiuni şi obiective considerate de
interes public.
Relaţiile financiare publice, vizează, totodată mai multe grupuri de relaţii caracterizate prin anumite
particularităţi şi cuprinzând categorii financiare specifice, ce pot fi abordate şi într-un caracter unitar de
sistem (financiar).
Caracterul multinaţional, respectiv naţional al nevoilor ce se cer a fi satisfăcute la nivelul Uniunii Europene
conduce la gruparea (subsistemului) relaţiilor publice europene în:
- subsistemul finanţelor supranaţionale ale UE
- subsistemul finanţelor statelor membre (naţionale) – ca entităţi de tip statal distincte.
Raportat la cel din urmă, în funcţie de caracterul naţional sau local al nevoilor publice ce se satisfac,
identificăm relaţii specifice ce se manifestă în cadrul sistemului financiar public al statelor membre, ce se
structurează, la rândul lor, pe două mari subsisteme:
- subsistemul finanţelor publice ale statului de nivel central – unitar sau federal - (subsistemul finanţelor
statului);
- subsistemul finanţelor statului federat (acolo unde este cazul)
- subsistemul finanţelor entităţilor administrativ-teritoriale (subsistemul finanţelor locale).
Subsistemul finanţelor statului cuprinde totalitatea relaţiilor financiare ce se manifestă cu prilejul constituirii,
distribuirii şi utilizării fondurilor băneşti pentru acoperirea unor nevoi publice considerate de interes naţional.
Subsistemul finanţelor statului se structurează, la rândul său, pe următoarele componente: bugetul de stat,
finanţele instituţiilor publice din sfera activităţilor nemateriale (de subordonare centrală); finanţele
întreprinderilor din sfera activităţilor materiale, inclusiv ale instituţiilor financiar-bancare cu capital de stat.
Fiecare dintre acestea se individualizează prin anumite particularităţi de manifestare, dar, pe de altă parte, se
întrepătrund şi interacţionează în cadrul sistemului (financiar al statului).
Bugetul de stat vizează relaţiile financiare la care participă autorităţile centrale, pe de o parte şi persoane
fizice sau juridice, pe de altă parte, cu prilejul constituirii, distribuirii şi utilizării fondului bugetar ca
principal fond financiar al statului.
Finanţele instituţiilor publice înglobează acele relaţii financiare la care una din părţile participante este o
instituţie publică, având calitatea de persoană juridică dar un grad mai redus de autonomie funcţională
comparativ cu întreprinderile. Ceilalţi participanţi la aceste relaţii financiare sunt alte persoane fizice sau
juridice, inclusiv autorităţile publice.
Finanţele întreprinderilor cu capital de stat cuprind acele relaţii financiare prin care se constituie, distribuie şi
utilizează capitalul şi fondurile băneşti de care dispune fiecare întreprindere sau instituţie financiar-bancară
de stat în baza autonomiei funcţionale şi la care participă direct cu celelalte persoane fizice şi juridice
inclusiv cu statul, cele din urmă aflate, fie în ipostaza de a contribui la constituirea fondurilor respective, fie
în aceea de beneficiari ai cheltuirii lor.
Finanţele instituţiilor financiar-bancare cu capital de stat cuprind relaţii financiare specifice creditului şi
asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, particularizate în raport cu relaţiile similare derulate în
sfera sistemului financiar privat prin forma de proprietate publică a capitalului lor.
Subsistemul finanţelor locale înglobează ansamblul relaţiilor financiare publice la care participă autorităţile
publice locale şi alte persoane fizice sau juridice în ipostaza de contribuabili sau beneficiari, cu prilejul
constituirii, distribuirii şi utilizării fondurilor băneşti administrate în principiu prin bugetele locale.
Subsistemul cuprinde, la rândul său, următoarele componente: bugetele locale (ale unităţilor administrativ-
teritoriale, finanţele instituţiilor publice din sfera activităţilor nemateriale (de subordonare locală); finanţele
întreprinderilor din sfera activităţilor materiale (de subordonare locală). Prin relaţiile financiare caracteristice
subsistemului finanţelor locale sunt vehiculate resurse pentru satisfacerea unor nevoi publice considerate în
interesul colectivităţilor umane existente în perimetrul teritorial al fiecărei entităţi administrative locale,
delimitându-se de cel al statului.

1.3.1. Raporturi de interdependenţă între finanţele centrale şi locale în state membre ale uniunii europene
În raporturile dintre subsistemul financiar al statului şi cel al finanţelor locale există o puternică
interdependenţă inclusiv zone de interferenţă implicând prezenţa finanţelor statului în asigurarea unor
premise necesare activităţilor financiare incluse în sfera finanţelor locale.
Finanţele statului vizează relaţiile financiare ce se desfăşoară între stat şi persoanele fizice şi juridice în
cadrul proceselor de constituire şi distribuire/utilizare a fondurilor băneşti destinate îndeplinirii funcţiilor şi
sarcinilor statului.
Resursele băneşti vehiculate prin relaţiile aferente acestei componente a finanţelor se administrează de către
stat prin autorităţi publice centrale în cadrul fondului bugetar sau altor fonduri financiare destinate realizării
unor acţiuni publice de interes general, ale colectivităţilor statale.
Finanţele locale desemnează ansamblul relaţiilor şi proceselor financiare la care participă autorităţile publice
locale, pe de o parte, şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, în ipostaze de contribuabili la
constituirea de fonduri sau beneficiari ai distribuirii şi utilizării fondurilor băneşti administrate prin bugetele
locale. Prin relaţiile financiare publice locale se vehiculează resurse pentru satisfacerea unor nevoi publice
considerate a fi în interesul specific al colectivităţilor umane din perimetrul teritorial al fiecărei entităţi
administrativ-teritoriale (locale).
Între finanţele statului şi finanţele locale există, totodată, o puternică interdependenţă, inclusiv zone de
interferenţă implicând prezenţa finanţelor statului în asigurarea unor premise necesare manifestării finanţelor
locale. Raporturile de interacţiune ale finanţelor statului cu finanţele locale diferă de la o ţară la alta şi de la o
perioadă la alta (în aceeaşi ţară), în funcţie de politicile promovate de către guverne. În general, acestea sunt
marcate de dependenţa, într-o măsură sau alta, a finanţelor locale de finanţele statului, pornind de la opţiunile
privind delimitarea nevoilor publice ce pot fi satisfăcute la nivel local sau central, respectiv a resurselor
financiare ce pot fi utilizate la fiecare nivel al administraţiei publice.
Dependenţa finanţelor locale de cele ale statului se află în relaţie directă cu gradul de autonomie acordat
entităţilor locale prin politica statului respectiv. De regulă, în statele unitare, gradul de autonomie locală este
mai redus, în prezent însă, se constată o tendinţă de creştere a acestuia, care are un impact puternic asupra
dimensiunilor subsistemului finanţelor locale şi raporturilor lor cu finanţele statului.
Prin comparaţie, statele federale se caracterizează printr-un grad de descentralizare care este mult mai mare şi
o autonomie locală mai largă a entităţilor teritoriale (statele membre şi structuri administrative interne ale
acestora). Ca urmare, în aceste state sfera de manifestare a finanţelor locale are dimensiuni mult mai mari şi
ele îndeplinesc un rol considerabil sporit în îndeplinirea funcţiilor finanţelor publice.
Funcţionarea entităţilor administrativ-teritoriale în cadrul oricărui tip de stat implică delimitarea, atât a unor
obligaţii şi sarcini comune care antrenează cheltuieli publice locale, cât şi a unor drepturi în ceea ce priveşte
procurarea şi utilizarea resurselor financiare necesare. Or, sistemul financiar public, în ansamblul său, este
chemat să asigure mobilizarea şi redistribuirea resurselor financiare, în prim plan şi, implicit a celorlalte
resurse, între comportamentele sale.
La nivelul administraţiilor centrale se constituie şi se dirijează resurse financiare ce provin din activitatea
economică şi socială desfăşurată pe întreg teritoriul naţional. Acţiunile de interes naţional finanţate pe seama
acestor resurse se răsfrâng pozitiv asupra întregii populaţii, indiferent de mărimea aportului la constituirea
resurselor.
La nivelul autorităţilor locale, resursele financiare necesare ar trebui să se formeze, în cea mai mare parte, pe
seama activităţilor economice şi sociale desfăşurate în perimetrul structurii teritoriale respective – ca resurse
proprii sau să se obţină prin redistribuire de la nivel central.
În practică, este posibil ca o parte din resursele administrate la nivel central să fie alocate entităţilor
administrativ-teritoriale în diferite proporţii. Este cazul transferurilor sau subvenţiilor din bugetul de stat
(central) către bugetele locale, nefiind exclusă nici redistribuirea de resurse între diferitele entităţi teritoriale
din structura administrativă a statului respectiv.
O asemenea redistribuire de resurse financiare are la bază relaţiile dintre autorităţile publice situate la diferite
niveluri ale administraţiei publice, în primul rând, între autorităţile centrale şi cele locale, fiind recunoscut
faptul că înfăptuirea autonomiei locale este condiţionată, în mare măsură, de asigurarea resurselor financiare
menite să acopere cheltuielile de efectuat.
În planul raporturilor dintre finanţele locale şi finanţele statului, trebuie luată în considerare şi posibilitatea
acordării unor împrumuturi din bugetul unei structuri administrative situate la un nivel superior către
bugetele structurilor de nivel ierarhic inferior. Se consideră că acest tip de relaţii implică un plus de angajare
şi de responsabilitate în planul dezvoltării entităţilor administrativ-teritoriale împrumutate (debitoare),
comparativ cu transferurile directe, deoarece obligă la eforturi pentru realizarea unor venituri proprii sporite
ca suport al rambursării sumelor împrumutate.
De asemenea, autorităţile locale pot dezvolta relaţii financiare şi prin contractarea, în nume propriu, de
împrumuturi publice, garantate sau nu de către guvernul central. Asemenea relaţii financiare, ce se încadrează
în categoria generală a creditelor, se manifestă între autoritatea locală, care lansează împrumutul, şi
persoanele fizice şi juridice care subscriu la acel împrumut.
Structurarea pe componente şi raporturile dintre componentele sistemului financiar public evidenţiază,
delimitări şi interdependenţe ce corespund organizării şi funcţionării autorităţilor publice implicate, inclusiv a
structurilor administrative existente în spaţiu şi timp, admiţând mutaţii cu impact semnificativ.

1.3.2. Dimensiune regională şi locală în sistemul european. Caracteristici ale descentralizării în state
membre UE
În țările Uniunii Europene se constată o diferențiere din punctul de vedere al structurii guvernamentale, unele
țări fiind caracterizate printr-un grad înalt de concentrare juridică, administrativă sau fiscală, pe când alte
state apar a fi descentralizate, asemenea diferențe în organizarea statelor membre manifestându-se atât în plan
teritorial cât și temporal (de la un stat la altul și de la o perioadă de timp la alta).
Regiunea cuprinde o parte dintr-un teritoriu (stat, continent, zona geografică etc.) caracterizată prin anumite
particularităţi şi colectivitatea care trăieşte în acest teritoriu (Ionescu, 2007, p.4). Din perspectiva dezvoltării
regionale şi a integrării europene, se pot conturat trei categorii de regiuni:
- regiunile din interiorul statelor ;
- regiunile care cuprind mai multe state dintr-o anumită zonă geografică (ex. Benelux, grupul Vişegrad,
grupul ţărilor din zona Mării Negre);
- regiunile transfrontaliere, care grupează zone geografice de o parte şi de alta a frontierelor de state, legate
prin tradiţie, limbă, religie, cultură etc.
Regiunile ce intră în componenţa statelor au o deosebită importanţă dacă sunt privite prin prisma etapelor pe
care trebuie să le parcurgă statele membre şi statele care doresc să adere la UE. Pe de o parte se asigură un
tratament egal din punctul de vedere al sprijinului financiar pe care UE îl asigură statelor membre şi
regiunilor acestora, iar pe de altă parte se creează posibilitatea unor colaborări eficiente între regiunile statale.
Regiunile vor participa activ la construirea Europei unite şi reclamă un loc bine definit în structurile
instituţionale şi procesele decizionale. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, regiunile pot fi
considerate, în fapt, unul din pilonii integrării europene. Statul şi regiunea din interiorul statului se
condiţionează reciproc, iar principiul subsidiarităţii serveşte ca bază de articulare a puterilor şi competenţelor
în interiorul fiecărui stat.
Potrivit principiului autonomiei regionale, regiunile, prin autorităţile administraţiei publice organizate la
nivelul acestora, au dreptul şi capacitatea efectivă de a rezolva şi a gestiona, în nume propriu şi sub
responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în interesul colectivităţilor regionale pe care le
reprezintă.
Autonomia regională este administrativă şi se exercită numai în cadrul constituţional şi legal din fiecare stat,
putând fi axată pe o serie de criterii, cum ar fi cele etnice, rasiale, confesionale, politice etc. este exclusă.
Autonomia regională nu trebuie să aducă atingere suveranităţii statului şi integrităţii teritoriale a acestuia. De
asemenea, dacă nu este vorba de un stat federal, autonomia regională nu trebuie să aducă atingere
caracterului unitar al statului.
Competenţele autorităţilor publice regionale, în majoritatea statelor europene, se referă la: adoptarea
bugetului propriu al regiunii; organizarea şi conducerea serviciilor publice de interes regional; adoptarea unor
programe şi prognoze de dezvoltare economico-socială a regiunii; administrarea patrimoniului regiunii;
stabilirea impozitelor şi taxelor regionale; protecţia mediului, a solului, a faunei şi florei, a parcurilor şi
rezervaţiilor naturale de pe teritoriul regiunii; administrarea reţelei rutiere şi a transporturilor de interes
regional; competenţe care le sunt delegate în mod expres de către stat. (Ionescu, 2006, p.12)
Regiunea reprezintă o unitate intermediară administrativ-teritorială, situată la nivelul imediat următor statului
şi deasupra altor diviziuni (provincii, departamente, districte etc.), ori direct asupra comunelor, oraşelor sau
altor celule de bază ale organizării administrativ-teritoriale.
Fiind situată imediat sub stat ca nivel de organizare, regiunea are raporturi directe cu statul. Conform
principiului subsidiarităţii, statul deleagă o parte din competenţele sale regiunilor. Acest transfer de
competenţe nu trebuie privit ca o diminuare a autorităţii acestuia, ci ca o consolidare a statului de drept şi a
democraţiei.
Raporturile dintre stat şi regiune trebuie să se bazeze pe loialitate, cooperare şi solidaritate, iar statul nu
trebuie să prejudicieze sau să limiteze autonomia regională, dar nici regiunii nu-i este îngăduit să ştirbească
autoritatea statului. Exercitarea autonomiei regionale nu trebuie să aducă atingere integrităţii teritoriale şi
suveranităţii statului.
În exercitarea competenţelor conferite de lege, regiunile şi autorităţile administraţiei locale trebuie să asigure
condiţiile pentru o cooperare eficientă şi reciproc avantajoasă. Autorităţile locale trebuie să fie consultate de
către autorităţile regionale ori de câte ori, prin măsurile luate de către acestea din urmă, sunt afectate
interesele din sfera lor de competenţă sau interesele individuale.
Descentralizarea este cel mai adesea abordată ca referindu-se la trei componente majore: descentralizare
politică, descentralizare administrativă, descentralizare fiscală. (*** - Distribution of competences in relation
to regional development, 2010, p.p.2-12).
Descentralizarea politică presupune transferul de autoritate de la organele alese de nivel central către
autoritățile locale. Argumentul fundamental constă în îmbunătățirea legitimității democratice, în special în
cazurile în care se constată o diversitate etnică, respectiv necesități și preferințe diferite, în funcție de regiuni.
Descentralizarea conduce, în acest context, la ameliorarea participării cetățenilor la procesul de decizie
publică.
Descentralizarea administrativă se consideră a se manifesta sub trei forme: deconcentrare, delegare,
descentralizare Deconcentrarea este în general abordată în sensul cel mai restrictiv al descentralizării,
referindu-se la transferul responsabilităților administrative de la nivel central către nivelul local sau sub-
național, reflectând deplasarea puterii publice în teritoriu, fără ca aceasta să fie cedată autorităţilor autonome,
descentralizate.
Delegarea vizează redistribuirea/transferul de atribuții către o entitate subnațională (agenție, direcție etc.) în
scopul atribuirii unei funcții specifice în numele guvernului central.
Descentralizarea (cu sensul de transfer total al atribuțiilor) este recunoscută ca având sensul cel mai larg al
descentralizării, referindu-se la faptul că autoritatea, responsabilitățile, managementul resurselor, revine unei
autorități publice locale autonome, în principiu independentă față de structura centrală.
Uneori, deconcentrarea administrativă (a serviciilor publice) poate fi asemuită cu descentralizarea, uneori ele
fiind chiar confundate. Abordată ca proces, deconcentrarea presupune că unele sarcini publice, anterior
îndeplinite la nivelul palierului central de guvernare, se deplasează spre nivelul local. Deosebirea esenţială
însă faţă de descentralizarea administraţiei publice, este aceea că, în plan teritorial, aceste servicii vor fi puse
în practică prin intermediul unor autorităţi sau servicii publice ierarhic subordonate autorităţilor publice
centrale. În relaţia dintre cele două categorii de autorităţi şi servicii publice, principiul de bază este cel al
ierarhiei, ceea ce presupune că deciziile luate în teritoriu sunt limitate de cadrul creat de autoritatea centrală
şi supuse controlului direct al acesteia.
Descentralizarea fiscală constă în a delega colectivităților locale capacitatea de a impune și colecta taxe și
impozite locale, de a gestiona resursele financiare publice de nivel local, respectiv de a furniza bunuri și/sau
utilități publice. Literatura de specialitate argumentează impactul favorabil al descentralizării fiscale prin
îmbunătățirea capacității de colectare a resurselor în plan local, regăsindu-se totodată și o mai bună utilizare a
acestora prin furnizarea de utilități publice, în acord cu nevoile cetățenilor. În acest context, se admite și o
mai mare disponibilității din partea cetățenilor de a suporta/plăti impozitele și taxele aferente, întrucât
beneficiază în mod direct de utilitățile furnizate de către autoritățile locale. Ca rezultat, crește eficiența
constituirii și utilizării resurselor financiare publice de nivel local, reducându-se, totodată, și costurile
mobilizării acestora.
Mutaţiile la care a fost supus sistemul european al autorităţilor publice au implicat o nouă concepţie în ceea
ce priveşte principiile de organizare a competenţelor teritoriale, procesul de co-administrare dintre Stat şi
colectivităţi şi, nu în ultimul rând, diferenţierea instituţională şi teritorială.
În Uniunea Europeană, abordată ca o uniune de state, Comisia europeană continue să-şi îndeplinească rolul
de impulsionare şi de îndeplinire a obiectivelor, în timp ce Parlamentul european tinde către funcţiile de
legislaţie şi de control, ceea ce ar putea dezavantaja Parlamentele statelor membre.
În acest context, devine relevantă analiza infrastructurilor din cadrul regiunilor, în condiţiile respectării
prevederilor constituţionale ale fiecărui stat membru. De asemenea, s-a constatat că procesele de
descentralizare angajate în majoritatea statelor membre, introducerea principiului subsidiarităţii la nivelul
Uniunii şi influenţa politicilor regionale europene cu parteneriat ca metode de decizie şi de gestiune
reprezintă evoluţii care răspund unei cereri tot mai mari de politici publice.
Pe măsura creşterii nevoii de dezvoltare transnaţională şi interregională şi a cooperării europene, o mare parte
dintre dificultăţile practice întâlnite provin din diverse sisteme administrative, din diferenţe de competenţe pe
niveluri regionale şi din lipsa de claritate a rolului regiunilor şi a colectivităţilor locale în implementarea
politicilor europene care au impact asupra dezvoltării teritoriilor.
În raport cu cele de mai sus, constatăm că, de exemplu, în Belgia, Italia şi Spania, regionalizarea sau
federalizarea s-a efectuat prin juxtapunerea vechiului model administrativ centralizat (de tip napoleonian) şi
compatibilitatea acestui model cu regimul autonomiilor regionale, aceasta fiind. în fapt, regula care s-a
aplicat până în prezent. Astfel, în fiecare stat (cu excepţia Belgiei), legislativul şi judecătorul constituţional
au căutat să realizeze compromisuri instituţionale şi politice în locul unei rupturi radicale. În acest context,
Belgia este singurul stat în care, sub presiunea comunităţii flamande, vechiul sistem administrativ a fost
înlocuit cu federalismul.
În celelalte state, a fost util acel compromis în care echilibrele variază în funcţie de istorie, de situaţiile
geopolitica şi de nevoile proprii fiecărei ţări.
În Italia, vechiul cadru teritorial a fost integral menţinut, referindu-ne aici în principal la reţeaua provincială
şi comunală care a rezistat tuturor tentativelor de reorganizare. Prin crearea regiunilor nu s-a reuşit
instaurarea unei tutele regionale asupra colectivităţilor locale datorită menţinerii rolului statului în materie de
legislaţie şi financiar şi datorită unei puternice rezistenţe comunale: reforma din 1993 a introdus alegerea
directă a primarilor şi a preşedinţilor de provincie.
În Spania, statul autonom se caracterizează printr-un nou sistem de repartiţie a competenţelor, reducând
drastic domeniul statului central în favoarea comunităţilor autonome regionale. În paralel, regimul
colectivităţilor locale a avut ca scop evitarea punerii sub tutelă a acestora de către comunităţile autonome.
 Tentativele anumitor comunităţi autonome de a domina provinciile şi comunele (îndeosebi Catalonia) au fost
blocate, dar nu a putut fi împiedicată însă dispariţia principiului uniformităţii.
Evoluţia raporturilor dintre stat şi colectivităţile teritoriale în ţările europene rămâne încă incertă, dar ruptura
dintre vechiului model administrativ şi crearea unui așa-zis ”sistem hibrid”, valabil în funcţie de stat, pare a fi
ireversibilă datorită unor serii de factori (cadrul instituţional, normativ, economic şi financiar, respectiv
recunoaşterea principiului subsidiarităţii). Acest proces a condus statele europene la a-şi organiza fie sisteme
federale, fie sisteme puternic regionalizate. Sintetic, o grupare a statelor europene în funcţie de nivelul
regional şi local este surprinsă în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 1. 2 - Nivel regional şi local în diferite sisteme naţionale
State unitare State descentralizate State regionalizate State federale
- cuprind infrastructuri naţionale şi - se află în contextul actual într-un - se caracterizează prin existenţa - împart puterile garantate prin
de nivel local proces de reformă în vederea guvernelor regionale alese în Constituţie
- nivelurile regionale pot exista stabilirii autorităţilor regionale baza unui statut constituţional,
doar din raţiuni administrative cu puteri legislative, având
fiind subordonate statului grad ridicat de autonomie
Grecia, Irlanda, Luxemburg, Franţa (26 de regiuni), Finlanda Marea Britanie (Ţara Galilor, Germania (16 landuri), Austria (9
Portugalia (2 regiuni autonome) (o regiune autonomă), Olanda, Scoţia, Irlanda de Nord), Italia (20 landuri), Belgia (3 regiuni şi 3
Suedia (4 regiuni experimentale), de regiuni), Spania (17 comunităţi comunităţi)
Danemarca autonome)
Sursa: prelucrare după *** - Distribution of competences in relation to regional development, 2010, p.p.2-
12, p.p. 2-12

În raport de nivelurile administrativ-teritoriale considerate, o situaţie exemplificativă la nivelul UE este

abordată în tabelul de mai jos:

Tabel 1.3. – Componente ale regionalizării în state membre UE

Ţara Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3
Belgia 589 comune 10 provincii 3 comunităţi, 3 regiuni
Germania 13 854 municipalităţi 323 districte 16 landuri
Austria 2359 municipalităţi 9 landuri
Franţa 36 565 comune 96 departamente 22 regiuni
Irlanda 80 municipalităţi 29 provincii 8 regiuni
Spania 8 106 municipalităţi 50 provincii 17 comunităţi
autonome
Italia 8 100 comune 103 provincii 20 regiuni
Danemarca 275 comune 14 provincii -
Grecia 1033 comune 50 districte -
Ţara Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3
Olanda 504 municipalităţi 12 provincii -
Portugalia 278 municipalităţi - -
Marea Britanie Anglia: 353 municipalităţi 34 comitate -
Ţara Galilor: 22 municipalităţi
Scoţia: 32 municipalităţi
Irlanda de Nord: 26 districte
Suedia 289 comune 21 provincii -
Finlanda 448 municipalităţi - -
Luxemburg 118 municipalităţi - -
Sursa: prelucrare după *** - Distribution of competences in relation to regional
development, 2010, p.p.2-12.

În statele membre ale Uniunii Europene apar o serie de diferenţieri semnificative şi în ceea ce priveşte
relaţiile dintre nivelul central, regional şi local, ce vizează în mod deosebit, modalităţile de finanţare şi
transferurile din buget, analizate în cele ce urmează .
În Danemarca, la baza relaţiilor dintre stat şi colectivităţile locale, implicând şi problematica interferenţei
bugetelor acestor autorităţi, stă activitatea Asociaţiei autorităţilor locale şi a Asociaţiei consiliilor comitatelor,
responsabile pentru promovarea intereselor locale. În acest scop, aceste organizaţii desfăşoară negocieri cu
autorităţile centrale privind bugetul de 3-4 ori pe an. La baza acestor negocieri stau următoarele principii:
echilibrul bugetar (sporirea competenţelor locale va fi însoţită de sporirea alocaţiilor/transferurilor de la
bugetul central şi invers) şi schema bugetului garantat, prin care statul se obligă să compenseze unele costuri
adiţionale generate de factori externi în exerciţiul competenţelor autorităţilor locale (de exemplu: securitate
socială, pensionare anticipată, integrarea refugiaţilor etc.).
Veniturile fiscale proprii ale municipalităţilor şi comitatelor au ca sursă principală impozitul local pe venit
(24 mld. Euro în 1999, 93% din veniturile proprii), având o bază de impunere identică cu cea folosită în cazul
bugetului central. Stabilirea ratei de impunere este la latitudinea autorităţilor locale (în 1998 media ratei era
de 20% la municipalităţi şi de 10 % pentru comitate).
Taxa asupra terenurilor este mobilizată de asemenea la ambele nivele locale, având la nivelul anului 1999 o
pondere în veniturile proprii de 7% (2 mld. Euro).
Impozitul pe clădiri (1% sau 3% funcţie de valoarea clădirii), introdus în anul 2000 înlocuia impozitul pe
venituri din închirieri.
În ce priveşte echilibrarea bugetelor locale, în Danemarca municipalităţile primesc 12% din totalul
veniturilor provenind la nivel naţional din impozitul pe profit .
Transferurile de la bugetul central au la bază mai multe elemente (Oprea, 2011, p. p. 25-45): scheme de
egalizare (udlignig), concepute astfel încât să ducă la eliminarea disparităţilor dintre colectivităţile locale
datorate nivelului cheltuielilor de finanţat şi capacităţii financiare a acestora; un grant general alocat de stat
atât municipalităţilor, cât şi comitatelor (Generalle tilskud); granturi specifice (Saerlige tilskud).
Scopul „egalizării necesarului de cheltuieli” este acela de a compensa diferenţele înregistrate între
municipalităţi sau între comitate, pornind de la factori sociali şi demografici. Pentru colectivităţile care
înregistrează un nivel de cheltuială mai mare decât media naţională, sunt alocate granturi care au la bază
contribuţia celorlalte colectivităţi, care se află sub această medie. Contribuţia municipalităţilor reprezintă
diferenţa dintre nevoi pe cap de locuitor şi media naţională înmulţită cu un coeficient de egalizare şi cu
numărul locuitorilor. Coeficientul de egalizare este diferit, astfel: pentru municipalităţi 45%, pentru
municipalităţile din zona metropolitană Copenhaga 40%, iar pentru comitate 80%.
Grantul general este alocat municipalităţilor în funcţie de dimensiunea bazei impozabile concrete.
Dimensiunea grantului general se stabileşte anual de către Ministerul de Finanţe în urma negocierilor cu
asociaţiile autorităţilor locale. Evoluţia anuală în acest sens ia în considerare următorii factori:- impactul
legislaţiei financiare asupra capacităţii financiare a colectivităţilor locale;- impactul politicilor sociale ce vor
fi promovate de Guvern;- evoluţiile preţurilor şi salariilor raportate la media ultimilor doi ani.
Granturile specifice se regăsesc în mai multe categorii
- grant special pentru municipalităţile aflate în dificultate;
- grant special pentru municipalităţile din zona metropolitană Copenhaga aflate în dificultate;
- grant special pentru municipalităţile aflate pe insulele principale pentru compensarea costurilor
transportului maritim;
- grant acordat guvernelor locale pentru cheltuieli înregistrate cu integrarea refugiaţilor;
- fond de compensare pentru TVA suportată de colectivităţile locale .
O imagine de ansamblu a principalelor transferuri financiare în Danemarca este redată în tabelul următor:
Tabelul nr. 1.4 – Caracteristici ale principalelor tipuri de transferuri financiare dintre nivelul central
și cel local în Danemarca
Indicator Nivel beneficiar Tipul grantului Origine transfer
Impozitul pe profit Municipalităţi General Stat
Grant general Municipalităţi şi comitate General Stat
Egalizarea nevoilor Municipalităţi şi comitate General Municipalităţi şi comitate
şi bazei de
impunere
Granturi specifice Municipalităţi şi comitate Condiţionat Stat
Sursa: prelucrare după ***, Studiu comparativ privind implementarea conceptului intercomunalităţii în
Europa, http://www.dezvoltareintercomunitara.ro/files/articles/Studiu.pdf
În cazul Finlandei, principalul venit al bugetelor locale a fost reprezentat până în anul 1993 de impozitul pe
veniturile persoanelor juridice, devenind ulterior venit al bugetului central.
Echilibrarea bugetelor locale se realizează printr-un sistem de granturi care a suferit mai multe reforme în
1990, nu numai pentru a spori ponderea granturilor necondiţionate, ci şi pentru a fi introduse noi mecanisme
de echilibrare. Din anul 1996, principalele granturi practicate sunt: un grant general, granturi condiţionate,
granturi pe sectoare.
Grantul general este alocat în funcţie de numărul de locuitori, costurile totale anuale pentru transportul public
(în cazul colectivităţilor mai mari de 40 000 locuitori), precum şi în funcţie de un indicator geografic.
Granturile pe sectoare sunt alocate pentru susţinerea unor activităţi anume: protecţie socială şi acţiuni privind
sănătate pe de o parte şi educaţie şi cultură pe de altă parte. Dimensionarea acestora foloseşte drept criterii
numărul locuitorilor şi structura demografică pentru granturi privind protecţia socială şi sănătate şi numărul
locuitorilor, respectiv al studenţilor pentru educaţie şi acţiuni culturale. Granturile specifice se acordă numai
comunităţilor locale aflate în dificultate.
O imagine generală asupra sistemului finlandez de echilibrare a bugetelor locale este redată în tabelul
următor:
Tabelul nr. 1. 5. – Particularități ale principalelor tipuri transferuri financiare în Finlanda
Indicator Nivel beneficiar Tipul grantului Origine Transfer de egalizare
transfer
Impozitul pe profit Municipalităţi Necondiţionat Stat Nu
Granturi general Municipalităţi Necondiţionat Stat Da
Granturi specifice Municipalităţi Condiţionat Stat Nu
Sursa: prelucrare după ***, Studiu comparativ privind implementarea conceptului intercomunalităţii în
Europa, http://www.dezvoltareintercomunitara.ro/files/articles/Studiu.pdf

Regiunea este expresia concentrării departamentelor care o compun şi nicidecum o unitate superioară a
acestora, care să exercite tutela asupra lor.
În Franţa, competenţele au fost întotdeauna deţinute de guvernul central şi prefecturile sale teritoriale . Chiar
şi aici, cu toate acestea, a existat o creştere a autonomiei autorităţilor locale începând cu anii 1980 (regiuni,
departamente şi municipii). Actele de descentralizare în 1982 şi1983 au introdus principiul de administrare
libera şi un transfer de competenţe către nivelele sub-centrale.
Cu reforma constituţională din 2003 şi a legislaţiei în urma acestui fapt, un pas înainte a fost făcut în ceea ce
priveşte competenţele de repartizare a veniturilor de sensibilizare între guvernele de stat şi locale. În
contextul tendinței de descentralizare, guvernul central exercită o influenţă puternică asupra politicilor de
investiţii prin reglementările naţionale şi aranjamente contractuale (contracte de plan), în multe domenii in
care competenta nu este exclusiv în mâinile centrului (infrastructură locală, de transport şi educaţie), de
investiţii este caracterizată de interacțiunea marcata intre responsabilitățile diferitelor nivele de administrare.
În prezent, în domeniile de politică relevante pentru dezvoltare, competenţele sunt repartizate după cum
urmează: în ceea ce priveşte serviciile sociale, regulamentul de bază şi supravegherea acestor organisme
locale se realizează de către centru, departamentele gestionează asistenţa socială pentru familii, şi
municipalităţile sunt responsabile pentru servicii opţionale, în ceea ce priveşte formarea, guvernul central
este responsabil pentru intervenţiile generale şi legislaţia de bază, autoritățile regionale
pentru planurile regionale şi ucenicie. Legat de planificarea urbana, centrul supraveghează si municipalitățile
se ocupa cu planificările. În cazul sprijinului pentru dezvoltare inițiativele naționale sunt completate in acord
cu centrul de inițiative regionale,departamentale si municipale. În cazul de mediului, centrul se ocupă cu
parcuri naţionale şi rezervaţii naturale, cu departamentele de gestionare a deşeurilor şi municipalităţi cu
colectarea deşeurilor şi canalizare. Pentru cultură, responsabilitatea este partajată.
Pentru transport, responsabilităţile sunt împărţite în aşa fel încât problemele interregionale sunt abordate de
către centru, problemele regionale de regiuni şi departamentele şi de transport urban de municipalități.
Educaţia este, de asemenea, împărţită între centrul (universităţi şi de cercetare), regiuni (licee),
departamente (şcoli junior de mare) şi municipii (grădiniţă şi şcolile primare). În ceea ce priveşte
sănătatea, guvernul central este jucătorul principal,responsabil de acoperirea universala,in timp ce
municipalitățile gestionează birourile de sănătate publica locala. Energia, telecomunicațiile si siguranța
publica sunt de asemenea in cea mai mare parte in mâinile guvernului central.
Consolidarea bugetelor locale se relevă ca o importantă caracteristică încă din anii ’80, când au fost cedate
colectivităţilor locale mai multe surse de venit (impozitul pe tranzacţii imobiliare, taxa asupra mijloacelor de
transport, taxa de înregistrare a vehiculelor) .
Colectivităţile locale îşi asigură o mare parte din resursele financiare (aproximativ 65% ca medie) din taxa de
habitaţie, taxa asupra clădirilor, taxa asupra terenurilor, taxa profesională, taxe de salubritate (numai pentru
comune), taxa pentru electricitate (pentru comune şi departamente), taxa de transport (numai pentru comune),
impozitul pe tranzacţii imobiliare (departamentele) sau taxe pentru înregistrarea vehiculelor (regiunile).
Sistemul de echilibrare a bugetelor locale în Franţa se bazează în principal pe granturile operative, principalul
grant fiind „dotaţia globală de funcţionare”. Aceasta se alocă atât comunelor, cât şi departamentelor,
diferenţiat ca „dotaţie forfetară” şi ca „dotaţie pentru amenajare” .
Recunoscută pentru amplul proces de descentralizare susţinut, Franţa practică totodată o aşa-numită „dotaţie
generală pentru descentralizare”, destinată să compenseze sporul de cheltuieli în sarcina bugetelor
comunităţilor locale datorat amplificării competenţelor acestora. Totodată, echilibrarea bugetelor regionale se
face prin intermediul unei „dotaţii pentru formare profesională”, regiunile având în competenţă pregătirea
vocaţională ca formă de educaţie.
O situație particulară o reprezintă pentru sistemul francez echilibrarea prin transferul de la bugetul de stat
către bugetele locale a unor „sume pentru compensare fiscală”, având ca raţiune neîncasarea unor venituri
datorate exonerării de către stat a unor categorii de contribuabili.
Alte granturi utilizate în cadrul transferurilor financiare de la bugetul de stat la bugetele locale au caracter
specific, fiind destinate construcţiei de locuinţe pentru învăţători, trainingul aleşilor locali etc.
Subvenţiile excepţionale reprezintă de asemenea transferuri de la bugetul statului către cele locale, în măsura
în care colectivităţile locale întâmpină dificultăţi financiare ca rezultat al unor evenimente neprevăzute.
Franţa practică şi ea un fond de compensare a TVA care corespunde rambursării de către stat a sumelor
plătite cu acest titlu municipalităţilor pentru cheltuielile de capital pe care acestea le-au suportat, dar şi un
grant pentru dotarea cu echipament specific a şcolilor pentru departamentele şi regiunile cărora le-au fost
transferate competenţe în această materie.

În cazul Greciei, comunităţile locale sunt reprezentate de Uniunea comunităţilor urbane şi rurale, iar
departamentele de Uniunea departamentelor, la care sunt reprezentate în mod obligatoriu toate colectivităţile.
Aceste uniuni constituie interfaţa oficială cu autorităţile centrale şi sunt consultate în toate deciziile care
implică sectorul public local, totodată negociind anual cu autoritatea centrală nivelul granturilor alocate
pentru echilibrare .
Veniturile proprii sunt reprezentate de taxa pentru salubritatea şi electricitatea zonelor publice, taxa pe clădiri
şi terenuri, precum şi alte taxe (taxa de rezidenţă, taxe pentru publicitate, parcare etc.). La nivelul
departamentelor sunt mobilizate în principal taxe de timbru şi înregistrare.
Echilibrarea bugetelor locale este susţinută în principal prin granturi generale, divizate în granturi ordinare
(operaţionale) şi granturi pentru investiţii. Criteriile care stau la baza alocării sumelor de echilibrare sub
această formă sunt: numărul locuitorilor, dimensiunea reţelei de apă potabilă, a reţelei de drumuri locale,
caracteristici geografice, condiţii climaterice, numărul şcolilor, capacitatea financiară.
Totodată, echilibrarea bugetelor locale se face şi prin intermediul unui grant pentru acţiuni comune ale
municipalităţilor, dar şi granturi specifice.
La nivelul intermediar, reprezentat de departamente, echilibrarea are ca suport un grant general, destinat
acoperirii cheltuielilor departamentale în domeniul protecţiei sociale, alături de granturi pentru investiţiile
publice.
Granturile de compensare sunt folosite în cazul Greciei pentru plata funcţionarilor publici, a cadrelor
didactice, a personalului din instituţiile sanitare, pentru plata unei părţi din cheltuielile curente ale instituţiilor
sanitare, precum şi a cheltuielilor legate de transportul şcolar.
Irlanda este unul din statele unitare care se remarcă prin controlul riguros pe care statul îl are încă şi îl
exercită a priori asupra deciziilor autorităţilor locale în multe domenii de activitate. În acest sens, toate
deciziile implicate de proiecte de investiţii la nivelele locale sunt de competenţa autorităţilor centrale, care le
includ în Programul Naţional de Finanţare. Corelativ, autorităţile locale beneficiază de o slabă autonomie
financiară, veniturile proprii având drept sursă la nivelul municipalităţilor taxa asupra proprietăţii comerciale
şi industriale (cu baza de impunere evaluată de o Comisie naţională din Departamentul de Finanţe), iar la
nivel regional finanţarea are la bază contribuţiile municipalităţilor, fără a exista surse proprii de venit.
Transferurile financiare se bazează pe granturi generale, granturi condiţionate şi granturi de compensare .
Grantul general, cunoscut şi ca Fondul general sau Fondul colectivităţilor locale, este destinat finanţării
nevoilor locale generale, inclusiv reţeaua locală de drumuri. Granturile condiţionate pot fi specifice sau de
investiţii, primele destinate în special acoperirii cheltuielilor cu drumurile naţionale, reţelele de apă/canal şi
construcţia de locuinţe, iar cele din a doua categorie acoperind în cele mai multe cazuri integral investiţiile
publice locale. Granturile de compensare sunt destinate să acopere contribuţiile municipalităţilor la finanţarea
regiunilor.
În Italia, elemente specifice pot fi întâlnite la nivelul regiunilor, în cazul cărora interferenţa bugetului de stat
cu cel local este cea mai puternică, până în 1999 majoritatea veniturilor acestor bugete fiind provenite din
granturi de echilibrare. După acest an, regiunile au fost împuternicite în materie de impunere, renunţându-se
din anul 2001 la transferul automat din partea statului. Principalele interferenţe între bugetul central şi cele
locale în Italia sunt reflectate în tabelul următor:

Tabel nr. 1.6. - Principalele intercondiționări între bugetul central şi cele locale în Italia
Indicator Nivel beneficiar Tipul grantului Origine Transfer de egalizare
transfer
Impozitul pe profit Municipalităţi Necondiţionat Stat Nu
Granturi general Municipalităţi Necondiţionat Stat Da
Granturi specifice Municipalităţi Condiţionat Stat Nu
Sursa: prelucrare după ***, Studiu comparativ privind implementarea conceptului intercomunalităţii în
Europa, http://www.dezvoltareintercomunitara.ro/files/articles/Studiu.pdf

În cazul Olandei se remarcă o mai mare implicare a autorităţilor centrale în echilibrarea bugetelor locale,
justificarea fiind tradiţia olandeză a relaţiilor de cooperare şi dialog existente între cele două paliere
administrative. Municipalităţile şi provinciile sunt reprezentate în acest context de două asociaţii: Uniunea
municipalităţilor olandeze şi Asociaţia autorităţilor regionale. aceste asociaţii iniţiază uneori chiar ample
proiecte de reformă, iar autorităţile centrale le consultă întotdeauna în luarea deciziilor care afectează sau
implică în vreun mod sectorul public local. Deşi colectivităţile locale au propriile surse de venit, disparitatea
dintre volumul veniturilor şi cheltuielilor de finanţat determină implicarea statului prin transferuri financiare,
reflectate sintetic în tabelul de mai jos:.
O situaţie deosebită se relevă şi în cazul Portugaliei, în cazul căreia prin Legea finanţelor publice locale
adoptată în 1998 a fost modificat sistemul anterior de granturi, diminuând implicarea bugetului central în
echilibrare în favoarea transferurilor intermunicipale. Astfel, au fost înfiinţate Fondul municipal general,
Fondul pentru coeziune municipală, Fondul pentru finanţarea parohiilor, precum şi Fondul municipal de
bază. Criteriile utilizate pentru echilibrare sunt diferite. Astfel, în cazul Fondului general municipal, sunt
luate în calcul: populaţia –rezidenţi şi turişti (40%), rezidenţii cu vârsta sub 15 ani (5%), criterii geografice
(30%), numărul parohiilor (15%) şi nivelul impozitului pe veniturile persoanelor fizice în raport cu media
naţională (10%).
Pentru Fondul pentru coeziune municipală, criteriile utilizate ţin de un indice de capacitate financiară şi un
indice de inegalitate socială (calculat pornind de la speranţa de viaţă, starea de sănătate, standardul de viaţă,
facilităţi medicale sau şcolare).
Fondul municipal de bază se repartizează în mod egal tuturor municipalităţilor, iar Fondul pentru finanţarea
parohiilor se repartizează astfel : 25% în mod egal între toate parohiile, 50 funcţie de numărul de locuitori ai
acestora, 25% în funcţie de întinderea parohiei.
Sintetic, principalele transferuri financiare în Portugalia sunt reflectate în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 1.7. - Principalele transferuri financiare în Portugalia

Indicator Nivel beneficiar Tipul grantului Origine Transfer de egalizare

transfer
Impozitul pe profit Municipalităţi Necondiţionat Stat Nu
Granturi general Municipalităţi Necondiţionat Stat Da
Granturi specifice Municipalităţi Condiţionat Stat Nu
Sursa: prelucrare după ***, Studiu comparativ privind implementarea conceptului intercomunalităţii în
Europa, http://www.dezvoltareintercomunitara.ro/files/articles/Studiu.pdf

Se constată la nivelul țărilor UE o mare diversitate în ceea ce privește transferurile realizate între nivelul
central și cel local, diferențieri ce rezultă din particularitățile sistemelor administrative.

1.3.3 - Competenţele privind politicile de dezvoltare în diferite grupuri ale statelor membre din Uniunea
Europeana
Statele federale sunt caracterizate de un guvern central şi autorităţi regionale, ambele cu propriile lor
competenţe legislative şi administrative. Acestea sunt exercitate în mod independent şi recunoscute de
Constituție. Germania, Austria şi Belgia sunt federaţii de state. Numai in Belgia federalismul este o
dezvoltare recenta inițiată in 1970 si finalizat abia in 2001 cu reforma constituțională. In alte state federale nu
au fost schimbări majore in distribuirea competentelor in ultimii 15-20 de ani,cu excepția modificărilor aduse
in Germania de Est după unificare. Statele federale au puteri legislative şi executive în cele mai multe
domenii relevante pentru dezvoltarea regională, cum ar fi ajutorul pentru întreprinderi, educaţie, sănătate, de
locuinţe şi siguranţă publică, în timp ce rolul guvernului central este adesea limitată la regulamentul de baza.
Autorităţile locale au competenţă în reglementarea problemelor de interes cum ar fi managementul traficului
si transporturile publice locale,reglementari de construcții si planuri de urbanism precum si unele servicii
sociale.
În Germania, federalismul este un patrimoniu istoric, care,încă din Evul Mediu, a fost oprit doar în timpul
perioadei național-socialistă. Competențele administrative la nivel de Länder şi municipalităţi a fost întărita
cu mai multe reforme în a doua jumătate a secolului XX. După unificarea din 1990,noi Landuri au fost
stabilite in partea de est.
Recent, in 2001, un nou regulament privind egalizarea transferurilor a fost introdus şi, în 2002, Constituţia a
fost modificată în ceea ce priveşte repartizarea puterilor între guvernul federal si a landurilor. În 2003,
guvernul a anunţat Agenda 2010 sa reformeze sistemul fiscal local şi creşterea capacităţii de investire a
autorităţilor locale. Guvernul federal deţine puterea legislativă generala în ceea ce priveşte serviciile
publice,protecţia mediului,organizarea teritorială şi învăţământul secundar. La nivel regional, statele federale,
sau landurile, au puteri legislative asupra culturii, sistemului şcolar şi a siguranţei publice. Există, de
asemenea ,domeniile partajate de responsabilitate, cum ar fi universităţile si protecția agriculturii.
La nivel local , districtele administrează drumurile secundare si transporturile locale, planifica amenajările
teritoriale, rezervațiile naturale, securitatea sociala, colectarea deșeurilor ,construirea si gestionarea de scoli
secundare si spitale. În afară de acestea ele au, de asemenea, competenţe opţionale(in funcţie de autonomia
locală), în domeniile de activităţi culturale, biblioteci publice,programe de schimb de studenţi , promovare a
turismului, etc. Municipii alese ocupa cu planificarea urbană şi drumurile comunale, canalizare si siguranța
sociala, sa construiască si sa gestioneze școlile primare. Au de asemenea competente opționale in ceea ce
privește ajutorul pentru afaceri locale, locuințe si infrastructura locala, cultura, managementul centralelor de
energie electrica si a infrastructurii transporturilor.
În ansamblu, sistemul complex german este caracterizat de o lipsă istorică de sine stătătoare care duce la
diviziunile neclare între nivelurile administrative, de exemplu, în ceea ce priveşte infrastructurile şi schemele
de ajutor.
În Austria, federalismul este, de asemenea, o tradiţie de lungă durată. Mai multe reforme au fost introduse in
ultimii treizeci de ani pentru a consolida puterea de state federale (Landurile). După modificarea Constituției,
în 1984 si 1988,si introducerea unui mecanism de consultare precum si a unui pact de stabilitate intre statul
central si Lander in 1999, alte câteva proiecte de reformă au fost puse in discuție însă nici o modificare
semnificativă sau de simplificare nu a fost de fapt introdusa.
Guvernul central deține exclusiv puterea legislativa in mai multe domenii relevante pentru dezvoltare:politica
de siguranța publică și a muncii in special. Exista alte domenii pentru care guvernul central este responsabil
de legislația de baza,in timp ce Landul le pune in aplicare:drumuri si evaluări de mediu in special. În cele din
urmă, în ceea ce priveşte serviciile sociale,protecția sociala si protecția terenurilor, guvernul central defineşte
legi-cadru şi statele federale sunt obligate să introducă dispoziţii pentru aplicarea lor.
La nivel local, autoritățile care sunt entitatea administrative descentralizate ale Landului au puterea doar de a
pune in aplicare legile federale. Municipalitățile, pe de alta parte, decid cu privire la probleme a căror
relevanţa este predominant locala: trafic , reglementari ale construcțiilor, reglementari locale de sănătate,
planificări teritoriale locale, promovarea de servicii sociale şi culturale pentru comunitatea locală.
În cadrul statelor regionalizate, constatăm că țări precum Italia şi Spania, considerate drept puternic
regionalizate au stabilit un nivel intermediar sau regional de guvernare, cu o gamă largă de competenţe. În
momentul de fata, în statele unitare tradiționale cum ar fi Marea Britanie, Belgia,Suedia si UE-12, nici o țară
europeana nu corespunde cu gradul de regionalizare care a fost urmărit in Italia si Spania. În
Italia,regionalizarea a înaintat datorita reformei Bassanini in 1997 si apoi de reforma constituționala din
2001. Aceasta a stabilit competenţe partajate între Guvernul Central şi a regiunilor în toate domeniile
relevante pentru dezvoltarea economică, cum ar fi infrastructurile,resursele umane, mediul productiv, etc. În
cele mai multe sectoare,Guvernul Central stabilește legislația de baza pentru a ghida regiunile. Mai mult
nivelul central implementează inițiativele de interese naționale. Printre domeniile relevante pentru
dezvoltarea regionala,guvernul central se ocupa cu educația,mediu si cultura,servicii sociale. Guvernele
regionale se ocupa cu dezvoltarea legislativa împreuna cu nivelele sub-regionale (provincii si municipalități)
punerea in aplicare a inițiativelor locale de interes.
În special, regiunile au grijă de educaţie, arte şi mediu, transporturi, energie, şi de protecţie socială
complementara. Competenţele privind cercetarea ştiinţifică sunt împărţite între guvernele centrale si
regionale.
Provinciile se concentrează asupra resurselor de apă şi de energie, de protecţie a teritoriului şi de prevenire a
dezastrelor si școlilor. Municipalităţile se ocupa cu servicii pentru comunitate, de colectare a deşeurilor,
creşe,planificări comerciale şi industriale şi locuinţe. În Spania, regionalizarea a luat forma unei federaţii de
regiuni autonome. Constituția introdusă în 1978 şi reformele din 2000 şi 2002 sunt repere ale acestui proces.
Responsabilitatea pentru toate domeniile cele mai relevante pentru dezvoltarea infrastructurii de bază, cum ar
fi,resurse umane, mediu productiv, a fost acordată Comunităților Autonome, Provinciilor si Municipalităților.
În timp ce Guvernul Central se ocupă cu legislaţia de bază în diferite sectoare, Comunităţile autonome
elaborează legislaţii şi efectuează punerea în aplicare de iniţiative de dezvoltare. Comunitățile Autonome se
ocupa in cea mai mare parte de planificarea teritoriala si urbana,locuințe,transporturi locale,cultura si
asistenta sociala. Nivelurile sub-regionale ale guvernului au, de asemenea, puterea de a acţiona în domenii
particulare (de exemplu, siguranţa publică, transport, mediu şi apă, turismul, locuinţă şi sănătate).În special,
provinciile coordonează prestarea de servicii în aceste domenii. Municipalităţile se ocupa cu siguranţă
publică şi sănătate, educaţie, gestionare a traficului, gestionarea apei şi de iluminat public, colectarea
deşeurilor şi transportul public.
Statele cu sisteme de nord, tipic scandinave,sunt tari unitare in care guvernele locale au o gama larga de
responsabilitatea in ceea ce privește dezvoltarea regionala. Danemarca, Finlanda și Suedia aparțin acestui
grup.. Finlanda are o tradiţie puternică de descentralizare, în special în ceea ce priveşte serviciile publice.
Reformele recente au fost proiectate pentru a creste eficienta prevederilor locale adesea limitate de densitatea
scăzuta a populației. Danemarca este, de asemenea, descentralizată şi modificările recente vizează
raționalizarea organizațiilor geografice a administraţiei publice, cu crearea de regiuni cumulând judeţe şi
reducerea numărului de municipalităţi .
În concluzie, ţările cu sisteme de nord au o tradiţie de descentralizare ce datează din începuturile secolului
XX, care a fost consolidată între anii 1970 şi 1990, iar, mai recent, eforturile au fost concentrate pe creşterea
eficienţei organizării spaţiale administraţiei, combinând judeţe şi municipii în entităţi mai mari.
În Suedia, care este, de asemenea, puternic descentralizată, un proces de reducere a numărului de judeţe a
fost iniţiat la începutul anilor 1990 cu o nouă lege privind autonomia locală oferind un grad mai mare de
independenţa organizatorica pentru municipii şi consiliile judeţene. Începând cu anul 1999,un program de
regionalizare pilot a fost inaugurat implicând Skåne, Kalma și Västra Götaland. Guvernul central suedez are
responsabilitatea generala pentru drumuri si transporturi,educație secundara si post-secundara si siguranța
publică. Mai mult,împarte responsabilitatea cu autoritățile subnaționale pentru serviciile sociale,planificările
teritoriale si educație. La nivel regional,regiunile pilot şi consiliile judeţene definesc strategiile de dezvoltare
regională şi se ocupa cu transportul public regional,sănătate si cultura. La nivel local, municipalităţile au
competenţe generale administrative în ceea ce priveşte cultura si agrementul,drumurile locale,parcurile si
aprovizionarea cu energie.
Regiunile Europei au posibilitatea să colaboreze şi să coopereze între ele în vederea obţinerii unor avantaje
reciproce şi să participe la colaborări şi cooperări la nivel naţional, transfrontalier şi internaţional.
Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană recunoaşte regiunile din statele membre ca participante active
la politica sa. De aceea, regiunile au reprezentanţi în instituţiile Uniunii Europene, cel mai bun exemplu fiind
Camera Regiunilor din cadrul CPLRE, cu sediul la Strasbourg. Regiunile îşi apără propriile lor interese şi în
cadrul Uniunii Europene, aşa cum o fac în cadrul statelor cărora le aparţin.
Statele, la rândul lor, trebuie să ţină seama de voinţa şi de interesele regiunilor. Regiunile trebuie să pună în
aplicare legislaţia comunitară, iar deciziile luate de regiuni trebuie să fie în concordanţă cu această legislaţie.
Întărirea cooperării interregionale va contribui la succesul edificării Europei unite. Această cooperare are în
primul rând conotaţie economică, dar se manifestă şi pe plan social, cultural etc.
Viitoarea Europă se vrea nu numai o uniune de state omogene, dar şi un mozaic de regiuni armonios
dezvoltate, echilibrate şi prospere.
De modul şi de ritmul în care se dezvoltă regiunile sale depinde succesul edificării viitoarei Europe.
În țările din Europa Centrală și de Est, procesul de descentralizare, s-a manifestat mai târziu, odată cu
căderea regimului comunist În Republica Cehă, un proces de descentralizare început în 1990 cu Legea
Municipală şi o a doua etapă a avut loc în2000, când Regiunile(krajs - NUTS3) au fost stabilite. Acest ultim
pas, în special, a condus la un transfer de competenţe pentru dezvoltarea regiunilor şi municipalităţilor cu
guvernul central deplasându-se încet spre un rol general de coordonare/stimulare.
Principalele domenii in care responsabilitățile sub-naționale au crescut sunt educația(primara si
secundara),sănătatea,protecția mediului(apa si gestionarea deșeurilor),servicii sociale,locuințe si
turism,cultura,transporturi si comunicații.
În Polonia, descentralizarea, de asemenea, a început în 1990 cu legea privind autonomia locală şi
municipalitățile. Măsuri suplimentare majore au fost luate în 1998 (Legea privind veniturile administraţiei
publice locale) şi 1999, când regiunile(województwa) şi districtele (powiaty) au fost create. Consilii
regionale alese, de asemenea, includ reprezentanţi ai primului-ministru (wojewoda).Guvernul central are
controlul legislativ asupra administraţiilor subnaționale şi este, de asemenea, pe deplin responsabil pentru
siguranţa publica. Regiunile au responsabilitatea pentru anumite zone de dezvoltare regionala şi se ocupa cu
planificarea teritoriala, sănătate(spitale), învăţământul secundar,politica socială şi ocuparea forţei de
muncă,de transporturi regionale,de comunicaţii şi mediu. Acestea sunt, de asemenea, responsabile de
gestionarea programelor operaţionale ale politicii de coeziune a UE. Autorităţile locale (districtele şi
municipalităţile)au responsabilitatea comună pentru educaţie, transport, mediu, servicii sociale, locuinţe şi a
aprovizionării cu energie.
În Ungaria, un proces de descentralizarea a început în 1989, odată cu revizuirea Constituţiei. Mai multe
măsuri de reformă au fost apoi luate pentru a creşte autonomia locală şi pentru a îmbunătăţi eficienţa
autorităților sub-naţionale. În 1996 o lege privind planificarea şi dezvoltarea regională a permis județelor
(megyék) să formeze regiunile administrative.
În anul 1999, județele au fost obligate de lege să înfiinţeze şapte regiuni administrative. Există o discuţie în
curs de desfăşurare cu privire la posibilitatea de a transforma regiunile in organisme de auto-guvernare. În
prezent,Guvernul central are responsabilitate legislativa in toate domeniile legate de dezvoltarea regionala si
de a gestiona politica de coeziune a Uniunii Europene.
Sistemul de guvernare local este fragmentat, inclusiv capitala, judeţele, oraşele cu statut de judeţ şi
municipalităţilor (oraşe şi sate). Judeţele se ocupă cu organizarea teritorială,problemele de mediu şi turism.
Municipalităţile sunt responsabile de mediu (apă, de colectare a deşeurilor, canalizare), locuinţe, transport
local,învăţământ (de la creşe până la nivelul secundar), sănătate de bază şi cultură
Rezultă din cele exprimate mai sus că între bugetele centrale şi cele locale se manifestă atât delimitări, prin
acţiunile reflectate, sursele de venit în unele cazuri sau cheltuielile susţinute din aceste bugete, cât şi
interferenţe substanţiale, atât în privinţa acţiunilor finanţate, cât şi din perspectiva unor surse de venit
„partajate”, evidenţiindu-se ca element comun necesitatea echilibrării bugetelor locale
Pe lângă elementele de diferenţiere în plan administrativ-teritorial, se constată că la nivelul statelor membre
ale Uniunii Europene se manifestă şi disparităţi în plan financiar.

TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Precizați aspectele fundamentale ale formării Uniunii Europene ca premisă a apariției și dezvoltării
finanțelor publice europene.
2. Explicați impactul introducerii monedei euro, ca premisă, asupra finanțelor publice europene.
3. Caracterizați aspectele definitorii privind descentralizarea și impactul său asupra manifestării finanțelor
publice europene, în țări membre ale UE.
Abordări conceptuale ale descentralizării și forme ale acesteia

În țările Uniunii Europene se constată o diferențiere din punctul de vedere al structurii guvernamentale,
unele țări fiind caracterizate printr-un grad înalt de concentrare juridică, administrativă sau fiscală, pe
când alte state apar a fi descentralizate, asemenea diferențe în organizarea statelor membre
manifestându-se atât în plan teritorial cât și temporal (de la un stat la altul și de la o perioadă de timp la
alta).

Regiunea cuprinde o parte dintr-un teritoriu (stat, continent, zona geografică etc.) caracterizată prin
anumite particularităţi şi colectivitatea care trăieşte în acest teritoriu (Ionescu, 2007, p.4). Din
perspectiva dezvoltării regionale şi a integrării europene, se pot conturat trei categorii de regiuni:

- regiunile din interiorul statelor ;

- regiunile care cuprind mai multe state dintr-o anumită zonă geografică (ex. Benelux, grupul
Vişegrad, grupul ţărilor din zona Mării Negre);

- regiunile transfrontaliere, care grupează zone geografice de o parte şi de alta a frontierelor de

state, legate prin tradiţie, limbă, religie, cultură etc.

Regiunile ce intră în componenţa statelor au o deosebită importanţă dacă sunt privite prin prisma
etapelor pe care trebuie să le parcurgă statele membre şi statele care doresc să adere la UE. Pe de o
parte se asigură un tratament egal din punctul de vedere al sprijinului financiar pe care UE îl asigură
statelor membre şi regiunilor acestora, iar pe de altă parte se creează posibilitatea unor colaborări
eficiente între regiunile statale. Regiunile vor participa activ la construirea Europei unite şi reclamă un
loc bine definit în structurile instituţionale şi procesele decizionale. După intrarea în vigoare a Tratatului
de la Maastricht, regiunile pot fi considerate, în fapt, unul din pilonii integrării europene. Statul şi
regiunea din interiorul statului se condiţionează reciproc, iar principiul subsidiarităţii serveşte ca bază de
articulare a puterilor şi competenţelor în interiorul fiecărui stat.

Potrivit principiului autonomiei regionale, regiunile, prin autorităţile administraţiei publice organizate la
nivelul acestora, au dreptul şi capacitatea efectivă de a rezolva şi a gestiona, în nume propriu şi sub
responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în interesul colectivităţilor regionale pe
care le reprezintă.

Autonomia regională este administrativă şi se exercită numai în cadrul constituţional şi legal din fiecare
stat, putând fi axată pe o serie de criterii, cum ar fi cele etnice, rasiale, confesionale, politice etc. este
exclusă.

Autonomia regională nu trebuie să aducă atingere suveranităţii statului şi integrităţii teritoriale a

acestuia. De asemenea, dacă nu este vorba de un stat federal, autonomia regională nu trebuie să aducă
atingere caracterului unitar al statului.

Competenţele autorităţilor publice regionale, în majoritatea statelor europene, se referă la: adoptarea
bugetului propriu al regiunii; organizarea şi conducerea serviciilor publice de interes regional; adoptarea
unor programe şi prognoze de dezvoltare economico-socială a regiunii; administrarea patrimoniului
regiunii; stabilirea impozitelor şi taxelor regionale; protecţia mediului, a solului, a faunei şi florei, a
parcurilor şi rezervaţiilor naturale de pe teritoriul regiunii; administrarea reţelei rutiere şi a
transporturilor de interes regional; competenţe care le sunt delegate în mod expres de către stat.
(Ionescu, 2006, p.12)

Regiunea reprezintă o unitate intermediară administrativ-teritorială, situată la nivelul imediat următor

statului şi deasupra altor diviziuni (provincii, departamente, districte etc.), ori direct asupra comunelor,
oraşelor sau altor celule de bază ale organizării administrativ-teritoriale.

Fiind situată imediat sub stat ca nivel de organizare, regiunea are raporturi directe cu statul. Conform
principiului subsidiarităţii, statul deleagă o parte din competenţele sale regiunilor. Acest transfer de
competenţe nu trebuie privit ca o diminuare a autorităţii acestuia, ci ca o consolidare a statului de drept
şi a democraţiei.

Raporturile dintre stat şi regiune trebuie să se bazeze pe loialitate, cooperare şi solidaritate, iar statul nu
trebuie să prejudicieze sau să limiteze autonomia regională, dar nici regiunii nu-i este îngăduit să
ştirbească autoritatea statului. Exercitarea autonomiei regionale nu trebuie să aducă atingere integrităţii
teritoriale şi suveranităţii statului.

În exercitarea competenţelor conferite de lege, regiunile şi autorităţile administraţiei locale trebuie să

asigure condiţiile pentru o cooperare eficientă şi reciproc avantajoasă. Autorităţile locale trebuie să fie
consultate de către autorităţile regionale ori de câte ori, prin măsurile luate de către acestea din urmă,
sunt afectate interesele din sfera lor de competenţă sau interesele individuale.

Descentralizarea este cel mai adesea abordată ca referindu-se la trei componente majore:
descentralizare politică, descentralizare administrativă, descentralizare fiscală. (*** - Distribution of
Competences in relation to Regional Development Policies in the Member States of the European Union,
Final Report, 2010, p.p.2-12).

Descentralizarea politică presupune transferul de autoritate de la organele alese de nivel central către
autoritățile locale. Argumentul fundamental constă în îmbunătățirea legitimității democratice, în special
în cazurile în care se constată o diversitate etnică, respectiv necesități și preferințe diferite, în funcție de
regiuni. Descentralizarea conduce, în acest context, la ameliorarea participării cetățenilor la procesul de
decizie publică.

Descentralizarea administrativă se consideră a se manifesta sub trei forme: deconcentrare, delegare,

descentralizare prin transfer total al atribuțiilor (devolution). Deconcentrarea este în general abordată în
sensul cel mai restrictiv al descentralizării, referindu-se la transferul responsabilităților administrative de
la nivel central către nivelul local sau sub-național, reflectând deplasarea puterii publice în teritoriu, fără
ca aceasta să fie cedată autorităţilor autonome, descentralizate.

Delegarea vizează redistribuirea/transferul de atribuții către o entitate subnațională (agenție, direcție

etc.) în scopul atribuirii unei funcții specifice în numele guvernului central.
Descentralizarea (cu sensul de transfer total al atribuțiilor) este recunoscută ca având sensul cel mai larg
al descentralizării, referindu-se la faptul că autoritatea, responsabilitățile, managementul resurselor,
revine unei autorități publice locale autonome, în principiu independentă față de structura centrală.

Uneori, deconcentrarea administrativă (a serviciilor publice) poate fi asemuită cu descentralizarea,

uneori ele fiind chiar confundate. Abordată ca proces, deconcentrarea presupune că unele sarcini
publice, anterior îndeplinite la nivelul palierului central de guvernare, se deplasează spre nivelul local.
Deosebirea esenţială însă faţă de descentralizarea administraţiei publice, este aceea că, în plan
teritorial, aceste servicii vor fi puse în practică prin intermediul unor autorităţi sau servicii publice
ierarhic subordonate autorităţilor publice centrale. În relaţia dintre cele două categorii de autorităţi şi
servicii publice, principiul de bază este cel al ierarhiei, ceea ce presupune că deciziile luate în teritoriu
sunt limitate de cadrul creat de autoritatea centrală şi supuse controlului direct al acesteia.

Descentralizarea fiscală constă în a delega colectivităților locale capacitatea de a putea impune și colecta
taxe și impozite locale, de a gestiona resursele financiare publice de nivel local, respectiv de a furniza
bunuri și/sau utilități publice. Literatura de specialitate argumentează impactul favorabil al
descentralizării fiscale prin îmbunătățirea capacității de colectare a resurselor în plan local, regăsindu-se
totodată și o mai bună utilizare a acestora prin furnizarea de utilități publice cu o eficiență mai ridicată,
în acord cu nevoile cetățenilor. În acest context, se admite și o mai mare disponibilității din partea
cetățenilor de a suporta/plăti impozitele și taxele aferente, întrucât beneficiază în mod direct de
utilitățile furnizate de către autoritățile locale. Ca rezultat, crește eficiența constituirii și utilizării
resurselor financiare publice de nivel local, reducându-se, totodată, și costurile mobilizării acestora.

Există mai multe forme în ceea ce privește manifestarea relațiilor interguvernamentale, literatura de
specialitate identificând drept principale modele de guvernare: dependența, separarea, cooperarea și
competiția (***, Distribution of Competences[…], p.21,).

Dependența presupune că entitățile de guvernare situate din punct de vedere administrativ (teritorial)
la un nivel ”inferior”, de exemplu local, sunt dependente de entitățile aflate la un nivel ”superior”, cum
ar fi cel regional, central, național. Asemenea entități de tip local au o autonomie, competențe și putere
administrativă redusă, nivelul central ”superior” controlând alocarea resurselor financiare, adoptarea de
noi impozite și taxe, deținând totodataă controlul legal al resurselor.

Separarea. Conform acestui model de guvernare interdependențele între diferitele nivele

interguvernamentale se bazează pe independență mutuală, existând o separare strictă a competențelor
prin Constituție și legi. Un asemenea sistem se axează, totodată, pe ”principiul non-interferenței”,
fiecare nivel guvernamental având competențe proprii stricte ce nu se intercondiționează cu cele ale
altor entități.

Cooperarea. Conform acestui model de guvernare entitățile de tip local (federal), respectiv statal
(central) cooperează în vederea soluționării problemelor, prin politici comune. Competențele sunt
împărțite la nivel de stat sau federal, nivelul statal fiind direct implicat în luarea deciziilor de tip federal.
Chiar dacă, în principiu, funcțiile atribuite la diversele nivele guvernamentale sunt diferite, acestea nu
sunt strict separate, cum era cazul anterior (modelul specific ”separării”). Politicile sunt implementate și
beneficiază de suport la diverse niveluri (inter)guvernamentale. Negocierea si codecizia sunt elementele
fundamentale ale modelului cooperativ.

Competiția. Acest model se caracterizează prin existența concurenței (competiției) între diversele nivele
interguvernamentale în vederea atragerii de resurse. Se argumentează în literatura de specialitate că
”intruziunea guvernamentală în economie este cu atât mai redusă, ceteris paribus, cu cât impozitele și
cheltuielile sunt mai descentralizate” (Brennan & Buchanan, 1980). Pe acest fundament, se consideră că
manifestarea competiției interguvernamentale poate îmbunătăți funcția alocativă în cel puțin două
moduri: ”forțează” guvernanții să devină mai eficienți furnizând utilități publice calitative la costuri mai
reduse, respectiv să devină mai responsabili în acord cu doleanțele cetățenilor. O satisfacție cât mai
ridicată a cetățeanului s-ar realiza în contextul în care, în baza competiției, sectorul public ar oferi
”pachete” de diverse utilități la prețuri diferite, astfel încât, asemenea sectorului privat, consumatorul să
aleagă varianta pe care o consideră mai avantajoasă în raport cu necesitățile sale.

În practică, formele de descentralizare și relațiile interguvernamentale sunt componente constitutive ale

diferitelor tipuri de sisteme guvernamentale. Din punctul de vedere "constituțional", se disting trei
sisteme guvernamentale diferite: sistemele confederate, federale și unitare.

Cu toate acestea, după cum a subliniat Oates (1972), în funcție de gradul de descentralizare, există o
multitudine de posibile sisteme guvernamentale între cazurile extreme ale statului unitar și o colecție de
state complet independente. Potrivit lui Oates, în practică, sistemele guvernelor diferă mult în ceea ce
privește împărțirea puterilor în raport cu tipul de sistem ”teoretic”adoptat (Dafflon,2008). Astfel, o
confederație este un sistem care asociază diferite state-membre. Fiecare dintre ele își păstrează
suveranitatea. Acest sistem este menționat doar pentru memorie și nu va fi dezvoltat în ceea ce
urmează, deoarece nu se aplică în UE-27.

Un stat federal poate fi abordate drept un "sistem autonom și comun de guvernare, ales voluntar"
(Kincaid, 2002), în care atât guvernul central cât și autoritățile locale au propriile competențe legislative
și administrative și care sunt exercitate separat. Independența fiecărui nivel de guvernare este asigurată
de constituție. În acest cadru, statele federale se caracterizează printr-o diviziune constituțională a
puterii între centru și unitățile constituente, care nu pot fi schimbate în mod unilateral.

Germania, Austria și Belgia sunt cele mai reprezentative exemple de state federale din Europa. În
Germania, landurile sunt principalele entități regionale, acestea nefiind autorități locale în sens juridic,
dar au suveranitate internă, propria lor constituție și instituții și ”împart” suveranitatea statului cu statul
federal. În Germania, dreptul de autoguvernare locală este apărat în constituție și în legea
fundamentală. Drept urmare, deși municipalitățile se bucură de aceeași stare juridică și de autonomia
administrativă, există o mare diversitate a statutului lor în funcție de Länder. Ca și în Germania, în
Austria repartizarea competențelor respectă principiul subsidiarității. Bundesländer sunt principalele
entități de nivel sub-federal (federat) care posedă anumite atribute ale suveranității. Belgia a fost
anterior un stat unitar tradițional care, între 1970 și 1993, a fost treptat transformat într-un stat federal
complex. În Belgia există șase entități federalizate, trei regiuni și trei comunități ale căror teritorii și
anumite competențe se suprapun.
Descentralizarea a avut loc în aproape toate statele membre ale UE în ultimii 40 de ani. Cu toate
acestea, traiectoriile diferitelor țări și viteza de evoluție a procesului diferă, reflectând diferențele dintre
caracteristicile țării, condițiile economice și istoria printre alți factori.

În mai multe state membre ale UE15, descentralizarea datează de la sfârșitul anilor 1970 - începutul
anilor 1980, când primele acte legislative majore în acest sens au fost puse în aplicare și au continuat și
mai mult în următorul deceniu, cu modificări ale Constituției din 1978 în Spania, În 1982 și 1983; În
Belgia în 1988, în Italia în 1990 și așa mai departe. Procesul de descentralizare a fost continuat în
următoarele decenii.

Aceste reforme inițiale au stat la baza Cartei Europene a Autonomiei Locale, adoptată în 1985, care a
intrat în vigoare în 1988 și care a devenit o referință pentru noile democrații est-europene și centrale
care se aflau în curs de implementare a propriilor reforme de descentralizare .

În timp ce cel de-al doilea val de descentralizare lansat în anii 1990 a vizat îndeosebi țările din Europa
Centrală și de Est, în mai multe state membre UE.

Printre care federalizarea în Belgia în 1993, crearea departamentelor din Grecia în 1994, reforma
"Bassanini" din Italia în 1997 și actele de devoluție în Marea Britanie în 1998.

Aceste tendințe au continuat în anii 2000. Guvernele din mai multe țări europene, în special din UE12,
fie inițiază descentralizarea, cum ar fi Bulgaria și România, fie descentralizează pur și simplu prin
instituirea unui nivel regional de guvernare, cum ar fi Slovacia și Republica Cehă. În UE15, unele țări au
făcut un pas înainte în procesul de descentralizare prin transferul noilor responsabilități, precum în
Franța (Actul II al procesului de descentralizare), Spania (reforma comunităților autonome), Italia
(reforma constituțională) și Germania ( Reformarea federalismului). În alte țări, reformele puse în
aplicare au vizat consolidarea și / sau modernizarea sistemului existent, cum ar fi în Portugalia, Irlanda,
Finlanda, statele baltice și Polonia. În unele țări, reformele au dus la schimbări instituționale
semnificative, cum ar fi Belgia (2001, acordul Lambermont) sau Danemarca (2007).

Deși nu există nici o îndoială că procesele de descentralizare și regionalizare continuă în prezent, există
diferențe în ceea ce privește abordarea, ritmul și conținutul. În timp ce regionalizarea pare a fi o
prioritate în unele state unitare, în special în nordul Europei, chiar dacă numai în mod experimental,
pare să fie în staționare în alte țări.

În țările nordice, se ia în considerare posibilitatea creării de regiuni sau regiuni care au fost create
recent. În Danemarca, prin urmare, în 2007 au fost înființate cinci regiuni în locul a 13 județe. În Suedia
și Finlanda, regiuni au fost create experimental în anumite părți ale țării. Cu toate acestea, în niciunul
dintre aceste cazuri nu au fost acordate competențe fiscale regiunilor. Și în Grecia, crearea regiunilor
pare să fie din nou pe ordinea de zi.

Pe de altă parte, există unele țări europene în care regionalizarea sa oprit în mare parte. Acesta este
cazul în Portugalia, unde au fost create regiuni administrative în anii 1990, dar nu au fost transformate în
regiuni politice ca urmare a referendumului din 1999. Procesul de descentralizare a încetat, de
asemenea, în Marea Britanie. După transferarea puterilor către Țara Galilor și Scoția, au fost create
Agenții pentru Dezvoltare Regională, dar nu mai există planuri de a înființa Adunări Regionale cu puteri
politice. De remarcat, de asemenea, că, în unele țări europene, a existat o tendință de reformare a
mecanismelor de egalizare în ceea ce privește transferurile fiscale, în sensul reducerii volumului de
fonduri redistribuite. Acesta este în special cazul în Italia, dar într-o măsură mai mică și în Spania, Belgia
și Germania.