Sindromul dureros miofascial – cauze,

simptome, diagnostic, tratament

Sindromul dureros miofascial, cunoscut și sub denumirea de durerea miofascială cronică, este

o condiție caracterizată de durere cronică cauzată de multiple puncte musculare dureroase
declanșatoare și constricții fasciale. Un factor declanșator miofascial clasic cuprinde:
sensibilitate într-un punct, reproducerea durerii la palparea punctului dureros, pseudo-slăbiciune
la palparea mușchiului implicat, durere iradiată și limitarea mobilității la aproximativ 5 secunde
de presiune susținută în punctul dureros.

Durerea miofascială poate apărea în zone diferite, izolate ale corpului. Deoarece orice mușchi
sau fascie pot fi afectate, sindromul poate cauza o varietate de simptome localizate. Durerea
musculară este permanentă, sub formă de crampă profundă. În funcție de caz și localizare,
intensitatea poate varia de la ușor disconfort până la criză dureroasă. Nodulii musculari pot fi
vizibili sau palpați subcutanat. Durerea nu se remite spontan, chiar și după adoptarea măsurilor
conservatoare de prim ajutor, cum este aplicarea de gheață, căldură locală și repaus.

Sindromul dureros miofascial și fibromialgia prezintă unele simptome comune, cum este
hiperiritabilitatea, dar cele două condiții sunt distincte. Totuși, un pacient poate suferi de
sindromul dureros miofascial și fibromialgie simultan. În fibromialgie, durerea cronică și
hiperiritabilitatea sunt pervazive. În timp ce sindromul dureros miofascial poate afecta multiple
părți ale corpului, este limitat totuși la puncte dureroase declanșatoare și puncte dureroase
iradiate.

Cauze și factori de risc pentru sindromul dureros miofascial

Cauza durerii miofasciale nu este bine înțeleasă. Cercetările în domeniu susțin prezența unor
plăci motorii disfuncționale în zonele punctelor trigger care se proiectează în neuronii senzitivi
ai cornului dorsal medular. Câțiva factori contribuie la durerea miofascială: 
  Stresul anormal asupra mușchilor, discrepanțele dintre lungimea picioarelor sau asimetria
scheletică sunt considerate cauzele frecvente ale sindromului dureros miofascial.
 Anemia și nivelele scăzute ale calciului, potasiului, fierului și a vitaminelor C, B1, B6 și
B12 sunt încriminate. 
 Infecțiile cronice și deprivarea de somn au fost citate drept factori cauzatori, precum și
radiculopatia, bolile viscerale și depresia.
 Hipotiroidismul, hiperuricemia și hipoglicemia au fost de asemenea implicate în durerea
miofascială. Alte cauze cuprind: leziunile discurilor intervertebrale, oboseala generală,
mișcările repetitive, infarctul miocardic, gastritele și absența mișcării. Patogeneza are
probabil un mecanism central cu manifestări clinice periferice.

Stresul, alimentația, lipsa de mișcare, greutatea în exces sunt câteva cauze ale sănătății
noastre precare în general și.a durerilor musculare în special. Dar acești factori sunt cunoscuți de
toată lumea. Principala și cea mai frecventă cauză a apariției sindromului miofascial este
dezechilibrul muscular și este generat de o supraîncărcare musculară cronică. 

Se consideră că dezechilibrul muscular este cauzat de o dereglare a funcției mușchilor

antagoniști – flexori și extensori, anteriori și posteriori, superficiali și profunzi. Dar, de fapt,
dezechilibrele musculare sunt provocate de către afectarea echilibrului între musculatura fazică și
tonică. 

După funcțiile pe care le îndeplinesc, mușchii corpului sunt împărțiți în două grupe. Unii
efectuează mișcarea și poartă denumirea de mușchi fazici, dinamici. Alții mențin poziția,
contracarând forța gravitațională. Acești mușchi sunt numiți posturali sau tonici. În timpul
mișcării sunt implicate toate grupele musculare. Atunci când o persoană stă jos, funcționează
doar mușchii tonici, iar cei fazici sunt în mare măsură inactivi. 

Semne și simptome sindromul dureros miofascial

Sindromul miofascial dureros este extrem de comun, aproximativ oricine dezvoltând un punct
dureros declanșator la un moment din viață. Condiția este distribuită egal între bărbați și femei.
Punctele trigger dureroase miofasciale pot fi descoperite la persoanele de toate vârstele, chiar și
la copii. Riscul de a dezvolta boala crește odată cu vârsta și nivelul de activitate. Persoanele
sedentare sunt mai predispuse la dezvoltarea bolii active decât indivizii care fac efort fizic
riguros zilnic.

Pacienții cu sindromul dureros miofascial acuză crampe musculare regionale și durere slab
localizată în mușchi și articulații. Mai pot de asemenea raporta tulburări senzoriale, cum sunt
paresteziile. Tipul de durere resimțit este caracteristic mușchiului implicat. Un debut acut poate
apărea după un eveniment specific sau o traumă (o mișcare rapidă anormală), în timp ce
durerea cronică poate apărea după adoptarea unei posturi deficitare sau a suprasolicitării
musculare.

Pacienții pot relata tulburări ale somnului. Persoanele cu durere miofascială cervicală sau
periscapulară, și nu numai, pot găsi dificil o poziție confortabilă de somn.
Localizarea punctelor dureroase declanșatoare este cel mai important pas în examinarea fizică a
pacientului. Acestea tind să apară în localizări caracteristice, în mușchi individuali.
Recunoașterea sindromului este dificilă și necesită o cunoaștere bună a anatomiei corpului.
Punctele dureroase declanșatoare pot fi identificate prin durere produsă la palparea digitală
(aplicarea de presiune cu unul până la trei degete și policele).

Sindromul miofascial al coloanei vertebrale lombosacrale

Dacă există un sindrom miofascial al regiunii lombare și al sacrului, cauza este adesea a
încărcării dinamice excesive (de exemplu, ridicarea greutății) și prelungirea stresului static
(muncă lungă la calculator, condus). În plus, factorii cauzali pot fi herniile de disc, osteomielita,
bolile sistemului digestiv, tumorile canceroase cu metastaze în această zonă.

Sindromul miofascial al coloanei vertebrale cervicale

Sindromul cervical miofascial se caracterizează prin formarea de puncte de declanșare în mușchii
gâtului de-a lungul coloanei vertebrale și de-a lungul marginii trapezului localizat în zona
posterioară a gâtului și în partea superioară a spatelui. În acest caz, pot apărea spasme în partea
occipitală și zona orbitală a capului, iar odată cu progresia patologiei, se adaugă tulburări
vegetative.

Sindromul toracic miofascial

Odată cu apariția focarelor dureroase în țesuturile musculare ale toracelui anterior, în micul
mușchi pectoral, poate fi diagnosticat sindromul coloanei vertebrale miofascial în regiunea
toracică. Poate fi cauzată atât de bolile coloanei vertebrale localizate în această zonă, cât și de
bolile organelor cavității toracice, incluzând dureri subclavice care radiază în umeri și mâini.

Sindromul facial miofascial

Când se detectează sindromul de durere facială miofascială, punctele de declanșare pot fi găsite
în zona mușchilor de mestecat, în țesuturile musculare ale regiunii articulare
temporomandibulare, în procesele pterygoide ale osului sferoid. Disfuncțiile musculare în acest
caz sunt adesea cauzate de obiceiurile de comportament dăunătoare existente pe termen lung:
susținerea palmelor sub bărbie, prinderea maxilarului în situații stresante, extinderea maxilarului
inferior spre lateral sau înainte.

Sindromul pelvian miofascial

La femei, există adesea un sindrom de paliaj miofascial cu posibile deteriorări ale mușchilor
următori: obturarea interioară în formă de pară, obturarea internă a musculaturii, ridicarea
musculaturii anusului, musculaturii superficiale perineale. Cauzele pot fi diferite leziuni ale
regiunii pelvine, curbura coloanei vertebrale, diferite lungimi ale extremităților inferioare,
hipotermie, purtarea de haine strânse.
Diagnostic pentru sindromul dureros miofascial
Nu există teste de laborator specifice care să confirme diagnosticul de sindrom dureros
miofascial, dar există factori predispozanți cum ar fi hipotiroidismul, hipoglicemia și deficitele
vitaminice. Testele specifice care pot fi de ajutor cuprind hemoleucograma completă, profilul
chimic al sângelui, VSH-ul și nivelul vitaminelor C, B1, B6, B12 și.a acidului folic. Un nivel
al tirotropinei poate fi sugestiv dacă elementele clinice ale bolii tiroidiene sunt prezente.

Termografia infraroșie sau cu cristal lichid arată flux sangvin crescut în punctele dureroase
declanșatoare musculare. Alte studii imagistice sunt utile doar pentru a exclude alte surse de
durere.

Electromiografia pentru examinarea punctelor dureroase arată activitate maximă de înalt voltaj
și spontană, considerată caracteristică dar nu patognomonică.

În diagnosticarea sindromului dureros miofascial, pot fi distinse patru tipuri de puncte dureroase:

 punctul dureros declanșator activ: o zonă de sensibilitate severă care este de obicei
localizată într-un mușchi scheletic și este asociată cu durere locală sau regională;
 punctul dureros declanșator latent: o zonă dormantă care se poate comporta ca un
punct dureros activ;
 punctul dureros declanșator secundar: un punct hiperiritabil într-un mușchi care
devine activ ca rezultat al unui punct declanșator și a suprasolicitării musculare într-un alt
mușchi;
 punctul miofascial satelit: un punct hiperiritabil într-un mușchi care devine activ
deoarece mușchiul este localizat în regiunea unui alt punct dureros declanșator.

Tratament pentru sindromul dureros miofascial

Când este localizat un punct dureros declanșator pacientul tipic sare de durere când se aplică
presiune locală. Presiunea aplicată trebuie să fie constantă, deoarece o presiune prea mare poate
determina durere la majoritatea indivizilor. Un algometru sau palpatometru de presiune pot fi
utilizate pentru a standardiza presiunea aplicată.

Prin palpare se mai pot localiza contracturi musculare sau zone îndurate. Palparea unui punct
dureros declanșator activ sau latent determină durere iradiată într-o zonă caracteristică pentru
fiecare mușchi. Tulburările senzoriale (parestezii, diestezii, sensibilitate cutanată localizată) pot
fi descrise în aceeași zonă unde iradiază durerea. Fenomenul autonom poate fi prezent
(transpirații, piloerecție, modificări ale temperaturii).

Fizioterapia și kinetoterapia sunt metode adjuvante, complementare de tratament, însă nu

trebuie considerate cele mai importante metode de recuperare. Kinetoterapia dorește să corecteze
scurtarea mușchilor prin exerciții de stretching, dezvoltare musculară și corectarea posturii
corporale greșite și a factorilor biomecanici. Aceste modalități sunt utile în diminuarea durerii,
permițând pacientului să participe la un program activ de exerciții. Alegerea modului și tipului
de acțiune la momentul potrivit permite obținerea unor rezultate bune.

 Ultrasunete sau ultrasonoforeză cu unguent 4-6 minute (acțiune simultană antialgică și

hiperemiantă prin efectul său termic și decontracturant)
 Crioterapie locală (masaj local cu gheață)
 LASER
 Parafină pe mușchiul gazdă al punctului trigger, la temperatura maxim tolerată, timp de
20-30 minute
 Electroterapie locală antialgică, decontracturantă, hiperemiantă, cu ajutorul curenților de
joasă frecvență (tens, diadinamici, galvanic, trabert) sau de medie frecvenţă (curenţi
interferențiali)
 Masaj local clasic tonifiant și masaj deep tissue

Acupunctura este o modalitate bună de a relaxa mușchii și de a îmbunătăți transportul la nivelul

fasciei.

Terapia ocupațională

Presupune folosirea unor birouri și scaune ergonomice pentru adoptarea unor poziții corecte ale
corpului pentru perioadele lungi de lucru.

Terapia farmacologică

Medicația miorelaxantă și antiinflamatoarele nonsteroidiene pot fi utile alături de programele

speciale de exerciții fizice, mai rar în ca terapie unică. Toxina botulinică de tip A injectată în
punctele dureroase poate reduce contracția musculară prin inhibarea eliberării de acetilcolină la
joncțiunea neuromusculară, cu efect antinociceptiv.