Curs Evaluare PDF

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE GEOGRAFIE, TURISM ŞI SPORT

DEPARTAMENTUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ, SPORT ŞI KINETOTERAPIE
TARCĂU EMILIAN
CHIRIAC MIRCEA ADRIAN
MĂSURARE ŞI EVALUARE ÎN KINETOTERAPIE -

NOTE DE CURS

ISBN - 978 - 606 - 10 - 1722 - 5
MĂSURARE ŞI EVALUARE ÎN KINETOTERAPIE - NOTE DE CURS

FACULTATEA DE GEOGRAFIE, TURISM ŞI SPORT
DEPARTAMENTUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ, SPORT ŞI KINETOTERAPIE
TARCĂU EMILIAN
CHIRIAC MIRCEA ADRIAN
ORADEA
2015
2
CUPRINS
EVALUAREA – DEFINIŢII, CONCEPTE, NOŢIUNI GENERALE...........................................5
1.1. Generalităţi.......................................................................................................................5
1.2. Scala de evaluare şi etapele evaluării ................................................................................6
2.1. Condiţii necesare realizării măsurătorilor antropometrice ..............................................10
2.2. Tipuri de măsurători antropometrice ...............................................................................10
EVALUAREA SOMATOSCOPICĂ............................................................................................17
3.1. Examenul somatoscopic ..................................................................................................19
3.1.1. Observaţia .....................................................................................................................19
3.1.2. Inspecţia ........................................................................................................................21
3.1.3. Palparea ........................................................................................................................23
3.1.4. Percuţia .........................................................................................................................23
3.1.5. Ascultaţia ......................................................................................................................23
3.1.6. Termometrizarea ...........................................................................................................23
3.1.7. Metodele obiective .......................................................................................................23
4.1. Deficienţe specifice coloanei vetebrale ...........................................................................28
4.2. Bazinul .............................................................................................................................30
4.3. Deficienţe specifice genunchiului .............................................................................30
4.4. Deficienţe specifice piciorului ..................................................................................31
4.5. Deficienţe specifice membrelor superioare ..............................................................32
EVALUAREA MOBILITĂŢII ARTICULARE ŞI A FLEXIBILITĂŢII ....................................33
5.1. Axele biomecanice ale articulaţiilor ................................................................................33
5.2. Modalităţi de apreciere a amplitudinii de mişcare ...........................................................33
5.3. Interpretarea rezultatelor goniometrizării ........................................................................34
5.4. Afectarea amplitudinilor articulare ..................................................................................38
EVALUAREA FORŢEI MUSCULARE ......................................................................................39
6.1. Generalităţi privind muşchiul ........................................................................................39
6.2. Structura musculară .........................................................................................................39
3
6.3. Generalităţi privind evaluarea musculară (bilanţul muscular) ........................................40

6.4. Scala de evaluare manuală a forţei musculare .................................................................42
EVALUAREA MERSULUI..........................................................................................................44
7.1. Generalităţi ......................................................................................................................44
7.2. Fazele mersului ................................................................................................................45
7.3. Mersul normal şi perturbările fazelor de mers.................................................................46
7.4. Tipuri de mers patologic ..................................................................................................49
7.5. Teste de evaluare a mersului ...........................................................................................50
EVALUAREA PREHENSIUNII...................................................................................................52
8.1. Generalităţi ......................................................................................................................52
8.2 Test de evaluare a opozabilităţii .......................................................................................54
EVALUAREA SENSIBILITĂŢII .................................................................................................56
9.1. Generalităţi ......................................................................................................................56
9.2. Evaluarea sensibilităţii superficiale .................................................................................61
9.3. Evaluarea sensibilităţii profunde ..................................................................................62
TESTE DE EFORT........................................................................................................................64
10.1. Suportul energetic necesar realizării exerciţiilor fizice .................................................66
10.2. Clasificarea probelor de efort ........................................................................................66
10.3. Câteva teste de efort ......................................................................................................67
EVALUAREA CLINICO-FUNCŢIONALĂ A APARATULUI RESPIRATOR ........................77
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................80
4
CAPITOLUL I
EVALUAREA – DEFINIŢII, CONCEPTE, NOŢIUNI GENERALE
1.1. Generalităţi
În kinetoterapie, evaluarea reprezintă o operaţiune de bază, ea efectuându-se în cel puţin
două momente (la internare sau prezentarea la cabinet şi la externare sau terminarea programului
de recuperare), la care se adaugă, pentru o mai bună monitorizare şi o îmbunătăţire a
programului de recuperare, încă una sau mai multe evaluări intermediare (în funcţie şi de
diagnostic şi perioada de recuperare).
După Tudor Zbenghe, evaluarea reprezintă „primul şi ultimul act al medicului şi
kinetoterapeutului în procesul asistenţei de recuperare funcţională. Iniţial evaluarea este
necesară pentru aprecierea deficitului ce urmează a fi recuperat şi a restantului funcţional pe
care se bazează capacităţile şi activităţile pacientului, iar în final evaluarea apreciază rezultatele
obţinute prin aplicarea programului de recuperare şi concluzionează asupra măsurilor care se mai
impun eventual în continuare”. (12)
După Derek Rowntree, “evaluarea reprezintă un proces în care terapeutul identifică
în termeni proprii priorităţile individuale privind procesul de recuperare şi permit stabilirea unui
plan de lucru”. (8)
Citându-l pe A. Dragnea, Mariana Cordun spune în ”Kinetologie medicală” că, evaluarea
oferă “jalonare şi posibilităţi de control prin compararea planului de recuperare cu rezultatele
obţinute”, pentru ca pe această bază să se poată întreprinde corectări, reorientări şi restructurări ale
sistemului evaluat”. (4)
Ceea ce trebuie reţinut (indiferent de definiţiile evaluării) este faptul că nici o evaluare
care implică intervenţia omului nu poate fi în totalitate obiectivă. Totuşi, pentru a scădea
“doza” de subiectivism şi pentru a obiectiva cât mai mult evaluarea, este necesară o colaborare
cât mai bună a echipei multidisciplinare care trebuie să asigure succesul recuperării, iar
kinetoterapeutul trebuie să ia în considerare următoarele:
 să fie bine informat în ceea ce priveşte schema de evaluare;
 să fie bine antrenat în manevrele de evaluare şi bun cunoscător al anatomiei,
fiziologiei, fiziopatologiei, psihologiei, etc.;
 să prezinte abilitate şi mijloacele necesare în vederea obţinerii unor date relevante;
5
 să prezinte capacitate de analiză şi interpretare a rezultatelor în mod corect, aceasta

depinzând de:
- cunoştinţele teoretice ale terapeutului;
- modul de aplicare practică a tehnicilor de evaluare;
- capacitatea de a aplica rezultatele obţinute în funcţie de particularităţile sau
circumstanţele individuale. (8)
Evaluarea poate fi:
Descriptivă: stabileşte observarea obiectivă a persoanei, în prezent, de obicei prin
comparare cu o normă, o scală sau un standard.
Evaluativă: notează modificări ale individului in timp.
Predictivă: deşi se bazează pe probabilităţi, face o specificare despre cum se va prezenta
pacientul într-o situaţie dată cândva in viitor.
O altă clasificare a evaluării arată că aceasta poate fi:
Informală: observaţii descriptive sau evaluative făcute în alte situaţii cu care vine în
contact pacientul şi care sunt notate de terapeut ca fiind semnificative. Constau în culegerea directă
unor date despre subiecţi pe baza unor teste scrise, a unor activităţi pe care trebuie să le realizeze
subiectul sau a unor întrebări referitoare la anumite aspecte ale vieţii acestora.
Formală: ce se desfăşoară în circumstanţe predeterminate, cu un scop precis, şi
înregistrată într-o maniere precisă şi structurată. Ele sunt orientate spre o anumită disfuncţie, iar
valorile obţinute se compară cu cele standard pentru deficitul respectiv, valori care se găsesc în
diferite tabele. Aceste aprecieri pot fi descriptive, evaluative sau predictive.
1.2. Scala de evaluare şi etapele evaluării

Pentru realizarea evaluării, testatorul (kinetoterapeutul) trebuie să aibă la îndemână o
serie de instrumente pentru a putea măsura şi a înregistra valorile obţinute, acestea fiind denumite
scale de evaluare (sau apreciere). Scalele de evaluare, pentru a putea fi standardizate trebuie să
îndeplinească 3 condiţii:
1. validitate, adică să măsoare exact acel element care îşi propune să-l evalueze, iar rezultatul
să poată fi eventual comparat cu valori standard existente;
2. reproductibilitate, adică aplicarea aceleiaşi scale de alţi testatori la acelaşi individ să dea
aceleaşi rezultate, sau aplicată la indivizi cu procese asemănătoare, să dea rezultate
apropiate;
6
3. sensibilitate, adică să fie capabilă să înregistreze schimbările apărute în elementul măsurat

şi să poată cuantifica aceste schimbări (pozitive sau negative). (12)
Etapele evaluării după Tudor Zbenghe sunt următoarele:
1. Triajul (screeningul) - reprezintă primul contact cu “cazul” şi nu neaparat cu
pacientul. Se poate face pe baza documentelor primite de la pacient (bilet de trimitere, fişă
medicală, foaie de observaţie, analize etc.) sau a informaţiilor prezentate de aparţinători.
Are rolul de a ne da informaţii cu privire la necesitatea începerii programului de
kinetoterapie sau trimiterea pacientului spre alte servicii sau unităţi medicale.
2.Interviul iniţial - reprezintă un prim contact cu pacientul, interviu la care se
asociază, observaţia globală asupra pacientului, precum şi “testele simple", rapid orientative
(mers, mişcarea unui segment, poziţie, coordonare, pronunţarea cuvintelor, dispnee etc.). Pe
lângă acestea, la interviu se mai urmăreşte obţinerea de date asupra capacitaţii de înţelegere a
bolnavului, asupra interesului acestuia pentru propria sănătate, a nevoilor bolnavului.
3. Informaţiile subiective (anamneza) – se iau date referitoare la simptomatologie,
istoricul bolii, dacă s-au efectuat tratamente şi în ce au constat. De asemenea sunt înregistrate în
fişa individual a pacientului date generale despre acesta referitoare la familie, profesie,
antecedente, etc.
4. Informaţiile obiective – reprezintă datele care vor fi consemnate în fişele de
observaţie pe baza examenului clinic şi paraclinic. Aceste date stau apoi la baza stabilirii
obiectivelor recuperării.
Această etapă are 3 componente:
 Examenul clinic general pe aparate şi sisteme;
 Examenul clinic special de evaluare a deficitelor. În acest context se plasează
toate testările punctuale pentru aprecierea fiecărui deficit în parte (mobilitate
articulară, forţă şi rezistenţă musculară, postură, coordonare şi echilibru,
sensibilitate, capacitate de efort, inteligenţă, atenţie, cogniţie etc.);
 paraclinice complementare (radiografii, ECG, EMG, teste
respiratorii, ecografie, analize biologice etc.) în funcţie de nevoile
precizării diagnosticului de boală şi/sau deficit funcţional.
5. Analiza datelor – datele culese în urma informaţiilor subiective şi a celor obiective
stau la baza următoarelor operaţiuni în succesiunea lor logică:
7
 stabilirea diagnosticelor (de boală, cel funcţional şi al capacităţii de muncă);

 precizarea codificării infirmităţii, incapacităţii şi handicapului;
 aprecierea restantului funcţional;
 aprecierea sincerităţii pacientului;
 aprecierea evoluţiei deficitului;
 aprecierea obiectivelor programului de recuperare;
 aprecierea necesităţilor de ortezare-protezare.
6. Concluzii lucrative - care încheie lungul proces al evaluărilor şi care se referă la:
 stabilirea listei cu problemele pacientului, care fac obiectul recuperării (respectiv
al programului kinetoterapeutic);
 defalcarea acestor probleme în majore şi minore şi pe priorităţi;
 determinarea problemelor rezolvabile cu ajutorul medicinii fizice (respectiv
al kinetoterapiei) sau/şi prin metodele altor specialităţi.(13)
Aceasta reprezintă faza de evaluare iniţială a pacientului, urmând ca pe baza
diagnosticelor clinice şi a celor funcţionale să se stabilească (faza a 2-a):
 obiectivele programului de recuperare (generale şi specifice, pe termen scurt
şi pe termen lung);
 mijloacele fizicale şi kinetice cele mai potrivite pentru realizarea
obiectivelor (în funcţie şi de materialele de care se dispune);
 indicaţiile şi contraindicaţiile de care pacientul trebuie să ţină cont pe
parcursul recuperării;
 duratele aproximative ale etapelor şi momentelor de reevaluare;
 dorinţele vocaţionale (profesionale) ale pacientului;
 momentul aproximativ când se va face “descărcarea” de responsabilitate, adică
când se încheie relaţia medic-bolnav sau kinetoterapeut-bolnav.
Faza a treia este reprezentată de aplicarea programului de recuperare, adică de tratament
propriu-zis, aşa cum a fost el preconizat în plan.
Faza a patra, a reevaluării, care fusese deja fixată de la început în program, are ca
scop:
 stabilirea eficienţei programului aplicat;
 realizarea unor corecturi ale programului în funcţie de observaţiile
8
înregistrate în timpul execuţiei lui;

 eliminarea unor obiective care practic nu pot fi atinse sau care au dispărut;
 adăugarea unor noi obiective care s-au evidenţiat sau adăugarea unor noi metode,
tehnici, mijloace terapeutice.
9
CAPITOLUL II
ANTROPOMETRIA - GENERALITĂŢI, TIPURI DE MĂSURĂTORI
Cuvântul antropometrie provine din grecescul anthropos, „om” şi metron, „măsură” şi

înseamnă “metodă de studiu constând în măsurarea diferitelor părţi ale corpului omenesc şi a
raportului dintre acestea” (16) Pe baza acestor măsurători putem afla date referitoare la creşterea,
dezvoltarea şi proporţionalitate diferitelor sesgmente ale corpului.
2.1. Condiţii necesare realizării măsurătorilor antropometrice

 Subiectul trebuie să fie îmbrăcat cât mai lejer (costum de baie sau şort) pentru a
putea identifica cât mai uşor reperele anatomice necesare măsurării;
 Camera în care se desfăşoară procesul de măsurare să fie bine aerisită, cu o
temperatură de 22-24°C, departe de sursele de poluare fonică;
 Lumina trebuie să vină din spate pentru a avea o vizibilitate optimă asupra
reperelor;
 Măsurătorile se efectuează periodic, pentru a aprecia evoluţia lor în dinamică;
 Pe întreaga perioadă de monitorizare a subiectului, la fiecare evaluare se va
folosi aceeaţi metodă, tehnică, instrument sau aparat, pentru ca măsurătorile să
fie reproductibile, iar rezultatele să poată fi comparate şi interpretate prin
metode statistice şi matematice.
În ceea ce privesc instrumentele necesare măsurătorilor, acestea sunt simple (taliometru,
bandă metrică, compas, şubler, adipocentimetru, riglă, goniometru, etc.) sau sofisticate, acestea
din urmă realizând cu exactitate milimetrică măsurarea (ecografie tridimensională, RMN, etc).
2.2. Tipuri de măsurători antropometrice

În funcţie de planul în care se realizează şi după forma segmentelor corpului, măsurarea
se face pentru:
 Dimensiuni longitudinale:înălţime, bust, lungimea capului, gâtului, membrelor
inferioare şi/sau superioare în general sau pe segmente (coapsă, gambă, picior,
braţ, antebraţ şi palmă);
 Dimensiuni transversale: diametrul bitemporal, bizigomatic, anvergura,
diametrul biacromial, toracic, biepicondiliar (femural şi humeral), bistiloidian,
10
bicret, bispinal, bitrohanterian, bimaleolar, lăţimea palmei, cotului şi

piciorului);
 Dimensiuni sagitale: diametrul antero-posterior al capului, toracelui şi
sacro-pubian;
 Dimensiuni circulare (perimetre): perimjetrul capului, gâtului, toracelui,
abdomenului, braţului, antebraţului, şoldului, coapsei, genunchiului, gambei,
gleznei, taliei.
Alături de acestea se mai iau în considerare ca şi măsurători antropometrice greutatea
corporală, plicile cutanate şi compoziţia corporală. (5)
Dimensiuni longitudinale:
 Înălţimea - se măsoară între vertex (punctul cel mai înalt de pe craniu-vârful
capului) şi suprafaţa de sprijin cu ajutorul taliometrului; poziţia de testare -
ortostatism;
 Bustul - se măsoară cu ajutorul taliomatrului şi reprezintă distanţa între
vertex şi linia biischiatică aflată în această poziţie la nivelul suprafeţei de
sprijin; poziţia de testare - aşezat;
 Trunchiul - se măsoară cu ajutorul benzii metrice şi reprezintă distanţa de la
apofiza spinoasă C7 până la linia biischiadică aflată în această poziţie la nivelul
suprafeţei de sprijin; poziţia de testare - aşezat;
 Lungimea gâtului - se măsoară cu ajutorul riglei sau benzii metrice între menton
(punctul cel mai anterior al mandibulei) şi punctul suprasternal (pe linia
mediană a manubriului sternal - superior); poziţia de testare - aşezat;
 Lungimea membrului superior - distanţa între punctul acromial (extremitatea cea
mai laterală a apofizei acromiale a omoplatului)şi dactilion (punctul cel mai
distal al mediusului), se măsoară cu banda metrică; poziţia de testare este
poziţia anatomică sau zero - ortostatism, cu umărul rotat extern, antebraţul
supinat şi degetele extinse (stând, palma priveşte înainte);
 Lungimea braţului - se măsoară cu banda metrică între punctul acromial şi radial
(extremitatea cea mai laterală a capului radial); poziţia de testare - ortostatism
sau aşezat;
11
 Lungimea antebraţului - se măsoară cu banda metrică între punctul radial şi

stilion (punctul cel mai lateral al stiloidei - în acest caz radiale);poziţia de
testare - ortostatism sau aşezat;
 Lungimea palmei - se măsoară cu banda metrică între mijlocul liniei care uneşte
cele 2 stilioane (radial şi cubital) şi dactilion;;poziţia de testare - ortostatism sau
aşezat;
 Lungimea membrului inferior - se măsoară cu banda metrică între punctul
iliospinal (partea inferioară a spinei iliace antero-superioare) şi sfirion tibiale
(vârful distal al maleolei externe); poziţia de testare - ortostatism sau decubit
dorsal;
 Lungimea coapsei - se măsoară cu banda metrică între trohanterion (puntul cel
mai lateral al trohanterului mare) şi punctul tibial lateral (punctul supero-lateral
al epifizei tibiale); poziţia de testare - aşezat sau decubit dorsal;
 Lungimea gambei - se măsoară cu banda metrică între punctul tibial lateral şi
sfirion fibular (vârful maleolei externe); poziţia de testare - aşezat;
 Lungimea piciorului - se măsoară cu banda metrică între pterion (punctul
posterior al călcâiului din ortostatism cu greutatea egal repartizată) şi
acropodion (punctul cel mai distal al halucelui); poziţia de testare - ortostatism;
Dimensiuni transversale:
 Anvergura - se măsoară cu banda metrică între dactilioane; poziţia de testare -
ortostatism cu braţele abduse la 90°, coatele estinse, palmele privesc înainte (se
măsoară prin spatele subiectului);
 Lăţimea palmei - se măsoară cu rigla între punctele metacarpian radial şi ulnar
(punctele cele mai laterale ale capului metacarpianului I şi V); poziţia de testare
- aşezat, cot flectat la 90°, antebraţ supinat, degetele abduse;
 Lăţimea cotului (diametrul biepicondiliar humeral) - se măsoară cu compasul
între punctele epicondiliene humerale ale epifizei humerale distale (punctele
medial şi lateral cele mai proeminente ale epifizei distale humerale); poziţia de
testare - ortostatism sau aşezat cu braţul şi antebraţul flectate la 90°;
 Lăţimea piciorului - se măsoară cu compasul între punctele metatarsian tibial şi
fibular; poziţia de testare- aşezat;
12
 Diametrul bigonial - se măsoară cu compasul între puntele goniale (punctele

latero-inferioare ale mandibulei situate la nivelul unghiurilor mandibulei);
poziţia de testare - ortostatism sau aşezat;
 Diametrul bizigomatic - se măsoară cu compasul între punctele zigion (punctele
aflate inferior de fosa temporală, la nivelul arcadei zigomatice); poziţia de
testare - ortostatism sau aşezat;
 Diametrul bitemporal - se măsoară cu compasul între fosele temporale
(depresiune de pe faţa laterală a capului situată în continuarea artcadei
sprâncenoase);poziţia de testare - ortostatism sau aşezat;
 Diametrul biacromial - se măsoară cu compasul între punctele acromiale; poziţia
de testare - ortostatism sau aşezat (se măsoară prin spatele subiectului);
 Diametrul toracic transvers - se măsoară cu compasul, sub axilă la nivelul
coastei mai proeminete (coasta a-5-a), după o expiraţie normală; poziţia de
testare - ortostatism sau aşezat (se măsoară prin spatele subiectului);
 Diametrul bicret- se măsoară cu compasul între punctele cele mai laterale ale
crestelor iliace; poziţia de testare - ortostatism;
 Diametrul bispinal - se măsoară cu compasul între spinele iliace
antero-superioare; poziţia de testare - ortostatism;
 Diametrul bitrohanterian - se măsoară cu compasul între punctele trohanteriene;
poziţia de testare - ortostatism;
 Diametrul biepicondiliar femural - se măsoară cu compasul între epicondilii
lateral şi medial al femurului; poziţia de testare - aşezat, genunchiul în flexie de
90°;
 Diametrul bimaleolar - se măsoară cu compasul între maleolele femurală şi
tibială; poziţia de testare - aşezat;
 Diametrul bistiloidian - se măsoară cu compasul între punctele cele mai laterale
ale apofizelor stiloide ale radiusului şi ulnei; poziţia de testat - ortotstatism
sau aşezat, cot flectat la 90°, antebraţ în poziţie intermediară.
Dimensiuni antero-posterioare:
13
 Diametrul antero-posterior al capului - se măsoară cu compasul între glabelă

(punctul dintre arcadele sprâncenoase) şi protuberanţa occipitală externă;
poziţia de testat - ortostatism sau aşezat;
 Diametrul antero-posterior al toracelui - se măsoară cu compasul la nivelul
punctului mezosternal (mijlocul sternului) şi apofiza spinoasă vertebrală de la
acest nivel; poziţia de start - ortostatism sau aşezat;
 Diametrul sacro-pubian - se măsoară cu compasul între baza sacrului şi
marginea superioară a simfizei pubiene; poziţia de start - ortostatism.
Dimensiuni circulare (perimetre):
 Perimetrul capului - se măsoară cu banda metrică între protuberanţa occipitală
externă şi protuberanţa situată între sprâncene; poziţia de start - ortostatism sau
aşezat;
 Perimetrul toracelui - se măsoară cu banda metrică sub axilă, între partea distală
a vârfului omoplatului şi apendicele xifoid; poziţia de start - ortostatism cu
braţele uşor abduse. Perimetrul toracelui se măsoară în trei momente diferite:
 în repaus;
 în inspir;
 în expir.
 Perimetrul taliei - se măsoară cu banda metrică în apnee postexpiratorie în
porţiunea dintre ombilic şi ultima coastă; poziţia de start - ortostatism cu braţele
uşor abduse;
 Perimetrul braţului - se măsoară cu banda metrică la mijlocul braţului (jumătatea
distanţei dintre punctul acromial şi cel radial)în două situaţii diferite:
 cu braţul relaxat: poziţia de start - ortostatism sau aşezat;
 cu braţul încordat - poziţia de start - ortostatism sau aşezat, braţ flectat
la 45°, cot flectat la 90°, antebraţ supinat, pumn şi degete flectate;
 Perimetrul abdomenului - se măsoară cu banda metrică la nivelul ombilicului;
poziţia de start - ortostatism;
 Perimetrul articulaţiei pumnului - se măsoară cu banda metrică la nivelul
apofizelor stiloide radiale şi ulnare; poziţia de start - ortostatism sau aşezat, cot
flectat la 90°;
14
 Perimetrul şoldurilor (gluteal) - se măsoară cu banda metrică la nivelul punctului

gluteal (posterior) şi a simfizei pubiene (anterior); poziţia de start - ortostatism;
 Perimetrul coapsei - se măsoară cu banda metrică sub pliul fesier; poziţia de start
- ortostatism cu membrele inferioare uşor abduse şi greutatea corporală egal
distribuită;
 Perimetrul genunchiului - se măsoară cu banda metrică la jumătatea patelei;
poziţia de start - ortostatism cu membrele inferioare uşor abduse şi greutatea
corporală egal distribuită;
 Perimetrul gambei - se măsoară cu banda metrică la nivelul cel mai proeminent la
acesteia; poziţia de start - ortostatism cu membrele inferioare pe vârfuri, uşor
abduse şi greutatea corporală egal distribuită;
 Perimetrul gleznei - se măsoară cu banda metrică la nivelul maleloar; poziţia de
start - decubit dorsal, aşezat sau ortostatism cu membrele inferioare uşor abduse
şi greutatea corporală egal distribuită.
Între diferitele valori antropometrice există relaţii de proporţionalitate, care ne dau anumite
indicii despre armonia corporală. În continuare vor fi descrise o parte dintre acestea:
a) Relaţii între dimensiunile longitudinale şi înălţime:
 Relaţia dintre bust şi înălţime: poate fi calculată după următoarele formule:
 Indicele Adrian Ionescu: B-I/2 (cm) (unde B - lungime bustului şi I -
înălţimea). La femei are o valoare de 4-5 cm, iar la bărbaţi de 3-4 cm.
 Indicele Amar: B/I. La femei are o valoare de 0,54 cm, iar la bărbaţi de 0,52
cm.
 Relaţia între lungimea membrelor şi înălţime:
 Indicele de proporţionalitate a membrului superior (toracic): Lms x 100/ I
(%), (unde Lms - lungimea membrului superior şi I - înălţimea corpului).
La femei o valoare sub 42,5 înseamnă braţ scurt, între 42,5 – 44 – braţ
normal dezvoltat şi peste 44, braţ lung. La bărbaţi, sub 43 înseamnă braţ
scurt, între 43 - 45,5 - braţ normal dezvoltat şi peste 45, 5, braţ lung;
 Indicele de proporţionalitate a membrului inferior (pelvin): Lmi x 100/ I

(%), (unde Lmi - lungimea membrului inferior şi I - înălţimea corpului).
La femei o valoare sub 49,5 înseamnă membre inferioare scurte, între
15
49,5 – 51,5 – membre inferioare normal dezvoltate şi peste 51,5, membre

inferioare lungi. La bărbaţi, sub 51 înseamnă membre inferioare scurte,
între 51,5 - 52,5 - membre inferioare normal dezvoltate şi peste 52, 5,
membre inferioare lungi.(17)
b) Relaţii între dimensiuni transversale şi înălţime:
 Relaţia dintre anvergură şi înălţime: Anv x 100/I (%) (unde Anv - anvergura şi I
- înălţimea corpului). La femei anvergura este mai mică sau egală cu înălţimea,
în timp ce la bărbaţi, anvergura depăşeşte cu 3-4 cm înălţimea;
 Relaţia dintre diametrul biacromial şi înălţime: D.biacrom. X 100/I (%) (unde
D.biacr. - diametrul biacromia şi I - înălţimea corpului). La femei valoarea
este de 18-20%, iar la bărbaţi de 18-23%.
 Relaţia dintre perimetrul toracic transvers şi înălţime: D.transv. x 100/I (unde
D.transv. - diametrul toracic transvers şi I - înălţimea corpului). Se consideră
că sub 50, torace strâmt, între 50 – 55, torace mediu dezvoltat, iar peste 55,
torace larg.
c) Relaţii între dimensiuni sagitale şi înălţime:
 Relaţia dintre diametrul toracic antero-superior şi înălţime: D.antero-post. x 100/I
(%) (unde D.antero-post - diametrul antero-posterior şi I - înălţimea corpului).
d) Relaţii între perimetre şi înălţime:
 Relaţia dintre perimetrul toracic şi înălţime:
 Indicele Erisman: P.t. - I/2 (unde P.t. - perimetrul toracic şi I - înălţimea
corpului). Are valori negative la copii, se apropie de 0 la 16-18 ani şi
devine pozitiv, având valori de 3,8 la femei şi 5,8 la bărbaţi. Valorile
negative a acestui indice la adulţi se traduce prin torace insuficient
dezvoltat, în timp ce valorile pozitive peste limitele normale este
consecinţa unui exces de ţesut adipos la nivelul toracelui; (5)
 Proporţia dintre perimetrul toracic şi înălţimea corpului:P.t.(cm) x 100/I. Se
consideră valorile sub 50 - torace strâmt, între 50–55 - torace mediu
dezvoltat şi peste 55 - torace larg.
e) Alte relaţii de proporţionalitate:
16
 Proporţia dintre lăţimea umerilor şi înălţimea corpului: l x 100/I (unde l -

lăţimea umerilor şi I - înălţimea corpului). Se consideră la femei sub 21 - umeri
înguşti şi peste 22,5 - umeri largi, iar la bărbaţi, sub 22 , umeri înguşti şi peste
23 umeri largi;
 Indicele de proporţionalitate a trunchiului faţă de înălţimea corpului: L.t. x 100/I
(unde L.t. - lungimea trunchiuluişi I - înălţimea corpului). Se consideră la femei
sub 52,5 - trunchi scurt şi peste 53 - trunchi lung iar la bărbaţi sub 51 - trunchi
scurt şi peste 52 - trunchi lung;
 Indicele de robusticitate Pignet: I – (P.t. + G) (unde I - înălţimea corpului, P.t. -
perimetrul toracic şi G - greutatea corporală). Se consideră sub 10 -
hiperestenic, robust, puternic, între 10-30 - normostenic şi peste 30 - astenic,
alungit;
17
CAPITOLUL III
EVALUAREA SOMATOSCOPICĂ
Apreciere creşterii şi dezvoltării fizice armonioase se realizează prin:
 Anamneză;
 Somatoscopie;
 Examen biometric.
Anamneza – reprezintă culegerea de date de la subiect privind vârsta, sexul, profesiunea
şi condiţiile de muncă, locul naşterii, domiciliul, condiţiile de viaţă, antecedentele
eredocolaterale, antecedentele personale. De asemenea se culeg şi informaţii subiective
referitoare la prezenţa sau absenţa durerii, dacă subiectul are impotenţă funcţională, dacă prezintă
tulburări de sensibilitate – echilibru – coordonare.
Somatoscopia - constă în examinarea vizuală a aliniamentului corporal, global şi
segmentar, atât în static, cât şi dinamic (mers sau alergare). Se face subiectiv (fără instrumente
de măsură) şi obiectiv (cu ajutorul instrumentelor de măsură).
Pentru realizarea examenului somatoscopic trebuie să se ţină seama de o serie de condiţii
ideale (indicaţii metodice) care va ajuta evaluatorul să realizeze cât mai corect examinarea, şi
anume:
 încăperea să fie departe de sursele de poluare fonică, bine iluminată, aerisită şi
încălzită la o temperatură de 20-24°C;
 subiectul să fie în şort şi desculţ sau va fi dezbrăcat în întregime;
 sursa de lumină va veni din înapoia examinatorului;
 pentru a evita ascunderea viciilor de atitudine, subiectul în ortostatism, va fi examinat
iniţial în poziţia firească, necontrolată şi necorectată de examinator;
 subiectul să se afle la 1-2 m înaintea examinatorului;
 segmentul în cauză se compară cu segmentul (pereche) opus;
 în cazul repetării unei măsurători, efectuate pe acelaşi subiect, se va menţine aceeaşi
poziţie, pentru a obţine rezultate comparabile (fidelitatea datelor);
 măsurătorile se efectuează periodic, pentru a aprecia evoluţia lor în dinamică;
 examinatorul se asigură de capacitatea de înţelegere, comunicare şi colaborare a
subiectului;
18
 fiecare componentă trebuie evaluată în toate cele trei planuri (frontal, sagital şi
transvers);
 pe întreaga perioadă de monitorizare a subiectului, la fiecare evaluare se va folosi
aceeaţi metodă, tehnică, instrument sau aparat, pentru ca măsurătorile să fie
reproductibile, iar rezultatele să poată fi comparate şi interpretate prin metode statistice
şi matematice. (5)
3.1. Examenul somatoscopic

Are mai multe componente:
Observaţia;
Inspecţia;
Palparea;
Percuţia;
Ascultaţia;
Termometrizarea.
3.1.1. Observaţia
Se orientează spre atitudinea generală (corporală şi a diferitelor segmente) şi spre nivelul
funcţional al subiectului chiar înaintea măsurării propriu-zise (începând de la primul contact
vizual cu acesta, în timpul anamnezei, în timp ce el se dezbracă). Se urmăreşte:
 Tipul constituţional. Tipul constituţional rezultă din particularităţile de reacţie ale
individului faţă de stimulii veniţi din mediul înconjurător. Noţiunea nu trebuie înţeleasă
rigid deoarece nu există atâtea constituţii câţi oameni sunt, dar totuşi, anumite caractere
comune au fost sintetizate, iar din aceste sintetizări au rezultat diferite clasificări ale
tipurilor constituţionale. (1) Cele mai cunoscute clasificări au făcute de C. Signaud (1905)
şi de Ernst Kretschmer (1922). Signaud clasifică persoanele din punct de vedere
constituţional în:
1. Tipul cerebral (Extremitate cefalică mare, cu evidenţierea frunţii, faţa sub formă de
trapez cu baza mare în sus. Aspect fizic general zvelt, longilin, cu membre lungi şi
subţiri, trunchiul şi bazinul înguste, musculatură redusă, fără tendinţă de depuneri
adipoase. Prezintă predispoziţie spre boli nervoase);
19
2. Tipul respirator (Prezintă o dezvoltare importantă a părţii superioare a toracelui

comparativ cu partea inferioară, fapt care îi dă trunchiului un aspect de trapez cu
baza mare în sus. Extremitatea cefalică are formă de romb, nasul este lung, cu nările
largi, bazinul îngust, musculatura fesieră puţin dezvoltată; are tendinţă de depuneri
adipoase pe abdomen şi coapse. Predispus la boli respiratorii.);
3. Tipul digestiv (Prezintă abdomen mare, bazin lat, articulaţii fine, faţa sub formă de
trapez cu baza mare în jos, gât scurt şi gros, extremităţi scurte, musculatură slab
reprezentată, şi cu acumulări de ţesut adipos. Predispoziţie spre afecţiuni digestive,
metabolice şi de nutriţie.);
4. Tipul muscular (Se caracterizează prin dezvoltare importantă a musculaturii şi
extremităţilor, fără tendinţă de acumulare de ţesut adipos; articulaţiile sunt
puternice, mai ales cele ale M.I.; cutia toracică este bine dezvoltată; faţa are forma
dreptunghiulară. Predispus la afecţiuni musculare, articulare şi vasculare.)
Kretschmer face următoarea clasificare:
1. Atletic – cu dezvoltare fizică armonioasă, proporţională (oase mari, acoperite de
muşchi bine dezvoltaţi, reliefaţi, membrele superioare şi inferioare puternice,
torace bombat, lat, cu musculatura bine reprezentată) şi cu un psihic echilibrat;
2. Picnic – înălţime mică sau mijlocie, tendinţă de acumulare deţesut adipos, cap
rotund, faţa mare şi largă, gât scurt, torace bombat şi coborât, abdomen şi bazin
voluminoase, extremităţi mici şi scurte. Trăsăturile psihice specific sunt:
voiciunea, optimismul, spontaneitatea, înclinaţia spre compromisuri şi concesii;
3. Astenic (leptosom) – cu dezvoltare a segmentelor corporale mai ales pe lungime.
Capul este mic, faţa ovală, gâtul şi trunchiul alungite, umeri înguşti, extremităţi
lungi şi subţiri. Din puncte de vedere psihic sunt înclinaţi spre interiorizare,
meticulozitate, sensibilitate, simţacut al onoarei, etc.
 Statura, care permite clasificarea subiecţilor în normostaturali, hiperstaturali şi
substaturali;
 Starea de nutriţie, care va duce la etichetarea subiecţilor în normo, hiper sau
subponderali;
 Tegumentul şi unghiile:
 culoarea (paloare, eritem, cianoză);
20
 temperatura cutanată (crescută - poate sugera proces inflamator);

 contuzii, echimoze, plăgi, afecţiuni dermatologice (micoze, exeme, negi).
 flictene (apar prin “frecarea” sub presiune dintre tegument şi ţesutul subcutanat);
 Ţesut subcutanat:
 ţesut adipos (cantitatea, consistenţa, repartizarea regională, celulita, lipoame);
 alterarea în sensul măririi dimensiunilor (volumului), conturului unor regiuni sau
părţi ale corpului sunt date de:
 tumefacţie = mărire de volum a unei zone, de cauză idiopatică;
 edem = mărire de volum a unei zone, de natură lichidiană;
 hipertrofie musculară - poate fi fiziologică sau patologică;
 alterarea în sensul scăderii dimensiunilor (volumului) - conturului unor regiuni sau
părţi ale corpului sunt date de:
 hipotrofia - atrofia musculară
 pierderea continuităţii ţesutului moale.
 Faciesul – de cele mai multe ori exteriorizează starea de suferinţă a subiectului: durere,
spaimă, agitaţie, disperare, indiferenţă, depresie, oboseală, etc.
 Aparat uro-genital: interesează eventuala sarcină.
3.1.2. Inspecţia
Este importantă deoarece există o corelaţie directă între deviaţia structurală şi disfuncţia
organismului. Aprecierea aliniamentului deficitar se bazează pe experienţa anterioară a
examinatorului, făcându-se prin comparaţie cu “normalitatea”, faţă de puncte de referinţă (sol,
perete, fir cu plumb) sau faţă de partea simetrică (neafectată).
Aliniamentul şi postura corpului este influenţată de trei factori:
ereditate,
stări patologice,
obişnuinţa.
Elementele active ale posturii sunt reprezentate de aparatul neuromioartrokinetic (NMAK)
prin intermediul:
 exteroceptorilor - ne situează în relaţie cu mediul înconjurător (tact, văz, auz);
21
 proprioceptorilor (receptori cu rolul de a culege şi transmite informaţii de la diferite

organe în legătură cu coordonarea, echilibrul) - situează diferitele părţi ale corpului
nostru în raport cu ansamblul;
 centrii superiori selectează strategia posturală de urmat, integrează procesele
cognitive şi tratează datele obţinute prin cele două surse precedente.
 gradului de tonicitate al musculaturii (lipsa sau scăderea excitabilităţii nervoase, ca şi
excesul de sensibilitate, se resimt în tonusul scăzut sau crescut al muşchilor şi în
atitudinea insuficientă sau rigidă a corpului).
În cazul tulburărilor de coordonare sau al asimetriilor funcţionale de origine nervoasă, postura
corpului se modifică în raport cu aceste tulburări. Funcţia posturală este în strânsă legătură cu
activitatea nervoasă superioară, cu stările psihice. În stările de oboseală accentuată sau
indispoziţie psihică, de emoţie sau de stres, în cazurile de întârziere mintală în dezvoltarea
copiilor, la cei lipsiţi de voinţă şi energie, posturile sunt aproape specifice. Cei depresivi ţin capul
aplecat, umerii căzuţi şi aduşi în faţă, spatele este rotunjit şi pieptul înfundat, membrele
inferioare flectate, mai ales în mers. Postura este încordată la cei volitivi şi chiar rigidă, la cei
încordaţi psihic, nesigură şi neadaptată la cei instabili şi fără autocontrol.
În cursul vieţii aliniamentul osos suferă modificări, mai mici sau mai mari, conform legilor
de arhitecturare a epifizelor:
Legea lui Delpech - extremităţile oaselor care formează o articulaţie, supuse
într-o parte a lor la o presiune anormală, puternică şi continuă, îşi micşorează
volumul în acea parte, pe când în locul unde sunt scoase timp îndelungat de sub
presiunea obişnuită, îşi măresc volumul” (exemplu: deformarea condililor, în
cazul genu varum/valgum din gonartroză).
Legea lui Wolf (de “transformare funcţională” a osului) - o apăsare anormală şi
continuă asupra unei părţi dintr-o epifiză (în tinereţe este interesat şi cartilajul
de creştere), determină îndreptarea trabeculelor spongioasei subiacente în
direcţia în care lucrează forţa, condensarea şi micşorarea volumului (pentru a
rezista la funcţia impusă de noile condiţii statice şi dinamice), în timp ce partea
din epifiză nesupusă presiunii îşi măreşte volumul, micşorându-şi consistenţa
prin resorbţia trabeculelor osoase şi prin alungirea-subţierea celor rămase. La
osul patologic (cu consistenţă micşorată - rahitism, tuberculoză osoasă,
22
osteoporoză, osteomalacie), presiunea normală devine în astfel de condiţii o

“suprapresiune” care duce la diformitate.
În concluzia celor 2 legi, putem afirma că factorul presiune determină schimbări variate în
forma şi consistenţa osului, în raport cu intensitatea cu care acţionează.
3.1.3. Palparea
Este o metodă semiologică bazată pe informaţiile obţinute prin sensibilitatea tactilă-termică
a examinatorului. Palparea permite să constatăm raporturile reperelor osoase, nivelul durerilor
provocate, modificările de tonus muscular, modificările de topotermometrie cutanată, soluţiile de
continuitate în ţesuturile moi (ruptură de muşchi/tendon).
3.1.4. Percuţia
Constă în lovirea cu degetele a unor regiuni ale corpului, de obicei a toracelui şi
abdomenului,cu scopul obţinerii de sunete specifice care furnizează informaţii referitoare la
patologia regiunii respective. Se face fie direct fie digito-digital.
3.1.5. Ascultaţia
Evidenţiază fenomenele acustice produse în interiorul corpului, apreciindu-se zgomotele de
la nivelul căilor aeriene, plămânilor, inimii, pericardului, arterelor, stomacului, intestinului.
3.1.6. Termometrizarea
Se face axilar care ne indică temperature periferică sau rectal care reflectă veridic
temperature central a corpului.
3.1.7. Metodele obiective

Constau în: examinarea somatoscopică instrumentală a aliniamentului corpului, examenul
clinic general, examen radiologic şi antropometric.
Examenul somatoscopic instrumental se face cu ajutorul firului de plumb, la care raportările
se fac doar pe verticală, şi cu ajutorul cadrului antropometric, unde raportările se fac atât pe
verticală, cât şi pe orizontală.
Examinarea din faţă - aliniamentul este ideal când verticala coincide cu axa de simetrie a
corpului, care trece prin:
Mijlocul frunţii;
Mijlocul nasului;
23
Mijlocul buzelor;
Mijlocul bărbiei;
Mijlocul sternului,
Ombilic;
Simfiza pubiană;
Printre condilii femurali interni;
Printre maleolele tibiale.
La această verticală se raportează următoarele linii orizontale:
Bisprâncenoasă;
Biacromială;
Bimamelonară (la bărbaţi);
Bicretă;
Bispinoasă;
Bitrohanteriană;
Bimaleolară.
Toate aceste linii trebuie să fie paralele între ele şi perpendiculare pe verticală.
La inspecţia din faţă a diferitelor segmente se pot observa:
 cap – dimensiune şi formă (macro-, micro-, asimetrii);
 gât – poziţie (translat, îndoit într-o parte şi răsucit pe partea opusă = torticolis);
 claviculă – lungime, asimetrii de poziţie (ridicat-coborât);
 stern – formă (înfundat, în „carenă”);
 torace – formă (“butoi”, cu coaste evazate);
 abdomen – volum şi formă (asimetric, “în şorţ”);
 cot – valg, var;
 pumn (gâtul mâinii) – abdus, addus;
 mână-degete – deviate cubital-radial, din articulaţii MCF;
 bazin – asimetrie (basculat în plan frontal, ridicat-coborât-translat);
 genunchi – valg, var;
 gamba – formă (curbată înafară-înăuntru);
 gleznă şi picior – valg, var, plat, equin;
 degete (hallux valgus).
24
Examinarea din profil – aliniamentul este ideal când vertical coincide cu axa de simetrie a
corpului, care trece prin:
Vertex;
Lobul urechii,
Articulaţia umărului,
Marele trohanter femural,
Uşor anterior faţă de mediana genunchiului,
Uşor anterior faţă de maleola lateral
La inspecţia din profil a segmentelor se pot observa:
 cap – poziţia faţă de coloana cervicală (flectat, extins, proiectat înainte-înapoi);
 omoplat – protractat (lipit de torace), desprins (“scapula latta”/ „omoplat în
aripioare”);
 torace – formă (bombat, plat, gibus);
 coloană vertebrală – cifoză-lordoză nefiziologică, spate plan;
 cot – flexum, extensum;
 abdomen – formă şi volum (bombat, aton/ptozat, supt, adipos- în cute);
 bazin – asimetrie (basculat în plan sagital: anterior-posterior);
 genunchi – flexum, recurvatum (extensum);
 gleznă şi picior – equin, talus, plat.
Examinarea din spate – aliniamentul corpului este ideal când linia mediană a cadrului
antropometric (vertical 00) coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin:
Vertex;
Protuberanţa occipital externă;
Apofizele spinoase ale vertebrelor cervical, toracale, lombare;
Pliul interfesier;
Printre epicondilii femurali interni;
Maleolele tibiale.
Vertical trebuie să fie echidistantă faţă de relieful median al călcâielor, gambelor şi coapselor,
faţă descapule şi coincidecu linia median a trunchiului şi capului.
La această vertical se raportează o serie de linii orizontale care se unesc:
Marginea inferioară a lobilor urechilor;
25
Extremităţile acromiale (linia biacromială);

Spinele omoplaţilor ce trec prin apotiza spinoasă a vertebrei T3;
Vârfurile omoplaţilor ce trec prin apofiza spinoasă a vertebrei T7;
Crestele iliace (linia bicretă),
Trohenterele mari (linia bitrohanteriană),
Maleolele tibiale (linia bimaleolară).
Toate aceste linii trebuie să fie paralele între ele şi perpendiculare pe verticală.
La inspecţia din spate a diferitelor segmente se pot observa (în afară de cele ce se pot
observa şi la inspecţia din faţă):
 omoplat – asimetrii de poziţie (ridicat-coborât, basculat în sus-jos, addus-abdus);
 torace – formă (cu coaste torsionate = gibus);
 coloană vertebrală – scolioză.
Evaluarea posturală a lui Phelps - cuprinde patru tipuri de postură în funcţie de atitudinea
corpului observată la examinarea lui în plan sagital (fig. nr 3).
A- bună: articulaţiile temporo-mandibulară, umăr şi coxo-femurală se află în aceaşi linie
dreaptă. Toracele apare bombat mai ales în partea superioară, abdomenul este mai plat sau chiar
uşor excavat, iar curburile coloanei vertebrale nu sunt prea accentuate.
B- satisfăcătoare: capul şi membrelor inferioare sunt uşor înclinate înainte, toracele mai
puţin bombat, curbura superioară a spatelui cava mai pronunţată.
C- rea: semnele menţionate la tipul B se accentuează, pieptul este plat, peretele abdominal
flasc şi bombat, lordoza lombară este accentuată, iar axul MI este înclinat înainte.
D- foarte rea: capul este aplecat înainte, depăşind cu mult nivelul toracelui, acesta este plat,
abdomenul flasc şi proeminent cu exagerarea cifozei dorsale şi a lodozei lombare.
26
A C D
Figura nr. 1.Posturile după Phelps
27
CAPITOLUL IV
GENERALITĂŢI PRIVIND EVALUAREA DEFICIENŢELOR FIZICE
Coloana vertebrală - segmentul axial al scheletului trunchiului - este alcatuită din

33-34 vertebre. Vertebrele sunt dispuse metameric - una deasupra alteia - şi sunt împărţite, după
regiunile cărora le aparţin, în vertebre: cervicale (7), toracale (12), lombare (5), sacrale (5) şi
coccigiene (4 sau 5).
Coloana vertebrală prezintă, în plan sagital (antero-posterior), 4 curburi
fiziologice: cervicală, toracală, lombară, sacrală Aceste curburi cresc rezistenţa şi elasticitatea
coloanei vertebrale, menţinând poziţia normală a corpului.
Fiecare vertebră este formată dintr-un corp vertebral în partea ventrală, şi un arc
vertebral, în partea dorsală. Gaura vertebrală este cuprinsă între arc şi corp. Prin suprapunerea
vertebrelor se formează un canal în care se găseşte măduva spinării. Arcul vertebral posedă câte
trei prelungiri- apofize. Morfologia vertebrelor diferă de la o regiune la alta a coloanei, în funcţie
de rolul lor.
4.1. Deficienţe specifice coloanei vetebrale

Un examen corect al spatelui presupune însemnarea cu creionul dermatograf a reperelor
osoase. Prin aplecarea înainte a capului şi a toracelui superior se vor evidenţia, pe linia medială,
proeminenţe ce corespund vârfurilor apofizelor spinoase, care vor fi marcate, începând de la
occiput până la sacru. Fiecare apofiză spinoasă este reperată între indexul şi mediusul unei mâini
care alunecă de sus în jos, în timp ce mâna cealaltă notează cu creionul dermatograf. În condiţiile
în care nu putem folosi creionul dermatograf, vom apăsa cu policele peste şirul apofizelor spinoase
de sus în jos, observându-se imediat apariţia unei linii roşiatice persistente, care va indica poziţia
coloanei vertebrale.
În plan sagital deviaţiile coloanei vertebrale pot fi:
spre flexie denumite cifoze;
spre extensie denumite lordoze
 ca exagerări ale curburilor fiziologice (cifoză dorsală, lordoză cervicală sau lombară);
 ca “ştergere” a curburilor fiziologice (spate plan/plat);
 ca inversiuni ale curburilor fiziologice (cifoză cervicală sau lombară, lordoză dorsală);
28
 ca extinderi ale curburilor (lordoza totală, cifoză totală).

Interpretare: Se poate socoti cifoză dorsală, atunci când firul de plumb care atinge vârful
curburii dorsale se găseşte înapoia occiputului la mai mult de 3 cm depărtare. Atitudinea cifotică
la proba funcţională (atârnat) se corectează, spre deosebire de deficienţa cifoză, care nu
corectează.
Se poate socoti lordoză cervicală, atunci când punctul maxim al curburii lordotice
cervicale se găseşte la mai mult de 2 cm depărtare de firul cu plumb care atinge vârful curburii
dorsale.Atitudinea lordotică la proba funcţională (flexia cu “întinderea în ax” a coloanei
cervicale) se corectează, spre deosebire de deficienţa lordoză, care nu se corectează. Se poate
socoti lordoză lombară, atunci când punctul maxim al curburii lordotice lombare (în general L1)
se găseşte la mai mult de 3 cm depărtare de firul cu plumb care atinge vârful curburii dorsale.
Atitudinea lordotică la proba funcţională (flexia globală a coloanei) se corectează, spre deosebire
de deficienţa lordoză, care nu se corectează.
În plan frontal deviaţiile coloanei vertebrale sunt denumite scolioze şi se manifestă:
 cu o curbură scolioză în “C” stânga (sinistroconvexă) - dreapta (dextroconvexă);
 cu două curburi scolioză în “S” (normală-inversată);
 cu trei curburi.
Toate aceste forme de manifestare a scoliozelor pot fi:
 echilibrate sau neechilibrate firul cu plumb poziţionat în dreptul protuberanţei
occipitale trece în dreptul şanţului interfesier, respectiv trece în stânga sau dreapta
şanţului interfesier;
 compensate atunci când curbura vertebrală primară, pentru echilibrarea în plan,
generează o a doua curbură vertebrală (secundară);
 necompensate atunci când curbura primară nu se compensează la nivel vertebral
(echilibrarea în plan se face la alte nivele).
* într-o scolioză cu mai multe curburi aprecierea curburii primare se face din poziţia atârnat
cu spatele la examinator, caz în care curbura secundară se reduce sau dispare.
Interpretare: Scolioza se determină (ca număr de curburi şi ca localizare) aşezând
capătul superior al firului cu plumb în dreptul apofizei C7. Amplitudina curburilor se măsoară
prin distanţa în mm de la punctul maxim al curburii până la firul cu plumb - distanţă numită
“săgeata scoliotică”. Deviaţiile laterale ale coloanei dorsale şi lombare se evidenţiază în
29
ortostatism şi prin aprecierea spaţiului de marcare dintre membrele superioare, torace şi pelvis,
atât în relaxare cât şi în poziţia de “drepţi” (triunghiul brahiotoracic). În mod normal acest spaţiu
este îngust. În scolioză, de partea concavităţii acest spaţiu gol devine netriunghiular, iar de partea
opusă este aproape desfiinţat
4.2. Bazinul
Bazinul sau pelvisul osos are formă de pâlnie şi este format din oasele coxale, sacru şi
coccis. Oasele sale constituie locul de inserţie a numeroşi muşchi importanţi şi totodată, asigură
protecţia organelor pelvine, care au importanţă vitală.
Oasele pelvisului formează o structură inelară care face legătura dintre coloana vertebrală şi
membrele inferioare şi protejează conţinutul pelvin, inclusiv organele reproducătoare şi vezica
urinară. Oasele bazinului, pe care se prind numeroşi muşchi puternici, permit transferul greutăţii
corpului pe membrele inferioare, în condiţii de cât mai mare stabilitate.
Interpretare: Conform regulii de echidistanţă a celor trei planuri (a lui Piolett):
 dacă distanţa dintre liniile ombilicului şi a spinei iliace postero-superioare se micşorează
atunci înregistrăm deficienţa de bazin retroversat;
 dacă distanţa dintre liniile ombilicului şi a spinei iliace postero-superioare se măreşte
înregistrăm deficienţa de bazin ateversat.
4.3. Deficienţe specifice genunchiului

Genunchii prezintă în mod normal, la vârsta adultă, între coapsă şi gambă un “valg
fiziologic” (unghi deschis în afară de 180-190 ).
În genu valgum (genunchi în “x”) unghiul extern dintre coapsă şi gambă este mai mic de
170 , iar în genu varum (genunchi în paranteză, în “O” ) unghiul extern dintre coapsă şi gambă
este mai mare 180 . În genu flexum unghiul posterior dintre coapsă şi gambă este mai mic de
180 (unghiul anterior este deschis), iar în genu recurvatum unghiul posterior dintre coapsă şi
gambă este mai mare de 180 (unghiul anterior este închis).
În afara acestor tipuri clasice de deviaţii, mai există, în plan frontal, genunchi în “k” (unul
normal, celălalt în valg) şi genunchi în ghilimele (unul în valg, celălalt în var).
Interpretare: mărimea valgului se apreciază din poziţia stând, măsurând distanţa dintre cele
două maleole tibiale, atunci când condilii femurali interni se ating. Mărimea varusului se apreciază
30
prin măsurarea distanţei dintre cei doi condili femurali interni, când subiectul stă cu călcâiele
lipite. Atitudinea de valg sau var se corectează la proba funcţională de ridicare pe vârfuri.
4.4. Deficienţe specifice piciorului

Bolta antero-posterioară se apreciază dinspre faţa internă, ţinându-se cont de următoarele
repere: maleola internă, tuberculul osului navicular şi articulaţia metatarsofalangiană a halucelui
(care trebuie să atingă podeaua). În mod normal, aceste repere trebuie să se situeze pe o linie,
numită şi linia Feiss.
Schematic, deformaţiile piciorului se împart în patru grupe:
1). Deformaţii legate de modificările bolţilor plantare: picior plat (diminuarea sau
ştergerea înălţimii bolţilor plantare), picior scobit (exagerarea înălţimii bolţilor plantare).
2). Deviaţii, în plan transversal (faţă de planul mediosagital al piciorului), legate de
modificarea axului longitudinal al piciorului: picior abdus (când axa lungă a piciorului este
orientată în întregime sau numai parţial în afară), picior addus (când axa acestuia este
orientată înăuntru).
3). Deviaţii în plan frontal, legate de modificarea axei talo-calcaneene faţă de axa
gambei: picior varus (axa talo-calcaneană deviază înăuntru, spre planul mediosagital al
corpului), picior valgus (axa talo-calcaneană deviază înafară, dinspre planul mediosagital al
corpului).
4). Deviaţii în plan sagital: picior equinus (devierea în extensie a piciorului, cu
posibilitatea sprijinului pe antepicior), picior talus (devierea în flexie a piciorului cu
posibilitatea sprijinului mai ales pe călcâi).
Aceste deformaţii pot fi separate sau în combinaţii (picior plat-valg-abdus, picior
varus-addus).
Interpretare: gradarea deficienţei de picior plat se face prin aprecierea “prăbuşirii” bolţii
plantare longitudinale interne, conform liniei Feiss. Dacă tuberculul navicularului este sub linia
Feiss avem următoarele situaţii: gradul I (deficienţă uşoară) se află la (peste) 2/3 de podea, din
distanţa perpendicularei linie-podea; gradul II (deficienţă medie) dacă este la 1/3 – 2/3 de
podea, din distanţa perpendicularei linie-podea; gradul III (deficienţă severă) dacă este chiar pe
podea.
31
Distincţia între piciorul plat funcţional şi piciorul plat patologic, se face ridicând
pacientul în ortostatism (proba funcţională). Picior plat funcţional sub greutatea corpului bolta
plantară cedează (scade în înălţime) dar în repaus revine (la normal). Picior plat patologic
talpa piciorului este constant plată (chiar şi descărcat de greutate).
4.5. Deficienţe specifice membrelor superioare

În mod normal, axa antebraţului nu se continuă cu axa braţului ci face cu ea un unghi de
l70 , deschis înafară. Amplitudinea acestui cubitus valgus fiziologic este mai accentuată la femei
şi la copii. Proba funcţională constă în pronaţia antebraţului şi răsucirea înăuntru a braţului,
când acest cubitus valgus fiziologic diminuă şi/sau dispare. Când unghiul obtuz dintre cele două
axe este mai mic de l65 , deviaţia în valgus devine patologică.
Inspecţia mâinii/degetelor poate să arate unele anomalii congenitale (polidactilii, sindactilii)
sau unele atitudini sau diformităţi dobândite (paraliziile de nervi dau aspecte caracteristice:
“grifa/gheara cubitală”, “mâna simiană”, în timp ce reumatismul mâinii poate produce poziţii ale
degetelor ce împiedică subiectul să se mai folosească de ea: deviaţia cubitală a degetelor,
police în “butonieră”, etc)
32
CAPITOLUL V
EVALUAREA MOBILITĂŢII ARTICULARE ŞI A FLEXIBILITĂŢII
Prin amplitudine articulară se înţelege capacitatea de mobilizare a unei articulaţii pe o

anumită direcţie până la punctul maxim, considerat normal, pentru articulaţia respectivă.
Mobilitatea articulară reprezintă capacitatea acesteia de a se mobiliza pe toată amplitudinea şi în
toate axele şi direcţiile de mişcare, considerate normale, permise într-o anumită articulaţie. Atât
amplitudinea cât şi mobilitatea articulară, considerate în sens strict, sunt asigurate de integritatea
anatomică şi funcţională a elementelor articulare (epifizele osoase, capsulă articulară şi sinovială,
ligamente, prezenţa lichidului sinovial în cantitate suficientă, etc.). În sens mai larg, pentru a
aprecia capacitatea de mobilizare a unei articulaţii sau segment corporal, putem vorbi de
flexibilitate, când, acestor elemente, li se adaugă şi muşchiul cu două dintre proprietăţile
sale (extensibilitatea şi elasticitatea).
5.1. Axele biomecanice ale articulaţiilor

După cum o articulaţie prezintă una, două sau trei libertăţi de mişcare, tot astfel prezintă
unul sau mai multe axe de mişcare. Axul de mişcare reprezintă linia imaginară situată într-un
anumit plan, în jurul căruia unul din segmentele osoase se deplasează faţă de celălalt. Axul nu
este neapărat fix, ci se poate deplasa odată cu segmentul (la genunchi). Cunoaşterea axelor
articulare este indispensabilă pentru determinarea amplitudinilor articulare de mişcare.
5.2. Modalităţi de apreciere a amplitudinii de mişcare

Unghiul de mişcare se poate aprecia prin următoarele metode:
 Prin evaluare directă, subiectivă, “din ochi”, kinetoterapeutul trasând un unghi
imaginar, drept, de 90 şi bisectoarea acestuia la 45 ; se apreciază unghiul format
de această bisectoare cu una dintre laturile segmentului de testat şi se stabileşte
aproximativ faţă de aceste linii virtuale unghiul format;
 Prin măsurarea unghiului de mişcare cu ajutorul goniometrului care are un ax gradat
(de la 0 la 180 ) şi două braţe; unul fix care urmăreşte anumite repere şi a cărui
poziţie nu se modifică în timpul testării şi unul mobila cărui poziţie se modifică
odată cu mişcarea segmentului testat;
33
 Prin măsurarea distanţei dintre două puncte notate pe cele două segmente care
alcătuiesc unghiul de mişcare; e important faptul ca la următoarele măsurători, cele
două puncte să aibă aceleaşi repere pentru a nu intervenii erori;
 Cu ajutorul firului cu plumb, care fixează verticalitatea, iar unghiul măsurat
semnifică deplasarea segmentului de la verticalitate;
 Prin intermediul a două radiografii la nivelul excursiilor maxime ale mişcării;
 Prin intermediul unor goniometre încorporate în circuite electronice care pot măsura
unghiurile în mişcare sau a unor programe de calculator. (14)
Pentru realizarea goniometriei trebuiesc îndeplinite anumite condiţii în vederea unei reuţite a
acestei acţiuni:
 Pacientul este îmbrăcat cât mai condortabil (de preferat în dres de baie la fete şi şort
la băieţi) şi să fie instruit asupra manevrelor care i se vor face;
 În cameră temperatura va fi de 22-24 C;
 Goniometrul se aşează cu axul în centrul articulaţiei de goniometrizat, pe partea
laterală, cu câteva excepţii;
 Braţul fix şi cel mobil urmăresc anumite repere osoase (pentru precizia aprecierii);
 Goniometrul se aşează fără a apăsa pe segmentele de testat;
 Poziţia de start este o poziţie “0” sau neutră care se stabileşte pentru fiecare
articulaţie şi direcţie de mişcare şi care corespunde de obicei poziţiei anatomice (cu
braţele în rotaţie externă, antebraţele supinate).
5.3. Interpretarea rezultatelor goniometrizării

Se face fie prin raportarea la partea opusă, indemnă, fie prin raportare la valorile normale ale
segmentului respectiv.
Amplitudinile maxime ale mişcărilor în diverse articulaţii sunt utilizate destul de rar în
cursul activităţilor zilnice (ADL). De obicei se folosesc unghiurile din imediata vecinătate a
poziţiei de repaus articular (poziţia de funcţiune), care reprezintă aşţa numitul “sector util de
mobilitate”. Pe măsură ce mişcarea se îndepărtează de acest sector, valoarea amplitudinilor
maxime este mai redusă, motiv pentru care Ch. Rocher intreoduce noţiunea de “coeficient
funcţional de mobilitate”, care exprimă diferenţiat importanţa pentru funcţia articulară a
diverselor segmente de mobilitate.
34
Fiecare mişcare are coeficienţi funcţionali de mobilitate elementari, care, prin însumare,
determină un coeficient global de funcţionalitate.
Tabel nr. 1. Coeficienţii funcţionali de mobilitate
Articulaţia Mişcarea Sectorul de mişcare Coeficientul
0-90 0,4
Flexie 90-130 0,2
130-170 0,1
Umăr 0-45 0,3
Abducţie 45-90 0,2
90-180 0,1
Rotaţie internă, Rotaţie externă, Extensie Indiferent de sector 0,1
0-20 0,4
20-80 0,6
Flexie
80-100 0,9
Cot şi antebraţ >100 0,4
0-30 0,4
Supinaţie
30-90 0,2
Pronaţie 0-30 0,4
30-60 0,2
60-90 0,1
0-30 0,7
Flexie 30-75 0,4
>75 0,2
Pumn
0-30 0,9
Extensie 30-80 0,5
>80 0,1
Abducţie şi Adducţie Indiferent de sector 0,2
Flexie 0-45 0,6
45-90 0,4
90-150 0,1
Abducţie 0-15 0,6
Şold
15-30 0,4
30-60 0,1
Rotaţie externă 0-30 0,3
30-80 0,1
Adducţie, Rotaţie internă, Extensie Indiferent de sector 0,2
Flexie 0-45 0,9
Genunchi 45-90 0,7
90-160 0,4
Flexie dorsală 0-20 2
20-40 0,5
Gleznă Extensie (flexie plantară) 0-20 2
20-70 0,2
35
În activitatea cotidiană însă, rareori solicitarea articulară se realizează la aceşti parametri.

De aceea, este necesară definirea unor noţiuni ca: poziţie de funcţiune (utilitate), sector util şi
coeficient global funcţional de mobilitate.
Poziţia de funcţiune (utilitate) reprezintă poziţia de maximă utilitate a articulaţiilor, care
asigură independenţă funcţională individului. Imobilizările prelungite se efectuează în poziţia de
funcţiune, tocmai pentru a o conserva, în eventualitatea instalării ankilozelor secundare.
Dacă pierderea a 15-20° amplitudine spre sfârşitul cursei de mişcare nu are
importanţă foarte mare, pierderile cu aceeaşi valoare, de o parte şi de alta a poziţiei de
funcţiune, pot transforma individul într-un disabilitat motor, cu imposibilitate de autoîngrijire,
autoservire sau deplasare. Valoarea totală a acestor amplitudini, mici în aparenţă (30-40°), care
încadrează poziţia de funcţiune, constituie sectorul util de mobilitate.
Poziţiile de funcţiune pentru articulaţii sunt:
 umăr: flexie 45°, abducţie 60°, rotaţie 0°;
 cot: flexie 90-100°, cu mâna în semipronaţie;
 pumn: extensie 30-35°, abducţie 15°
 şold: flexie 15°, abducţie 5°;
 genunchi: anatomică zero (0);
 gleznă: picior la 90° sau în uşoară extensie.
Pentru membrul inferior se descriu şi poziţii de repaus, care reprezintă poziţii de maximă
relaxare articulară sau poziţia articulară “deschisă” (atunci când capsula este maxim relaxată; se
foloseşte în imobilizările prelungite pentru a minimiza leziunile articulare, deoarece în această
poziţie suprafeţele articulare se află într-un contact minim faţă de oricare altă poziţie):
 şold: flexie 30°, abducţie 30° şi rotaţie externă;
 genunchi: flexie 30-40°;
 picior: extensie 15-20°.
Calculul coeficientului global funcţional de mobilitate. Are mai multe etape:
1. descompunerea fiecărei mişcări, posibile în articulaţia respectivă în mai multe
sectoare;
2. efectuarea diferenţei între valoarea maximă şi cea minimă a primului sector de
mobilitate;
36
3. efectuarea produsului între primul sector de mobilitate, pentru mişcarea respectivă, şi

coeficientul standard pentru acel sector (se exprimă în procente).
4. calcularea sumelor produşilor tuturor sectoarelor de mobilitate pentru mişcarea
respectivă, sumă care reprezintă coeficientul funcţional elementar;
5. repetarea operaţiunilor şi pentru următoarele sectoare de mobilitate, atunci când
mişcarea este descompusă în mai multe sectoare.
6. calcularea sumei tuturor coeficienţilor funcţionali elementari, sumă care reprezintă
coeficientul global funcţional şi are, pentru articulaţiile cu mobilitate normală, valoarea 100%.
Exemplu: pentru flexia şoldului, coeficientul la o valoare goniometrizată de 60 se
calculează astfel:
Tabelul nr. 2. Valoarea coeficientului funcţional

pentru flexia şoldului
Flexie şold Coeficient

0-45° 0,6
45-90° 0,4
90-150° 0,1
Sectorul 0 – 45: 45-0=45 45 x 0,6 = 27

Sectorul 45 – 60: 60-45=15 15 x 0,4 = 6
Coef. Funcţ.elementar F. Şold = 27+6=33
Pentru flexie şold 150º - normală
0 – 45: 45-0=45 45 x 0,6 = 27
45 – 90: 90-45=45 45 x 0,4 = 18
90 – 150: 150-90=60 60 x 0,1= 6
Coef. Funcţ.elementar F. Şold = 27 + 18+ 6 = 51.
Pentru obţinerea coeficientului global de mobilitate se realizează calcularea sumei tuturor
coeficienţilor funcţionali elementari care are, pentru articulaţiile cu mobilitate normală,
valoarea 100%.
37
Ex şold: Coef global fcţ = coef fcţ elem FL + coef fcţ elem EXT + coef fcţ elem ABD + coef
fcţ elem ADD + coef fcţ elem RI + coef fcţ elem RE
Valorile obţinute se interpretează pe baza exprimării limitării mobilităţii se face în procente
astfel:
 limitare 0 - amplitudine de mişcare maximă,
 limitare minimă - scăderea cu 1-33% din valoarea maximă,
 limitare moderată - scăderea cu 33-66% din valoarea maximă,
 limitare maximă - scăderea cu 66-100% din valoarea maximă.
5.4. Afectarea amplitudinilor articulare

Amplitudinile articulare pot fi afectate în caz de redoare sau ankiloză.
 Redoarea - defineşte un deficit de amplitudine, indiferent de mecanismul său. De
exemplu, redoarea în extensie evidenţiază un deficit de flexie, redoarea în
abducţie reprezintă un deficit de adducţie etc.
 Ankiloză - este definită prin absenţa totală, a oricărei mişcări la nivelul unei
articulaţii, ceea ce nu corespunde realităţii din punct de vedere mecanic decât
în fuziunea osoasă.
Se pot întâlni anomalii de amplitudine articulară → depistarea cauzei: anomalii prin exces
(hiperlaxitate capsulo-ligamentară sau hipotonie musculară) sau prin deficit (redoare articulară
sau hipertonie musculară).
Scala mobilităţii articulare cuprinde 3 nivele de hipomobilitate şi 3 de hipermobilitate:
 0 – anchiloză articulară;
 l – limitare severă;
 2 – limitare uşoară
 3 – mobilitate normală
 4 – uşoară creştere peste normal;
 5 – creştere accentuată peste normal;
 6 – instabilitate articulară
38
CAPITOLUL VI
EVALUAREA FORŢEI MUSCULARE
Importanţa testării manuale a forţei musculare de către kinetoterapeuţi, rezidă din

necesitatea stabilirii unui restant funcţional cât mai fidel, care, interferat cu alte evaluări
suprapuse pe diagnosticele clinice (principal şi secundare), ne dau o imagine integrată asupra
patologiei permiţându-ne în acelaşi timp stabilirea diagnosticului funcţional şi direcţionarea
programelor de recuperare. Această afirmaţie trebuie însoţită de o bună cunoaştere a anatomiei,
fiziologiei şi biomecanicii musculare.
6.1. Generalităţi privind muşchiul

O definiţie dată de Tudor Sbenghe ne spune că “muşchiul este o structură organică care
converteşte energia dinamică derivată din alimente în energie fizică (forţa) devenind astfel
elementul motor al mişcării deoarece trece peste articulaţii realizând mişcarea segmentelor(12)
(cu excepţia muşchilor pieloşi şi sfincterieni)”.(2)
La nivel macroscopic, muşchii sunt alcătuiţi din două porţiuni, una centrală reprezentată
de corpul muscular şi două extremităţi numite tendoane. Prin intermediul tendoanelor, muşchii se
inseră pe oase. Trecerea între muşchi şi tendon se numeşte joncţiune tendo-musculară, la acest
nivel rezistenţa musculară la diferite acţiuni (tracţiuni, torsiuni, forfecări, etc.,) fiind cea mai
redusă.
6.2. Structura musculară

În secţiune, un muşchi apare ca fiind format din fascicule din ce în ce mai mici de fibre
musculare (primare, secundare, terţiare) separate şi ţinute împreună prin membrane fibroase din
ce în ce mai fine numite aponevroze.(2) Masa musculară, reprezentată de grupe musculare de pe
aceeaşi parte a unui segment de membru sau corp, este învelită într-o fascie comună, aceasta
având legătură şi cu grupele musculare antagoniste.
Un muşchi este învelit de o membrană conjunctivă numită epimisium de la care pornesc
septuri conjunctive ce învelesc fasciculele musculare şi care se numeşte perimisium.
Perimisiumul la rândul său dă septuri conjunctive ce învelesc fibra musculară (celula musculară),
formând endomisiumul.
39
Figura nr.2. Structura muşchiului(18)
Fasciculul muscular este cea mai mică unitate structurală care cuprinde toate elementele
muşchiului organizat ca şi organ (mion) şi este format din 10-30 de fibre musculare (în funcţie de
muşchi).(12)
Fibra musculară sau celula musculară este formată din membrană (sarcolema),
protoplasmă (sarcoplasma), mai mulţi nuclei (nuclei sarcolemari) şi nişte structuri
citoplasmatice diferenţiate, specifice, care reprezintă elementul contractil muscular şi care
poartă denumirea de miofibrile.(12) Fiecare miofibrilă conţine în partea sa centrală elementul
contractil propriu-zis şi anume sarcostilul.(2)
6.3. Generalităţi privind evaluarea musculară (bilanţul muscular)

Testingul muscular este o metodă de examinare obiectivă sau subiectivă (când se
utilizează evaluarea manuală) a aparatului neuro-mio-artro-kinetic şi este folosit pentru
determinarea gradului de forţă musculară, “slăbiciunea “ musculară putând fi rezultatul unei
patologii diverse.
Rezultatele obţinute prin această testare reprezintă baza unei planificări terapeutice
corespunzătoare. Prin retestare se apreciază progresul-staţionarea-regresul pacientului şi se
evaluează astfel şi procedurile kinetice folosite.(3)
Aşadar scopul acestui bilanţ este multiplu:
 Ajută la elaburarea atât a diagnosticului funcţional complet, cât şi la precizarea
nivelului lezional (măduvă, plex, trunchi nervos);
40
 Stă la baza alcătuirii programului de recuperare şi stabileşte, secvenţial, rezultatele

obţinute prin aplicarea acestui program;
 Determină tipul de intervenţii chirurgicale de trnspoziţii tendo-musculare;
 Conturează deseori prognosticul funcţional al pacientului.(14)
Condiţii pentru realizarea testării manuale a forţei musculare
Implică condiţii pe care trebuie să le îndeplinească kinetoterapeutul (testatorul) şi condiţii
generale.
Tetatorul trebuie:
 să cunoască gradul de participare a fiecărui muşchi la o anumită mişcare (muşchiul
principal, muşchii accesori - sinergişti, muşchii stabilizatori) şi linia de acţiune a
acestor muşchi;
 să fie capabil să identifice şi să corecteze - îndepărteze substituţiile musculare ce
pot să apară în cadrul mişcării testate. Substituţiile musculare sunt nedorite în cadrul
acestei testări musculare analitice, deoarece induc în eroare kinetoterapeutul asupra
aprecierii gradului de forţă al muşchiului (muşchilor) ce execută mişcarea
comandată.
 În cazul copiilor mici testarea clinică musculară se face prin înţeparea-zgârierea cu
un ac a segmentului dorit a fi mobilizat. Acest tip de stimulare, se face în partea
opusă direcţiei pe care vrem să se producă mişcarea. Exemplu: pentru testarea
extensiei - extensorilor segmentului, vom efectua stimularea pe partea flexiei -
flexorilor respectivului segment.
Condiţii generale:
 un testator bine antrenat pentru aceste manevre şi cunoscător al anatomiei
funcţionale a sistemului muscular şi al biomecanicii;
 colaborare totală din partea pacientului, bilanţul muscular fiind un proces activ;
 va fi precedat întotdeauna de bilanţul articular, căci starea articulaţiei (redoare,
durere) poate influenţa precizia bilanţului muscular;
 se va realiza în şedinţe succesive dacă este cazul pentru a nu obosi pacientul;
 se efectuează în condiţii de confort: cameră caldă, linişte, pe o masă specială de
testare, etc.;
41
 retestările să fie făcute de acelaşi kinetoterapeut pentru o mai bună acurateţe a

rezultatelor;
 rezultatele vor fi exprimate conform sistemului de cotare internaţional (0-5). (14)
6.4. Scala de evaluare manuală a forţei musculare

Evaluarea manuală a forţei musculare este o metodă subiectivă, rezultatele depinzând în mare
măsură de experienţa kinetoterapeutului. Scala de evaluare cuprinde 6 trepte de forţă, de la F0 la
F5, care sunt descrise astfel:
 F0 (zero) - muşchiul nu realizează nici o contracţie evidentă;
 F1 (schiţată) - reprezintă sesizarea contracţiei muşchiului prin palparea lui sau a
tendonului; se poate aprecia numai pentru muşchii superficiali; pentru cei profunzi
nu se observă diferenţă între F0 şi F1;
 F2 (mediocră) - permite muşchiului să mobilizeze segmentul în amplitudine
completă, numai cu eliminarea gravitaţiei (mişcarea se efectuează pe orizontală)
 F3 (acceptabilă) - reprezintă forţa unui muşchi capabil să mobilizeze segmentul în
amplitudine completă împotriva gravitaţiei, fără alte mijloace rezistive;
 F4 (bună) - este forţa unui muşchi capabil să mobilizeze segmentul în amplitudine
completă şi împotriva unei rezistenţe cu valoare medie;
 F5 (normală) - reprezintă forţa unui muşchi capabil să mobilizeze segmentul pe
toată amplitudinea de mişcare, împotriva unei rezistenţe maximale (cea mai mare
rezistenţă ce permite realizarea unei contracţii concentrice pe întreaga amplitudine),
aplicate pe segmentul de mobilizat, cât mai distal. (7)
Pentru o diferenţiere mai clară a forţelor, dar şi pentru o sensibilitate crescută a
scalei, se utilizează şi cotaţiile de + şi - . Când pacientul reuşeşte să realizeze o mişcare
completă pentru o anumită cotaţie de forţă (ex. F3), el este pus să execute mişcarea pentru
forţa imediat următoare (F4); dacă realizează mişcarea sub jumătate de amplitudine primeşte
cotaţia + pentru forţa care a reuşit să o execute (F3+); dacă realizează mişcarea peste jumătate
din amplitudine, fără să atingă însă mişcarea completă, primeşte semnul - pentru forţa ce
urmează să fie atinsă (F4-); dacă realizează mişcarea pe întreaga amplitudine, primeşte cotaţia
de forţă întreagă (F4, fără + sau -).
Paşii de urmat necesari unei evaluări corecte
 poziţionarea pacientului, astfel încât:
42
- mişcarea testată să se poată efectua pe toată amplitudinea posibilă;

- să fie redusă la minim posibilitatea de apariţie a substituţiilor
musculare;
- să fie confortabilă (să nu producă durere);
- să nu producă tulburări de echilibru.
 explicaţii (eventual demonstraţii) acordate pacientului despre:
- mişcarea dorită (ori prin denumirea deplasării unui segment faţă de alt segment,
ori prin denumirea mişcării la nivelul articulaţiei respective);
- fixarea de către pacient (prin contracţie musculară) a segmentului
(segmentelor) adiacente segmentului care urmează să fie mobilizat (stabilizarea activă).
 efectuarea corectă (de către kinetoterapeut) a prizelor şi contraprizelor;
 testarea articulară pasivă indicând “adevărata” amplitudine, respectiv posibilitatea
de mişcare din punct de vedere articular);
 executarea pasivă a mişcării ce urmează a fi testată, concomitent cu
indicarea-atingerea de către kinetoterapeut a musculaturii pacientului care va trebui
să se contracte
- pe de-o parte a celei ce va mobiliza segmentul în sensul dorit
- pe de altă parte în vederea menţinerii-fixării segmentelor adiacente
(efectuarea stabilizării active);
 comanda examinatorului şi execuţia propriu-zisă a mişcării de către pacient. (3)
43
CAPITOLUL VII
EVALUAREA MERSULUI
7.1. Generalităţi
Mersul este o deprindere motrică prin care se realizează în mod obişnuit locomoţia. Ca
activitate motorie voluntară, mersul se învaţă, se perfecţionează treptat pentru a permite
deplasarea automată, stereotipă (mişcare cu randament maximşi cu cel mai economic consum
energetic) şi în totală independenţă faţă de mediu. Aceasta presupune adaptarea morfologică a
aparatului locomotor şi coordonarea perfectă a mişcărilor membrelor şi ale întregului corp.
Mersul constă în dezechilibrări şi reechilibrări permanente, prin care corpul se adaptează
suprafeţei de sprijin şi mediului înconjurător. (5)
Pe baza acestor considerente se poate spune că pentru efectuarea mersului este necesară
existenţa a patru caracteristici, care de fapt reprezintă şi obiective în recuperarea mersului şi
anume:
 Stabilitate în articulaţiile membrului inferior;
 Mobilitate bună în articulaţiile membrului inferior;
 Echilibru;
 Coordonare bună a membrelor inferioare în special şi a întregului corp în general.
Importanţa evaluarii mersului este triplă:
 Pe de o parte pentru că mersul poate reprezenta exteriorizarea unei afecţiuni
(coxartroza) punând în acest caz chiar diagnosticul.
 Pe de altă parte, analiza mersului reprezintă înregistrarea deficienţelor articulare
musculare sau de coordonare.
 În al treilea rând mersul reprezintă în sine o metodă excelentă în recuperarea unor
deficite (pentru aparatul cardiovascular-cura de teren).
Steindler precizează că mersul este format dintr-o alternanţa de mişcări (în perfectă
coordonare şi succesiune) şi poziţii de sprijin ale câte unui membru inferior pe care le repetă apoi
identic şi cu celălalt membru inferior.
Fiind însă o funcţie a aparatului locomotor, coordonarea şi succesiunea mişcărilor nu
priveşte numai diferitele segmente ale membrului inferior ci şi membrele superioare, coloana
vertebrală, susţinute de întregul sistem nervos de relaţie, nutriţie şi organe interne (cord şi
sistemul circulator, plamâni şi respiraţie, etc.)
44
Se consideră (analitic vorbind) un “ciclu de paşit” ca unitate de măsură a mersului,

distanţa între punctele de contact cu solul al unui picior şi următorul punct de contact al aceluiaşi
picior.
“Pasul” este distanţa între punctul de contact al unui picior (stâng) şi punctul de contact al
celuilalt picior (drept).
Deci “un ciclu de paşit” are doi paşi unul cu stângul şi celălalt cu dreptul.
Parametrii mersului:
lungimea pasului ÷38-40 cm (depinde de vârstă şi sex). Se măsoară între vârful
piciorului din spate şi călcâiul celui din faţă. Dacă se măsoară distanţa dintre
liniile de mijloc ale piciorului, atunci distanţa este mai mare ÷70-80 cm;
lungimea unui ciclu este de circa 150-160 cm, de la calcâiul primului pas la
vârful celui de-al doilea;
distanţa în plan frontal între membrele inferioare, (pe axa de deplasare) este de 8
cm, respectiv câte 4 cm de o parte şi de alta a acestei axe ± 2 cm;
ritmul de mers ÷ 90-120 paşi/min;
unghiul de deviaţie în afară a piciorului faţă de axa de mers (înainte) este de
6,7º-6,8º;un ciclu durează 1,05 ± 0,5 sec;
consumul energetic în mers este de 0,8 cal/m/kg corp la o viteză de 60 – 75
m/min sau 4,3 kcal/min considerând o viteza de 80 m/min, acesta fiind mersul
cel mai economicos.
Aceşti parametri sunt consideraţi ca normali la o persoană adultă şi sănătoasă. Faţă de
aceşti parametri se raportează eventualele deficite de mers; deficite analitice (când evaluăm strict
mersul) şi deficite sintetice (când evaluăm capacitatea de efort sau echilibru) etc.
7.2. Fazele mersului

Mersul are trei momente funcţionale de bază:
1. Sprijinul pe ambele picioare;
2. Sprijin pe un picior;
3. Balansul sau avansarea unui picior.
Cum primele două momente (sprijinul pe ambele picioare şi sprijinul pe un picior) sunt de
fapt momente de sprijin, se consideră că ciclul de mers are două perioade distincte :
45
sprijinul
balansul sau oscilarea.
Sprijinul are mai multe faze:
a) contactul iniţial cu solul (contactul cu călcâiul = talonul);
b) sprijinul median (pe toată talpa);
c) terminarea sprijinului (încărcarea pe antepicior = pingea) urmând desprinderea de pe
sol.
Balansul. Se împarte şi el în:
oscilaţia iniţială
oscilaţia de mijloc
oscilaţia terminală.
Alternanţa între cele două membre inferioare este aceasta: când un membru inferior
execută sprijinul, celălalt execută balansul.
În mersul normal, socotind timpul de lucru al unui membru inferior (ex. stângul) timpul
de sprijin este de 60 % iar timpul de balans de 40 %.
Mersul spre deosebire de alergare are un anume moment când sprijinul este dublu (şi pe
un picior şi pe celălalt, respectiv partea anterioară a labei piciorului din spate şi talonul piciorului
din faţă); În alergare însă nu există această secvenţă de sprijin dublu ci doar sprijin unipodal
urmat de zbor.
Există două momente în mers când consumul energetic este maxim:
- finalul fazei de pendulare când se realizează o uşoară deceleraţie a întregului corp şi se
aşează călcâiul pe sol (în acest moment are loc o absorbţie de energie), centrul de greutate având
inerţia de deplasare;
- faza de impulsie, când vârful piciorului realizează împingerea înainte a corpului cu
tendinţa de proiectare a centrului de greutate înainte susţinând viteza de deplasare.
7.3. Mersul normal şi perturbările fazelor de mers

Faza I (atacul cu talonul)
 Capul şi trunchiul, verticale, braţul opus este proiectat înainte;
 Bazinul face o uşoară rotaţie anterioară;
 Genunchiul membrului de atac, extins;
 Piciorul membrului respectiv este în unghi drept cu gamba.
46
 Perturbările fazei I
- Capul şi trunchiul se apleacă înainte. Se controlează extensorii genunchilor.
- Trunchiul alunecă spre dreapta şi şoldul se rotează extern, pasul se scurtează. Se
controlează rotatorii interni ai şoldului, extensorii genunchilor, eversorii piciorului.
- Bazinul se rotează posterior. Se controlează extensorii şoldului şi flexorii coapsei
(evaluarea lungimii pasului).
- Şoldul în abducţie. Se controlează: adductorii.
- Genunchiul în extensie blocată sau în hiperextensie. Se controlează extensorii şi
flexorii genunchiului.
- Piciorul cade pe sol (căderea antepiciorului). Se controlează: flexorii dorsali ai
piciorului.
Faza a-II-a (poziţia medie)
 Capul şi trunchiul verticale;
 Braţele apropiate de axa corpului;
 Bazinul foarte uşor rotat anterior şi uşor înclinat spre stânga;
 Coapsa dreaptă moderat rotată extern;
 Genunchiul drept extins, iar cel stâng este uşor flectat.
 Perturbările fazei a II-a
- Capul şi trunchiul se apleacă înainte, cu o rotaţie anterioară a bazinului. Se
controlează extensorii genunchiului.
- Capul şi trunchiul rămân „pe spate” cu o rotaţie posterioară a bazinului. Se
controlează extensorii şoldului.
- Capul şi trunchiul se apleacă spre dreapta, bazinul se ridică pe partea stângă în timp
ce braţul drept se îndepărtează de corp. Se controlează: abductorii coapsei drepte.
- Bazinul este în rotaţie anterioară exagerată. Se controlează: abdominalii şi extensorii
coapsei.
- Bazinul este înclinat spre partea stângă (mersul de tip „Trendelenburgh”). Se
controlează abductorii coapsei .
- Şoldul în rotaţie externă exagerată.Se controlează adductorii şi rotatorii interni ai
coapsei, extensorii genunchiului şi eversorii gleznei.
- Genunchiul are o flexie exagerată. Se controlează flexorii plantari ai gleznei.
47
Faza a-III-a (desprinderea de pe sol a piciorului)

 Braţul drept înaintea axei corpului, cu cotul uşor fectat, braţul stâng uşor înapoia
axului corpului, cu cotul extins;
 Bazinul în rotaţie anterioară;
 Coapsa dreaptă în uşoară rotaţie externă;
 Genunchiul drept uşor flectat;
 Glezna dreaptă în flexie plantară;
 Piciorul se sprijină pe partea anterioară;
 Degetele în extensie din MTF.
 Perturbările fazei a III-a
- Braţele sunt la distanţe diferite de axa corpului, coatele sunt flectate. Se controlează
flexorii plantari şi extensorii coapsei şi genunchiului.
- Bazinul cu rotaţie anterioară exagerată. Se controlează abdominalii şi extensorii
coapsei.
- Şoldul în rotaţie externă exagerată.Se controlează flexorii plantari şi extensorii
coapsei şi genunchiului.
- Genunchiul este parţial flectat şi/sau flexia plantară este limitată, glezna putând fi în
dorsiflexie. Se controlează flexorii plantari.
Faza a-IV-a (balansarea)
 Braţele în apropierea axei corpului;
 Bazinul în uşoară rotaţie anterioară;
 Şoldul în uşoară rotaţie externă;
 Coapsa şi genunchiul drept flectate;
 Membrul de sprijin aliniat vertical la bazin;
 Piciorul în unghi drept pe gambă şi uşor eversat.
 Perturbările fazei a IV-a
- Trunchiul alunecă spre stânga în timp ce bazinul se ridică pe dreapta. Se controlează
flexorii coapsei şi genunchiului, flexorii dorsali ai gleznei.
48
- Bazinul rotat posterior. Se controlează extensorii şi flexorii coapsei; de verificat

amplitudinea flexiei.
- Coapsa în abducţie. Se controlează flexorii coapsei şi genunchiului ca şi flexorii
dorsali ai piciorului.
- Şoldul în rotaţie externă. Se controlează rotatorii interni ai coapsei şi eversorii
piciorului.
- Flexia coapsei şi a gambei este exagerată iar antepiciorul cade (stepaj). Se
controlează flexorii dorsali ai piciorului.
- Degetele se târăsc pe sol. Se controlează flexorii coapsei, gambei şi cei dorsali ai
piciorului. (12)
Evaluarea mersului deşi este specifică membrelor inferioare, este edificatoare pentru
evaluarea globală a coloanei vertebrale, în special a celei lombare, deoarece în afecţiunile
reumatismale degenerative discale, mersul este mult afectat. Desigur ca evaluare analitică,
evaluarea mersului este importantă dar locomoţia este tot o formă de evaluare
globală de aceea aceste criterii sunt edificatoare şi necesare
7.4. Tipuri de mers patologic

Genunchi recurvat - în faza de susţinere apare în contractura flexorilor plantari, pareza
cvadricepsului, spasticitatea flexorilor plantari, spasticitatea cvadricepsului.
Mersul cu semnul Trendelemburg - înclinarea laterală a trunchiului, pe partea piciorului
de
sprijin. Apare în scăderea forţei abductorilor şoldului şi în durerea de şold în timpul
mersului(coxartroza). Bilateralitatea semnului dă mersul legănat (de raţă);
Mersul cu hiperextensia trunchiului - mers legănat spre spate (pentru a împiedica
căderea înainte) ce apare in paralizia extensorilor şoldului.
Mers târşit - care reduce mult faza de balans sau realizând-o cu menţinerea unui uşor
contact cu solul. Apare la bătrâni, persoane cu slăbire severă etc.
Mersul hipodinamic - încet, „obosit”, cu opriri frecvente, este întâlnit la bolnavii astenici
sau convalescenţi, în miastenie şi în boala lui Addison;
Mersul ebrios (titulant) - nesigur, cu mişcări dezordonate „ca de om beat”, deplasări ale
corpului înainte şi înapoi. Apare în intoxicaţia cu alcool sau cu barbiturice.
49
Mersul ataxic (ataxie cerebeloasă, senzorială - vestibulară) - se desfăşoară cu picioarele

îndepărtate, pentru lărgirea poligonului de susţinere; bolnavii privesc în pământ,
urmărindu-şi paşii şi au dificultăţi la întoarcere. Dacă subiecţii cu sindrom vestibular sunt invitaţi
să meargă înainte şi înapoi de mai multe ori, se observă o tendinţă de deviere a direcţiei mişcării
spre partealezată. – „mersul în stea”.
Mersul spastic - este văzut în paralizia spastică. În cazul hemiparezei spastice, mâna
afectată este lipită de corp şi nu este balansată în timpul mersului, iar piciorul este adus înainte
printr-o mişcare de circumducţie („mers cosit ”), uneori frecând solul. În parapareza spastică,
fiecare membru inferior este avansat încet, coapsele tind să se încrucişeze la fiecare pas
(„mers forfecat ”), iar paşii sunt mici, dând impresia de mers „ca prin apă”.
Mersul stepat sau equin - este întâlnit în leziunile motoneuronului periferic care
realizează paralizia muşchilor lojei anterolaterale a gambei (inervaţi de sciaticul popliteu
extern – peronier comun). Constă în atingerea solului, mai întâi cu vârful piciorului şi apoi cu
călcâiul. Bolnavii sunt nevoiţi să flecteze puternic genunchiul în timpul pasului anterior pentru a
nu se împiedica (ca la urcatul scărilor).
Mersul parkinsonian - se realizează cu corpul aplecat înainte, coapsele şi genunchii în
uşoară flexie, paşi mici şi „târâiţi”. Bolnavii se mişcă rigid, precipitat, „în fugă după echilibru”,
cu balansarea redusă a braţelor.
Mersul „senil”, al vârstnicilor cu ateroscleroză, constă din executarea unor paşi mici
nesiguri, târâiţi.
7.5. Teste de evaluare a mersului

Pentru evaluarea mersului, pe lângă aprecierea parametrilor acestora, există o serie de
scale, unele standardizate, iar altele nu, importantă fiind stabilirea în final a tipului de mers
patologic în vederea programării şi organizării protocolului de recuperare.
În continuare vor fi descrise câteva teste de evaluare a mersului
a) „Ridică-te şi mergi”, acesta este un test frecvent utilizat la pacienţii afectaţi
neurologic. Acest test se poate cuantifica pe scala 0,1,2,3.
0 - incapabil;
1- realizează cu dificultate şi ajutor din partea kinetoterapeutului;
2 - realizează singur cu dificultate;
3 - realizează fără dificultate.
50
Testul constã în: pacientul stă pe un scaun, i se dă comanda să se ridice (fără sprijin), să meargă
6-10 metri, să se întoarcă şi să se reaşeze pe scaun. Durata acestor acţiuni se poate cronometra.
b) Testul de mers Tinetti: este o analiză a câtorva componente a mersului, care se poate face
la viteza obişnuită a pacientului sau/şi viteza crescută. La acest test, gradele de apreciere pot fi de
la 0 la 1, astfel: 0 - nu realizează , 1 - realizeazã.
Testul cuprinde:
1. Creşterea balansului trunchiului;
2. Capacitatea de a creşte viteza mersului;
3. Devierea traseului mersului.
c) „Scala evaluării mersului” este ceva mai complexã decât testul de mers Tinetti,
deoarece aceasta cuprinde o serie de mişcări automate din mers ale articulaţiilor membrelor
inferioare şi superioare. Gradele de apreciere ale acestei scale sunt de la 0 la 3, 0 reprezentând
normalitatea, iar 3 aspectul cel mai grav. Scala cuprinde: iniţierea pasului, lungimea pasului,
simetria pasului, continuitatea pasului, atacul cu calcâiul, mişcarea coxofemurală în mers,
mişcarea genunchiului în mers, extensia cotului în mers, extensia umărului în mers, abducţia
umărului în mers, sincronizarea atac calcâi-braţ, înaintatea capului în mers, flectarea trunchiului
în mers.
d) Testul „urcatul şi coborâtul scărilor” constã în: subiectul este pus să urce un anumit
număr de trepte, până când apare oboseala sau incapacitatea de a mai urca. În acel moment,
testul este oprit şi se notează numărul de trepte pe care a reuşit să le urce. Pentru coborâre se
procedeazã la fel. Testul se poate realiza cu ajutor din partea kinetoterapeutului sau fără dacă este
cazul.
51
CAPITOLUL VIII
EVALUAREA PREHENSIUNII
8.1. Generalităţi
Prehensiunea este un gest precis, adaptat, conştientizat sau reflex, care pe baza
informaţiilor instantanee extero şi proprioceptive se automatizează prin repetare şi determină
coordonarea optimă a mâinii pentru prindere sau apucare
După Littler mâna este divizată in trei elemente de mişcare:
- Raza 1, policele, metacarpianul I şi articulaţiile dintre ele; metacarpianul I nu se
articulează cu cel de-al doilea şi astfel policele poate fi opus degetelor II-V; şi
muşchii policelui.
- Raza 2, indexul, prin cei 7 muşchi proprii poate fi mobilzat independent fată de
celelalte trei degete;
- Raza 3 – formată din degetele III-V şi metacarpienele corespunzătoare.
Razele 1 şi 2 formează o unitate funcţională pentru activităţi de prehensiune fine, precise,
la care participă în mică măsură şi degetul III.
Legătura funcţională dintre razele 1-3 asigură prehensiunea de forţă. Ea este evidenţiată de
redoarea în extensie a inelarului , care face imposibilă „strângerea în pumn a celorlate degete”.
Aceste trei raze de mişcare sunt grupate în jurul unei unităţi centrale stabile, reprezentată
de rândul distal al carpienelor, metacarpienelor II şi III şi musculatura aferentă: muşchiul flexor
radial al carpului şi muşchii extensori radial ai carpului (lung şi scurt). (19)
Se pot distinge prize (prehensiune “adâncă”, de forţă) şi pense (prehensiune în care
participă doar degete, de fineţe).
Cum funcţia membrului superior este exprimată în special prin prehensiune, aceasta
trebuie evaluată la oricare pacient cu patologie care are impact asupra sistemului
neuro-mio-artro-kinetic.
Se descriu mai multe tipuri de pense şi anume bi-, tri-, polidigitale, toate
prezentându-se în mai multe variante:
- termino-laterală: prinderea prin adducţie a policelui, care se aplică pe marginea
externă a indexului făcut cârlig. Astfel se pot prinde obiecte late, subţiri şi lungi, cum ar fi
farfurie, hăţurile;
52
- termino-terminală: prinderea cu pensa curbă police-alt deget (index), ca atunci când

prindem un ac de cusut;
- termino-subterminală: prinderea cu pensa lungă police- alt(alte) deget(e), Ex: creion,
pensulă;
- subtermino-subterminală: prindere de forţă crescută; Ex: ţinerea unei cărţi cu primele
trei degete;
- latero-laterală: de mai mică importanţă funcţională; Ex: ţinerea ţigării. (10)
Mâna omului este arhitectural şi funcţional astfel dezvoltată încât să poată dispune de
trei forme principale de prehensiune de tip priză: 1) prehnsiunea dintre două din ultimele patru
degete; 2) prehensiunea dintre ultimele patru degete împreună sau izolat şi podul palmei şi 3)
prehensiunea cea mai completă, între “coloana policelui” pe de o parte şi restul degetelor şi
palmei, pe de alta.
Prehensiunea dintre ultimele patru degete – polidigitală - se efectuează de către două
degete care joacă rolul braţelor de pensă, apropiindu-se şi depărtându-se unul de celălalt prin
mişcarea de adducţie şi abducţie pe care o permit articulaţiile lor MCF, sub acţiunea interosoşilor
palmari care le apropie şi a interosoşilor dorsali care le depărtează.
La apropierea degetelor contribuie şi flexorul comun al degetelor şi extensoul propriu al
indexului, iar la depărtarea lor contribuie şi extensorul comun al degetelor şi extensorul propriu
al degetului mic. Această formă de prehensiune permite, de regulă, o prindere simplistă, fără
multă forţă şi nu pentru multă durată, numai a obiectelor mici (Ex: prinderea suliţei).
Prehensiunea între ultimele patru degete şi podul palmei – digitopalmară - este posibilă
prin acţiunea flexorului comun profund, care flectează falangele distale şi a flexorului comun
superficial, care flectează falngele mijlocii şi proximale. Sub acţiunea acestor muşchi, degetele
se strâng, se apropie şi pot să atingă, prin pulpele şi feţele lor palmare, podul palmei. Mâna se
deschide şi ultimele patru degete se întind sub acţiunea extensorului comun, a extensorului
propriu al indexului, al extensorului propriu al degetului mic, precum şi a interosoşilor şi
lombricalilor, care întind falangele mijlocii şi distale. Acesta este modul prin care mâna are
posibilitatea de a agăţa, devenind un fel de cârlig care poate să ţină obiectele (de exemplu:
ducerea unei căldări cu apă, menţinerea corpului în poziţia atârnat, manevrarea volanului).
Prehensiunea cu ajutorul “coloanei policelui” – police-digito-palmară – este mult mai
complexă şi mai utilă. Amplitudinea şi forţa de prehensiune cu această coloană sunt mult mai
53
mari (ex: prindere ciocan, sapă, furcă). “Coloana policelui” dispune de posibilităţi de mişcare
variate faţă de restul mâinii. Policele se flectează sub acţiunea lungului flexor şi se extinde sub
acţiunea lungului şi scurtului extensor; se poate depărta de index sub acţiunea lungului abductor,
a lungului extensor, a scurtului extensor şi scurtului abductor şi se poate apropia sub acţiunea
adductorului şi, în parte, a extensorului lung şi a lungului flexor, mişcarea efectuându-se în
special din articulaţia trapezometacarpiană. Mişcarea principală pe care o execută însă “coloana
policelui” este opoziţia. Prin flexia ultimelor patru degete mâna formează un cerc complet sau
incomplet, care poate să apuce obiectele.
Mişcarea de opoziţie reprezintă apropierea activă a “coloanei policelui” de ultimele 4
degete. Pentru ca policele să fie considerat în opoziţie, el trebuie să fie situat în faţa degetelor 2-5
şi să privească cu faţa lui palmară, faţa palmară a celorlalte degete.
Opoziţia rezultă din combinarea a trei mişcări:
 Mişcarea unghiulară prin care vârful policelui descrie un arc de 120 , între punctul
cel mai depărtat de axa verticală a mâinii şi un punct care depăşeşte această axă
înăuntru;
 Mişcare concomitentă de rotaţie de 90 a policelui în jurul axei lui longitudinale;
- Mişcare de flexie a ultimelor falanfe pe prima şi a primei falange pe metacarpian.(10)
8.2 Test de evaluare a opozabilităţii

Opzoabilitatea poate fi determinată cu ajutorul scalei clinice 0-8 care se efectuează prin
atingerea succesivă cu pulpa policelui, a 8 zone palmare, reprezentate de bazele şi pulpele
celorlalte 4 degete. Notaţia se face astfel:
 0 - police balant;
 1 - pulpa policelui poate atinge baza indexului;
 2 - pulpa policelui poate atinge pulpa indexului;
 3 - pulpa policelui poate atinge baza mediusului;
 4 - pulpa policelui poate atinge pulpa mediusului;
 5 - pulpa policelui poate atinge baza inelarului;
 6 - pulpa policelui poate atinge pulpa inelarului;
 7 - pulpa policelui poate atinge baza degetului mic;
 8 - pulpa policelui poate atinge pulpa degetului mic.
54
Policele, datorită mişcărilor de opoziţie de care dispune, este degetul care execută forma
principală a prehensiunii, fiind cel mai important deget al mâinii; pierderea lui reduce capacitatea
funcţională a mâinii cu 60%, fără police mâna neputând executa decât mişcări de împingere şi
susţinere (cu faţa dorsală sau palmară) şi mişcări de prehensiune între ultimele patru degete sau
între ele şi podul palmei.
Indexul este degetul adresei; are forţă şi intervine ca unul din stabilizatorii principali ai
mişcării de prehensiune, fiind şi degetul cu cea mai mare sensibilitate (deget tactil prin
excelenţă); este degetul pe care se bazează activitatea olarului şi a sculptorului.
Degetul mijlociu este degetul forţei, indispensabil prehensiunii obiectelor grele şi
menţinerii în poziţiile atârnat sau sprijinit.
Inelarul completează acţiunea degetului mijlociu în mişcările de forţă. În acelaşi timp
este dotat şi el cu o formă deosebită de sensibilitate, sesizând poziţia la distanţă a extremităţilor
obiectelor lungi ţinute în mână. Este degetul care sesizează poziţia în spaţiu a vârfului floretei
sau a capătului vâslei.
Degetul mic are un rol redus. Prezenţa lui măreşte lungimea pensei digitopalmare,
conferind astfel o stabilitate mai mare prehensiunii.
55
CAPITOLUL IX
EVALUAREA SENSIBILITĂŢII
9.1. Generalităţi
Sensibilitatea somatică, fiziologică este un proces continuu care implică o activitate
considerabiă şi continuă a sistemului nervos central.(20)
Prin senzaţie se înţelege “o experienţă conştientă realizată pe baza informaţiilor
senzoriale şi tradusă într-o reprezentare specifică tipului de informaţie”. Termenul senzorial
cuprinde toate informaţiile venite către sistemul nervos central de la receptorii periferici pe căile
aferente, aici fiind interpretaţi stimulii.Callahan face deosebirea între “senzaţie” care reprezintă
stimulii trimişi la centru şi “sensibilitate” care ar fi capacitatea acestor centri de a percepe sau/şi
a interpreta aceşti stimuli senzoriali.
Toată informaţia senzorială aferentă vine de la receptorii periferici, trece prin talamus
(cu excepţia olfacţiei care ajunge direct la cortexul primitiv în lobul temporal medial) şi ajunge
în cortexul senzitiv.
Informaţia senzorială este utilizată pentru obţinerea de senzaţii (informaţii din mediu),
pentru controlul mişcărilor şi pentru menţinerea stării vigilente raportat la mediu.
Afectarea sensibilităţii se produce fie prin imposibilitatea recepţionării stimulului
senzitiv, fie prin întreruperea căilor de transmitere a acestui stimul, fie prin imposibilitatea de
percepere a stimulului sau de pierderea analizei conştiente senzitive. (12)
Durerea – este cel mai frecvent simptom; practic este o senzaţie percepută de pacient, şi
nu un răspuns fix la un stimul nociceptiv, având un rol hotărâtor în diagnostic şi tratament.
Stimulul nociceptiv declanşează o reacţie la durere care poate fi:
- locală şi/sau generală;
- imediată (involuntară, prin reflex segmentar sau suprasegmentar, cu rol în
menţinerea homeostaziei);
- întârziată (conştientă, în urma experienţei dureroase acumulate manifestată prin
reacţii afective, comportament exagerat, posturi şi gestică variată, cu scopul atenuării durerii).
Durerea îmbracă aspecte foarte diferite în funcţie de:
 locul apariţiei şi percepţiei:
- o zonă singulară mică şi bine localizată, fără iradiere probabilă leziune uşoară sau/şi
relativ superficială;
56
- o zonă difuză ca sediul primar probabilă leziune mai severă sau/şi situată mai
profund.
 durerea iradiată, este cea care se depărtează de punctul ei de origine, de cele mai
multe ori distal, pe un traiect nervos şi apare în: leziuni severe; leziunea structurilor
somatice profunde; leziunea ţesuturi nervoase (presiune pe rădăcina nervului
periferic, ce irită fibrele A- delta, care însă mai conduc). Se disting două forme de
durere iradiată (limitată la segmentul respectiv):
- dermatomică (dermatom = suprafaţa tegumentară inervată de acelaşi
segment nervos spinal) este condusă de fibre mielinizate cu diametru mare (A-alfa);
urmează nişte linii (căi) bine definite;
- sclerotomică, “înceată”(sclerotom = totalitatea ţesuturilor somatice profunde,
inervate de acelaşi segment nervos spinal) este condusă prin fibre nemielinizate (C),
care urmează o cale multisinaptică; este mai difuză; se asociază adeseori cu fenomene
autonome, cum ar fi: creşterea transpiraţiei, paloare, reducerea presiunii sangvine,
împreună cu senzaţii subiective de greaţă şi leşin;
 durerea proiectată apare în cazurile în care excitaţia nociceptivă acţionează de-a
lungul căii de transmitere dureroasă, cu origine în orice punct de la nerv la cortex (pe
calea aferentă), dând naştere unei senzaţii proiectate în regiunea periferică, inervată
de organele terminale ale acestei căi; Ex: sciatica vertebrală;
 durerea referită este cea care îşi are originea într-o zonă bine determinată, dar se
percepe într-o altă zonă, în general mai superficială decât cea de origine, fără să
existe vreo conexiune patologică între zone; are caracter difuz şi poate avea originea
în: viscere; structuri somatice profunde; nerv radicular (atunci când fibrele
mielinizate mari nu mai transmit, dar fibrele mici - C sunt integre).
Diferenţa dintre durerea proiectată şi durerea referită este faptul că la prima, senzaţia
dureroasă parcurge un traiect direct şi este localizată de-a-lungul structurilor inervate de
respectivul nerv periferic lezat, în timp ce în durerea referită parcurge o cale “indirectă” fiind
resimţită de-a-lungul structurilor inervate de alt nerv sau într-o zonă mai superficială faţă de
punctul de leziune a aceluiaşi nerv; majoritatea proceselor patologice ale organelor aparatului
locomotor determină dureri referite.
- distribuţia segmentară a durerii rădăcină nervoasă;
57
- distribuţia periferică a durerii (pe trasee nervoase) afectare a nervului periferic;

- furnicături în mâini, picioare sau în toate extremităţile patologie a măduvei spinării;
 Durerea poate fi:
 nevralgică (pe traiectul unui nerv);
 cauzalgică (durerea este percepută ca o arsură);
 radiculară (dermatomal);
 polinevritică (mai ales la extremităţile membrelor);
 cordonală (dureri surde, imprecise, însoţite de parestezii);
 talamică (spontană);
 viscerală;
 cefalalgică de cauze multiple, migrena fiind forma particulară. (15)
 După calităţile ei: durere ascuţită, bine localizată leziune superficială; durere ascuţită, în
“junghiuri” leziune a nervului (de obicei la nivelul rădăcinii, afectând fibrele A-delta);
durere tip “furnicătură” iritare ce afectează fibrele A- alfa; durere surdă tipică
pentru originea somatică profundă. Aceiaşi agenţi provocatori (ciupirea, înţeparea
căldura, curentul electric etc.) aplicaţi pe o zonă limitată şi pentru scurt timp provoacă
dureri “înţepătoare”, dar aplicaţi pe o zonă mai largă şi pentru o perioadă de timp mai
lungă dau dureri “arzătoare”.
 După caracterele prezentate: durere matinală afectare articulară de tip inflamator;
durerea care-l trezeşte pe pacient din somn tipică pentru umăr sau/şi şold (se agravează
la decubitul pe partea afectată); durerea care îl trezeşte pe pacient şi îl obligă să meargă
patologie mai gravă; durere continuă, intermitentă afectare cronică,
cronic-acutizată; durere pulsatilă (rezultă din coliziunea undei pulsatile sangvine cu
organele sensibile la durere) inflamaţie; durere chinuitoare (care nu cedează),
profundă, sâcâitoare patologie mai complexă (gravă).
 După evoluţia în timp:
- durerea musculară acută este dată de o perfuzie sangvină inadecvată (ischemie) care
face ca produşii de catabolism (în special acidul lactic şi potasiul) să nu fie îndepărtaţi,
stimulând astfel receptorii de durere din muşchi, cunoscută şi sub denumirea de “claudicaţie
intermitentă”.
58
- durerea cu un început insidios, nelegat de vreun traumatism sau de o activitate

neobişnuită leziunile degenerative, leziunile pe ţesuturi “obosite”, neoplasm (în cazul în
care pacientul acuză ca şi cauză a durerilor un traumatism oarecare trebuie să păstrăm
rezerve; verificăm dacă mecanismul traumatic descris se corelează cu semnele şi
simptomele indicate).
- creşterii intensităţii durerii tratament ineficient (în cazul înrăutăţirii situaţiei)
tratament greşit (starea dinaintea începerii tratamentului începuse să se îmbunătăţească
spontan, iar odată cu începerea tratamentului - staţionează sau este mai proastă);
- schimbarea calităţii durerii informaţii asupra naturii şi gravităţii leziunii;
-durerea care nu se agravează prin activitate sau nu cedează la repaus suspectează o
altă patologie (excepţie: hernia de disc care poate fi agravată în poziţia aşezat şi să cedeze la
ridicarea în ortostatism şi la mers).
- durerea musculară întârziată, cea care apare după 2-4 de ore de la încetarea
programului, e dată de leziunea (ruperea) ţesuturilor de legătură din muşchi şi tendoane.
-durere musculară de tip “febră musculară”, ce apare după 24-48 de ore de la încetarea
programului şi se datoreşte acumulării în cantităţi mari de cataboliţi (urmare a unei
sapradozări de intensitate a efortului).
- durere de tip “oboseală” artroza articulaţiilor portante; în fazele incipiente, după
activitate prelungită; în fazele avansate, durerea este resimţită la începutul activităţii
(mersului), apoi cedează întrucâtva, după care revine dacă activitatea se prelungeşte.
În funcţie de sensibilitatea la stimulii dureroşi (noxici) structurile pot fi: foarte
sensibile: periost şi capsula articulară; moderat sensibile: os subcondral, tendoane şi ligamente;
mai puţin sensibile: muşchiul şi osul cortical; insensibile: sinovia , cartilaj articular şi
fibrocartilaj.
Din punct de vedere clinic, sensibilitatea se împarte:
- sensibilitatea subiectivă şi obiectivă;
- sensibilitate superficială şi profundă
I.Sensibilitatea subiectivă cuprinde paresteziile şi durerea, care poate îmbrăca diferite
aspecte: nevralgie, cauzalgie, dureri radiculare, dureri polinevritice, cefalee, migrenă, înţepătură,
junghi, fulguraţie, arsuri. Simptomele subiective constând în parestezii (senzaţie de “mii de ace”),
disestezii (alterarea senzaţiei de răspuns la o stimulare externă) şi durere, traduc o afectare a
59
conductibilităţii nervului. Aceste simptome subiective apar de obicei înaintea disfuncţiei

neurologice, evidenţiată clinic prin simptome obiective.
Paresteziile apar la presiune pe nerv (Ex: presiunea pe partea mediană a cotului va genera
o parestezie pe partea ulnară a mâinii, parestezie ce dispare dacă îndepărtăm factorul compresiv),
ori în momentul eliberării presiunii (Ex: atunci când stăm un timp îndelungat “picior peste
picior” şi resimţim parestezia doar la schimbarea poziţiei) ori în momentul începerii presiunii
(Ex: Pacienţii cu sindrom de tunel carpian, sesizează o parestezie chiar la mişcarea degetelor,
mişcare ce tensionează tendoanele flexorilor degetelor, producând o presiune pe nervul median).
În funcţie de localizare, durerea este de mai multe tipuri:
În leziunile nervilor periferici durerea se localizează pe traiectul nervilor respectivi şi
se exacerbează la presiunea acestora.
Durerea radiculară are distribuţie radiculară, este exacerbată de factori care cresc
tensiunea: tuse, strănut , defecaţie sau de manopere de elongarea trunchiului nervos:
Durerea cordonală are extindere difuză imprecisă însoţită de parestezii.
Durerea talamică apare în jumătatea corpului opusă leziunii cu caracter particular -
sindromul talamic: are sediul profund şi distrubuţie difuză, cu caracter de arsură, intesă, parţial
influenţată de analgezice; durerea este exagerată de stimulări algogene minimale şi de stimulări
nealgogene (21)
II. Sensibilitatea obiectivă

Simptomele obiective se întâlnesc în principal în cazul compresiunii rădăcinii nervoase
datorate unei hernii de disc. În debutul acestei patologii este afectată (în sectorul deservit de
respectiva rădăcină) sensibilitatea vibratorie, datorită interesării fibrelor groase, mielinizate, cele
mai sensibile la presiune. Urmează, în ordine, diminuarea reflexelor osteo-tendinoase şi apoi
scăderea forţei musculare. În final se ajunge la scăderea sensibilităţii tactile (la atingere uşoară) şi
mai apoi a celei nociceptive.
Pentru testarea sensibilităţii trebuie să se respecte anumite reguli:
- explorarea se face într-o camera linştită cu temperatura de confort cuprinsă între 20-24
C;
- subiectul va avea ochii închişi pentru a nu vedea aplicarea excitantului;
- examinarea se face comparativ, pe zone simetrice;
- regiunea cu tulburări de sensibilitate se delimitează cu un creion dermatograf;
60
- se va explica pacientului în ce constă testarea pentru ca acesta să înţeleagă bine modul

în care va decurge testul;
- testarea sensibilităţii este obositoare deoarece cere o concentrare mare din partea
pacientului, motiv pentru care nu se prelungeşte în timp preferându-se reluarea ei
după o pauză sau a doua zi.
9.2. Evaluarea sensibilităţii superficiale

1.Sensibiliatea tactilă
a) sensibilitatea tactilă se examinează prin atingerea uşoară a tegumentelor în diferite
regiuni cu o bucată de vată, obiect bont sau o pensulă, pacientul are ochii închişi trebuind să
comunice momentul şi locul perceperii senzaţiei precum şi intensitatea excitantului. (15) În
condiţii patologice sensibilitatea tactilă poate fi diminuată - hipoestezie sau abolită - anestezie.
b) testul discriminării a două puncte constă în posibilitatea distingerii a doi excitanţi
tactili aplicaţi simultan pe piele, la o oarecare distanţă. Se examinează cu compasul lui Weber
care are două braţe cu 2 ace aşezate pe o bară metalică gradată, care înţeapă concomitent pielea.
Pacientul simte 2 înţepături. Treptat se strâng cele două braţe până ce pacientul simte doar o
înţepătură deşi este înţepat de ambele ace. Între 10 mm şi 2 mm începe să se piardă
discriminarea. Vârstnicii au o discriminare mai proastă, iar femeile mai bună ca bărbaţii.există
diferenţe de discriminare între diferite zone tegumentare (2-3 mm la pulpa degetului şi 6-8 mm la
coapsă).(12)
c) dermolexia sau grafestezia, constă în capaciatea subiectului de a recunoaşte cu ochii
închişi literele, cifrele sau desenele executate de examinator, pe diferite regiuni ale pielii
corpului. Tulburările dermolexiei se numesc adermolexie.
2.Sensiblitatea termică
Sensibilitatea termică permite aprecierea temperaturii unui obiect pus în contact cu
tegumentele. Pentru explorare se utilizează două eprubete, una cu apă încălzită la 40-50 oC şi o
alta cu apă rece la 7oC. Se aplică alternativ cald şi rece pe regiunile de examinat, pacientul
trebuind să explice clar ce a simţit.. Excitanţii trebuie aplicaţi la un oarecare interval de timp,
deoarece senzaţia persistă un timp mai îndelungat. Există şi testul cu 4 eprubete cu apă rece,
călduţă, caldă şi fierbinte, pacientul după ce le ia în mână va trebui să le aranjeze în ordine de la
fierbinte la rece. În mod normal mâna diferenţiază temperaturi de 1-5 oC.
61
Sensibilitatea termică poate fi modificată în plus - hiperestezie, diminuată - hipoestezie

sau abolită - anestezie.
3.Sensibilitatea dureroasă
Sensibilitatea dureroasă înregistrează excitanţii care produc durerea. Pentru explorarea ei
se foloseşte un ac cu un vârf bine ascuţit pe care îl aplicăm moderat, dar suficient ca să provoace
o senzaţie dureroasă şi nu tactilă.
Sensibilitatea dureroasă poate fi diminuată - hipoestezie sau abolită - anestezie
9.3. Evaluarea sensibilităţii profunde

1.Simţul mio-artro-kinetic
Acest tip de sensibilitate permite subiectului (având ochi închişi) să recunoască poziţiile
imprimate de examinator unui segment de membru, într-o anumită articulaţie
Examinarea se face începând cu articulaţiile mici de la nivelul degetelor. Deplasăm un
deget de la un membru, într-un anumit sens şi subiectul trebuie să imite la membrul opus
mişcarea făcută de examinator, să spună ce segment am mişcat, la care membru şi în ce direcţie.
2.Sensibilitatea vibratorie
Sensibilitatea vibratorie se examinează cu ajutorul diapazonului la 256 Hz. Se aplică
piciorul diapazonului (pus în vibraţie) pe emineţele osoase ale membrelor (maleole, rotulă,
creasta tibiei etc). Se apreciază durata cât subiectul percepe vibraţiile şi sensibilitatea cu care
percepe aceste vibraţii.
3.Sesnsibiltatea barestezică
Testarea presiunii se apreciază prin presarea cu un obiect bont a tegumentului până ce
acesta se albeşte. În mod normal presiunea se simte la 2,44-2,83 mg, pe tegumentul mâinii.
Receptorii de presiune sunt atât subcutanat cât şi în profunzime. De subliniat faptul că acest tip
de sensibilitate poate compensa într-o oarecare măsură reducerea sensibilităţii tactile.
4. Sensibilitatea stereognozică
Stereognozia reprezintă posibilitatea de a recunoaşte, cu ochii închişi, un obiect,
pipăindu-l cu degetele. Uneori, subiectul poate denumi forma, mărimea, consistenţa, regulariatea
obiectului, dar nu îi poate spune numele. Acesta este nu numai un test ci şi un mijloc de
recuperare a sensibilităţii. Se pleacă de la obiecte grele, de dimensiuni mari de diferite forme,
înspre obiecte din ce în ce mai uşoare şi mai mici.
62
5. Sensibilitatea kinestezică sau somatognozia este simţul schemei corporale evaluând

valoarea proprioceptorilor, fiind importantă în aprecierea funcţiei de coordonare-echilibru. Se
explorează prin solicitarea persoanei să recunoască, cu ochii închişi, segemntele corpului şi a
raportului lor spaţial. Mai concret, kinetoterapeutul mişcă un segment corporal în 2-3 sensuri
după care opreşte segmentul într-o anumită poziţie pe care pacientul trebuie să o recunoască. De
asemenea, se mişcă lent un segment într-o direcţie, iar subiectul trebuie să recunoască această
direcţie.
63
CAPITOLUL X
TESTE DE EFORT
Efortul fizic reprezintă o suprasolicitare funcţională care produce o modificare a

homeostaziei organismului, în scopul acoperirii necesităţilor metabolice crescute ale musculaturii
în activitate. Modificările interesează în special aparatul cardiovascular şi respirator, permiţând
evidenţierea unor tulburări în funcţia acestora, nedecelabile în repaus.
Capacitatea de efort sau intensitatea efortului reprezintă cantitatea maximă de lucru
mecanic efectuat în unitatea de timp. Limitele acesteia sunt destul de largi având o serie de
variaţii în funcţie de anumiţi factori cum ar fi vârsta, genul, starea de sănătate, gradul de
antrenament, etc. Cunoaşterea acestora are importanţă deosebită atât în dirijarea antrenamentului
sportiv, cât şi a programelor de recuperare prin exerciţii fizice. (5)
Parametrul care caracterizează cel mai exact capacitatea de efort a subiectului este
reprezentat de consumul de oxigen al organismului, iar în continuare vom reda câţiva termeni
necesari pentru înţelegerea efortului:
 echivalentul metabolic (MET) reprezintă consumul de oxigen de repaus al organismului;
acesta este estimat a fi de 3.5 ml O2 / kg corp / minut.
 capacitatea aerobă maximă (VO2max) reprezintă nivelul maxim al consumului de oxigen
al organismului. Acesta depinde de capacitatea de adaptare a funcţiei respiratorii şi
cardiovasculare; la subiecţii normali, VO2max este atinsă datorită imposibilităţii
creşterii debitului cardiac peste un anumit nivel. Calcularea VO2 max se face pe baza
nomogramei Astrand-Ryhming. Exprimarea se face fie în ml O2/kg/min fie sub forma
de multiplu al MET. Rezultatul obţinut se compară cu valoarea teoretică, care se
calculează conform formulei:
VO2 max teoretic = 45,8 - (0,17 xVârsta)
 deficitul aerobic funcţional (DAF) reprezintă scăderea procentuală a capacităţii aerobe
maxime faţă de valoarea sa teoretică; se calculează conform formulei:
DAF= (VO2 max teoretic - VO2 max realizat/ VO2 max teoretic) x 100
Valoarea DAF este o măsură a scăderii capacităţii de efort faţă de valoarea teoretică.
 DAF între 0 - 25%: reducere minimă sau absentă a capacităţii de efort
 DAF între 25 - 50%: reducere uşoară a capacităţii de efort
64
 DAF între 50 - 75%: reducere moderată a capacităţii de efort

 DAF peste 75%: reducere importantă a capacităţii de efort.
În sportul de performanţă, antrenamentul la efort urmăreşte creşterea continuă a capacităţii
de efort, pentru a se asigura atât posibilitatea suportării în bune condiţii a unei cantităţi mari de
lucru la antrenamente cât mai ales realizarea şi menţinerea la un nivel cât mai înalt al efortului în
timpul competiţiilor.
Există anumiţi indicatori ai efortului care condiţionează modificările funcţionale şi
morfologice necesare creşterii capacităţii de performanţă:
 Volumul efortului reprezină cantitatea totală de lucru mecanic efectuat de sportiv
sau suma tuturor eforturilor efectuate (travaliul total) şi poate fi apreciat prin:
- suma distanţelor parcurse în alergare, ciclism, canotaj, înot;
- suma kg forţă prestate în ridicarea halterelor, lecţii de antrenament pentru
dezvoltarea forţei;
- suma tuturor repetărilor în gimnastică, jocuri sportive, sporturi individuale
(sporturi în care se realizează repetarea unor exerciţii sau execuţii tehnice);
- timp de lucru (efectiv şi pauze); - număr de reprize, starturi, concursuri.
 Intensitatea efortului reprezintă cantitatea de efort (lucru mecanic) efectuat în
unitatea de timp. Ea se apreciază prin mai multe modalităţi:
- unităţi de putere (waţi, kgm f/min) ce impune cunoaşterea travaliului prestat şi
a timpului necesar efectuării lui (ridicare de haltere sau greutăţi cunoscute la înălţimi
exact măsurate şi la intervale de timp cronometrate);
- viteza de deplasare (m/sec) în atletism, ciclism, nataţie, canotaj;
- ritmul (tempoul) de lucru ce reprezintă numărul de acţiuni pe minut în lupte,
judo, box, scrimă sau număr de execuţii pe min (jocuri sportive, gimnastică).
 Intensitatea solicitării reprezintă preţul funcţional plătit de organism pentru
efectuarea unui efort şi se apreciază prin:
- valori funcţionale: puls, tensiune arterială, frecvenţă respiratorie;
- valori biochimice: lactacidemie. În atletism se foloseşte frecvent aprecierea
intensităţii solicitării prin fracţii (2/4; 3/4; 4/4) sau procente (50,70,100) din
posibilităţile maxime ale subiectului. De exemplu o alergare de viteză cu 7.5 m/sec
65
poate reprezenta o solicitare de 3/4 (75 %), deci submaximală pentru un sprinter de
valoare şi de 4/4 (100 %), deci maximală pentru un semifondist.
 Complexitatea efortului este dată de numărul de acţiuni motrice efectuate
simultan. (11).
10.1. Suportul energetic necesar realizării exerciţiilor fizice

Sistemele energetice sunt sisteme metabolice ce pe baza unor reacţii biochimice
eliberează energia necesară travaliului muscular. “Combustibilul” specific pe care-l eliberează
fibra musculară în activitatea de contracţie este adenizintrifosfatul (ATP) care prin desfacere
(ATP - ADP+P) eliberează energia necesară. (4)
A) Sistemul fosfagenelor (ATP-CP). La începutul efortului, în primele secunde muşchiul
epuizează rapid stocul de ATP (2-8 mmoli/l), iar resinteza ATP-ului se face de către
fosfocreatină.(5) Acest sistem asigură energia pentru primele 30 de secunde, pentru aceasta
nefiind necesară prezenţa oxigenului.Aşadar, acest sistem furnizează energie pentru activităţi
fizice scurte şi rapide (12) cum este cazul sporturilor explozive: haltere, sărituri, aruncări,
100m plat, 50 m înot, etc. (5);
B) Sistemul glicolitic anaerobic. Sursa energetică este glicogenul, care intră în activitate
după primele 30 de secunde şi are o durată de circa 60 secunde, producând în final acidul
lactic (ca deşeu al activităţii musculare).(12) Glicogenul este depozitat în muşchi (350 g) şi
ficat (100 g), iar pentru a răspunde necesarului energetic este scindat în glucoză. Sistemul
anaerob lactic este utilizat ca sursă energetică în sporturi ca hochei pe gheaţă, gimnastică,
200-1000 m alergări, înot 100-200m, etc. Durata de recuperare după o solicitare maximă
este de 1-2 ore. (5)
C) Sistemul aerobic (oxidativ). Se activează după 2 minute de efort fizic, fiind sistemul care
stă la baza antrenamentului aerobic. Sursele de energie ale acestui sistem sunt multiple:
glicogen, grăsimi, proteine, acesta fiind sistemul care furnizează energie musculară pentru
activităţi prelungite (minute, ore), fiind realizat în prezenţa oxigenului.
10.2. Clasificarea probelor de efort

 După modalitatea de efectuare a efortului se disting:
 efortul rectangular care utilizează un nivel unic de efort cu o durată determinată.
Nu realizează modificări similare la nivelul aparatului cardiovascular la subiecţi cu
66
grade de antrenament diferite, existând riscul suprasolicitării la cei neantrenaţi şi a unei

solicitări insuficiente la cei antrenaţi.
 efortul triangular care presupune o creştere progresivă ("în trepte") a intensităţii
efortului, până la un nivel ţintă, stabilit pe baza capacităţii de efort a subiectului.
 După intensitatea efortului se disting:
 testele maximale la care efortul este realizat până la atingerea capacităţii aerobe
maxime.
 testele submaximale în care efortul este realizat până la atingerea unei fracţii de
80-90% din capacitatea aerobă maximă.
În repaus VO2 variază între 200-250 mlO2/min. La neantrenaţi VO2 max este aproximativ
3000 mlO2/min (bărbaţi) şi 2000 mlO2/min (femei). La neantrenaţi VO2 max / kgcorp/min este
de 42-45 ml O2/kg/min., iar la antrenaţi este de 70-80 ml O2/kg/min. Valoarea VO2max este mai
mare pentru un efort cunoscut (ramură de sport practicată) decât pentru orice altă activitate fizică
(chiar decât mersul sau alergarea).
10.3. Câteva teste de efort

PROBA HARVARD
Principiu - proba Harvard este o probă de efort maximală, bazată pe măsurarea
frecvenţei cardiace în perioada de revenire după efort. Este în general folosită pentru a studia
comportarea aparatului cardiovascular în timpul unor eforturi intense (muncă fizică grea, sport
de performanţă).
Descrierea probei: în ritmul metronomului, subiectul execută urcări şi coborâri pe
scăriţa de efort (de 50,8 cm pentru băieţi şi din 47 cm pentru fete), în ritm de 30/min timp de 5
minute; dacă nu mai poate executa efortul în ritmul impus de metronom se întrerupe proba,
notându-se durata efortului efectuat. Imediat după efort, se determină pulsul în 3 perioade,
fiecare de 30 secunde, astfel:
 în primul minut după efort: primele 30" (0-30") = P1
 în al doilea minut după efort: primele 30" (1'00"-1'30") = P2
 în al treilea minut după efort: primele 30" (2'00"-2'30") = P3
Se foloseşte apoi următoarea formulă pentru determinarea Indicelui de aptitudine fizică:
Indicele de aptitudine fizică = T (timpul efortului, sec)x100/ (P1+P2+P2)x2
 Interpretarea se face în funcţie de valoarea indicelui de aptitudine fizică astfel:
67
 sub 55 = condiţie fizică slabă

 55 - 79 = condiţie fizică medie
 80 - 89 = condiţie fizică bună
 peste 90 = condiţie fizică excelentă
PROBA ASTRAND
Principiu. Proba Astrand este o probă de efort maximală prin care se determină în mod
indirect capacitatea aerobă maximă. Ea permite astfel aprecierea posibilităţilor maximale ale
funcţiei respiratorii şi cardiovasculare.
Descrierea probei:
 se urmăreşte ca subiectul să efectueze un efort cunoscut (exprimat în W) care să
producă creşterea frecvenţei cardiace peste 120/min. Efortul se face la
cicloergometru, timp de 6 minute, contra unei rezistenţe de 120 W pentru bărbaţi şi
100 W pentru femei.
 după terminarea exerciţiului se măsoară imediat frecvenţa cardiacă, în primele 10
secunde, subiectul fiind în poziţie ortostatică, iar rezultatul se raportează pe minut.
 de pe nomograma Astrand se citeşte capacitatea aerobă maximă exprimată în
litri/min. Ea se raportează la greutatea ideală calculată după formula lui Lorentz:
Greutatea ideală = Înălţimea (cm) – 100 – (Înălţimea cm – 150)/4
Din tabele se apreciază capacitatea de efort a subiectului în funcţie de capacitatea aerobă
maximă, vârstă şi sex. (6)
Tabelul nr. 3. Aprecierea calitativă a capacităţii de efort în funcţie de

capacitatea aerobă maximă (ml/min/kg corp) şi vârstă la bărbaţi
Vârsta (ani) Capacitatea de efort
F. Scăzută Scăzută Medie Ridicată
20 - 29 sub 38 39 - 43 44 - 51 peste 52
30 - 39 sub 34 35 - 39 40 - 47 peste 48
40 - 49 sub 30 31 - 35 36 - 43 peste 44
50 - 59 sub 25 26 - 31 32 - 39 peste 40
60 - 69 sub 21 22 - 26 27 - 35 peste 36
68
Tabelul nr. 4. Aprecierea calitativă a capacităţii de efort în funcţie de

capacitatea aerobă maximă (ml/min/kg corp) şi vârstă la femei
Vârsta (ani) Capacitatea de efort
F. Scăzută Scăzută Medie Ridicată
20 - 29 sub 28 29 - 34 35 - 43 peste 44
30 - 39 sub 27 28 - 33 34 - 41 peste 42
40 - 49 sub 25 26 - 31 32 - 40 peste 41
50 - 65 sub 21 22 - 28 29 - 36 peste 37
PROBA ASTRAND - RHYMING

Determinarea VO2max, ca punct central al evaluării capacităţii de efort aerob şi implicit
al testării la efort, se face uzual prin proba Astrand - Rhyming. Materialele necesare în această
probă sunt: scăriţă cu înălţimea de 4o cm (bărbaţi) şi 33 cm (femei), metronom, stetoscop,
cronometru, nomograma Astrand-Rhyming.
Descrierea probei: printr-o scurtă anamneză, kinetoterapeutul se orientează asupra
capacităţii de efort aerob al pacientuluilui (viaţă sportivă, modul în care suportă efortul, factori
perturbatori ai capacităţiide efort). Fixarea efortului ce va fi prestat depacient. Trebuie să se
încadreze în cerinţa de a fi submaximal şi orientativ; pentru persoanele sănătoase d.p.d.v.
cardio-circulator şi pulmonar este de 600-900 kg x m/min (sau l5o-225 W la cicloergometru)
pentru bărbaţi şi de 450-600 kg x m/min(sau l00-l50W ) pentru femei. pacientul este supus la un
efort care constă în urcarea şi coborârea scăriţei în 4 timpi (2 timpi urcare, 2 timpi coborâre,
fiecare pas fiind marcat de o bătaie a metronomului.), timp de 6 min. Efortul este efectuat fără
întrerupere, extinzându-se genunchii la ridicarea pe scăriţă. Stetoscopul este aşezat între vârful
inimii şi stern, iar FC este luată în sec. 45-60 ale fiecărui minut de efort.
Este nevoie de acest timp de 6 min. deoarece, la începutul efortului, sistemele
funcţionale ale organismului care asigură aportul de oxigen, având un oarecare grad de inerţie,
ating nivelul funcţional impus de necesitatea unui nou consum de oxigen (VO2) în cel puţin 3
min. În această perioadă, posibilităţile de aprovizionare a muşchilor cu oxigen sunt
insuficiente, iar muşchiul contractează o “datorie” de oxigen. În momentul în care posibilităţile
de aport egalează necesarul de oxigen, se instalează un echilibru între aport şi consum, numit
ergostază (stady-state). De menţionat faptul că, stady –state-ul respirator este atins în l-2 minute,
iar dacă acesta este depăşit, se ajunge la o blocare a ventilaţiei, urmată de oprirea efortului de
către pacient (nu din cauza cordului). Datoria de oxigen contractată în prima parte a eforului se
69
va plăti după terminarea efortului, într-o perioadă de timp în funcţie de cantitatea “datoriei”
contractate, şi în funcţie de gradul de antrenament al pacientului.
Lucrul mecanic prestat de pacient./minut, se calculează prin formula L = G x Î x Fr X l,4 în
care G = greutatea pacientului, Î = înălţimea scăriţei, Fr = numărul urcărilor pe minut, iar cifra de
l,4 = coeficient de corecţie al frânării la urcat-coborât scăriţa.
Valoarea FC din minutul 6 al testului trebuie să aibă o valoare cuprinsă între l20-l70 băt/min,
deoarece între aceste limite debitul cardiac (de care depinde posibilitatea de creştere a VO2)
depinde numai de creşterea FC. Debitul cardiac creşte, până la aproximativ 120 băt/min, atât pe
baza creşterii FC, cât şi pe baza creşterii volumului sistolic. La această valoare (120băt/min) se
ajunge la valoarea maximă a volumului sistolic, valoare egală cu capacitatea volumetrică a
ventricolului stâng.
Când FC depăşeşte l70 băt/min, volumul sistolic începe să scadă (deoarece durata diastolei
inimii se scurtează şi nu mai există timpul necesar umplerii cu sânge a întregului volum
ventricular), dar debitul cardiac continuă să crească încă o perioadă de timp prin creşterea
supracompensatorie a FC (care nu mai prezintă astfel o concordanţă de linearitate cu VO2). Deci,
dacă cerinţa ca intensitatea efortului în minutul 6 să fie între 120-170 băt/min, nu se respectă, FC
nu mai evoluează în timpul efortului pe o linie paralelă cu cea a VO2, şi nu se mai poate determina
indirect VO2max.
O altă cerinţă o constituie faptul că diferenţa dintre cifra FC din minutul 6 şi cea a FC din
minutul 4 trebuie să fie mai mică de 8-l0 băt/min, fapt ce arată că s-a instalat ergostaza(
steady-state). Dacă diferenţa dintre FC din minutul 6 şi FC din minutul 4 este mai mare de 8-l0
băt/min (pacientul are o labilitate funcţională scăzută a sistemului cardiorespirator, nefiindu-i
suficiente 3 minute pentru a ridica aportul de oxigen la nivelul cerinţelor), dar FC este totuşi sub
l70 băt/min, efortul nu se întrerupe, proba continuând cu aceeaşi intensitate până când, timp de 3
minute consecutive, FC se măreşte cu mai puţin 8-l0 băt/min.
Dacă FC din minutul 6 a probei nu depăşeşte l20 băt/min, înseamnă că efortul a fost
prea mic, şi proba nu se întrerupe, ci se continuă printr-o nouă treaptă de efort cu durata de încă 6
min. Dacă frecvenţa depăşeşte l70 băt/min proba se întrerupe, indiferent în ce minut de efort se
găseşte pacientul; examinarea se repetă după un timp de odihnă suficient (preferabil a doua zi),
fixându-se o intensitate mai mică a efortului.
70
Determinarea VO2max pe nomogramă se face astfel: pe scara intensităţii efortului se

caută punctul corespunzător intensităţii efortului prestat de pacient în timpul probei. Din acest
punct se duce o perpendiculară pe scara alăturată (a VO2 l) şi se află astfel, cantitatea de oxigen
ce trebuie consumată pentru efectuarea unui efort de intensitatea celui prestat de pacient. Se
caută apoi pe scara FC punctul corespunzător FC a pacientului din ultimul minut al probei. Acest
punct se uneşte printr-o dreaptă cu cel ce reprezintă VO2 din timpul probei. Se citeşte cifra
corespunzătoare locului unde această dreaptă intersectează linia oblică din mijlocul nomogramei
(VO2max l). Pentru a afla valoarea relativă a VO2 max, se împarte această cifră la greutatea
pacientului.
Determinarea VO2 max prin această metodă are o eroare de +/- l0 – l5 % faţă de
valoarea reală (obţinută prin determinări directe). În jurul FC de l50 băt/min eroarea poate fi sub
l0%; cu cât FC scade spre l20, cu atât VO2 max determinat este probabil mai mare, iar cu cât FC
creşte spre l70, cu atât VO2 max probabil va fi mai mic decât cel real.
Corecţia în funcţie de vârstă şi FC max a valorilor VO2 max citite pe nomogramă este:
Vârstă FCmax
Factor de corecţie
15 210
1.10
25 200
1,00
35 190
0,87
40 180
0,83
45 170
0,78
50 160
0,75
55 150
0,71
60 -
0,68
65 -
0,65
71
Fig. Nr. 3. Nomograma Astrand
72
TESTUL FOX
Descrierea probei: constă în efectuarea unui efort de pedalare la bicicletă ergometrică la
o intensitate de 150W (900 kg.m/min). Determinarea VO2max se face pe ecuaţia: VO2max
(l/min) = 6,3 – 0,0193 x FC, unde FC este frecvenţa cardiacă înregistrată în minutul 5 al
efortului. Deviaţia standard este de 0,24 l/min., iar pentru corecţia vârstei se foloseşte tabelul
propus de Astrand.
Un alt test pentru determinarea VO2max constă în parcurgerea unei distanţe de 2 km, pe
teren plat, printr-un mers rapid (marş); temperatura ambiantă să fie cuprinsă între 5-25 C. Testul
necesită, la persoanele neantrenate, o acomodare prealabilă de câteva săptămâni.
VO2max(femei) = 116,2 – 2,98 x t – 0,11 x FC – 0,14 x V – 0,39 x G/Ixi (Ipătrat)
VO2max.(bărbaţi) = 184,9 – 4,65 x t – 0,22 x FC – 0,26 x V – 1,05 x G/Ipătrat
t – este timpul obţinut, scris în sistem zecimal (de exemplu 15 minute şi 30 de secunde se va
scrie 15,5 iar 15 minute şi 15 secunde se va scrie 15,25); FC – este frecvenţa cardiacă în primul
minut postefort; V – vârsta; G – greutatea (în kg); I – înălţimea (în metri)
Din acelaşi test se poate calcula un indice al condiţiei fizice prin formulele următoare:
Indicele condiţiei fizice (femei) = 304 – (minutele x 8,5 + secundele x 0,14 + FC x 0,32
+ 1,1 x G/Ipătrat) – V x 0,4
Indicele condiţiei fizice (bărbaţi) = 420 – (minutele x 11,6 + secundele x 0,2 + FC x 0,56 +
2,6 x G/Ipătrat) – V x 0,2
Interpretarea acestui indice: sub 70 – mult sub medie; 70-89 – ceva mai mic decât media;
90-110 – medie;111-130 – uşor peste medie; peste 130 – mult peste medie.
REFLEXUL OCULO-CARDIAC
Se utilizează pentru stabilirea predominaţei vegetative vagotone sau simpaticotone a
pacientului.
Descrierea probei: constă în apăsarea puternică a globilor oculari (până la limita durerii)
timp de minimum 30 sec.; se observă dacă FC a P-lui a crescut, a rămas constantă sau a scăzut,
faţă de FC de repaus (ambele FC se iau în aceeaşi poziţie, fără alţi factori perturbatori).
 Interpretare:
 la scăderea FC posttestare faţă de FC de repaus P-ul prezintă o predominanţă vagononă (cu
toate caracteristicile date de sistemul nervos parasimpatic, respectiv pentru cord înregistrându-se
o tendinţă la bradicardie şi o creştere lentă a FC la o solicitare)
73
 cu cât mai accentuat creşte FC posttestare, cu atât avem o mai accentuata preponderenţă
simpaticotonă (tahicardie şi creşterea, uneori disproporţionată cu solicitarea/nevoia a FC).
Acest indice este important în practică pentru aprecierea profilului pacientului, astfel
putându-se evita erorile de supra- sau subdozaj în aprecierea testării la efort ori a intensitatii
efortului prescris în cadrul antrenamentului la efort.
PROBA PACHON - MARTINET

Studiază starea funcţională a aparatului cardio-vascular în repaus şi după efort.
Descrierea probei: pacientul păstrează un repaus total în clinostatism de cel puţin 5
minute, după care se ia pulsul şi tensiunea arterială (TA). Se repetă examinarea de 3 ori, pentru ca
valorile iniţiale să rămână constante. Atunci când se ajunge la cele 3 valori constante, pacientul se
ridică lent în ortostatism şi după 60 sec de nemişcare se ia din nou pulsul şi TA o singură dată.
Apoi se vor efectua 20 de genuflexiuni în 40 secunde (l secundă coborâre , 1 secundă ridicare) -
flexia şi extensia genunchilor să fie completă, trunchiul drept. La terminarea efortului subiectul
reia rapid poziţia clinostatică şi se ia pulsul în primele l5 secunde şi în secundele 45-60 ale
primului minut, iar între secunde l5-45 se măsoară TA. Se continuă examinarea pulsului şi TA
în acelaşi mod, încă 4 minute consecutive.
Valorile normale în clinostatism: (pentru femei) pulsul 70-l00 pulsaţii/ minut, TA sistolică
între 95-l35 mmHg, TA diastolică 55-85 mmHg; (la bărbaţi) pulsul 60-90 pulsaţii/ minut, TA
sistolică l00-l40 mmHg, TA diastolică 60-90 mmHg. La ambii TA diferenţială de cel puţin 30
mm/Hg.
În ortostatism, la ambii, pulsul se accelerează normal cu l2-l8 pulsaţii pe minut
(situarea între aceaste valori indică o economie funcţională bună din partea aparatului
cardio-vascular), TA sistolică poate rămâne neschimbată sau +/- 5 mm Hg, TA diastolică creşte
cu cca l0 mmHg (situarea între aceste valori indică o armonie funcţională bună).
Imediat după efort pulsul se accelerează cu cca 50 pulsaţii/minut (femei) şi cu 40
pulsaţii/minut (bărbaţi), iar la ambii TA sistolică creşte cu 20-40 mmHg, TA diastolică scade cu
5 mmHg. Revenirea după efort a pulsului şi a TA sistolice se face în minutul 4 (femei) şi în
minutul 3 (bărbaţi), iar a TA diastolice în minutul 2.
Interpretare:
 calificativul “foarte bine”se acordă în următoarea situaţie:
74
 În clinostatism şi apoi ortostatism, FC şi TA se încadrează în valorile medii, ceea ce

denotă o economie şi o armonie funcţională foarte bună;
 Imediat după efort, se înregistrează accelerări mici ale FC, creşteri mici ale TA
sistolice şi modificări moderate ale TA diastolice;
 FC şi TA diastolică revin postefort la sfârşitul minutului l, iar TA sistolică la
începutul celui de al doilea minut (se întâlneşte la sportivii bine antrenaţi).
 Calificativul “bine” se acordă atunci când:
 FC şi TA se încadrează în limitele menţionate ca normale, revenirea postefort se
face până la 5 min (revenirea pulsului şi a TA diastolice precedând-o pe cea a TA
sistolice); se întâlneşte la persoane sănătoase neantrenate
 Calificativul “satisfăcător” se acordă atunci când:
 Există o tendinţă la divergenţă între valoarea FC şi a TA (una se situează la limita
superioară, cealaltă la limita inferioară a normalului);
 Revenirea postefort a FC şi TA este întârziată, dar în limita normalului (până în 7-8
min.).
 Calificativul “nesatisfăcător” se acordă atunci când se constată dereglări importante.
PROBA RUFFIER - DICKSON

Apreciază acomodarea organismului la efort, fiind denumit de autori:”test de evaluare a
condiţiei fizice “(a fitness-ului).
Descrierea probei: proba se efectuează după un repaus de minimum 5 minute în aşezat.
Se măsoară FC în l5 secunde (toate aceste valori se vor înmulţi cu 4, pentru a afla FC/minut) şi
valoarea obţinută va reprezenta P1. Urmează efortul ce constă în 30 genuflexiuni (totale) timp de
45 secunde . Imediat după efort pacientul se reaşează pe scaun şi se ia din nou FC între secundele
0-l5 (x 4 =P2) şi între secundele 45-60 ( x 4=P3) din primul minut post efort.
Indicele Ruffier se calculează după formula:
Ir = (Pl+P2+P3) –200/l0
Interpretarea probei:
 indice sub 0 = foarte bun;
 între 0 - 5 = bun;
 între 5 - l0 = mediocru;
75
 între l0 - l5 = slab;
 peste l5 = foarte slab.
În concluzie, valorile FC şi TA sunt cu atât mai scăzute (la aceleaşi trepte de efort) şi
revin după efort la valorile iniţiale cu atât mai repede, cu cât capacitatea de efort aerob este mai
crescută.
76
CAPITOLUL XI
EVALUAREA CLINICO-FUNCŢIONALĂ A APARATULUI RESPIRATOR
Evaluarea funcţiei respiratorii este obligatorie nu numai pentru diagnosticarea afecţiunilor

respiratorii ci şi pentru alcătuirea programelor recuperatorii şi pentru aprecierea rezultatelor
obţinute. Evaluarea sau testarea funcţiei respiratorii beneficiază de metode complexe şi mai
numeroase comparativ cu posibilităţile de testare a funcţiilor altor aparate şi sisteme.
Un număr foarte redus de bolnavi pot însă beneficia de o explorare funcţională completă
a aparatului respirator. În lipsa ei, câteva teste simple, cu aparatură la îndemână pot da elemente
de bază pentru stabilirea tipului şi gradului disfuncţiei respiratorii şi în consecinţă orientarea
programelor de recuperare.
Evaluarea aparatului respirator se poate face prin 3 metodoligii şi anume:
1. Clinică
2. Prin aparate (teste funcţionale)
3. Prin imagistică
Dispneea – gradul toleranţei la efort - nu are un paralelism cu gravitatea tulburărilor
pulmonare. Conform DEX, dispneea reprezintă “o stare patologică constând în tulburări
respiratorii cauzate de insuficienţe cardiace sau de stări nervoase”
Există mai multe teste pentru a aprecia dispneea:
A) Test de dispnee funcţie de intensitatea activităţii:
 gradul 1.- Dispneea apare la urcat pantă, scări (15-20 trepte) în ritm normal;
 gradul 2.- Dispneea apare la mers pe plat, dar în ritmul considerat normal;
 gradul 3.- Dispneea apare la mers pe plat în ritm propriu;
 gradul 4.- Dispneea apare la ADL-uri;
 gradul 5. – Dispneea apare în repaus
B)Testul conversaţiei şi al cititului. În timpul conversaţiei cu bolnavul se observă atent
modul în care acesta respiră, dacă se instalează dispneea şi care este intensitatea acesteia şi dacă
apar fenomene de cianoză. De asemenea observă respiraţia pacientului punându-l să citească cu
glas tare un text, solicitându-i diverse ritmuri de citit. Efectuat de mai multe ori, acest test
permite o apreciere asupra capacităţii respiratorii, a volumului pulmonar, al gradului de
obstrucţie al căilor aeriene.
77
C) Testul televizorului. Observăm pacientul sau solicităm această observaţie unui

membru al familiei în timp ce pacientul urmăreşte atent un program la televizor. În această
situaţie şi în altele, în care atenţia este complet deviată de la propria respiraţie se poate constata
respiraţie de repaus, influenţată numai de condiţiile patologice a bolnavului şi nu de factorii
psihici.(9)
Controlul şi coordonarea respiraţiei
a) Frecvenţa respiratorie - inspiraţie pe 3-4 bătăi cardiace şi expiraţie pe câte 5-6 bătăi
cardiace; la pacienţii bronhopulmonari obstructivi se recomandă 12-14 respiraţii/minut.
b) Ritmul respiraţiei, respectiv raportul dintre timpii respiratori: inspiraţie - apnee
postinspiratorie – expiraţie - apnee postexpiratorie; în general raportul inspiraţiei +
apnee/expiraţiei + apnee este 1/1,2 dar la bronhopulmonari se considera un raport de 1/2-1/2,5
(expiraţia cu timp dublu faţă de inspiraţie).
c) Controlul fluxului de aer - se urmăreşte obţinerea de fluxuri lente şi egale. În acest sens
se pot face următoarele teste:
 Testul lumânării – se pune lumânarea pe un cursor la aproximativ 15 cm şi să cere
P-lui sa menţină flacăra aplecată fără să o stingă.
 Testul chibritului – să stingă chibritul aflat la aproximativ 15 cm.
 Testul formării bulelor de aer - într-o sticlă se introduce un tub la un nivel (dacă
se introduce mai adânc, rezistenţa va creşte): i se cere P-lui să scoată bule de aer
într-un ritm constant.
Investigarea indicilor pulmonari este necesară, deoarece plămânii sunt prima componentă
în lanţul de care depinde VO2 max.
Un alt test este testul apneei inspiratorii sau Indicele Skibinschi. Acesta se calculează
după formula:
Is = CV x Ai / FC postapnee x l00
unde CV= capacitatea vitală aflată în mod direct prin spirometrie (în ml), Ai= apneea
voluntară inspiratorie (în secunde), FCpostapnee = frecvenţa cardiacă luată în primele l5 secunde
postapnee (FC/min).
Descrierea testului: Pacientul va realiza o apnee voluntară la finalul inspirului,
înregistrându-se timpul de menţinere a apneei. Acest timp de apnee reflectă eficienţa hematozei
78
pulmonare şi adaptarea centrilor cardiorespiratori în condiţii de hipercapnie (exces de CO2 în

sânge), iar FC postapnee indică adaptarea cordului la perfuzia pulmonară.
Contraindicaţiile apneei voluntare sunt:
 în insuficienţe respiratorii grave,
 în tulburări majore ale centrilor cardiorespiratori şi
 în tulburări cardio-circulatorii grave.
Valorile normale ale indicelui Skibinschi sunt cuprinse între 20-30.
79
BIBLIOGRAFIE
1. Baciu, Cl., (1975) - “Semiologia clinică a aparatului locomotor”, Editura Medicală,

Bucureşti;
2. Blandine Calais-Germain, (2009) – „Anatomie pentru mişcare – Introducere în analiza
tehnicilor corporale I”, Editura Polirom, Iaşi;
3. Chiriac, M., (2000) - “Testarea manuală a forţei musculare”, Editura Universităţii din
Oradea;
4. Cordun, Mariana (1999) – “Kinetologie medicală”, Ed. Axa, Bucureşti;
5. Cordun, Mariana, (2009) - “Kinantropometrie”, Editura CD PRESS, Bucureşti;
6. Dr. Dobreanu Dan - “Caiet de lucrari practice - capitolul probele de efort”., UMF,
Târgu Mureş;
7. Marcu, V., Dan, Mirela şi colab., (2007) - “Kinetoterapie/Physiotherapy”, Editura
Universităţii din Oradea;
8. Moca O., (2004)- “Evaluarea funcţională în recuperarea afecţiunilor neurologice”,
Editura Treira, Oradea;
9. Ochiană, G., (2010) - “Kinetoterapia în afecţiuni respiratorii” - curs IFR, Universitatea
„Vasile Alecsandri” din Bacău
10. Popescu, R., Treistariu, R., badea, P., (2004) - “Ghid de evaluare clinică şi funcţională
în recuperarea medicală - volumul I”, Editura Medicală Universitară, Craiova;
11. Rinderu, T., Ilinca, I., (2005) - “Kinetoterapia în activităţi sportive - volumul I -
Bazele medicale ale efortului - curs pentru studenţii secţiei de kinetoterapie” , Editura
Universitaria ;
12. Zbenghe T. (2002) – “Kinesiologie Ştiinţa Mişcării”, Editura Medicală Bucureşti;
13. Zbenghe T. (1999)- “Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei”, Ed. Medicală,
Bucureşti;
14. Zbenghe, T., - “Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare”, Editura
Medicală, Bucureşti;
15. Vlăduţu, R., Pârvulescu, V.N., (2001) - “Semiologie şi noţiuni depatologie medicală
pentru kinetoterapeuţi”, Ed. SITECH, Craiova;
16. dexonline.ro/definitie/antropometrie - iulie, 2015;
80
17. bst2004.tripod.com/id7.html - august 2015;

18. www.anatomie.romedic.ro – noiembrie, 2014;
19. https://ro.scribd.com/doc/96934695/6/Evaluarea-prehensiunii - noiembrie, 2015;
20. www.sfatulmedicului.ro/.../paresteziile-amortelile-si-pierderea-sensibilitat - noiembrie,
2015;
21. https://www.scribd.com/alex_teodoru - noiembrie, 2015;
22. cis01.central.ucv.ro/educatie_fizica-kineto/pdf/studenti/.../note_LP1.pd - noiembrie,
2015
81

Curs Evaluare PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Evaluare PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE GEOGRAFIE, TURISM ŞI SPORT

MĂSURARE ŞI EVALUARE ÎN KINETOTERAPIE -

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

6.3. Generalităţi privind evaluarea musculară (bilanţul muscular) ........................................40

 să prezinte capacitate de analiză şi interpretare a rezultatelor în mod corect, aceasta

1.2. Scala de evaluare şi etapele evaluării

3. sensibilitate, adică să fie capabilă să înregistreze schimbările apărute în elementul măsurat

 stabilirea diagnosticelor (de boală, cel funcţional şi al capacităţii de muncă);

înregistrate în timpul execuţiei lui;

Cuvântul antropometrie provine din grecescul anthropos, „om” şi metron, „măsură” şi

2.1. Condiţii necesare realizării măsurătorilor antropometrice

2.2. Tipuri de măsurători antropometrice

bicret, bispinal, bitrohanterian, bimaleolar, lăţimea palmei, cotului şi

 Lungimea antebraţului - se măsoară cu banda metrică între punctul radial şi

 Diametrul bigonial - se măsoară cu compasul între puntele goniale (punctele

 Diametrul antero-posterior al capului - se măsoară cu compasul între glabelă

 Perimetrul şoldurilor (gluteal) - se măsoară cu banda metrică la nivelul punctului

 Indicele de proporţionalitate a membrului inferior (pelvin): Lmi x 100/ I

49,5 – 51,5 – membre inferioare normal dezvoltate şi peste 51,5, membre

 Proporţia dintre lăţimea umerilor şi înălţimea corpului: l x 100/I (unde l -

3.1. Examenul somatoscopic

2. Tipul respirator (Prezintă o dezvoltare importantă a părţii superioare a toracelui

 culoarea (paloare, eritem, cianoză);

 temperatura cutanată (crescută - poate sugera proces inflamator);

 proprioceptorilor (receptori cu rolul de a culege şi transmite informaţii de la diferite

osteoporoză, osteomalacie), presiunea normală devine în astfel de condiţii o

3.1.7. Metodele obiective

Extremităţile acromiale (linia biacromială);

Figura nr. 1.Posturile după Phelps

Coloana vertebrală - segmentul axial al scheletului trunchiului - este alcatuită din

4.1. Deficienţe specifice coloanei vetebrale

 ca extinderi ale curburilor (lordoza totală, cifoză totală).

4.3. Deficienţe specifice genunchiului

4.4. Deficienţe specifice piciorului

4.5. Deficienţe specifice membrelor superioare

EVALUAREA MOBILITĂŢII ARTICULARE ŞI A FLEXIBILITĂŢII

Prin amplitudine articulară se înţelege capacitatea de mobilizare a unei articulaţii pe o

5.1. Axele biomecanice ale articulaţiilor

5.2. Modalităţi de apreciere a amplitudinii de mişcare

5.3. Interpretarea rezultatelor goniometrizării

În activitatea cotidiană însă, rareori solicitarea articulară se realizează la aceşti parametri.

3. efectuarea produsului între primul sector de mobilitate, pentru mişcarea respectivă, şi

Tabelul nr. 2. Valoarea coeficientului funcţional

Flexie şold Coeficient

Sectorul 0 – 45: 45-0=45 45 x 0,6 = 27

5.4. Afectarea amplitudinilor articulare

EVALUAREA FORŢEI MUSCULARE

Importanţa testării manuale a forţei musculare de către kinetoterapeuţi, rezidă din

6.1. Generalităţi privind muşchiul

6.2. Structura musculară

Figura nr.2. Structura muşchiului(18)

6.3. Generalităţi privind evaluarea musculară (bilanţul muscular)

 Stă la baza alcătuirii programului de recuperare şi stabileşte, secvenţial, rezultatele

 retestările să fie făcute de acelaşi kinetoterapeut pentru o mai bună acurateţe a

6.4. Scala de evaluare manuală a forţei musculare

- mişcarea testată să se poată efectua pe toată amplitudinea posibilă;

Se consideră (analitic vorbind) un “ciclu de paşit” ca unitate de măsură a mersului,

7.2. Fazele mersului

7.3. Mersul normal şi perturbările fazelor de mers

Faza a-III-a (desprinderea de pe sol a piciorului)

- Bazinul rotat posterior. Se controlează extensorii şi flexorii coapsei; de verificat