Actualizarea-principiu al actului fanic și sacramentel

Marin Marian Bălașa în acest capitol din cartea Colinda românească analizează colinda din
perspectiva definirii, din perspectiva tradițiilor din diverse zone, din perspectiva rolului pe care îl
îndeplinește în rândul ascultătorilor, dar și în rândul celor care o transmit, din perspectiva
interpretării artistice, din perspectiva rolului sacru pe care îl îndeplinește. De asemenea, capitolul
îl structurează pe baza mai multor subpuncte, nu pentru a realiza o analiză exhaustivă, ci pentru a
demonstra cât de complexă este această practică folclorică.

1. Colinda- definiție, tradiții

Marin Marian Bălașa încadrează, încă de la începutul capitolului, colinda în rândul ritualurilor
tradiționale desfășurate de Crăciun și care sunt interpretate pe baza unei linii melodice: „Colinda
și colindarea reprezintă mobilul prim și operatorul sacral de maximă importanță. Cel mai
important dintre toate faptele care, în festivitatea și ritualistica sacrală de acum, se fac, este
cântarea colindelor” (Bălașa, 2000, p. 165).

Colindele sunt interpretate de Anul Nou, deoarece atunci este momentul în care, din perspectivă
folclorică, oamenii intră într-un timp magic, mitic datorită cerurilor ce se deschid. Colindele, în
acest context, au rol apotropaic, adică de protecție a comunității, acesta fiind principalul motiv
pentru care colindătorii se costumează în urși, capre sau alte zoofanii. Reprezintă, de asemenea,
un ritual „adică aducere în actualitate a realității transcedentale, simultaneizare de durate
temporale altminteni distincte, experiență a unui divin arhaic, tangibil, sacramental” (Bălașa,
2000, p. 165). Omul se întâlnește cu sacrul prin colindă, prin întoarcerea către timpul primordial
de natură simbolică.

2. Colinda ca „facere”

Colinda are în vedere viitorul, căci vizează noul an care trebuie să renască total tocmai de
aceia gospodinile fac curățenie, colindătorii colindă sau ură, oamenii privesc spre un nou început
cu încredere. De asemenea, sintagma „An nou fericit” are un rol esențial aici căci vizează ce se
dorește să se întâmple, fiind o urare de tip magic. Ne putem raporta în acest caz și la partea
opusă, și anume la descolindat. În cadrul descolindatului, așa cum remarcă Petru Caraman,

1
efectul e total invers, reprezentând, mai degrabă, un blestem. Colinda este, prin urmare, o facere
de bine.

3. Actualizarea și asimilarea „trecutului”

Un punct de vedere vizat aici de Marin Marian Bălașa este acela al lui Ovidiu Bîrlea conform
căruia colinda este un ritual magic care se realizează odată cu rostirea ei pe baza unei intonații
specifice și a unor repetiții muzicale. Colinda este o actualizare a experienței sacre care ajută
oamenii să retrăiască timpul din illo tempore și să conștientizeze că sunt plasați într-un timp
ciclic. Dacă trecutul e evocat prin colindă, atunci oamenii se pot raporta la sacru ca la o
experiență unică.

Principiul actualizării funcționează concomitent cu cel al oralității, așa cum remarcă

folcloristul: „oralitatea, care înseamnă existență a unui obiect artistic numai în cadrul și în
momentul actualizării sale, creează sau condiționează și o modalitate deosebită de comuniune
spirituală” (Bălașa, 2000, p. 172). Etnologul identifică o trăsătură specifică ce accentuează
caracterul oral, și anume actul participativ al tuturor sătenilor indiferent de rolul lor (unii cântă,
unii audiază, unii meditează).

Un rol important în transmiterea colindei îl are și elementul muzical care „condiționează

existența și funcționarea colindei ca epifanie și ca experiență sacramentală” (Bălașa, 2000, p.
173). De asemenea, „rolul melodiei este tocmai acela de a ceremonializa, de a ritualiza, prin
modul și puterea ei aparte de rostire, de materializare” (Bălașa, 2000, p. 173) și „execuția
muzicală face din colindă nu un mit trăit, ci o experiență mitică” (Bălașa, 2000, p. 174).

4. Magia ca obsesie (și limită) explicativă

Marin Marian Bălașa crede că magia colindei se realizează prin elementul muzical, și,
mai cu seamă, prin rostire. Refrenul reprezintă partea esențială a colindei, deoarece „el ajută la
asumarea mesajului și a sensului sacrosanct (...) nu ca mesaj narat, epico-anecdotic, poetic sau
mitologic, ci ca simbol global, ca semn pentru o realitate paralelă inclusiv aceleia din discursul
literar. Refrenul revendică apartenența cripticului la fanic” (Bălașa, 2000, p. 183). Refrenul este
și „un indice pentru o revelare; indice al existenței faptului că suntem în prezența Altceva-ului

2
categorial, principial, a unei transcendențe; este indice al faptului că se experimentează un fapt
de epifanie, că, se există, ca act, întru revelare” (Bălașa, 2000, p. 183).

Colindele reprezintă descântece în care numele eroului este înlocuit cu numele gazdei,
tocmai pentru a ura de bine și a alunga toate spiritele rele, dar pentru a face acest lucru
colindătorul trebuie să fie fidel textului și să rostească fără greșeli.

Dansul joacă și el un rol esențial în actualizarea colindei, deoarece el înseamnă „experiență

ontică diferită, transcendentă și sacralizare” (Bălașa, 2000, p. 189), chiar și atunci când e
exagerat: „Într-un fel, s-ar putea spune că prin dans și prin etilizarea alcoolică, colindatul decade
în chef. Dar, în realitate, astfel el se reîntoarce la formele barbare ale unei esențe comune, care
sunt cele ale perceperii și experimentării sacrului în chip primitiv, arhaic, primar” (Bălașa, 2000,
p. 190).

5. Dumnezeul colindelor

Marin Marian Bălașa își pune întrebarea ce fel de Dumnezeu aduc colindătorii având în
vedere că ei reprezintă doar interpreți și găsește răspunsul tocmai în esența actului colindatului:
„Însăși prezența colindei –ca piesă melopoetică cântată- reprezintă prezența sacrului. A primi
colinda revine, în fond, la a însemna a primi divinitatea. Iar verbul a colinda nu se reduce la a
cânta un cântec specific; ci, după cum expresia «a veni cu colinda» sau «a aduce colinda»,
înseamnă a aduce și institui sărbătoarea, Crăciunul, a colinda înseamnă așișderea a transfera, a
transporta și astfel a materializa sacrul și experiența acestuia” (Bălașa, 2000, p. 192).

6. Natura sacrului

În cadrul colindei, sacrul „este unul viu, reflectat de o psihologie elementară, sau în chip
primar, constat de o afectivitate și (deci) experiență subiectivă, personală” (Bălașa, 2000, p. 194).
Din natura sacră a colindei face parte interpretarea ce poate fi sub formă de cântec, de urare, de
strigătură.

Așadar, Marin Marian Bălașa în acest capitol are în vedere analizarea colindei ca formă
de actualizare a experienței sacrului ce se realizează prin magia rostirii, prin dans, prin
interpretare melopoetică, prin actul participativ în cadrul ritualului. În epoca contemporană,
spune etnologul, nu se mai ține cont de vechile tradiții, de fidelitatea reproducerii: „astăzi, când

3
inclusiv la sate mass-media, activiștii culturali și spiritul modernist generalizează gustul pentru
cântarea bel canto, colindele câștigă într-o esteticitate intonativă, vocală, dar care e cu totul
nefuncțională în sens religios (...) Prin estetica superficială a poeziei-ca-poezie și a melodiei ca
voce frumoasă colindele de salon și de jucării electronice nu mai pot fi numite decât cântece de
Crăciun. Rămânând a fi doar piese de reprodus și reprezentat, dar nicidecum acte, de
experimentat, cântecele acestea amputează pe de o parte întreaga complexitate formală,
compozițională, arhitecturală și imanent matematică” (Bălașa, 2000, p. 202).