INSTRUCŢIUNI PRIVIND EFECTUAREA

EXAMENULUI POST-MORTEM
LA UNGULATELE DOMESTICE

I. BAZA LEGALĂ

- Regulamentul Parlamentului European nr. 178/2002 privind siguranţa

alimentului;
- Regulamentul Parlamentului European nr. 882/2004 pentru aprobarea
Regulilor privind controlele oficiale efectuate pentru a se asigura verificarea
conformităţii cu legislaţia privind hrana pentru animale şi cea privind alimentele
şi cu regulile de sănătate şi de protecţie a animalelor;
- Regulamentul Parlamentului European nr. 854/2004 privind aprobarea
Regulilor specifice pentru organizarea de controale oficiale referitoare la
produse de origine animală destinate consumului uman;
- Regulamentul Parlamentului European nr. 1162/2009 de stabilire a unor
măsuri tranzitorii de aplicarea a Regulamentelor CE nr.853/2004, nr. 854/2004
şi nr.882/2004 ale Parlamentului European şi ale Consiliului;
- Regulamentul Parlamentului European nr. 2075/2005 cu privire la
controlul pentru Trichinella spp. în carne, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Regulamentul Parlamentului European nr. 1774/2002 privind
subprodusele de origine animală ce nu sunt destinate consumului uman;
 II. CERINŢE SPECIFICE PRIVIND CONTROLUL SANITAR
VETERINAR POST-MORTEM LA ANIMALELE DOMESTICE
Carcasa și organele care însoțesc animalul trebuie să fie supuse imediat
după sacrificare unei inspecții post-mortem.
Toate suprafețele externe trebuie să fie examinate. În acest scop, este posibil să
fie necesară manipularea cu ușurință a carcasei și a organelor comestibile sau
poate fi nevoie de instalații tehnice.
Este necesar ca viteza liniei de sacrificare și efectivele de personal de
inspecție prezente să fie adaptate pentru a se putea efectua o inspecție
corespunzătoare.
În cazul în care se consideră necesar, se efectuează examinări
suplimentare, cum sunt palpările și incizarea anumitor părți ale carcasei și ale
organelor comestibile, precum și testări în laborator pentru a:
(a) pune un diagnostic definitiv
(b) detecta :
(i) prezența unei boli animale;
(ii) prezența unor reziduuri sau contaminanți în cantitate mai mare
decât nivelurile stabilite în cadrul legislației comunitare;
(iii) nerespectarea criteriilor microbiologice;
(iv) prezența altor factori care pot duce la situația în care carnea să
fie declarată improprie pentru consumul uman sau în care să fie impuse restricții
privind utilizarea acesteia, în special în cazul animalelor supuse unei sacrificări
de urgență.
Este necesar ca medicul veterinar oficial să ceară despicarea longitudinală
în două semicarcase, urmând coloana vertebrală, a carcaselor de solipede
domestice, de bovine în vârstă de peste șase luni și de porci domestici în vârstă
de peste patru săptămâni, în vederea inspecției postmortem.
În cazul în care este necesar pentru inspecție, medicul veterinar oficial
poate, de asemenea, cere ca orice cap sau carcasă să fie despicate în lungime. Cu
toate acestea, pentru a se ține seama de obiceiurile alimentare specifice, de
dezvoltarea tehnologică sau de situații specifice privind sănătatea animală,
autoritatea competentă poate autoriza să nu fie despicate în două carcasele de
solipede domestice, de bovine în vârstă de peste șase luni și de porci domestici
în vârstă de peste patru săptămâni destinate inspecției.
În timpul inspecției, trebuie luate precauții pentru a se asigura reducerea
la minimum a riscului de contaminare a cărnii prin operațiuni cum sunt palparea,
tranșarea sau incizarea.

A. ANIMALELE DOMESTICE DIN SPECIA BOVINĂ

1. BOVINE ÎN VÂRSTĂ DE SUB ŞASE SĂPTĂMÂNI
Carcasele şi organele comestibile ale bovinelor în vârstă de sub şase
săptămâni trebuie să fie supuse următoarelor proceduri de inspecţie postmortem:
a) examinarea vizuală a capului şi a gâtului; incizia şi examinarea
limfocentrilor retrofaringieni (Lnn. retropharyngiales); inspectarea cavităţii
bucale şi a zonei faringolaringiene; palparea limbii;
b) examinarea vizuală a pulmonilor, a traheei, a esofagului; palparea
pulmonilor; incizia şi examinarea pulmonilor şi a ganglionilor bronhici şi
mediastinali (Lnn. bifurcationes, eparteriales și mediastinales).
Traheea şi principalele ramificaţii bronhice trebuie să fie deschise
longitudinal, iar pulmonii trebuie să fie incizaţi în treimea posterioară,
perpendicular pe axa principală, aceste incizii nefiind necesare în cazul în care
pulmonii sunt excluşi de la consumul uman;
c) examinarea vizuală a pericardului şi a cordului, aceasta din urmă
făcând obiectul unei incizii longitudinale, astfel încât să fie deschise ventriculele
şi să fie secţionat septul interventricular;
d) examinarea vizuală a diafragmei;
e) examinarea vizuală a ficatului şi a limfonodurilor hepatice şi
pancreatice (Lnn. portales); palparea şi, în cazul în care este necesar, incizia
ficatului şi a limfonodurilor;
f) examinarea vizuală a tractusului gastrointestinal, a mezenterului, a
limfonodurilor stomacale şi mezenterice (Lnn. gastrici, mesenterici, craniales şi
caudales); palparea şi, în cazul în care este necesar, incizia limfonodurilor
gastrice şi mezenterice;
g) examinarea vizuală şi, în cazul în care este necesar, palparea splinei;
h) examinarea vizuală a rinichilor; incizia, în cazul în care este necesar, a
rinichilor şi a limfonodurilor acestora (Lnn. renales);
i) examinarea vizuală a pleurei şi a peritoneului;
j) examinarea vizuală şi palparea regiunii ombilicale şi articulaţiilor. În
cazul unor suspiciuni, regiunea ombilicală trebuie să fie incizată şi articulaţiile
trebuie să fie deschise. Este necesar să fie examinat lichidul sinovial.

2. BOVINE ÎN VÂRSTĂ DE PESTE ŞASE SĂPTĂMÂNI

Carcasele și organele comestibile ale bovinelor în vârstă de peste şase
săptămâni trebuie să fie supuse următoarelor proceduri de inspecţie postmortem:
a) examinarea vizuală a capului şi a gâtului; incizia şi examinarea
limfonodurilor submaxilare, faringiene şi parotidiene (Lnn. retropharyngiales,
mandibulares şi parotidei); inspectarea maseterilor externi, unde este necesar să
fie practicate două incizii paralele cu mandibula, precum şi a maseterilor interni
(muşchii interni pterigoizi), care sunt incizaţi într-un singur plan. Limba,
detaşată în prealabil pentru a permite o examinare detaliată a cavităţii bucale şi a
zonei faringolaringiene, trebuie să facă obiectul unei examinări vizuale şi al unei
palpări.
b) inspecţia traheei şi a esofagului; examinarea vizuală şi palparea
pulmonilor; incizia și examinarea pulmonilor şi a ganglionilor bronhici şi
mediastinali (Lnn. bifurcationes, eparteriales şi mediastinales). Traheea şi
principalele ramificaţii bronhice trebuie să fie deschise longitudinal, iar
pulmonii trebuie să fie incizaţi în treimea posterioară perpendicular pe axa
principală, aceste incizii nefiind necesare în cazul în care pulmonii sunt excluşi
de la consumul uman;
c) examinarea vizuală a pericardului şi a cordului, aceasta din urmă
făcând obiectul unei incizii longitudinale, astfel încât să se deschidă ventriculele
şi să se secţioneze septul interventricular;
d) examinarea vizuală a diafragmei;
e) examinarea vizuală şi palparea ficatului şi a limfonodurilor hepatice şi
pancreatice (Lnn. portales) ale acestuia; incizia suprafeţei gastrice a ficatului şi
la baza lobului caudat pentru examinarea canalelor biliare;
f) examinarea vizuală a tractusului gastro-intestinal, a mezenterului, a
limfonodurilor stomacale şi mezenterice (Lnn. gastrici, mesenterici, craniales şi
caudales); palparea şi, în cazul în care este necesar, incizia limfonodurilor
stomacale şi mezenterice;
g) examinarea vizuală şi, în cazul în care este necesar, palparea splinei;
 h) examinarea vizuală a rinichilor; incizia, în cazul în care este necesar, a
rinichilor şi a limfonodurilor renali (Lnn. renales);
i) examinarea vizuală a pleurei şi a peritoneului;
j) examinarea vizuală a organelor genitale (cu excepţia penisului, în cazul
în care a fost deja îndepărtat);
k) examinarea vizuală şi, în cazul în care este necesar, palparea şi incizia
mamelei şi a limfonodurilor ai acesteia (Lnn. supramammarii). La vaci, este
deschisă fiecare jumătate a mamelei printr-o incizie longitudinală şi profundă
până la sinusurile lactofore (sinus lactiferes), iar limfonodurile mamare sunt
incizate, cu excepţia cazului în care mamela este exclusă de la consumul uman.

II. ANIMALE DOMESTICE DIN SPECIILE OVINĂ ŞI CAPRINĂ

Carcasele şi organele comestibile ale ovinelor şi caprinelor trebuie să fie
supuse următoarelor proceduri de inspecţie post-mortem:
1. examinarea vizuală a capului după jupuire şi, în cazul în care există
suspiciuni, examinarea gâtului, a gurii, a limbii şi a limfonodurilor
retrofaringiene şi parotidiene. Fără a aduce atingere normelor sanitare, aceste
examinări nu sunt necesare în cazul în care autoritatea competentă este în
măsură să ofere garanţii că este exclus de la consumul uman capul, inclusiv
limba şi creierul;
2. examinarea vizuală a pulmonilor, a traheei şi a esofagului; palparea
pulmonilor şi a limfonodurilor bronhice şi mediastinale (Lnn. bifurcationes,
eparteriales şi mediastinales). În cazul în care există suspiciuni, este necesar ca
aceste organe şi limfonodurile să fie incizate şi examinate;
3. examinarea vizuală a pericardului şi a cordului. În cazul în care există
suspiciuni, este necesar ca miocardul să fie incizat şi examinat;
 4. examinarea vizuală a diafragmei;
5. examinarea vizuală a ficatului şi a limfonodurilor hepatice şi
pancreatice (Lnn. portales); palparea ficatului şi a limfonodurilor acestuia,
incizie a suprafeţei gastrice a ficatului pentru examinarea canalelor biliare;
6. examinarea vizuală a tractusului gastro-intestinal, a mezenterului, a
limfonodurilor stomacale şi mezenterice (Lnn. gastrici, mesenterici, craniales şi
caudales);
7. examinarea vizuală şi, în cazul în care este necesar, palparea splinei;
8. examinarea vizuală a rinichilor; incizia, în cazul în care este necesar, a
rinichilor şi a nodulilor limfatici renali (Lnn. renales);
9. examinarea vizuală a pleurei şi a peritoneului;
10. examinarea vizuală a organelor genitale (cu excepţia penisului, în
cazul în care a fost deja îndepărtat);
11. examinarea vizuală a mamelei şi a limfonodurilor ai acesteia;
12. examinarea vizuală şi palparea regiunii ombilicale şi articulaţiilor, în
cazul animalelor tinere. În cazul unor suspiciuni, regiunea ombilicală trebuie să
fie incizată şi articulaţiile trebuie să fie deschise. Este necesar să fie examinat
lichidul sinovial.

III. SOLIPEDELE DOMESTICE

Carcasele şi organele comestibile ale solipedelor trebuie să fie supuse
următoarelor proceduri de inspecţie post-mortem:
1. examinarea vizuală a capului şi, după detaşarea limbii, examinarea
gâtului; palparea şi, în cazul în care este necesar, incizia limfonodurilor
submaxilari, retrofaringieni şi parotidieni (Lnn. retropharyngiales,
mandibulares şi parotidei). Limba, detaşată în prealabil pentru a permite o
examinare vizuală detaliată a cavității bucale și a zonei faringolaringiene,
trebuie să facă obiectul unei examinări vizuale şi al unei palpări.
2. examinarea vizuală a pulmonilor, a traheei şi a esofagului; palparea
pulmonilor; palparea şi, în cazul în care este necesar, incizia limfonodurilor
bronhice şi mediastinale (Lnn. bifurcationes, eparteriales și mediastinales).
Traheea şi principalele ramificaţii bronhice trebuie să fie deschise longitudinal,
iar pulmonii trebuie să fie incizaţi în treimea posterioară perpendicular pe axa
principală, aceste incizii nefiind necesare în cazul în care pulmonii sunt excluşi
de la consumul uman;
3. examinarea vizuală a pericardului şi a cordului, aceasta din urmă făcând
obiectul unei incizii longitudinale, astfel încât să se deschidă ventriculele şi să se
secţioneze septul interventricular;
4. examinarea vizuală a diafragmei;
5. examinarea vizuală, palparea şi, în cazul în care este necesar, incizia
ficatului şi a limfonodurilor hepatice şi pancreatice (Lnn. portales);
6. examinarea vizuală a tractusului gastrointestinal, a mezenterului, a
nodulilor limfatici stomacali şi mezenterici (Lnn. gastrici, mesenterici, craniales
şi caudales); incizia, în cazul în care este necesar, a limfonodurilor stomacale şi
mezenterice;
7. examinarea vizuală şi, în cazul în care este necesar, palparea splinei;
8. examinarea vizuală şi palparea rinichilor; incizia, în cazul în care este
necesar, a rinichilor şi a limfonodurilor renali (Lnn. renales);
9. examinarea vizuală a pleurei şi a peritoneului;
10. examinarea vizuală a organelor genitale ale armăsarilor (cu excepţia
penisului, în cazul în care a fost deja îndepărtat) şi ale iepelor;
 11. examinarea vizuală a mamelei şi a limfonodurilor (Lnn.
supramammarii) şi, în cazul în care este necesar, incizia nodulilor limfatici
supramamari;
12. examinarea vizuală şi palparea regiunii ombilicale şi a articulaţiilor, în
cazul animalelor tinere. În cazul unor suspiciuni, regiunea ombilicală trebuie să
fie incizată şi articulaţiile trebuie să fie deschise. Este necesar să fie examinat
lichidul sinovial;
13. depistarea, la toţi caii suri sau albi, a melanozei şi a melanomatozei
efectuate prin examinarea muşchilor şi a limfonodurilor (Lnn. subrhomboidei)
subromboidali, de sub cartilajul scapular, prin secţionarea inserţiei unui umăr.
Rinichii trebuie să fie îndepărtaţi şi examinaţi printr-o incizie pe toată lungimea
lor.

IV.ANIMALELE DOMESTICE DIN SPECIA PORCINĂ

a) examinarea vizuală a capului şi a gâtului; incizia şi examinarea
limfonodurilor submaxilari (Lnn. mandibulares); examinarea vizuală a cavităţii
bucale şi a zonei faringolaringiene şi a limbii;
b) examinarea vizuală a pulmonilor, a traheei şi a esofagului; palparea
pulmonilor şi a ganglionilor bronhici şi mediastinali (Lnn. bifurcationes,
eparteriales şi mediastinales). Traheea şi principalele ramificaţii bronhice
trebuie să fie deschise longitudinal, iar pulmonii trebuie să fie incizaţi în treimea
posterioară perpendicular pe axa principală, aceste incizii nefiind necesare în
cazul în care pulmonii sunt excluşi de la consumul uman;
c) examinarea vizuală a pericardului şi a cordului, aceasta din urmă
făcând obiectul unei incizii longitudinale, astfel încât să fie deschise ventriculele
şi să fie secţionat septul interventricular;
 d) examinarea vizuală a diafragmei;
e) examinarea vizuală a ficatului şi a limfonodurilor hepatici şi pancreatici
(Lnn. portales); palparea ficatului şi a limfonodurilor;
f) examinarea vizuală a tractusului gastrointestinal, a mezenterului, a
limfonodurilor stomacale şi mezenterice (Lnn. gastrici, mesenterici, craniales şi
caudales); palparea şi, în cazul în care este necesar, incizia limfonodurilor
stomacali şi mezenterici;
g) examinarea vizuală şi, în cazul în care este necesar, palparea splinei;
h) examinarea vizuală a rinichilor; incizia, în cazul în care este necesar, a
rinichilor şi a limfonodurilor (Lnn. renales) ai acestora;
i) examinarea vizuală a pleurei şi a peritoneului;
j) examinarea vizuală a organelor genitale (cu excepţia penisului, în cazul
în care a fost deja îndepărtat);
k) examinarea vizuală a mamelei şi a limfonodurilor (Lnn.
supramammarii) şi, în cazul în care este necesar, incizia limfonodurilor
supramamare la scroafe;
l) examinarea vizuală şi palparea regiunii ombilicale şi articulaţiilor, în
cazul animalelor tinere; în cazul unor suspiciuni, regiunea ombilicală trebuie să
fie incizată şi articulaţiile trebuie să fie deschise.
 EXAMENUL POST MORTEM (REZUMAT)
Bovine < 6 luni Bovine > 6 luni Porcine Observatii
Cap   
Limba 1 1 *  * se detaseaza pentru facilitarea
examenului
L.n. submaxilari w w
L.n. retrofaringieni si w w
parotidieni
Maseteri externi w * * doua sectiuni paralele cu mandibula
Maseteri interni w* * o sectiune de-a lungul unui plan
Gura   
Zona   
faringolaringiană
Gat   
Plamani 1w * 1w * 1w * * incizie in treimea posterioară,
perpendiculară pe axa principală. Doar
in cazul in care sunt destinaţi
consumului uman
Trahee w w w
Bronhii principale w w w
Esofag   
L.n. bronhiei si w w 1
mediastinali
Pericard   1
Cord w * w* w* * sectiune prin septul intraventricular,
pentru a se deschide ventriculele
Diafragma   
Ficat 1 (w) 1w * 1 * sectiune pe suprafata gastrica si lobul
caudat pentru a se deschide canalele
biliare
L.n. hepatici si (w) 1 1
pancreatici
Tractus gastro-   
intestinal si mezenter
L.n gastrici si 1 (w) 1 (w) 1 (w)
mezenterici
Splina  (1)  (1)  (1)
Rinichi (w) (w) (w)
L.n. renali (w) (w) (w)
Pleura si peritoneu   
Organe genitale * * * doar daca penisul nu a fost detasat
Uger  (1) (w*)  * fiecare jumatate trebuie sectionata
prin sinusul galactofor, daca este
destinat consumului uman
L.n supramamari  (1) (w*)  (w**) * vaci, doar daca este destnat
consumului uman
** la scroafe
Regiunea ombilicală  (1) (w)  (1) (w)
(tineret)
Articulatii (tineret)  (1) (w*)  (1) (w*) * verificarea lichidului sinovial

= vizual ; 1 = palpare ; w= incizie ; ( ) = daca este necesar ; L.n. = limfonoduri

 III. PRINCIPII GENERALE ÎN EXAMENUL SANITAR
VETERINAR DE ABATOR

Examinarea de bază a organelor şi cărnii în unităţile de tăiere se face prin

metodele macroscopice, iar în funcţie de rezultat se poate apela şi la recoltarea
probelor în vederea completării cu examenul de laborator.
Principalele metode macroscopice care stau la baza acestui examen se
referă la inspecţie, palpaţie, secţionare.
Inspecţia. Prin inspecţie se apreciază aspectul general al organelor şi
carcasei, forma, mărimea, culoarea, aspectul marginilor şi suprafeţelor. Această
metodă poate fi destul de obiectivă când examinatorul are suficientă experienţă
şi o bună capacitate de analiză şi sinteză. În situaţia când se examinează
organele sau regiunile pereche, inspecţia se face comparativ.
Palpaţia poate fi efectuată mono- şi/sau bimanual, de la o simplă atingere
la o abordare profundă, funcţie de situaţie, organ, ţesut etc. Este metoda care
completează datele obţinute la inspecţie, prilej cu care se poate aprecia
consistenţa organului sau ţesutului, temperatura, elasticitatea, starea de
deshidratare, existenţa în profunzime a unor infiltraţii, formaţiuni nodulare etc.
Secţionarea este metoda care aduce date noi metodelor expuse anterior şi
se poate efectua obligatoriu sau facultativ, în aşa fel încât ţesuturile sau organele
secţionate să nu fie depreciate inutil, iar calitatea igienică şi comercială să nu
sufere. Se practică obligatoriu atunci când unele ţesuturi sau organe sunt
recunoscute ca “zone de elecţie” pentru anumite formaţiuni parazitare, când se
urmăreşte definirea calitativă şi cantitativă a unor exsudate din unele cavităţi sau
când în acele ţesuturi sau organe s-ar putea evidenţia alte leziuni cu caracter de
specificitate. În situaţiile când la inspecţie şi/sau palpaţie s-au găsit abateri de la
normal se practică secţionarea indiferent de ţesut şi/sau organ, caracterul
facultativ fiind dictat de împrejurările respective. Cu ocazia practicării
secţiunilor examinatorul va aprecia rezistenţa ţesuturilor la secţionare, prezenţa
sau absenţa unor lichide sau secreţii, existenţa unor formaţiuni anormale din
profunzime.

IV. TEHNICA EFECTUĂRII CONTROLULUI SANITAR

VETERINAR DUPĂ TĂIERE

A. EXAMINAREA ORGANELOR.
Organele sunt examinate primele, deoarece acestea sunt ţesuturile care
înregistrează cel mai fidel orice modificare apărută la nivelul organismului. În
funcţie de rezultatul examenului organelor, carcasa poate fi examinată obişnuit
sau în amănunt, în aşa fel încât să se poată aprecia dacă modificările apărute la
nivelul organelor au influenţat sau nu carcasa.
Ca regulă generală, organele se examinează ţinând cont de următoarele
obiective: seroasele de acoperire, parenchimul propriu-zis şi limfocentrii
constanţi.

1. Examinarea capului.
Capul la bovine şi bubaline se prezintă detaşat şi este considerat organ,
deoarece rămân în aderenţe naturale limba, faringele, laringele, creierul, iar
examinarea se face după regulile controlului organelor.
La solipede, capul se detaşează de carcasă şi va fi secţionat pe linia
mediană în vederea evidenţierii septumului nazal, sinusurilor şi corneţilor
(leziuni de morvă).
 La ovine şi caprine, capul se poate prezenta detaşat sau nu. Când se face
detaşarea se pune lângă celelalte organe.
La animalele tinere: miei, iezi, viţei, capul poate rămâne ataşat la carcasă.
La porcine, în funcţie de tehnologie sau de interesul comercial, capul
poate fi desprins de carcasă sau poate rămâne ataşat, situaţie când este secţionat
sagital odată cu carcasa. Indiferent de situaţie, examenul urmăreşte aceleaşi
obiective: inspecţia de ansamblu, aspectul cavităţii bucale şi a limbii şi
examinarea limfocentrilor. Detaşarea capului se face printr-o secţionare
efectuată la nivelul articulaţiei occipito-atloidiene, prin secţionarea traheii,
esofagului şi a celorlaltor ţesuturi.
La bovine, capul se poate prezenta pentru examinare, fie agăţat în suport
special pentru cap, fie pe masa de examinare. Se au în vedere trei obiective de
bază:
¾ capul în ansamblu;
¾ cavitatea bucală şi limba;
¾ limfocentrii.
a. Examenul capului în ansamblu se face mai întâi prin inspecţie şi are în
vedere modul cum s-a făcut prelucrarea tehnologică (jupuirea completă,
emisiunea sangvină, decornarea, toaletarea), examenul botului cu prezenţa
bureletului gingival superior, unde examinatorul va constata dacă sunt prezente
sau nu afte sau cicatrici, consecutive evoluţiei febrei aftoase. Tot la inspecţie se
constată dacă sunt prezente leziuni de suprafaţă ale ţesutului muscular (abcese,
cisticerci, chisturi, edeme, tumori etc) sau osos (actinomicoame, fracturi, tumori
etc) examinându-se, de asemenea, şi globii oculari.
Palpaţia poate completa examenul şi se execută numai atunci când la
inspecţie se constată zone modificate.
 Secţionarea se practică obligatoriu la bovinele în vârstă de peste 6 luni, în
musculatura maseterină internă şi externă pentru depistarea formaţiunilor
parazitare (cisticerci) din cisticercoză. Secţiunile se fac în 2-3 planuri paralele cu
suprafaţa osoasă în aşa fel încât să se evidenţieze o suprafaţă musculară cât mai
mare.
b. Examinarea cavităţii bucale şi limbii. Se examinează în primul rând
prin inspecţie cavitatea bucală, faringele, laringele, urmărindu-se dacă sunt
prezente modificări de aspect, culoare, formă etc. Prezenţa unor modificări
presupune continuarea examenului prin palpaţie şi eventual secţionarea
formaţiunilor respective.
Faringele se deschide în mod obligatoriu prin secţionarea părţii dorsale,
se examinează zona tonsilelor, după care acestea se îndepărtează.
Limba se examinează în prima fază prin inspecţie, apreciindu-se
dimensiunile, forma, volumul, culoarea şi dacă sunt prezente formaţiuni
anormale. Palpaţia se face obligatoriu pentru a se aprecia elasticitatea,
consistenţa şi eventualele modificări de profunzime.
Aspecte morfopatologice :
- bovine - afte, cisticerci, actinomicoame, leziuni specifice telaziozei;
- cabaline - ulcere şi cicatrice stelate;
- ovine - chisturi, afte, leziuni oculare specifice agalaxiei contagioase;
-suine - dermatite eritematoase, leziuni ulcero-necrotice, afte,
actinomicoame, edeme submandibulare
Diferite aspecte morfopatologice sesizabile la examenul sanitar veterinar
al capului sunt redate în figurile următoare :
 Figura 1.1. Ulceraţii linguale şi la baza vălului palatin

Figura 1.2. Hemoragii şi ulceraţii la nivelul boltei palatine, a limbii şi mucoasei

buzelor.
Figura 1.3. Ulceraţii linguale post-traumatice (produse de molari –dreapta sus).

Figura 1.4. Focare granulomatoase în actinomicoză mandibulară (la vârful

săgeţilor) – aspect pe secţiune.
Figura 1.5. Leziuni de actinobaciloză în musculatura linguală (la vârful
săgeţilor, granuloame actinobacilare).
Figura 1.6. Osteomielită la nivelul mandibulei (vedere ventrală – sus şi secţiune
laterală prin mandibulă - jos).
 c. Examinarea limfocentrilor se execută obligatoriu prin inspecţie,
palpaţie şi secţionare şi are în vedere limfocentrii retrofaringieni, parotidieni şi
mandibulari.
Limfocentrii retrofaringieni (cervicali superiori) sunt consideraţi ca
principali ai capului, sunt pereche şi colectează limfa din regiunea capului
drenând-o direct în canalul toracic sau prin intermediul limfocentrilor cervicali
şi toracali. Anatomic, sunt situaţi deasupra faringelui, de o parte şi de cealaltă a
orificiului palatin, posterior acestuia şi deasupra condililor occipitalului.
Abordarea lor se poate face pe mai multe căi:
- prin exterior: practicând câte o incizie profundă (cca.15 cm) paralelă cu
faţa internă a mandibulei, plecând din dreptul procesului paracondilian (apofiza
jugulară a occipitalului), înainte şi în jos de fiecare parte; prin efectuarea unei
incizii transversale profunde, la jumătatea distanţei dintre punctul de agăţare a
capului în cârlig şi condilii occipitali;
- prin interiorul cavităţii bucale, după ce în prealabil s-a secţionat
musculatura extrinsecă, perifaringiană şi perilaringiană a articulaţiilor stiloidelor
şi a ţesuturilor dintre corpul limbii şi ramurile mandibulei (frâul limbii),
apăsându-se puternic pe hioid, în aşa fel încât limba să fie extrasă din cavitatea
bucală printre ramurile recurbate ale mandibulei. Din acel moment se practică o
secţiune transversală profundă aproximativ la jumătatea distanţei dintre orificiul
glotei şi vălul palatin.
După evidenţierea limfocentrilor se începe examinarea prin inspecţie
având ca scop aprecierea formei, volumului, culorii şi dacă sunt prezente
modificări de suprafaţă. Palpaţia se execută indiferent de constatările obţinute
prin inspecţie. Tot obligatoriu se practică şi secţionarea. Modul în care se
execută această operaţie depinde de ceea ce s-a constatat la inspecţie şi palpaţie.
Când nu au fost constatate modificări se practică secţiuni multiple, paralele şi
seriate, perpendiculare pe axul longitudinal, în aşa fel încât suprafaţa de
examinare să fie cât mai mare. Dacă la inspecţie şi palpaţie au fost găsite
modificări de formă, volum, culoare atunci se va practica o singură secţiune pe
axul longitudinal, considerându-se că modificările sunt evidente pe suprafaţa de
secţiune efectuată.
Limfocentrii parotidieni (preparotidieni) sunt situaţi la marginea
anterioară a glandei parotide, sub aceasta şi pe maseteri. Sunt formaţiuni unice
pe fiecare parte şi au un diametru longitudinal de 6-9 cm. Descoperirea lor se
face practicând o incizie transversală pe o linie imaginară care pleacă de la
conductul auditiv extern spre ramura recurbată a mandibulei, la 2-3 cm sub
conductul auditiv extern. Examenul se face prin inspecţie, palpaţie şi secţionare.
Colectează limfa din jumătatea anterioară a capului, ureche, ochi, parotidă şi o
drenează către limfocentrii retrofaringieni.
Limfocentrii mandibulari sunt voluminoşi, dispuşi într-o masă de ţesut
conjunctiv, în partea anterioară a curburii ramurei mandibulei. Se pun în
evidenţă prin practicarea unei secţiuni de 5-6 cm între inserţia mobilă a
muşchiului sternomandibular şi glanda submaxilară. La animalele tinere aceştia
nu se examinează obligatoriu. Frecvent, există şi formaţiuni accesorii.
Colectează limfa din zona limbii, buzelor, glanda submaxilară, parotidă, zona
inferioară a cavităţilor nazale şi o drenează către limfocentrii retrofaringieni. La
suine se vor examina obligatoriu limfocentrii mandibulari principali, iar când se
examinează şi cei accesorii, secţiunea va fi efectuată sub articulaţia temporo-
mandibulară, imediat în spatele gâtului mandibulei.
Aspecte morfopatologice :
 - tuberculoză- limforeticulită granulomatoasă (focare miliare sau zone
cazeificate, focare nodulare sau leziuni difuze cu aspect sarcomatos-slăninos);
- piobaciloză - abcese încapsulate cu un conţinut purulent cremos de
culoare galben-verzuie;
- glosantrax - în limfocentrii mandibulari şi retrofaringieni;
- gurmă - sub forma colecţiilor purulente care duc la abcedarea
limfocentrilor;
- morvă - limforeticulită proliferativă cu abcedarea în cazuri extrem de
rare;
- pestă - limforeticulită hemoragică cu aspect marmorat.

2. Examinarea pulmonului.
Pentru examinare, pulmonul de bovine şi solipede, se prezintă cel mai
adesea detaşat, agăţat în suport de primele inele traheale.
La ovine şi caprine, pulmonul se prezintă în aderenţele naturale împreună
cu ficatul şi cordul.
La suine, pulmonul se prezintă în aderenţele naturale împreună cu ficatul,
cordul şi limba (când capul rămâne la carcasă este secţionat sagital odată cu
aceasta) sau fără limbă (când capul este detaşat de carcasă). Tehnica de
examinare este aceeaşi, inclusiv secţionarea obligatorie practicată în lobii
diafragmatici.
Examenul pulmonului are ca obiective :
¾ pleura viscerală
¾ parenchimul
¾limfocentrii adiacenţi.
 a. Examenul pleurei se face în prima etapă prin inspecţie, urmărind
aspectul, umiditatea, culoarea, netezimea, integritatea şi dacă sunt abateri de
structură. Palpaţia se face numai atunci când la inspecţie au fost sesizate
modificări.
b. Parenchimul pulmonar este examinat prin inspecţie, apreciindu-se
forma, volumul, culoarea şi aspectul marginilor. Palpaţia se face bimanual şi
profund (malaxare), începând cu lobul apical, continuând cu cardiacul şi
diafragmaticul, pe fiecare parte. Secţionarea se face obligatoriu, practicând câte
o secţiune transversală pe marele ax în lobii diafragmatici, la limita dintre 1/3
mijlocie şi posterioară, după care se presează dinspre periferie pentru a putea fi
observate cantitatea şi caracterul secreţiilor. Dacă se constată modificări ale
parenchimului pulmonar, se execută secţiuni suplimentare care interesează zona
modificată. Se impune şi secţionarea longitudinală a traheii prin deschiderea
lumenului şi a mucoasei traheale, inclusiv a bronhiilor principale.
c.Limfocentrii adiacenţi obligatoriu de examinat la bovine sunt:
traheobronşic stâng, apical drept şi mediastinali posteriori. Aceştia vor fi
descoperiţi ţinându-se cont de topografia caracteristică şi examinaţi prin
inspecţie, palpaţie şi secţionare.
Limfocentrul traheobronşic stâng este o formaţiune unică, situată la
originea bronhiei stângi, în ţesutul adipos de la bifurcarea traheii. Pentru
examinare, există două modalităţi de punere în evidenţă: se execută o secţiune
mergând cu lama cuţitului pe marginea superioară a lobului apical stâng care
este poziţionat cu ajutorul mâinii astfel încât să formeze un unghi drept cu
traheea şi se face o secţiune până la trahee, secţiune ce va tăia limfocentrul
interesat; dacă aorta este prezentă în legătură naturală, se execută o secţiune
verticală între aortă şi trahee până la nivelul bronhiei stângi.
 Limfocentrul apical drept este discoidal, are 3-4 cm în diametru şi este
situat în faţa şi la originea bronhiei apicale, într-o masă de ţesut adipos.
Limfocentrii mediastinali sunt reprezentaţi de un grup de limfocentri cu
dimensiuni variabile, situaţi între foiţele mediastinale în zona mediană a cavităţii
toracice, începând de la intrarea pieptului până la mediastinul posterior. După
topografie se pot grupa astfel: limfocentri mediastinali dorsali sau spino-aortici,
limfocentri mediastinali anteriori sau craniali, limfocentri mediastinali mediali
sau esofagieni, limfocentri mediastinali ventrali şi limfocentri mediastinali
posteriori. Cei mai dezvoltaţi, în special la rumegătoare sunt limfocentri
mediastinali posteriori, care sunt în număr de 2-3, de formă alungită. Aceştia
rămân ataşaţi la pulmon şi se observă uşor între foiţele mediastinale dintre cei
doi lobi diafragmatici, deasupra esofagului. Este bine ca aceşti limfocentri să fie
examinaţi cu atenţie deoarece ei drenează cea mai mare parte din limfa provenită
de la pulmon şi cavitatea toracică.
Limfocentru accesoriu (al inspectorului, Reissmann) este o formaţiune
inconstantă situată într-o masă de ţesut conjunctiv la scizura dintre lobul apical
drept şi cardiac sau în scizura dintre cei doi lobi cardiaci. Când sunt examinate
doar fragmente de ţesut pulmonar, se poate recurge şi la examenul
limfonodurilor dispuse intrinsec parenchimului pulmonar. Acestea sunt situate la
bifurcaţia căilor aerofore şi au dimensiunile unui bob de grâu, dar se măresc în
stări patologice.
La solipede - se secţionează obligatoriu traheea, continuându-se cu marile
bronhii. Tot obligatoriu se fac câte 4-5 secţiuni în fiecare pulmon, în plan
longitudinal şi paralele între ele. Pe suprafeţele rezultate în urma secţionării se
execută o palpaţie uşoară cu pulpa degetului în scopul depistării focarelor
miliare de morvă. Se examinează după regulile obişnuite limfonodulii traheo-
bronhici stâng şi drept, mediastinali anteriori, mediani şi posteriori;
La ovine şi caprine examinarea se face după metodologia folosită la
bovine;
La suine examinarea decurge într-un mod asemănător ca la bovine, iar
deschiderea marilor bronhii se face numai când examenul traheii impune acest
lucru. Limfonodulii examinaţi în mod obişnuit sunt bronhicul stâng, apicalul
drept şi mediastinalii mediani (situaţi în spaţiul dintre cele două bronhii
principale), ceilalţi limfocentri fiind puţin dezvoltaţi sau inconstanţi.
Aspectele morfopatologice
a)Modificările circulatorii importante sunt: anemia, hipostaza, congestia,
hemoragia şi edemul.
Pulmonii anemici au culoarea roz-roşietică palidă, aspect normal şi sunt
întâlniţi la tăierile efectuate corect.
Hipostaza este consecinţa tăierii animalelor în agonie sau după moarte şi
apare la pulmonul de pe partea pe care animalul a murit. Se caracterizează prin
culoarea roşie-închisă, pe secţiune apare “splenizat”, iar sângele este hemolizat.
Celălalt pulmon apare cu caracteristici apropiate de aspectul normal.
Congestia poate fi activă (hiperemie arterială) atunci când pulmonul este
mărit în volum, cu marginile rotunjite, culoarea roşie spre brună, iar pe secţiune
se scurge un lichid de culoare roşie şi este spumos. În congestia pasivă (stază
venoasă), procesul se localizează la baza pulmonului, iar sângele rezultat în
urma practicării inciziilor este negricios, în cantitate mică. Docimazia
hidrostatică este pozitivă, sau între două ape, faţă de congestia activă unde este
între două ape sau negativă (aspectele sunt diferite în funcţie de gradul de
afectare a spaţiului alveolar).
 Hemoragia pulmonară se evidenţiază prin prezenţa peteşiilor sau
echimozelor subseroase.
În edemul pulmonar alveolele şi bronhiolele se umplu cu lichid seros,
consecinţa creşterii permeabilităţii vaselor. Când volumul pulmonar este mai
mare, parenchimul îşi pierde elasticitatea, culoarea este roz-pal, iar secţionarea
evidenţiază un lichid spumos albicios sau roşietic. Docimazia hidrostatică este
între două ape în edemul acut, faţă de edemul cronic când docimazia
hidrostatică poate fi pozitivă. În edemul agonic, căile respiratorii sunt pline cu
spumozităţi, datorită tăierii animalelor în agonie, sângerate necorespunzător sau
chiar tăiate după moarte. Creşterea cantităţii de plasmă extravazată se realizează
şi datorită efortului pe care-l fac animalele de a evita moartea.
b)Modificările de volum se referă la emfizem şi atelectazie.
Emfizemul apare consecutiv ruperii pereţilor alveolari datorită creşterii în
volum a alveolelor şi atrofierii septumului. Zonele cu emfizem sunt deformate,
mărite, crepitante, au aspect anemiat-palid, fără a mai prezenta elasticitatea
caracteristică. Docimazia hidrostatică este negativă.
Atelectazia se caracterizează prin micşorarea volumului alveolelor
pulmonare până la golirea completă a acestora de aer. La animalele care au
suferit obstrucţii bronhice apare sub formă de focare, forma totală întâlnindu-se
la pulmonii fetuşilor născuţi morţi. Prin inspecţie se constată că zona
atelectazică este micşorată, iar culoarea este închisă. La palpaţie, consistenţa
este compactă şi fără a mai prezenta crepitaţii. Secţionarea zonei modificate lasă
să se evidenţieze o suprafaţă netedă, uscată de culoare închisă. Docimazia
hidrostatică este pozitivă.
Aspiraţia este o modificare care apare în cursul procesului de tăiere-
prelucrare şi se poate realiza cu sânge, apă sau materii alimentare. În timpul
jugulaţiei se pot secţiona traheea şi esofagul. Datorită eforturilor făcute de
animal pentru a evita moartea, o parte din sânge, materii alimentare sau apă (din
cazanul de opărire al porcilor) pot ajunge chiar la nivelul alveolelor, iar materiile
alimentare în bronhii. Aspiraţia de apă se caracterizează prin apariţia pe pulmoni
a unor pete translucide, bine delimitate (forma alveolelor). Când se aspiră sânge
apar teritorii de dimensiuni reduse, roşii, din loc în loc, contrastând cu zonele
normale.
Resturile alimentare sunt evidenţiate după secţionarea longitudinală a
traheii şi marilor bronhii.
Este necesar să se aibă în vedere diagnosticul diferenţial faţă de congestie
şi hipostază. În cazul congestiei, trecerea de la zona normală la cea modificată se
face gradat, hipostaza interesând un singur pulmon, culoarea fiind închisă, iar în
aspiraţie trecerea de la zona normală la cea modificată se face brusc.
c)Modificări inflamatorii
Pneumonia fibrinoasă sau crupală se manifestă în majoritatea cazurilor
prin prezenţa leziunilor pe suprafeţe mari, cuprinzând zone întinse dintr-un lob,
lobul întreg sau mai mulţi lobi, de obicei unilateral. Evoluează sub forma a
patru faze: congestie, hepatizaţie roşie, hepatizaţie cenuşie şi rezoluţie. În faza
de congestie, parenchimul este dilatat, având o culoare roşie-vişinie. Pe secţiune
se scurge o serozitate abundentă şi spumoasă de culoare roz. Docimazia
hidrostatică este negativă sau între două ape. În faza de hepatizaţie roşie, zona
este rigidă, de culoare roşie-brună şi nu prezintă crepitaţii. Docimazia
hidrostatică este pozitivă. Faza de hepatizaţie cenuşie păstrează aceeaşi
consistenţă fermă, culoarea schimbându-se în cenuşiu. Hepatizaţia însoţeşte de
obicei şi unele leziuni extrapulmonare cum ar fi localizările de la nivelul
bronhiilor. În faza de rezoluţie se produce liza exsudatului fibrinos de la nivelul
alveolelor.
Bronhopneumonia fibrinoasă se caracterizează prin prezenţa focarelor
multiple, de dimensiuni mici, circumscrise şi izolate între ele de parenchim
normal. Focarele apar simultan sau succesiv, de aceea şi evoluţia lor este
independentă, ceea ce face ca la examenul de abator să se surprindă stadii
evolutive diferite. Leziunile superficiale sunt descoperite la inspecţie, când
parenchimul este proeminent, iar pe pleură pot fi prezente exsudate fibrinoase.
La palpaţie, sunt depistate zone modificate sub formă de noduli duri, cu
dimensiuni variabile şi răspândire neuniformă. Pe suprafaţa de secţiune apar
zone de culoare roşie şi cenuşie ce imprimă un aspect de mozaic.
Atât pneumonia fibrinoasă, cât şi bronhopneumonia fibrinoasă pot fi
întâlnite în salmoneloză, pasteureloză, pestă, pneumonia catarală, pneumoniile
viţeilor etc.
Bronhopneumonia supurativă poate fi consecinţa bronho-pneumoniei
fibrinoase complicate şi se caracterizează prin prezenţa abceselor de mărimi
variabile, de la cele miliare până la prezenţa focarelor nodulare mari. Focarele
prezintă capsulă iar conţinutul este cremos, de la alb-gălbui la galben-verzui.
Examenul de abator în aceste situaţii trebuie să se facă cu mai multă atenţie,
existând şi probabilitatea prezenţei piemiei. Asemenea focare pot fi întâlnite în
piobaciloză şi gurmă.
Bronhopneumonia gangrenoasă ar putea fi continuarea nefavorabilă a
celei fibrinoase sau purulente, dar poate evolua şi ca o bronhopneumonie prin
corpi străini, ca urmare a unei reticulite traumatice sau a deglutiţiei false. La
inspecţie sunt depistate focare circumscrise sau difuze, zonele respective fiind
iniţial uscate şi palide datorită inflamaţiei fibrino-purulente, după care, prin
necroza de lichefiere (ramolire) se transformă într-o masă fluidă, brun-verzuie,
cu miros ihoros. Conţinutul lichefiat poate fi eliminat printr-o bronhie, rezultând
o cavitate (cavernă). Când la examenul cărnurilor se constată astfel de
modificări este necesar a se completa cu examenul de laborator (bacteriologic).
Bronhopneumonia necrotică este obişnuit prezentă în necrobaciloza
viţeilor şi a mieilor. La inspecţie se constată prezenţa focarelor de necroză, bine
delimitate, uscate, de culoare cenuşie sau galben-cenuşie, cu mărimi variabile
(de la cea a unui bob de mazăre până la dimensiunea unei portocale).
Bronhopneumonia cu aspect productiv sau productiv-necrotic apare în
formele subacute sau cronice ale unor procese primare sau în urma unor infecţii
şi/sau infestaţii (tuberculoză, actinobaciloză, morvă, echinococoză, strongiloză
etc.).
Leziunile de tuberculoză se întâlnesc frecvent în pulmonii de taurine, mai
rar la ovine şi foarte rar la cabaline. Se constată prezenţa complexului primar
complet, fiind vorba de un focar de hepatizaţie roşie înconjurat de un edem,
după care apare un nodul fibrozat sau calcificat. Limfocentrii traheobronhici
sunt măriţi, induraţi, pe secţiune evidenţiindu-se numeroşi noduli cazeificaţi sau
calcificaţi, dispuşi radiar. În funcţie de evoluţia procesului tuberculos şi leziunile
pulmonare pot îmbrăca forme diferite astfel că: în tuberculoza generalizată
precoce leziunile sunt dispuse pe suprafeţe întinse, focarele pot fi de la
dimensiunea unui bob de mazăre la ce a unei nuci, iar în urma cronicizării şi
ramolismentului rezultă caverne; în tuberculoza cronică miliară leziunile pot fi
de tip productiv sau exsudativ în forma acinoasă, sau de tip exsudativ-cazeos în
formele acino-nodulare şi lobare. Focarele cu cazeificarea de tip infiltrativ sunt
uscate, cu o consistenţă crescută, iar pe secţiune cazeumul este dispus
concentric, delimitat de inflamaţie perifocală; în forma acinoasă de tip
productiv, focarele din pulmoni sunt neregulate, bine delimitate, cu aspect
slăninos pe secţiune şi culoare cenuşie-albicioasă; în forma acinoasă de tip
exsudativ-infiltrativ, focarele au o culoare gălbuie, iar conţinutul este necrotic-
cazeos. Limfocentrii sunt modificaţi, se începe cu o hipertrofie, infiltraţie
seroasă şi congestie. Limforeticulita tuberculoasă poate fi cazeoasă-infiltrativă
(limfocentrul este mărit, dur, congestionat, iar după secţionare se observă o
cazeificare difuză cu aspect radiar), exsudativă nodulară (prezenţa nodulilor
miliari, cazeificaţi sau calcificaţi, dispuşi cu precădere în zona corticală) şi
limforeticulită productivă sau hiperplastică (datorită proliferării difuze a
ţesutului de granulaţie, limfocentrii sunt măriţi, consistenţa crescută, au pe
secţiune aspect slăninos, dar necazeificaţi); în tuberculoza cronică se constată în
mod obişnuit şi lezarea pleurei. Când evoluează ca o formă proliferativă se
vorbeşte de tuberculoza “perlată’ sau a seroaselor, nodulii sunt variabili ca
număr, rotunzi, încapsulaţi şi pot forma conglomerate de dimensiuni variabile.
În bronhopneumonia cronică morvoasă sunt prezente focare cu
dimensiuni diferite, culoare cenuşie-gălbuie, indurate, înconjurate de o zonă
periferică inflamatorie, ţesutul pulmonar este infiltrat cu exsudat serofibrinos
care poate fi parţial coagulat şi gelatinos. Leziunea se poate complica cu procese
purulente şi poate avea loc ramolismentul ţesutului inflamat. Tot în morvă poate
fi vorba şi de o bronhopneumonie productivă, caracterizată de prezenţa focarelor
lobulare sau lobare, izolate sau confluente, culoare cenuşie-albicioasă,
consistenţă dură, iar pe secţiune are aspect slăninos.
În hidatidoză sunt constatate modificări variate, de la prezenţa chistului
hidatic, când pulmonii sunt cu suprafaţa neregulată-boselată, până la existenţa
chistului hidatic inveterat. La palpaţie sunt percepute veziculele pline cu lichid,
de dimensiuni variabile. La secţionarea zonelor cu modificări se scurge un lichid
clar, după scurgerea acestuia rămânând o cavitate delimitată de ţesut conjunctiv.
În situaţia hidatidozei inveterate, cavitatea este plină cu un cazeum de culoare
galbenă şi aspect cremos uneori chiar calcificat. Eliminarea conţinutului se face
uşor, la fel ca şi în situaţia chistului hidatic, limfocentrii nu prezintă modificări,
aspecte importante în vederea diferenţierii de leziunile de tuberculoză.

Figura 2.1. Leziuni de bronhopneumonie cronică.

Figura 2.2 Leziuni de bronhopneumonie supurativă (exsudat purulent în trahee –
dreapta, sus).

Figura 2.3. Leziuni de bronhopneumonie necrotică

Figura 2.4. Bronhopneumonie prin aspiraţie – aspectul parenchimului pulmonar.

Figura 2.5. Aspiraţie de materii alimentare evidenţiată la secţionarea traheii şi

bronhiilor.
Figura 2.6. Abcese la nivel mediastinal şi pulmonar (sus, pulmonul stâng,
normal, jos, pulmonul drept, cu abcese).

Figura 2.8. Emfizem terminal.

 Figura 2.9. Bronhopneumonie /pneumonie fibroasă difuză.

Figura 2.10. Modificarea aspectului pleurei (îngroşare cu depozite fine de fibrine

pe suprafaţă) în inflamaţia fibrinoasă.
 Figura 2.11. Aspecte hemoragice în focare septicopiemice pulmonare.

Figura 2.12. Stadii lezionale diferite în rinotraheita infecţioasă bovină (peteşii

ale mucoasei traheale în stadiul incipient, stânga; exsudat difteroid difuz în stadii
avansate, dreapta).
 Figura 2.13. Tuberculoză bovină pulmonară

Figura 2.14. Tuberculoză bovină – limforeticulită granulomatoasă (limfonodul

cazeificat la vârful săgeţii)
Figura 2.15. Leziuni de fascioloză eratică în lobul pulmonar diafragmatic
(Fasciola hepatica în capsulă fibroasă, la vârful săgeţii).

Figura 2.16. Hidatidoză multichistică în pulmon la bovine.

 3. Examinarea cordului.
La taurine şi cabaline, cordul se prezintă pentru examinare detaşat de
celelalte ţesuturi şi organe, putând fi agăţat lângă acestea. La porcine, ovine şi
caprine se prezintă cu celelalte organe, sub forma unui pachet comun în aderenţe
naturale împreună cu pulmonul şi ficatul, uneori şi limba la suine.
Obiectivele avute în vedere sunt :
¾ pericardul
¾ cordul propriu-zis
a. Pericardul se examinează prin inspecţie având în vedere aspectul foiţei
pericardice, integritatea şi dacă sunt prezente modificări. Palpaţia se face când
sunt constatate diferite modificări, după care se face secţionarea prin practicarea
unei incizii de la bază către vârf, în aşa fel încât să se poată aprecia şi lichidul
pericardic care, în condiţii normale este în cantitate redusă, limpede şi de culoare
galben-citrină.
b. Miocardul propriu-zis se apreciază într-o primă fază prin inspecţie,
urmărindu-se originea vaselor mari care intră şi ies din cord, epicardul şi
suprafaţa miocardului (modificări consecutive febrei aftoase = cord tigrat,
prezenţa cisticercilor, chisturilor hidatice etc.). Palpaţia se face printr-o trecere
cu mâna pe suprafaţa miocardului. Secţionarea se practică obligatoriu la bovine
şi suine, de la bază către vârf, în aşa fel încât să se deschidă cele patru cavităţi şi
originea vaselor mari, examinându-se miocardul de la nivelul atriilor şi
ventriculelor, precum şi endocardul parietal şi valvular. Pentru aceasta, se
execută o secţiune care interesează peretele atrioventricular, paralel cu silonul
interventricular şi ajunge la vârful cordului. După ce s-a făcut această
deschidere, asemănător unei cărţi, se mai execută câte minim două secţiuni
paralele cu planul median, de o parte şi de cealaltă a acestuia. Pe suprafeţele
incizate se trece cu pulpa degetului în scopul depistării friabilităţii, durităţii,
elasticităţii sau existenţei unor formaţiuni (cisticerci, chisturi hidatice etc.). De
asemenea, se examinează valvulele tricuspidă şi bicuspidă, cordajele, originea
arterelor pulmonare cu valvulele sigmoide. Tot cu ocazia acestor operaţiuni se
pot aprecia şi unele aspecte structurale specifice, importante în efectuarea
expertizelor, inclusiv dacă sângele este coagulat. Forma, culoarea, mărimea,
modul de prindere a coagulului de pereţii miocardului pot oferi alte date
importante.
La bovinele şi bubalinele cu vârsta mai mare de 4-5 ani, se întâlneşte
constant, în structura scheletului fibros ce susţine valvulele atrio-ventriculare, o
formaţiune osoasă cunoscută sub numele de os cardiac.
Aspecte morfopatologice
La nivelul pericardului se pot constata revărsări pericardice, hemoragii şi
pericardite.
Revărsările pericardice sunt datorate tăierilor efectuate necorespunzător
sau în agonie, situaţie când lichidul pericardic este în cantitate mai mare şi cu
aspect modificat.
Hemoragiile se produc de obicei ca o consecinţă a unor boli cu caracter
septicemic (antrax, rujet, pestă) şi apar sub forma sufuziunilor sau cu aspect
punctiform.
Pericarditele pot fi urmarea unor agenţi infecţioşi sau a unor cauze de
natură traumatică.
Pericardita seroasă evoluează în bolile septicemice la tineret şi se
caracterizează prin existenţa suprafeţelor lucioase sau opalescente, cu cantităţi
variabile de lichid citrin.
 Pericardita fibrinoasă poate fi consecinţa unor boli infecţioase sau
urmarea leziunilor inflamatorii datorate unor corpi străini. Se constată că
suprafeţele seroaselor sunt mate şi acoperite cu depozite fibrinoase, galbene,
care sunt mai mult sau mai puţin aderente.
În cavitatea pericardică pot fi adevărate depozite de fibrină ceea ce duce la
o micşorare a spaţiului, iar prelungirile membranelor fibrinoase dau aspectul de
“cord-vilos”.
Pericardita gangrenoasă evoluează ca urmare a complicării proceselor
traumatice cu germeni anaerobi. Exsudatul fibrinos capătă o culoare brun-
verzuie, miros ihoros, iar pericardul este friabil, rupându-se cu uşurinţă.
Pericardita cazeoasă cu aspect nodular sau difuz este întâlnită în infecţiile
tuberculoase.
În pericardita nodulară, nodulii au diferite dimensiuni, sunt de culoare
galben-cenuşie, iar conţinutul este cazeos sau calcificat. Când evoluează difuz se
manifestă ca o inflamaţie exsudativ-infiltrativă.
La examenul miocardului pot fi constatate atrofii, hipertrofii, distrofii,
tulburări inflamatorii şi circulatorii.
Miocarditele pot fi alterativ-distrofice, necrotice, supurative,
granulomatoase şi nodulare.
Miocardita alterativ-distrofică este consecinţa acţiunii unor virusuri (febra
aftoasă, anemia infecţioasă), miocardul fiind brăzdat de dungi sau pete
albicioase sau cenuşii, contrastând cu fondul roşu-brun (“cord tigrat”).
Miocardita necrotică apare în necrobaciloză şi se caracterizează prin
apariţia de zone necrotice, delimitate de reacţia conjunctivă.
Miocardita supurativă este caracterizată de prezenţa unor abcese în
peretele miocardului care se pot deschide în pericard sau în cord.
 Miocardita granulomatoasă nodulară şi cazeoasă este întâlnită în
tuberculoza bovinelor dar şi la porc. Uneori pot fi constatate aspecte
granulomatoase şi în infestaţii parazitare cu Cysticercus, Sarcocystis şi
Echinococcus.
Endocardul poate fi sediul unor hemoragii, inflamaţii şi distrofii.
Hemoragiile pe suprafaţa endocardului se pot manifesta ca peteşii,
echimoze, sufuziuni, sugilaţii sau hematoame, consecinţa fragilităţii vasculare
determinate de unele intoxicaţii, infecţii şi contracţii puternice datorate
eforturilor crescute.
Endocardita ulcero-vegetantă este o manifestare caracteristică în rujetul
cronic la porc, când se constată ulcere de diferite grade acoperite cu depozite
considerabile de fibrină cu localizarea preponderentă la nivelul valvulelor atrio-
ventriculare.
Diversele aspecte morfopatologice ale cordului sunt redate în figurile
următoare.
 Figura 3.1. Pericardită serohemoragică la bovine.

Figura 3.2. Pericardită supurativă (secundară reticulitei traumatice)

Figura 3.3. Necroză de colicvaţie la nivelul ţesutului adipos pericardic (asociată
cu starea de cahexie).

Figura 3.4. Endocardită hemoragică septicemică la bovine.

Figura 3.5. Diferite aspecte de endocardită valvulară supurativă (abcese la
nivelul endocardului valvular şi parietal).
Figura 3.6. Vezicule de Cysticercus bovis în miocard.

Figura 3.7. Veziculă de Cysticercus bovis calcificată.

 4. Examinarea esofagului
Se face odată cu traheea, întrucât este lăsat în aderenţă naturală lângă
aceasta.
Se examinează prin inspecţie, iar palpaţia şi secţionarea se fac atunci
când sunt constatate modificări.
Aspecte morfopatologice
La nivelul esofagului pot fi întâlnite ectazii, atrofii şi esofagite sub diferite
forme (catarale, supurative, gangrenoase etc.).
Esofagitele supurative şi gangrenoase sunt de obicei datorate obstrucţiilor
prin corpi străini, iar cea pseudomembranoasă este întâlnită în necrobaciloza
tineretului bovin.
La nivelul mucoasei esofagiene pot fi întâlniţi diferiţi paraziţi cum ar fi:
larve de Hypoderma bovis, Gongylonema şi Gasterophilus, iar în peretele
muscular al esofagului de porc, cal, oaie şi rumegătoare se dezvoltă Sarcocystis.
Sarcocistoza esofagiană se caracterizează prin prezenţa unor formaţiuni
alungite sau ovale, având capetele rotunjite, de forma unor seminţe de
castravete, culoarea albă sau cenuşie, iar localizarea sarcociştilor este între
fibrele musculare.

5. Examinarea diafragmei.
În condiţii obişnuite de lucru, diafragma nu se detaşează de celelalte
organe (cum ar trebui), rămânând ataşată la demicarcase, de aceea, examinarea
se face în aceste condiţii.
Examinarea se face prin inspecţia porţiunii cărnoase, pe cele două feţe
dar şi a pilierilor, palpaţia şi secţionarea efectuându-se când s-au depistat
modificări.
 Aspecte morfopatologice
La nivelul diafragmei pot fi întâlnite modificări ca: abcese, aderenţe,
Cysticercus etc. La suine, pilierii diafragmatici constituie locurile de elecţie
obişnuite de unde se recoltează probe pentru examenul trichineloscopic.

6. Examinarea ficatului.
La taurine şi cabaline, ficatul se prezintă detaşat de celelalte organe şi se
agaţă în suportul de examinare sau se pune pe masa sau tava de examinare. La
ovine, caprine şi suine, ficatul este împreună cu cordul şi pulmonul formând un
pachet comun. În funcţie de tehnologia aplicată, la suine, la această piesă
comună poate fi şi limba, situaţie când se examinează odată cu acestea.
Obiectivele urmărite la examinare sunt
¾ capsula hepatică;
¾ parenchimul;
¾ vezica biliară;
¾ limfocentrii portali.
a.Capsula hepatică se examinează prin inspecţie urmărindu-se
transparenţa, integritatea, netezimea şi existenţa unor formaţiuni de tipul
nodulilor, aderenţelor etc.
b. Parenchimul se examinează prin inspecţie, când se poate aprecia forma,
mărimea, culoarea, aspectul marginilor şi dacă sunt prezente alte formaţiuni pe
suprafaţă.
La taurine ficatul este voluminos, cu scizurile interlobulare superficiale şi
este compus din doi lobi principali (stâng şi drept) şi doi lobi secundari (caudat
= Spiegel şi pătrat). Lobulaţia nu este bine evidenţiată.
 La ovine şi caprine ficatul este asemănător cu cel de la rumegătoarele
mari, cu deosebirea că scizura ventrală este adâncă.
La suine, scizurile ventrale sunt foarte adânci şi fac o delimitare distinctă
a celor patru lobi (drept, intermediar drept, intermediar stâng şi stâng). Lobul
pătrat este foarte redus şi are formă triunghiulară. Desenul interlobular este
foarte evident, dat de o dezvoltare abundentă a ţesutului conjunctiv.
La cabaline, ficatul este format din trei lobi principali (stâng, intermediar
şi drept), nu are vezică biliară, lobulaţia este ştearsă, iar culoarea este mai
deschisă decât la celelalte specii.
Culoarea este diferită în funcţie de timpul scurs de la eviscerare. Imediat
după eviscerare, ficatul este de culoare cenuşiu-verzuie cu reflexe metalice, până
la cafeniu deschis. După răcire, ficatul capătă o culoare roşie-cafenie, până la o
culoare brun-ciocolatie.
Palpaţia se face pe ambele feţe şi cu ambele mâini, de la o simplă
atingere cu pulpele degetelor, până la o palpaţie profundă, în aşa fel încât să se
poată percepe eventualele zone modificate din interiorul parenchimului. Când
este cald, ficatul are o consistenţă moale şi friabilă, asemănătoare albuşului fiert,
fapt constatat la o apăsare profundă cu vârful degetelor. Pe măsură ce timpul
trece devine mai dur şi elastic.
Secţionarea se execută la rumegătoarele mari şi mici prin practicarea pe
faţa viscerală a două secţiuni în aşa fel încât să se pună în evidenţă cât mai mult
parenchim şi cât mai multe canale biliare. Pentru aceasta, se practică o primă
incizie care porneşte de la baza lobului caudat şi se termină la nivelul scizurii
interlobulare, între lobul stâng şi drept, urmată de o a doua secţiune în lobul
stâng, perpendiculară pe prima. În scopul elucidării altor situaţii se pot practica
un număr nelimitat de secţiuni şi în orice zonă. În timpul secţionării se apreciază
rezistenţa pe care o opune parenchimul la secţionare, arhitectura organului,
consistenţa, culoarea, aspectul şi conţinutul canalelor biliare. La suine,
secţionarea parenchimului se impune numai atunci când sunt constatate
modificări la inspecţie şi palpaţie.
c.Vezica biliară se examinează prin inspecţie, apreciindu-se forma,
mărimea, starea de plenitudine şi conexiunea cu parenchimul. Palpaţia se
execută cu scopul de a verifica funcţionabilitatea canalului coledoc, după care,
vezica împreună cu canalul coledoc se extirpă.
d.Limfocentrii portali se află situaţi pe faţa viscerală în zona hilului,
acoperiţi de o masă de ţesut adipos şi conjunctiv. Examinarea acestora se face
prin inspecţie, palpaţie şi secţionare. Tot în aceeaşi zonă, la bovine se întâlnesc,
de cele mai multe ori, porţiuni de pancreas care se examinează după aceleaşi
reguli.
Examenul limfocentrilor hepatici evidenţiază în mod curent o distrofie
cromoprotidică prin tezaurizare (depunere) de pigmenţi biliari în corticala
limfonodurilor. Acest fenomen determină apariţia unei culori caracteristice,
brun-verzuie a zonei medulare a limfocentrilor, fiind observată pe secţiune.
Aspecte morfopatologice
a) Modificări cadaverice. Datorită conţinutului mare de sânge şi glicogen
la care se adaugă şi vecinătatea cu intestinele, ficatul este sediul unor
transformări alterabile. După tăiere, se poate produce hemoliza, ceea ce atrage
după sine şi o imbibiţie cu hemoglobină a parenchimului hepatic, manifestându-
se sub forma petelor de culoare roşie-negricioasă, pete care însoţesc traiectele
vasculare de pe faţa viscerală. Apariţia unei nuanţe cenuşii la nivelul capsulei
din jurul canalelor biliare şi a vezicii este consecinţa imbibiţiei cu bilă. Culoarea
negricioasă, brun-verzuie sau albăstruie spre violacee, în formă de pete sau cu
aspect difuz se datorează formării sulfmethemoglobinei în cazul eviscerării
tardive sau la ficatul provenit de la cadavre. Autoliza post-mortem apare sub
forma zonelor de culoare cenuşiu-albcioasă pe suprafaţa ficatului, dar pot
continua şi în profunzime, fără o delimitare precisă. Apariţia unor pete bine
circumscrise de culoare alb-cenuşie, care pot avea o distribuţie zonală sau
generală se datorează contactului capsulei cu sarea, provocând o deshidratare a
zonelor respective, ceea ce s-ar putea confunda cu necroza. Imbibiţia ficatului cu
apă este o altă modificare care apare după tăiere şi se produce ca urmare a
stivuirii ficatului, capsula îmbibată având o culoare deschisă, albicioasă.
b) Modificări preexistente.
Atrofia totală apare datorită stărilor de inaniţie sau a unor afecţiuni
infecţioase, parazitare etc. Ficatul are un volum redus şi prezintă marginile
subţiate. Capsula poate fi încreţită şi îngroşată, de culoare cenuşie, continuând în
grosimea lobilor cu ţesut conjunctiv interstiţial dezvoltat.
Atrofia parţială se produce prin compresiunile de lungă durată asupra
unor zone sau lobi de către organele vecine, tumori, chisturi, granuloame etc.
Hipertrofia totală este mai rar întâlnită şi se caracterizează printr-o mărire
în volum a ficatului, marginile fiind rotunjite şi uşor bombate.
Distrofiile. Distrofia granulară apare în urma evoluţiilor unor boli
infecţioase acute, intoxicaţii etc. Ficatul este mărit, decolorat cu nuanţe gălbui-
cenuşii (ca lutul). Consistenţa parenchimului este redusă, iar suprafaţa de
secţiune proemină.
Hepatosteatoza sau steatoza hepatică, macroscopic este asemănătoare cu
infiltraţia grasă şi se caracterizează prin mărirea în volum a ficatului,
modificarea consistenţei în friabil (sau cu friabilitate crescută la păsări), apariţia
culorii galben-lutoasă difuză şi accentuarea desenului lobular. Prin creşterea
friabilităţii, ficatul este predispus la rupturi.
Distrofia grasă apare în intoxicaţiile acute, hipoxiemiile cronice, apărând
în focare sau total. Ficatul poate fi micşorat sau mărit în volum, cu marginile
rotunjite, capsula este transparentă şi întinsă, de culoare galben-ocru, galben-
şofraniu. Consistenţa este moale, păstrând amprenta digitală după apăsare.
Distrofia grasă este ireversibilă.
Distrofia toxică sau atrofia galben-roşie se caracterizează prin reducerea
la jumătate a volumului ficatului, marginile sunt ascuţite şi capsula este
zbârcită, culoarea galben-deschis sau galben-ocru. La suprafaţă, dar şi pe
suprafaţa de secţiune, apar pete roşii care dau un aspect de mozaic. Este vorba
de o degenerare grasă cu urmarea unei necrobioze rapide a celulelor hepatice şi
se poate întâlni în intoxicaţiile cu fosfor, tetraclorură de carbon, micotoxicoze,
infecţii virale etc.
Distrofiile pigmentare cum ar fi melanoza poate apărea sub formă
maculată sau difuză la viţel, miel şi cal. Pe suprafaţă, dar şi pe secţiune, apar
pete variabile ca dimensiune şi număr, de culoare neagră sau neagră-albăstruie,
bine delimitate de restul parenchimului.
Icterul apare prin impregnarea cu pigmenţi biliari a parenchimului, ficatul
căpătând o culoare galben-verzuie sau galben-brună. Este mărit în volum, pe
secţiune are aspect omogen, iar desenul lobular poate fi exagerat sau nedefinit.
Leziunile necrotice pot apărea ca o acţiune a unor agenţi biologici sau în
urma ingestiei unor substanţe toxice.
Necrobaciloza ficatului este produsă de Bacillus necrophorus şi se
caracterizează prin prezenţa unor focare de dimensiuni diferite, cu marginile
regulate. Focarele de necroză au culoare galben-brună, iar pe secţiune suprafaţa
este uscată.
Tulburările circulatorii.
În anemie, ficatul apare micşorat în volum, consistenţa este scăzută, iar
culoarea este palidă. Pot fi constatate şi anemii parţiale (urmare a compresiunii
exercitate de trombuşi sau alte formaţiuni), când zonele respective apar de
culoare gălbui-cenuşie, net delimitate de restul parenchimului.
Hemoragiile au cauze dintre cele mai diferite şi pot îmbrăca aspect
punctiform, de echimoze, sufuziuni sau adevărate hematoame subcapsulare şi în
parenchim.
Congestia activă (hiperemia) se caracterizează prin mărirea în volum a
ficatului, capsula este întinsă şi marginile rotunjite, vasele sunt pline cu sânge,
iar la secţionare se scurge sânge în cantitate mare.
Congestia pasivă (staza) se produce ca urmare a insuficienţei circulaţiei de
întoarcere. Într-o primă fază ficatul este mărit în volum, de culoare negricioasă,
iar după secţionare se scurge sânge negricios. Apoi, lobulaţia se evidenţiază
datorită unei congestii centrolobulare, rezultând un contrast între culoarea brun
închisă a venei centrolobulare dilatate şi culoarea gălbuie a zonei din exteriorul
acesteia, aspect ce a determinat să se ajungă şi la denumirea de “ficat muşcat”
(asemănător cu muşcata). Se produce în continuare o creştere a consistenţei
ficatului ca urmare a proliferării ţesutului conjunctiv interstiţial şi perivascular
care imprimă un aspect pătat, cu pete brun-violacee pe suprafaţă, dar şi în
profunzime. Pe secţiune, zonele cu pete apar de culoare roşie deschisă, cu aspect
buretos. Toate aceste modificări au condus la denumirea de teleangiectazie
maculată.
Tulburări inflamatorii.
 Hepatita supurativă se produce ca urmare a intervenţiei unor agenţi
piogeni, poate avea un caracter limitat sub forma abceselor hepatice, denumită şi
hepatită aposteomatoasă sau sub formă difuză, ca flegmon al ficatului denumită
şi hepatită flegmonoasă. Cu ocazia inspecţiei se constată prezenţa abceselor
separate sau grupate, în faze evolutive diferite, cu zone hepatice delimitate sau
aspect generalizat. Zonele modificate recent nu au capsulă, iar abcesele vechi se
încapsulează şi îşi modifică conţinutul care devine grunjos, consistent şi uscat.
Hepatitele hemoragice sau hemoragico-necrotice sunt provocate de
migraţia larvelor de trematode tinere prin capsulă şi parenchimul hepatic. La
suprafaţă, ficatul apare brăzdat de linii sinuoase roşii-brune, care se prelungesc
în profunzimea parenchimului. În stadii mai vechi, în jurul zonelor respective, ca
şi în jurul paraziţilor se produc reacţii de încapsulare cu formare de ţesut
cicatriceal.
Hepatita necrotică produsă curent de germeni specifici se caracterizează
prin prezenţa focarelor rotunde de mărimi variabile, culoarea este galbenă, iar
conturul focarelor este roşiatic. În faza cronică, urmare a proceselor de
fibrinogeneză se produce încapsularea zonei modificate.
Hepatitele proliferative difuze ale elementelor de tip mezenchimal,
cunoscute sub denumirea de ciroze hepatice se pot manifesta ca ciroze
hipertrofice, când ficatul este mărit în volum sau ciroză atrofică, caracterizată de
micşorarea în volum a ficatului. La inspecţie se remarcă o suprafaţă neregulată a
ficatului, capsula este îngroşată, iar consistenţa este mărită. Când se face
secţionarea se constată o rezistenţă specifică a ţesuturilor (perceperea
„scârţâitului sub cuţit”).
Hepatitele infecţioase cu importanţă în controlul cărnurilor sunt cele
consecutive infecţiilor cu bacilul tuberculozei, din morvă şi actinobaciloză.
 În tuberculoza miliară, pe ficat sunt observate focare proliferative, în
număr mai mare sau mic, de dimensiunea unui bob de mei sau cânepă. Focarele
pot avea dimensiuni asemănătoare sau diferite, sunt atât la suprafaţa ficatului,
cât şi în profunzime şi au culoare cenuşiu-gălbuie.
În tuberculoza cronică de organ, se constată prezenţa focarelor izolate, cu
mărimi variabile, de la o alună până la o portocală sau chiar mai mari. Nodulii
sunt înconjuraţi de o capsulă conjunctivă şi sunt albicioşi-cenuşii, iar conţinutul
este sub forma unei mase cazeoase, alteori având consistenţă crescută în urma
calcificării.
La porc, tuberculoza productivă este produsă de bacilul de tip aviar şi se
caracterizează prin prezenţa unor focare neregulate, nedelimitate de ţesutul
învecinat. Nodulii au dimensiuni diferite, până la mărimea unui bob de mazăre
sau mai mari, sunt răspândiţi în tot ficatul, au culoare cenuşiu-albicioasă,
aspectul slăninos, sarcomatos şi fără cazeificare.
La cal, leziunile de tuberculoză au caracter productiv, sarcomatos. În toate
cazurile de tuberculoză la nivelul ficatului, limfocentrii portali prezintă leziuni.
În cazul morvei, la cal şi măgar, apar noduli de culoare cenuşie şi aspect
translucid, iar după o perioadă, nodulii prezintă un conţinut galben cazeos, de
consistenţă moale, înconjuraţi de o capsulă conjunctivă.
Leziunile întâlnite la nivelul ficatului în cazul actinobacilozei îmbracă
aspectul unei hepatite granulomatoase, în care nodulii au mărimi diferite (de la
mărimea unei alune până la cea a unei portocale), de culoare alb-sidefie,
conferită de constituţia fibroasă a acestora. La secţionare, poate fi observată
proliferarea conjunctivă abundentă la exterior şi conţinutul verde-gălbui al
puroiului de la centrul focarului. Limfocentrii portali nu sunt modificaţi.
Leziuni produse în urma localizării unor paraziţi.
 Interesează în mod deosebit leziunile din fascioloză, dictiocauloză,
hidatidoză şi cisticercoză.
Fascioloza este întâlnită frecvent la ovine, caprine şi bovine, dictiocauloza
fiind specifică rumegătoarelor mici. Se constată prezenţa unei hepatite
hemoragice, iar datorită localizării paraziţilor în canalele biliare se produce şi
colangita; canalele biliare sunt îngroşate şi rezistente la secţionare datorită
proliferării ţesutului conjunctiv, ca urmare a impregnării cu săruri de calciu.
În hidatidoză, chisturile au mărimi şi localizări diferite, delimitate net de
parenchim printr-o capsulă. În faza iniţială, conţinutul este format dintr-un lichid
clar, transparent. Uneori, suprafaţa ficatului apare boselată datorită dezvoltării
chisturilor, iar la palpaţie lasă impresia unei pungi pline cu lichid. Chisturile
inveterate au un conţinut cremos, enuclearea făcându-se cu destulă uşurinţă,
lăsând în urmă o cavitate delimitată de capsula conjunctivă. În hidatidoză ca de
altfel în toate leziunile apărute datorită intervenţiilor unor paraziţi nu sunt
constatate leziuni ale limfocentrilor portali.
Cisticercoza seroasă a ficatului este produsă de Cysticercus tenuicollis
(forma larvară a speciei Taenia hydatigena), întâlnită frecvent la oaie şi porc. La
început, chistul este alungit, piriform, după care devine rotund şi de dimensiunea
unei portocale, cu localizare frecventă subcapsulară, producând compresiune
asupra parenchimului zonal. Uneori, se formează granuloame parazitare care,
prin degenerare, devin focare de necroză, de mărimea unui bob de mazăre sau a
unei nuci. Pe mezenter şi epiploon se formează chisturi caracteristice, de
mărimea unei nuci sau a unei portocale, cu o prelungire caracteristică de fixare.
Mai rar sunt posibile şi localizări extraseroase (eratice) cum ar fi la nivelul
pulmonilor, musculaturii şi în encefal.
 În figurile următoare sunt ilustrate câteva dintre posibilele aspecte
morfopatologice care pot fi surprinse la nivel hepatic.

Figura 6.1. Diferite aspecte de hepatită supurativă (abcese unice sau multiple).
Figura 6.2. Aspectul parenchimului hepatic în distrofia granulară.

Figura 6.3. Focare de distrofie grasă hepatică.

Figura 6.4. Aspectul parenchimului hepatic în hepatosteatoză (suprafaţă şi pe
secţiune).
Figura 6.5. Hepatită granulomatoasă (granuloame tuberculoase în parenchimul
hepatic).

Figura 6.6. Tuberculoza seroaselor (afectarea capsulei Glisson).

 Fascioloză uşoară

Fascioloză moderată

Fascioloză severă

Figura 6.7. Leziuni de hepatită în diferite stadii de infestaţie parazitară (leziuni

produse de Fasciola hepatica)
Figura 6.8. Hidatidoză hepatică bovină – chist hidatic secţionat.

Figura 6.9. Ficat de bovină cu hepatom.

 7. Examinarea splinei.
Pentru examinare, splina se prezintă separat de celelalte organe, agăţată în
suport alături de restul organelor.
Examinarea are în vedere :
¾ capsula
¾ parenchimul
¾ limfocentrii, acolo unde există (la porc).
Prin inspecţie se apreciază culoarea capsulei, existenţa unor formaţiuni la
suprafaţă, forma şi volumul.
Palpaţia se face pe toată lungimea prin strângerea între două degete,
acţiune care începe la un capăt şi se termină la celălalt. Se apreciază în acest fel
consistenţa, elasticitatea şi prezenţa unor formaţiuni în profunzime. Consistenţa
splinei imediat după obţinere este moale, după 30-40 minute se întăreşte, dă
aspectul de retractare, caracteristic intrării splinei în rigiditate.
Secţionarea se face practicându-se o secţiune pe axul longitudinal, pe
toată lungimea sa. Se apreciază arhitectonica parenchimului, consistenţa,
lichidele care se scurg şi raportul dintre cele două componente de bază (pulpa
roşie şi pulpa albă). După caz, în oricare altă situaţie, pot fi practicate şi secţiuni
suplimentare în scopul elucidării unor aspecte. În cazul prezenţei limfocentrilor,
aceştia vor fi examinaţi prin inspecţie, palpaţie şi secţionare.
Aspecte morfopatologice
Tulburări circulatorii.
Hiperemia se datorează evoluţiei bolilor cu caracter septicemic. În acest
caz, splina este mărită în volum (splenomegalie), pe secţiune se scurge mult
sânge, pulpa splenică este în relief acoperind marginile capsulare, iar pulpa albă
nu se mai observă.
 Congestia pasivă sau splina de stază se produce în urma modificărilor de
poziţie, a stazei în sistemul port-abdominal şi în urma altor factori care
influenţează circulaţia de întoarcere (torsiunea splinei, a stomacelor,
compresiuni prin tumori etc.). Se caracterizează prin mărirea în volum, dar şi
creşterea consistenţei pulpei splenice. Suprafaţa de secţiune are o culoare brun-
roşietică sau poate fi brăzdată de dungi albe.
Hemoragiile apar în urma unor stări febrile, sub forma echimozelor,
peteşiilor, sufuziunilor sau hematoamelor.
Infarctul splenic apare datorită tulburărilor vasculare şi de coagulabilitate
sanguină. Particulele puse în circulaţie, provenite de la nivelul diferitelor leziuni,
determină obstrucţii în sistemul arterial al splinei, rezultând infarcte albe sau
ischemice, caracteristice în rujet. În pesta porcină, se produc infarcte hemoragice
ale splinei, poziţionate marginal, unice sau multiple. Infarctul este caracterizat
de prezenţa unei zone ischemice, necrotice centrale, la periferie fiind o infiltraţie
hemoragică.
Inflamaţiile splinei.
Splenita hemoragică este caracterizată prin creşterea volumului,
consistenţă elastică, difluenţă pe suprafaţa de secţiune, culoare roşie (rujet acut).
Splenita hemoragico-necrotică este caracteristică în antrax.
Splenitele supurative apar datorită infecţiilor realizate pe seama bacteriilor
de supuraţie care produc abcese încapsulate sau colecţii care pot cuprinde o bună
suprafaţă din splină sau chiar întreaga masă.
Splenita necrotică este urmarea complicaţiilor produse de intervenţia
bacilului necrobacilozei la bovine şi ovine. Pe suprafaţa splinei apar noduli
gălbui, cu aspect uscat, încercuiţi de o zonă roşiatică.
 Splenitele productive s-ar putea manifesta ca splenite hiperplastice
productive în salmoneloză (la viţei se remarcă prezenţa a numeroase necroze şi
proliferări nodulare) sau ca splenite granulomatoase în tuberculoza
rumegătoarelor şi cabalinelor. La rumegătoare se produc necroze de cazeificare
cu calcificări şi fibrozări, iar la cal nodulii sunt slăninoşi, sarcomatoşi.
Procesele tumorale pot apărea în cazul proliferărilor leucozice nodulare,
difuze la bovine şi suine. În aceste situaţii, splina este mărită în volum de 4-6
ori, capsula splenică este sub tensiune, sunt prezente hemoragii subcapsulare
chiar sub forma hematoamelor. Tot la nivelul splinei pot fi întâlnite şi
numeroase metastaze ale unor tumori maligne.
Distrofiile.
Distrofia amiloidă (amiloidoza) se caracterizează prin depunerea
extracelulară a unui produs proteic fibrilar care poartă denumirea de amiloid. La
splină, forma de exprimare lezională poate fi cea de “splină şuncă” denumită şi
„splină lardacee” când amiloidul este difuz răspândit în pupla roşie şi în pereţii
sinusurilor venoase. Splina apare mărită în volum, iar pe secţiune are aspect
slăninos. Cea de-a doua formă este “Splina Sago”, forma nodulară, în care
nodulii sunt albicioşi, translucizi.
 Figura 7.1. Splenită supurativă – abcese splenice multiple ca urmare a reticulo-
peritonitei traumatice.

8. Examinarea masei gastro-intestinale.

Masa gastro-intestinală trebuie să fie examinată imediat după eviscerare,
odată cu celelalte organe, pentru ca rezultatele obţinute să poată fi valorificate în
timp util.
Examenul masei gastro-intestinale are în vedere :
¾ compartimentele gastrice;
¾ intestinele;
¾ limfocentrii aferenţi acestora;
¾mezenterul.
Compartimentele gastrice se examinează prin inspecţie şi trebuie avute în
vedere volumul, culoarea, aspectul grăsimii şi aspectul seroasei peritoneale.
 Dacă la inspecţie se constată modificări, atunci examenul se poate
completa cu palpaţia şi secţionarea. Dacă se impune secţionarea, aceasta nu se
face în sala de tăiere, ci în sala special destinată prelucrării masei gastro-
intestinale. După secţionare, compartimentele gastrice se golesc de conţinutul
alimentar şi se face spălarea cu jet de apă. Aspectul, culoarea, luciul, existenţa
eventualelor hemoragii, ulcere sau cicatrice la nivelul mucoasei pot indica date
importante cu privire la leziuni preexistente, reacţii inflamatorii sau de altă
natură.
Masa intestinală se apreciază prin inspecţie pentru a putea evalua
volumul, integritatea, starea de plenitudine, culoarea sau alte formaţiuni de
suprafaţă, iar prin palpaţie se apreciază elasticitatea şi consistenţa. Secţionarea
poate fi aplicată dacă la inspecţie şi /sau palpaţie s-au depistat modificări.
Limfocentrii mezenterici se pot examina prin inspecţie, palpaţie şi
secţionare la bovine şi prin inspecţie şi palpaţie la suine.
Aspecte morfopatologice.
La nivelul masei gastro-intestinale pot fi întâlnite tulburări circulatorii
(hiperemie, stază, hemoragii, edem) şi inflamaţii (gastrita seromucoasă,
difteroidă, hemoragică, purulentă şi hiperplastică; enterită catarală, hemoragică,
pseudomembranoasă, hiperplastică şi granulomatoasă - tuberculoză şi
actinomicoză), exemple ale unor asemenea modificări fiind redate în figurile
următoare.
Figura 8.1. Gastrită catarală - fragment de mucoasă gastrică de porc (depozit
mucos gălbui, hiperemie; la vârful săgeţii - ulcer).
 Figura 8.2. Gastrită ulcerativă acută - fragment de mucoasă gastică de porc
(hemoragii submucoase; ulcere).

Figura 8.3. Gastrită cronică hiperplazică - fragment de mucoasă gastrică de porc,

zona fundică (mucoasă cerebriformă şi catar gleros cenuşiu).
 Figura 8.4. Gastrită cronică hiperplazică – stomac de porc cu mucoasa
exteriorizată (mucoasă cerebriformă în zona fundică).

C
A

Figura 8.5. Stomac de porc cu mucoasa exteriorizată – parakeratoza mucoasei de

tip esofagian (A); gastrită catarală în zona fundică (B); leziuni ulcerative în zona
pilorică (C).
 A

Figura 8.6. Stomac de porc cu mucoasa exteriorizată – catar gleros galben – prin
reflux biliar (A); stază accentuată în zona fundică (B).

Figura 8.7. Peritonită generalizată – urmare a unui ulcer perforant.

 Figura 8.8. Leziuni de tuberculoză peritoneală – tuberculoza seroaselor la
bovine.

Figura 8.9. Enterită granulomatoasă difuză – aspect boselat, de şenile de tanc al

mucoasei enterice (paratuberculoză).
 Figura 8.10. Tumori benigne la nivelul tubului digestiv – fibropapiloame în
rumen.

9. Examinarea vaginului şi uterului

Se face în mod obişnuit înainte de tăiere, pentru diagnosticul gestaţiei, dar
trebuie făcută şi după tăiere, alături de celelalte organe, deoarece ar putea oferi
elemente importante pentru igiena cărnii. Examenul se face prin inspecţie şi
palpaţie, secţionarea aplicându-se doar când este necesar. Prin inspecţie se
apreciază forma, volumul şi eventualele formaţiuni de la suprafaţă, prin palpaţie
se apreciază consistenţa, elasticitatea şi formaţiunile de profunzime, iar după
secţionare se apreciază mucusul (normal, hemoragic sau purulent) şi leziunile
trompelor, ovarelor etc.
Dominantele morfopatologice se referă la atrofii, distrofii, necroze,
inflamaţii şi tulburări circulatorii de mai jos.
 Figura 9.1. Metrită secundară unei fătări distocice.

Figura 9.2. Leucoză enzootică bovină – infiltraţii tumorale ale peretelui uterin şi
ale ovarelor.
 10. Examinarea testiculelor se face prin inspecţie şi palpaţie, prilej cu
care s-ar putea depista sechele de castrare şi inflamaţiile specifice (orhita
necrotică, de natură brucelică; orhitele şi orhiepididimitele productive din
tuberculoza taurilor şi vierilor şi morva cabalinelor).

11. Examinarea rinichilor.

La taurine, cabaline şi ovine rinichii rămân ataşaţi la carcasă prin
aderenţele naturale şi sunt acoperiţi de maniamentul perirenal, la suine sunt
detaşaţi odată cu osânza după care se separă de aceasta în vederea examinării.
La majoritatea speciilor, rinichii rămân la carcasă examinându-se odată cu
aceasta.
Examenul rinichilor constă în aprecierea maniamentului perirenal şi
controlul propriu-zis al rinichiului.
a. Maniamentul perirenal se evaluează prin inspecţie şi palpaţie,
apreciindu-se aspectul, culoarea, mărimea şi consistenţa.
b. Rinichiul se examinează prin inspecţie şi palpaţie, secţionarea
practicându-se numai când sunt constatate modificări. Prin inspecţie se apreciază
forma, volumul şi culoarea, iar prin palpaţie se apreciază consistenţa şi prezenţa
formaţiunilor din profunzime. Se efectuează apoi decapsularea, apreciindu-se
modul în care aceasta se realizează (greu sau uşor). Secţionarea se face pe marea
curbură, opusă hilului interesând corticala şi medulara până la papilele
bazinetale sau bazinet.
Aspectele morfopatologice. Se referă la tulburările circulatorii (hiperemie,
stază, infarcte renale, hemoragii şi edem renal), inflamaţii (nefrite şi
glomerulonefrite) şi distrofii (granulară, amiloidă, grasă).
 Figura 11.1. Rinichi de bovină cu distrofie granulară.

Figura 11.2. Aspect comparativ al parenchimului renal normal şi al

parenchimului cu amiloidoză.
Figura 11.3. Lipofuscinoza parenchimului renal la bovine.

Figura 11.4. Rinichi polichistic la bovine.

Figura 11.5. Rinichi de bovină cu nefrită interstiţială (focare miliare albicioase).

Figura 11.6. Rinichi de bovină cu pielonefrită (focare roşii).

Figura 11.7. Rinichi de bovină afectat de limfosarcom (în limfosarcomatoză
bovină sporadică).

Figura 11.8. Modificarea tumorală a parenchimului renal în leucoză enzootică

bovină.
 12. Examinarea glandei mamare.
Glanda mamară se examinează odată cu desprinderea de carcasă
Obiectivele examinării sunt reprezentate de :
¾ parenchim;
¾ limfocentrii aferenţi.
Parenchimul se examinează prin inspecţie urmărindu-se integritatea,
aşezarea şi dacă sunt leziuni (ulcere, tumori, vezicule, noduli etc) şi prin
palpaţie (prin strângerea între palme) când pot fi descoperite leziuni din
profunzime. Secţionarea se practică obligatoriu la bovinele adulte şi are în
vedere aprecierea ţesutului glandular şi a conţinutului canalelor galactofore.
Limfocentrii retromamari sunt aşezaţi la baza mamelei, caudal, câte doi de
fiecare parte. Se examinează după normele obişnuite, prin inspecţie, palpaţie şi
secţionare.
Dominantele morfopatologice sunt atrofiile, distrofiile, tulburările
circulatorii şi inflamaţiile (mastite hemoragice, supurative, gangrenoase,
granulomatoase din tuberculoză şi actinobaciloză).
Modificările întâlnite la glanda mamară trebuie interpretate în strânsă
concordanţă cu rezultatele examenului carcasei.
 Figura 12.1. Mastită subacută – volum mărit, zone de congestie cutanată şi
necroză mamelonară.

Figura 12.2. Mastită purulentă la bovine – exsudat purulent în cisterna lactică.

 B. EXAMINAREA CARCASEI
Pentru examinare, carcasele pot fi prezentate întregi (viţei, oi, capre), sub
formă de semicarcase (la bovine şi suine, când se face o secţiune a coloanei
vertebrale, pe planul median; uneori, la porci, secţiunea interesează şi capul)
Examinarea se face în doi timpi, verificarea rigidităţii musculare şi
examenul propriu-zis al carcasei.
Verificarea rigidităţii musculare se face în prima etapă şi constă din
prinderea cu mâna a metacarpului sau radiusului, după care se imprimă
membrului mişcări de basculare de sus în jos şi de lateralitate. Instalarea
rigidităţii musculare se face la câteva ore de la tăierea animalului (după 1-2 ore
vara şi 5-6 ore iarna), durează în medie la animalele adulte 24 de ore şi este
prezentă atunci când membrul face corp comun cu carcasa.
Examenul propriu-zis al carcasei se efectuează în mod obişnuit prin
inspecţie şi palpaţie, în doi timpi.
Debutează prin efectuarea inspecţiei de ansamblu când se apreciază
exteriorul carcasei, referindu-se la forma maselor musculare, oaselor şi
articulaţiilor, gradul de dezvoltare a musculaturii, existenţa sau absenţa ţesutului
adipos de suprafaţă, aprecierea cantitativă şi calitativă a acestuia, aprecierea
modului cum s-a făcut sângerarea (cantitate mare de sânge în vasele superficiale,
iar la jupuire secţionarea acestora cu răspândirea sângelui pe carcasă), aspectul
ţesutului conjunctiv subcutanat (prin deshidratare, acesta se transformă într-o
membrană de protecţie). În cazul cărnurilor provenite de la animale slabe,
masele musculare sunt reduse, lipsesc maniamentele externe şi sunt bine
evidenţiate unghiurile osoase. Tăierea animalelor în agonie sau după moarte face
ca ţesutul conjunctiv să fie infiltrat cu sânge, faţă de culoarea alb-sidefie,
normală.
 Inspecţia în amănunt se face sistematic, pe regiuni, de sus în jos, prin
compararea semicarcaselor, la exteriorul şi interiorul acestora.
Se începe cu inspecţia articulaţiilor jaretului, celor două gambe şi
articulaţiile grasetului, apreciindu-se aspectul, eventualele deformări, inflamaţii
şi caracterul lichidului sinovial. Se acordă o atenţie sporită carcaselor provenite
de la femelele adulte din specia bovină, deoarece artritele infecţioase ale
articulaţiilor grasetului sunt caracteristice vacilor de lapte. Se continuă cu
exteriorul semicarcaselor prin examinarea regiunii coapselor unde ţesutul
muscular este mai bine reprezentat şi eventualele deformări sunt sesizate mai
greu, leziunile fiind profunde (cărnuri provenite de la animale surmenate sau
febrile). În regiunea ingvinală se observă locul excavat unde a fost glanda
mamară, iar la taur, printr-o secţiune în masa grăsoasă se evidenţiază cordonul
testicular şi inelul ingvinal superior (la masculii castraţi se observă rudimentul
testicular şi cordonul testicular rămas după operaţia de bisturnaj, care apare ca o
masă gălbuie albicioasă, de consistenţă sfărâmicioasă. Zona flancului şi a pliului
grasetului interesează pentru descoperirea eventualelor miozite acute sau
cicatrice datorate ruminotomiilor sau ruminocentezelor (partea stângă). Tot aici
se apreciază şi aspectul maniamentului de la nivelul pliului grasetului. Se
continuă cu aprecierea musculaturii abdominale şi toracice, avându-se în vedere
descoperirea modificărilor cu localizare superficială. Aspectul spetelor, prin
observarea simetriei lor, a articulaţiilor scapulo-humerale, a dezvoltării maselor
musculare, apreciindu-se unele modificări de formă şi volum care s-ar putea
sesiza la acest nivel. Examenul suprafeţei externe a semicarcaselor se termină
prin inspecţia regiunii gâtului, jgheabului jugular şi a plăgii de sângerare. Plaga
de sângerare trebuie să fie infiltrată cu sânge şi cu suprafaţa musculaturii
secţionate neregulat, dovada faptului că animalele au fost tăiate în viaţă.
 Partea internă a semicarcaselor se examinează în momentul următor,
începând tot de sus în jos, şi anume cu suprafaţa de secţiune a musculaturii
coapsei, locul unde s-ar putea depista prezenţa unor modificări de aspect şi
culoare a musculaturii (cărnuri de la animale surmenate şi/sau febrile) şi
existenţa chisturilor parazitare (Cysticercus). Se examinează şi simfiza ischio-
pubiană, locul unde s-ar putea întâlni leziuni de tuberculoză osoasă. Se continuă
cu faţa internă a bazinului şi grăsimea de la nivelul boltei lombosacrale. În cazul
carcaselor provenite de la femele cu gestaţie avansată se constată infiltraţii
hemoragice, iar decelarea mirosului de urină survine în urma ruperii sau
secţionării vezicii urinare la eviscerare. Se examinează în continuare
musculatura abdominală, având ca puncte precise descoperirea unor cicatrice ale
flancului stâng, prezenţa unor aderenţe sau formaţiuni parazitare şi leziuni la
nivelul peritoneului. Peritoneul poate să apară infiltrat difuz sau nodular,
slăninos în leucoză. Tot în acest moment se face şi examinarea rinichilor, după
tehnica descrisă anterior. Diafragma se examinează prin inspecţie, pe o parte şi
alta, urmărind eventualele abcese sau prezenţa de formaţiuni parazitare
(Cysticercus, Sarcocystis etc). La nivelul cavităţii toracice se începe prin
inspecţia seroasei parietale (pentru a descoperii formaţiuni caracteristice
tuberculozei sau inflamaţii, sinechii, datorate unor pericardite etc.), a coastelor
(descoperirea osteitelor sau fracturilor), musculaturii intercostale (unde s-ar
putea evidenţia chisturi de Sarcocystis şi/sau Cysticercus), triunghiularul
sternului (depistarea de Cysticercus) şi suprafaţa de secţionare a sternului
(pentru decelarea osteitelor de natură tuberculoasă). Pentru depistarea leziunilor
de tuberculoză osoasă se acordă o atenţie deosebită examinării suprafeţelor de
secţiune a razelor osoase de la nivelul simfizei ischio-pubiene, corpilor
vertebrali, coastelor şi sternului.
 Particularităţi privind examinarea carcasei la viţel. Examinarea se face
după aceeaşi metodologie, cu menţionarea unor aspecte. Trebuie să se acorde o
atenţie sporită examinării articulaţiilor jaretului, grasetului, scapulo-humerală,
humero-radioulnară, pentru descoperirea artritelor, orice suspiciune impunând
examinarea sinoviei şi a lichidului sinovial. Se examinează, de asemenea,
musculatura coapselor, regiunea bazinului, rinichii şi regiunea ombilicală cu
evidenţierea conţinutului arterei şi venei, prin secţionarea acestora. Nu se face
examinarea specială pentru cisticercoză la viţeii mai tineri de trei luni.
După cum reiese din cele prezentate se constată că examinarea carcaselor
se face în mod obişnuit prin inspecţie (pentru a nu deprecia inutil carcasa şi a nu
participa la o contaminare cu microorganisme prin manipulări inutile), palparea
şi secţionarea fiind decise de anumite situaţii.
Se impune practicarea de incizii în următoarele situaţii: când la examenul
capului sau a altor zone de elecţie (miocard, esofag) au fost evidenţiate chisturi
parazitare (Cysticercus); când la examenul organelor şi limfocentrilor viscerali
s-au evidenţiat leziuni de tuberculoză (se fac secţiuni pentru depistarea
limfocentrilor musculari pentru a fi examinaţi în vederea stabilirii gradului de
răspândire a leziunilor tuberculoase); la carcasele provenite de la animale într-o
stare avansată de slăbire (cahexie) şi când la eviscerare sau examenul carcasei se
percep mirosuri şi colorări anormale.
Particularităţi privind examinarea carcasei la porc. Examinarea este în
linii mari asemănătoare cu cea descrisă la bovine, putând îmbrăca aspecte
diferite în funcţie de comanda comercială şi implicit de procesul tehnologic
aplicat. Sunt situaţii când se practică jupuirea, ceea ce înseamnă că aprecierea
exteriorului semicarcaselor ţine cont de evaluarea grăsimii de acoperire unde pot
fi sesizate unele modificări. În marea majoritate a cazurilor, se practică opărirea
carcaselor, rezultând astfel demicarcase cu şorici, situaţie când examinarea are
în vedere evaluarea dominantelor morfopatologice ce pot fi constate la acest
nivel (cicatrice, contuzii, vezicule, hemoragii etc).
Particularităţi privind examinarea carcasei la cabaline. Examinarea se
face după aceeaşi metodologie ca şi la bovine, acordând o atenţie sporită
următoarelor aspecte: starea de întreţinere; gradul de sângerare; culoarea cărnii;
starea seroaselor; starea igienică; mirosul şi prezenţa unor anomalii.
Limfocentrii se examinează prin inspecţie şi palpaţie, secţionarea efectuându-se
doar dacă este necesar, după cum urmează: ingvinalii superficiali; iliacii interni
şi externi; prepectoralii şi prescapularii.
Aspecte morfopatologice
Tulburările circulatorii se pot evidenţia sub formă de congestii,
hemoragii, edeme. Congestiile şi hemoragiile pot să apară ca urmare a unor boli
infecţioase, intoxicaţii, traumatisme etc.
Edemele musculare pot fi datorate cauzelor inflamatorii acute sau
edemelor de stază, urmare a unor slăbiri exagerate, boli cronice, tumorale,
infecţioase sau parazitare şi se manifestă prin decolorarea musculaturii şi
modificarea consistenţei. În edemul de stază sunt afectate toate grupele
musculare, iar ţesutul muscular are aspect de umed, în zona sublombară fiind
prezentă o masă de ţesut conjunctiv gelatinos.
Hipertrofiile musculare se întâlnesc la animalele bine întreţinute şi cu
activitate intensă, zone ce ar putea fi confundate cu deformări profunde de altă
natură.
Atrofiile musculare se traduc prin micşorarea în volum a maselor
musculare, iar grupele musculare sunt delimitate foarte bine. Musculatura are o
culoare brună cu nuanţe închise, e înconjurată de o masă bogată de ţesut
conjunctiv, care uneori poate forma adevărate fascii conjunctivo-grăsoase,
înlocuind o parte din fibrele musculare atrofiate. Se întâlnesc la animalele
bătrâne, cu un grad exagerat de slăbire sau în situaţia evoluţiei unor boli cronice.
Atrepsia şi hipotrepsia. Atrepsia este urmarea unei subnutriţii progresive,
iar hipotrepsia este o stare intermediară între normalitate şi atrepsie. Se constată
o reducere dimensională a corpului, stare de slăbire, micşorarea sau chiar lipsa
depozitelor de grăsime, evidenţierea eminenţelor osoase, enoftalmie, scobirea
regiunii maseterine, măduva osoasă fiind de culoare roşie.
Distrofiile musculare apar în cazul toxicozelor de natură alimentară, în
unele boli infecţioase, virale şi în avitaminozele B, C şi E, putând îmbrăca
aspect generalizat. Aspectul de “fiert” al muşchiului poate fi cauza unor
degenerări protidice în urma stărilor febrile sau unor stări alergice.
Distrofia hialină ca formă primară se regăseşte la mamifere şi păsări în
hipovitaminoza E şi hiposelenoză. Macroscopic, zonele hialinizate prezintă strii
sau pete albicioase, care alternează cu teritorii nemodificate. Extinderea
procesului lezional pe suprafeţe mari de muşchi determină o culoare palidă-
albicioasă a ţesuturilor, exprimare macroscopică ce a determinat şi denumirea de
“boala muşchilor albi”.
În cazul siderozei de natură iatrogenă, întâlnită la tineretul animalelor prin
supradozare sau inoculare de preparate pe bază de fier, culoarea arămie este
vizibilă la locul de inoculare, cu diferite grade de extindere la nivelul
musculaturii şi a limfocentrului regional.
Porfiria eritropoetică se manifestă ca o acumulare de porfirine în ţesutul
osos (inclusiv în dentiţie) şi în măduva osoasă, determinând o coloraţie galben-
roşiatică a acestor ţesuturi. Pigmentaţia specifică a dinţilor a făcut să se mai
denumească şi “boala dinţilor roz”.
 În icter, musculatura şi, mai cu seamă, ţesutul conjunctiv capătă o
coloraţie galben-verzuie, datorită pigmentului de origine biliară.
Steatoza musculară poate să inducă o hipertrofie simetrică a unor mase
musculare prin înlocuirea efectivă a teritoriilor musculare cu ţesut adipos. Acest
proces degenerativ mai este denumit şi pseudohipertrofia lipomatoasă.
În adipoxantoza musculară, musculatura afectată este de culoare galben-
verzui datorită impregnării ţesutului adipos interstiţial cu lipocromi, denumindu-
se lipoxantoză.
Lipofuscinoza musculară se caracterizează prin modificări degenerative
ale unor teritorii musculare cum ar fi zona maseterină şi a diafragmei. Teritoriile
respective capătă o culoare galben-maronie datorită pigmentului de uzură
impregnat la nivelul celulei musculare.
Melanoza musculară apare rar la viţei, în acelaşi timp cu melanoza
hepatică şi pulmonară, are caracter congenital, iar pigmentul melanic este
localizat în ţesutul conjunctiv interfibrilar şi nu în fibrele musculare.
Colesteatoza musculară apare tot ca urmare a inoculării defectuoase a
unor medicamente, prezenţa unor depozite masive de cristale de colesterol în
ţesutul muscular traumatizat face ca teritoriile respective să aibă o culoare
albicioasă cu aspect granular.
Calcificarea distrofică musculară apare la nivelul fibrelor musculare în
centrele necrotice ale unor noduli de natură parazitară (sarcocistoză,
trichineloză). În zonele respective are loc o depunere masivă de calciu intra şi
perifibrilar.
Gangrena uscată - zona este micşorată, delimitată, de culoare negricioasă-
cenuşie. Apare ca un teritoriu deshidratat ce se poate sfacela, iar după eliminare
se creează eroziuni sau ulceraţii de mărimi şi adâncimi variabile.
 Gangrena umedă - ţesutul este mărit în volum, moale, tumefiat, de culoare
verde-negricioasă-cenuşie, iar la secţionare se evidenţiază o substanţă cremoasă,
cu miros respingător.
Gangrena gazoasă - teritoriul este mărit în volum, crepită la palpare şi are
o culoare neagră-cenuşie-verzuie. Are un caracter buretos, hemoragic, cu gaze
cu miros ihoros sau rânced. Limfocentrii loco-regionali sunt afectaţi. Leziunea
este caracteristică cărbunelui emfizematos la bovine.
Miozitele sunt afecţiuni care morfopatologic se suspicionează dificil, cu
excepţia miozitelor flegmonoase, aposteomatoase, emfizematoase (în infecţiile
cu Clostridium chauvei) şi granulomatoase (tuberculoză şi parazitoze). De
aceea, în caz de suspiciune se vor recolta probe pentru examenul de laborator
(histologic şi bacteriologic), ca necesitate obiectivă şi foarte periculoasă pentru
sănătătea omului şi animalelor.
Miozita seroasă apare în urma unor traumatisme şi se caracterizează prin
tumefierea fibrelor musculare, congestie şi prezenţa unui exsudat seros.
Miozita serohemoragică poate să apară şi în urma unor traumatisme, dar şi
ca urmare a infecţiilor pasteurelice, evoluţia fiind acută sau subacută. Se
constată modificări alterative ale fibrelor musculare, exsudatul este fibrinos şi
hemoragic, uneori fiind prezente şi necrozele.
Miozita hemoragică evoluează acut, în focare sau zone difuze,
manifestându-se sub forma hemoragiilor sau hematoamelor în diferite zone
musculare, cauzate de unele viroze, eforturi musculare şi intoxicaţii cu varfarină.
Miozitele purulente (sau supurative) au o evoluţie cronică; exsudatul este
purulent; forma flegmonoasă apare în musculatura grebănului (de obicei la cal),
iar forma abcedantă cu localizare musculară diversă (caracteristică în
piobaciloza porcului).
 Miozitele limfohistiocitare (sau nesupurative) au o evoluţie cronică, au
caracter nespecific, dar sunt prezente în afecţiuni parazitare ca sarcocistoză,
trichineloză şi cisticercoză, în focare sau difuz.
Tumorile ţesutului muscular pot fi benigne (rabdomioame) şi maligne
(rabdomio-sarcoame). În ţesutul muscular pot fi decelate şi unele tumori primare
nemusculare, cum ar fi lipoame, fibroame, mixoame (benigne), liposarcoame şi
mixoame (maligne). Musculatura poate fi şi sediul unor tumori secundare
proprii, cum ar fi melanoamele maligne, angiosarcoame, tumori ale sistemului
celular al imunităţii şi procesele tumorale ale unor oncoviroze.

Figura B.1. Carcasă de

bovine în stare de
cahexie avansată.
Figura B.2. Evaluarea comparativă a aspectului unei carcase normale de bovine,
faţă de o carcasă cu aspect congestiv generalizat, ca urmare a unei sângerări
incorecte.
 C. POZIŢIONAREA LIMFOCENTRILOR CARCASEI
1) Limfocentrii iliopelvieni sau iliaci reprezintă un grup de formaţiuni
limfoide localizaţi la nivelul peretelui cavităţii pelvine. Aceştia se clasifică în
trei grupe în funcţie de topografie, astfel :
- limfocentrii iliaci interni sau mediali sunt situaţi la intrarea în
cavitatea pelvină, în plan medial, puţin înaintea bifurcaţiei aortei posterioare, în
ţesutul conjunctiv dintre ramurile aortice. Limfa colectată provine de la nivelul
oaselor bazinului, femur, musculatura internă a bazinului, depozitul adipos
perirenal şi organele genito-urinare. Aceşti limfocentrii sunt reprezentaţi de 3-5
formaţiuni discoidale, cu un diametru de 1,5-2 cm. De cele mai multe ori aceşti
limfocentrii sunt îndepărtaţi în timpul toaletării carcasei;
- limfocentrii iliaci externi sunt situaţi pe gâtul iliumului, la jumătatea
acestuia, în dreptul bifurcării arterei şi venei circumflexe iliace profunde. Sunt
voluminoşi, de formă discoidală, cu diametrul de 1,5-2,5 cm şi parţial acoperiţi
de ţesut adipos. Limfa colectată provine de la oasele şi musculatura profundă a
bazinului;
- limfocentrii circumflecşi iliaci sunt inconstanţi, iar atunci când sunt
prezenţi se situează sub unghiul extern al iliumului. Pentru a fi examinaţi, se
secţionează ţesutul gras de la faţa internă a cavităţii pelvine. Zona de colectare a
limfei este reprezentată de peretele bazinului.
2) Limfocentrii ischiatici sunt situaţi la faţa internă a ligamentului sacro-
sciatic şi la originea muşchiului lungul vast. Pentru a putea fi puşi în evidenţă se
practică o secţiune a ligamentului care porneşte de la ultima vertebră sacrală şi
ajunge la vârful ischiumului. La jumătatea acestei distanţe, într-o masă de ţesut
gras, pe ligamentul sacro-sciatic, se identifică limfocentrul cu diametrul mare de
2-3 cm. Acesta drenează limfa din zona posterioară a cavităţii pelvine şi baza
cozii.
3) Limfocentrul subiliac, precrural sau al pliului grasetului (iei) este
reprezentat de o formaţiune unică cu formă alungită (6-11 cm lungime şi 1-2 cm
lăţime) situată deasupra patelei (rotulei) şi în faţa muşchiului tensor al fasciei
lata, într-o masă conjunctivo-adipoasă.
4) Limfocentrul popliteu este considerat principalul limfocentru al
membrului posterior şi este situat profund în spaţiul format de muşchii lungul
vast şi semitendinos, pe suprafaţa muşchilor gemenii gambei. Are formă ovală,
dimensiuni de 3-4 cm lungime şi 2 cm lăţime şi se pune în evidenţă la jumătatea
distanţei dintre punctul fesei şi coarda jaretului, printr-o secţiune profundă
executată între lungul vast şi semitendinos, punându-se în evidenţă fosa
poplitee. Limfa drenată de a acest limfocentru provine de pe faţa posterioară şi
inferioară a membrului posterior, de la articulaţia jaretului şi zonele profunde ale
gambei.
5) Limfocentrii inghinali superficiali (retro-mamari, scrotali) au
localizare diferită în funcţie de sex. La femelă sunt situaţi retro-mamar unde pot
fi prezente 1-3 formaţiuni în zona inferioară a perineului, pe faţa posterioară a
glandei mamare. Au formă discoidală şi dimensiuni de 6-10 cm lungime / 1-4
cm grosime, iar limfa drenată spre limfonodulii iliaci externi şi precrurali
provine de la glanda mamară, vulvă şi parţial din zona grasetului şi coapsei.
Aceşti limfocentrii se pun în evidenţă după detaşarea glandei mamare, cu care se
află în legătură anatomică strânsă. La mascul, limfocentrul este situat la baza
scrotului, în depozitul conjunctivo-adipos din dreptul „S”-ului penian. Limfa
primită provine de la nivelul scrotului, penisului, muşchilor retractori ai
penisului, partea internă a coapsei, grasetului şi regiunea tibială, iar drenarea
limfei este către limfocentrii iliaci interni (figura 68).
6) Limfocentrii lombo-aortici sunt situaţi într-un şir ce începe de la
intrarea în cavitatea pelvină până la diafragmă, însoţind aorta şi vena cavă
posterioară. Aceştia fiind prinşi în ţesutul conjunctivo-adipos preaortic, în
funcţie de gradul de finisare al carcasei pot fi sau nu îndepărtaţi. Limfa colectată
provine de la nivelul planşeului cavităţii abdominale şi unele viscere, iar
drenarea acesteia se face direct în canalul toracic sau în limfocentrii ilio-
pelvieni.
7) Limfocentrii toracali superiori (subdorsali) reprezintă continuarea
lanţului lombo-aortic. Sunt situaţi în vecinătatea articulaţiilor vertebro-costale,
în ţesutul adipos periaortic şi au dimensiuni mici. Colectează limfa din zona
superioară a cavităţii toracice.
8) Limfocentrii toracali inferiori (suprasternali) sunt situaţi în apropierea
sternului şi din punct de vedere anatomic sunt împărţiţi în trei grupuri:
- limfonodurile presusternale sunt situate într-o escavaţie pe faţa
superioară a primei sternebre;
- limfonodurile lanţului toracal inferior intern sunt reprezentate de
formaţiuni mici, dispuse sub muşchiul triunghiularul sternului, în jurul arterei şi
venei toracale interne, în dreptul articulaţiilor sternebro-costale;
- limfonodurile diafragmatice (xifoidian) sunt situate deasupra apendicelui
xifoidian, în unghiul format de muşchiul triunghiularul sternului şi diafragmă.
Se identifică în maniamentul adipos situat la vârful sacului pericardic, la inserţia
acestuia cu sternul şi de obicei, se îndepărtează odată cu cordul.
Tot grupul limfocentrilor toracali inferiori colectează limfa din zona
inferioară a cavităţii toracice şi de la musculatura aferentă.
 9) Limfocentrii pectorali (prepectorali, ai intrării pieptului, ai primei
coaste) sunt două, trei formaţiuni limfoide voluminoase situate în afara
toracelui, în apropierea primei coaste, într-o masă conjunctivo-adipoasă. Se pun
în evidenţă printr-o secţiune care interesează ţesutul conjunctivo-adipos, situat în
faţa primei coaste, în zona articulaţiei sternebro-costale. Colectează limfa de la
cavitatea toracică, de la nivelul capului şi gâtului, fie direct, fie prin intermediul
celorlalţi limfocentri.
10) Limfocentrul prescapular este situat în faţa spetei, puţin mai jos de
articulaţia scapulo-humerală. Este reprezentat de o formaţiune alungită care
măsoară 7-9 cm lungime şi 1,5-2 cm lăţime. Se pune în evidenţă prin practicarea
unei incizii lungi de 10-15 cm paralelă cu marginea anterioară a spetei şi
deasupra articulaţiei umărului. Acest limfocentru are un rol important, colectând
limfa de la gât, spată, membrul anterior, suprafaţa externă a cavităţii toracice
până în dreptul coastei a 8-a.
11) Limfocentrul axilar (brahial) situat la faţa internă a articulaţiei
scapulo-humerale, în dreptul spaţiului costal 3, într-o masă conjunctivo-
adipoasă, în care să află şi artera şi vena axilară. Dimensiunile sunt cuprinse
între 2-3 cm lungime şi 1-2 cm lăţime, iar pentru examinare se practică detaşarea
spetei. Zona de colectare a limfei este reprezentată de membrul anterior.
12)Limfocentrii cervicali profunzi sunt împărţiţi în:
- limfonodurile preatloidiane reprezentate de un limfonod principal şi 1-3
limfonoduri accesorii. Sunt situaţi la faţa externă a extremităţii posterioare a
glandei submaxilare, sub şi în interiorul marginii libere a atlasului. Dimensiunile
sunt următoarele: 4-5 cm lungime, 2-3 cm lăţime şi 0,75-1,25 cm grosime.
Colectează limfa de la limfocentrii submaxilari, parotidieni şi retrofaringieni pe
care o drenează în canalul traheal sau vena jugulară stângă;
 - limfonodurile cervicale profunde anterioare sunt reprezentate de 4-6
formaţiuni limfoide situate în jurul tiroidei;
- limfonodurile cervicale profunde mediane sunt reprezentate de 1-7
formaţiuni limfoide dispuse în regiunea cervicală mijlocie în jurul traheei şi
esofagului;
- limfonodurile cervicale profunde posterioare sunt reprezentate de
limfocentrii descrişi ca limfocentrii prepectorali.
La examenul carcasei şi/sau organelor la toate speciile, dar mai ales la
bovine şi suine, se întâlnesc formaţiuni bine individualizate, dispuse în grupuri
sau izolate, de culoare roşie-vişinie până la negricioasă, denumite noduli
hemolimfatici.
Figura C.1. Reprezentare schematică a limfocentrilor carcasei la bovine – faţa
internă a demicarcasei.
 Figura C.2. Reprezentare schematică a limfocentrilor carcasei la bovine –
limfocentrii axilar, prescapular şi pectorali, în vedere laterală.

Figura C 3.1. lc. mandibular; 2. lc. parotidian; 3. lc. retrofaringian (lnn.

retrofaringiene laterale); 4. lc. cervical superficial (lnn. cervicale superficiale
ventrale); 5. lc. subiliac; 6. lnn. fosei paralombare; 7. lnn gluteene; 8. lnn.
tuberozităţii ischiatice; 9. lc. popliteu
 V. PRELEVAREA DE PROBE PENTRU EFECTUAREA
EXAMENELOR SPECIALE DE LABORATOR

A. Recoltarea de la bovine a probelor de creier pentru diagnosticarea

encefalopatiei spongiforme bovine
Tehnica foramen magnum se pretează pentru prelevarea selectivă a
segmentelor de trunchi cerebral de bovine în vederea aplicării testelor rapide de
diagnostic pentru encefalopatia spongiformă bovină (ESB).
Material
- Capul de bovine separat de trunchi şi nedeschis
Instrumentar
- Trusa specială de prelevare (de unică folosinţă) formată din spatulă,
recipient de plastic, două perechi de mănuşi de protecţie, două pungi de plastic;
- foarfece curb;
- echipament de protecţie pentru operator.
Mod de lucru
1. Se plasează capul cu partea dorsală pe suprafaţa mesei de lucru astfel
încât gaura occipitală să fie îndreptată spre operator;
2. Cu deosebită atenţie se separă bulbul şi măduva cervicală (care
proemină din gaura occipitală) de dura mater prin secţionarea cu o foarfecă a
nervilor cranieni prin aceste operaţiuni se va putea vizualiza partea caudală a
trunchiului cerebral care devine liberă în foramen magnum.
3. Se introduce spatula între planşeul osos al găurii occipitale şi partea
liberă a trunchiului cerebral, se direcţionează spatula cranial şi cranio-ventral şi
prin câteva mişcări de lateralitate se secţionează trunchiul cerebral la 2-3 cm
cranial, dincole de „obex”.
 4. Se retrage uşor spatula şi, odată cu aceasta, şi fragmentul de trunchi
cerebral recoltat.
Etichetarea, ambalarea şi expedierea probelor recoltate
1.Fragmentul de trunchi cerebral astfel prelevat se introduce în recipientul
din plastic, se însurubează capacul recipientului.
2. Recipientul se etichetează corespunzător (trusele sunt însoţite de
etichete autocolante) precizându-se :
- data sacrificării;
- numărul din registrul de tăiere;
- numărul de indentificare al bovinei;
- numărul carcasei.
3. Recipientul etichetat se introduce în punga din plastic care se închide
etanş.
4. Toate probele astfel etichetate şi ambalate se introduc într-un container
etanş, corespunzător ca volum şi temperatură (temperatură de refrigerare +2-
40C) şi se expediază în cel mai scurt timp posibil la laborator, însoţite de
documentele prevăzute în legislaţia veterinară.
 B. Recoltarea probelor pentru efectuarea examenului pentru
decelarea trichinellei.
Recoltarea probelor se efectuează în conformitate cu prevederile
Regulamentului 2075/2005 şi al instrucţiunilor transmise prin Nota de serviciu
nr. 22621/07.10.2010 referitoare la Planul de contingenţă pentru Trichinella.

VI. DECIZII PRIVIND CARNEA

Carnea trebuie să fie declarată improprie consumului uman în cazul în

care:
a) provine de la animale care nu au fost supuse unei inspecții ante-
mortem,
b) provine de la animale ale căror organe comestibile nu au fost supuse
unei inspecții post-mortem, cu excepția cazului în care există o indicație contrară
prevăzută de prezentul regulament sau de Regulamentul (CE) nr. 853/2004;
c) provine de la animale moarte înainte de sacrificare, fătate moarte,
moarte intrauterin sau sacrificate înainte de vârsta de 7 zile;
d) rezultă din excizia rănilor provocate de sângerare;
e) provine de la animale afectate de o boală înscrisă în lista OIE cu
excepția cazului în care există o indicație contrară prevăzută în secțiunea IV a
Regulamentului 854/2004;
f) provine de la animale afectate de o boală generalizată, cum sunt
septicemia, piemia, toxemia sau viremia generalizate;
g) nu este conformă cu criteriile microbiologice stabilite în cadrul
legislației comunitare care servesc la determinarea posibilității de a introduce pe
piață un aliment;
 h) prezintă o infestație parazitară, cu excepția cazului în care există o
indicație contrară prevăzută în secțiunea IV a Regulamentului 854/2004;
i) conține reziduuri sau contaminanți în cantitate mai mare decât nivelurile
stabilite de legislația comunitară. Orice depășire a nivelului corespunzător
trebuie să ducă, după caz, la analize suplimentare;
j) fără a aduce atingere unei legislații comunitare mai specifice, provine
de la animale sau carcase care conțin reziduuri de substanțe interzise sau de la
animale tratate cu substanțe interzise;
k) este compusă din ficat și rinichi de animale în vârstă de peste doi ani
originare din regiunile în care aplicarea planurilor în temeiul articolului 5 din
Directiva 96/23/CE a pus în evidență prezența generalizată în mediul
înconjurător a unor metale grele;
l) a fost tratată ilegal cu substanțe decontaminante;
m) a fost tratată ilegal cu raze ionizante sau ultraviolete;
n) conține corpuri străine (cu excepția, în cazul vânatului sălbatic,
instrumentelor care au servit la vânarea animalului);
o) prezintă un grad de radioactivitate mai mare decât nivelul maxim
autorizat stabilit în cadrul legislației comunitare;
p) prezintă alterări fiziopatologice, anomalii privind consistența, o
sângerare insuficientă (cu excepția vânatului sălbatic), anomalii organoleptice,
în special un miros sexual pronunțat;
q) provine de la animale emaciate;
r) conține materiale cu riscuri specificate, cu excepția cazului în care
există o prevedere a legislației comunitare;
s) prezintă o contaminare cu materii fecale, prin murdărire sau în alt fel;
 t) este compusă din sânge care poate reprezenta un risc pentru sănătatea
publică sau animală având în vedere statutul zoosanitar al animalului de la care
provine, indiferent care este acesta, sau poate provoca o contaminare în cursul
procesului de sacrificare;
u) poate, conform avizului medicului veterinar oficial, după examinarea
tuturor informațiilor relevante, constitui un risc pentru sănătatea publică sau
animală sau este, din orice alt motiv, improprie pentru consumul uman.
Medicul veterinar oficial poate impune cerințe privind utilizarea cărnii
care provine de la animale supuse unei sacrificări de urgență în exteriorul
abatorului.

RISCURI SPECIFICE
Cisticercoza
Carnea care prezintă o infestare cu cisticercoză trebuie să fie declarată
improprie pentru consumul uman. Cu toate acestea, în cazul în care această
infestare nu este generalizată, părțile neinfectate pot fi declarate corespunzătoare
pentru consumul uman după ce au fost supuse unui tratament la rece.
Trichineloza
Carnea care provine de la animale infectate de trichine trebuie să fie
declarată improprie pentru consumul uman.
Morva
Carnea care provine de la cai la care a fost diagnosticată prezența morvei
trebuie să fie declarată improprie pentru consumul uman.
Tuberculoza
În cazul în care animalele prezintă o reacție pozitivă sau neconcludentă la
tuberculină sau în cazul care există alte motive pentru suspectarea unei infecții,
acestea trebuie să fie sacrificate separat față de celelalte animale, luându-se toate
precauțiile necesare pentru evitarea riscului de contaminare a celorlalte carcase,
a liniei de sacrificare și a personalului prezent în abator.
Toată carnea care provine de la animale la care inspecția post-mortem a
permis punerea în evidență a unor leziuni tuberculoase în mai multe organe sau
părți ale carcasei trebuie să fie declarată improprie pentru consumul uman. Cu
toate acestea, în cazul în care a fost evidențiată o leziune tuberculoasă în
ganglionii limfatici ai aceluiași organ sau în aceeași parte a carcasei, numai
organul afectat sau această parte a carcasei și ganglionii limfatici asociați trebuie
să fie declarați improprii pentru consumul uman.
Bruceloza
În cazul în care animalele prezintă o reacție pozitivă sau neconcludentă la
un test de depistare a brucelozei sau în cazul care există alte motive pentru
suspectarea unei infecții, acestea trebuie să fie sacrificate separate față de
celelalte animale, luându-se toate precauțiile necesare pentru evitarea riscului de
contaminare a celorlalte carcase, a liniei de sacrificare și a personalului prezent
în abator.
Carnea care provine de la animale la care inspecția post-mortem a permis
punerea în evidență a unei bruceloze acute trebuie să fie declarată improprie
pentru consumul uman. În ceea ce privește animalele la care a fost depistată o
reacție pozitivă sau neconcludentă la un test de depistare a brucelozei,
mamelele, tractusul genital și sângele trebuie să fie declarate improprii pentru
consumul uman, chiar dacă nu a fost detectată nici o leziune de acest tip.