Analiza comparativă a drepturilor suspectului și inculpatului încadrul

procesului penal
Inculpatul este partea în procesul penal împotriva căreia se exercită o acțiune în justiție,
fiind și în NCPP “persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală”; definiția era
asemănătoare și în Codul de procedură penală anterior. Dobândirea calității de inculpat și punerea
în mișcare a acțiunii penale au loc atunci când se constată că ,”există probe din care rezultă că o
persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute la art.
16, alin. (1).
Acest moment procesual intervine în faza urmăririi penale, când acțiunea penală este
pusă în mișcare de procuror, acesta fiind singurul organ de urmărire penală căruia legea îi rezervă
posibilitatea de a pune în mișcare acțiunea penală. Spre deosebire de inculpat care este o
veritabilă parte în procesul penal, suspectul este alături de persoana vătămată, doar un subiect
procesual principal, iar drepturile și obligațiile acestuia sunt în mare măsură cele prevăzute pentru
inculpat, însă numai în limitele pe care legea i le impune. Mai mult decât atât, deși în prezent
termenul de ”suspect” este frecvent întâlnit și în medii non-juridice, în procedura
penală ,”suspectul” și-a făcut apariția odată cu intrarea în vigoare a NCPP, în Codul de Procedura
penală anterior neexistând nicio dispoziție cu privire la acesta. Înainte de adoptarea Codului de
procedură penală actual un termen care definea însă persoana cercetată penal era acela de
“învinuit”. În acest sens, art. 229 CPP prevedea că “Persoana față de care se efectuează urmărirea
penală se numește învinuit cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală.”
Cronologic, are întâietate dobândirea calității de suspect, o persoană devenind suspect
când există probe din care să rezulte “ bănuiala rezonabilă” că “a săvârșit fapta pentru care s-a
început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art 16, alin. (1)”. Spre
deosebire de inculpat care primește acest “statut” doar prin ordonanța procurorului, calitatea de
suspect poate fi atribuită și de către poliția judiciară prin îndreptarea cercetărilor penale dinspre
faptă (“în rem”) spre o anumită persoană (“in personam”). Cu toate acestea, dispoziția organului
de cercetare penală poate fi cenzurată de procuror, organul de cercetare penală având obligația de
a înainta acestuia dosarul cauzei și de a prezenta măsura dispusă spre a fi confirmată. Este
important de menționat că și în cazul extinderii urmăririi penale sau schimbării încadrării juridice
a faptei “când urmărirea penală se efectuează față de o persoană, extinderea dispusă de organul
de cercetare penală se supune confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală ”.
Organele de cercetare penală pot, așadar, să extindă urmărirea penală chiar și când în
cauza se află un suspect, sub rezerva confirmării procurorului care supraveghează urmărirea
penală, fără a putea însă extinde acțiunea penală cu privire la aspecte noi (această facultate
revenindu-i exclusiv procurorului).Aducerea în discuție a extinderii urmăririi penale și a
schimbării încadrării juridice în faza urmăririi penale are relevanță în raport cu drepturile
suspectului și inculpatului sub aspectul declarării ca neconstituțională a uneia dintre prevederile
art. 311 NCPP. Prin Decizia nr. 90/2017, Curtea Constituțională a admis excepția de
neconstituționalitate referitoare la “excluderea obligației informării suspectului sau inculpatului
despre schimbarea încadrării juridice a faptei”, întrucât prin această trunchiere a obligației de
informare din sarcina organului de urmărire penală sunt încălcate principii constituționale
fundamentale precum dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil (art. 21, alin. (3)
Constituția României). Mai mult decât atât, articolul în cauză contravenea și Conveției pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în privința dreptului de informare
datorat acuzatului . Formularea criticată sub aspectul constituționalității este atașată în cele ce
urmează: Art. 311, alin. (3) NCPP –Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice
„Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este
obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.”
În prezent, în urma declarării sale ca neconstituțională, dispoziția prevăzută în art 311,
alin. (3) NCPP statuează că organul judiciar are obligația informării supectului nu doar în ipoteza
în care urmărirea penală s-a extins (aspect care era prevăzut și înainte), ci și în cazul în care
faptei i se dă o altă încadrare juridică

Bibliografie :
- A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, Drept procesual penal, Ediţia a II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 3.
- Constituţia României, republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
- Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M. Of. nr. 827 din 13
septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.
- I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediţia a II-a. În
lumina noului Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 14
- I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1977, p. 3.