Ghid împotriva plagiatului

Ghid împotriva plagiatului

Definiţii. Tipuri de plagiat. Cum se evită plagiatul

 
Plagiatul se referă la copierea unor idei, a unui raţionament, a unor pasaje sau la
copierea integrală a unei opere de creaţie intelectuală, cum ar fi opera literară,
artistică sau ştiinţifică. În România, Legea nr. 8/1996, consacrată protejării dreptului
de autor, nu prevede noţiunea de plagiat. Plagiatul (“plagiarism” în varianta
englezească) este mai mult o noţiune din limbajul academic şi mai puţin una juridică.
Corespondentul juridic al noţiunii de plagiat este “reproducerea fără drept”, precum şi
“încălcarea dreptului de autor” (“copyright infringement”). Prin urmare, situaţiile de
plagiat poate fi identificate şi sancţionate atât prin legislaţie, cât şi prin regulamentele
interne (cum este cazul aici).
 
I.                  Definiţii
“Termenul de plagiat este folosit pentru a numi furtul de cuvinte sau idei, dincolo de
limitele a ceea ce, în mod general, s-ar referi la bagajul general de cunoştinţe” (Park,
2003, p. 472). De altfel, cuvântul derivă din latinul plagarus, care însemna hoţ.
Conceptul de “plagiat” a apărut odată cu revoluţia intelectuală adusă de Iluminism,
curent care a pus accentul pe concepte precum autonomia individuală, raţionalitate,
meritele intelectuale personale (originalitatea) şi egalitatea celor care participă la un
forum de dezbatere intelectuală; în urma acestor evoluţii intelectuale, prima lege a
dreptului de autor apare în Marea Britanie, în 1710 (Larkham, Manns, 2002;
Middleton, Trager, Chamberlin, 2002).
DEX defineşte alstfel plagiatul: “Acţiunea de a plagia; plagiere. Operă literară,
artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită (integral sau parţial) şi prezentată drept
creaţie personală” (http://dexonline.ro/definitie/plagiat ). O altă definiţie spune că
“Plagiatul este acţiunea cuiva de a prelua şi prezenta gândurile, scrierile sau alte
creaţii ale unei persoane drept propriile sale produse” (Devlin, 2006, p. 58), iar în cei
mai simpli termeni plagiatul reprezintă “acţiunea de a prezenta munca altei persoane
drept propria ta realizare” (Yeo, Chien, 2007, p. 188).
 
II.               Tipuri de plagiat (ca practică academică incorectă)     
(vezi http://www.plagiarism.org/plag_article_types_of_plagiarism.html, accesat 5
aprilie 2011)
1. Surse (orale sau scrise) necitate
1. Preluare integrală – Autorul prezintă pasaje întregi dintr-o altă operă, cuvânt cu
cuvânt, ca şi cum aceasta ar fi creaţia sa proprie.
2. Copiere parţială – Autorul copiază părţi semnificative dintr-o operă şi le prezintă ca
şi cum ar fi creaţia sa proprie.
 3. Copiere amestecată – Autorul copiază paragrafe sau fraze amestecate, din diferite
opere, fără indicarea surselor, pentru a se pierde urma surselor originale.
4. Copierea deghizată – Autorul preia linia de argumentare, exemplele şi alte
elemente de conţinut ale sursei, dar modifică unele expresii, ordinea paragrafelor sau
alte elemente pentru a face mai dificilă identificarea sursei.
5. Copierea prin repovestire – Autorul repovesteşte opera, fără a prelua cuvânt cu
cuvânt conţinutul, re-traducând prin sinonime sau formulări analoge conţinutul
acesteia.
6. Auto-plagierea – Autorul preia integral sau masiv dintr-o lucrare proprie, 
anterioară, publicată în format carte sau articol (format clasic sau digital).
2. Surse (orale sau scrise) citate, deformate cu intenţie
1. Menţionarea incompletă – Autorul menţioneaza numele sursei, dar nu include
informaţiile specifice (titlu de lucrare, an, editură, oraş, pagină); în felul acesta
corectitudinea preluării nu poate fi verificată şi se ascund pasaje preluate integral
anterior sau posterior primei menţionări.
2. Menţionarea incorectă – Autorul oferă informaţii inexacte referitoare la sursa citată,
făcând imposibilă identificarea şi verificarea ei.
3. Citarea mascată – Autorul citează corect sursa între ghilimele, dar apoi preia
paragrafe întregi din sursă fără a mai pune ghilimele. Deşi atribuie un pasaj din textul
său sursei, el maschează faptul că a preluat, fără referire, alte pasaje din aceiaşi
sursă.
4. Colajul – Autorul citează corect sursele, dar întregul text nu este altceva decât un
colaj din diferite surse, fără nicio contribuţie personală a autorului.
 
III.           De ce plagiază studenţii
Sintetizând o bogată bibliografie de specialitate Park (2003) arată că studenţii recurg
la practicile plagiatului, în general, pentru că:
1.      Nu cunosc ce înseamnă să plagiezi, nu sunt familiarizaţi cu tehnicile corecte de
folosire a citatelor, realizare a bibliografiilor, utilizare a parafrazării etc;
2.      Nu au timp sau îşi gestionează prost timpul şi, pentru a preda la intervalele
stabilite referatele şi lucrările, fac apel la preluarea masivă şi neprecizată a
materialelor din diferite surse;
3.      Pentru obţinerea fără efort a unor note bune: studenţii profită de neatenţia sau
indiferenţa unor cadre didactice şi beneficiază de note mari, fără o investiţie cognitivă
semnificativă;
4.      Afişează o atitudinea de frondă: unii studenţi plagiază pentru a-şi arăta
indiferenţa sau dispreţul pentru profesori sau mediul academic, pentru că nu îi
interesează disciplina respectivă sau pentru că în sistemul lor de valori acest gest nu
este unul reprobabil, ci un “drept” al studentului strivit de temele şi sarcinile prea
împovărătoare impuse de programul de învăţământ;
5.      Tentaţiile oferite de Internet sunt tot mai numeroase: multiplicarea surselor,
accesul facil, dificultatea identificării de către profesori a originii unui text, toate
amplifică atractivitatea acestei practici.
 
IV.           Cum se evită plagiatul
1. Învăţaţi să folosiţi unul dintre sistemele de citare acceptate pe scară largă, cum ar
fi stilul APA (http://www.apastyle.org/) sau stilul Harvard
(http://www.swinburne.edu.au/lib/researchhelp/harvard_style.html). După un timp,
citarea corectă va deveni o obişnuinţă.
2. Nu copiaţi direct un paragraf, dacă nu intenţionaţi să-l folosiţi ca atare, sub formă
de citat. Când credeţi că există pericolul să fi copiat fără voie (vezi Copierea prin
repovestire), verificaţi!
3. Pentru pasaje mai lungi (peste 8.000 de semne în practica editorială), opere de
dimensiuni reduse (poezii), scheme, imagini dintr-un ziar, grafice şi altele asemenea,
trebuie să cereţi permisiunea de a le folosi de la autorul sau autorilor lor sau de la cei
care deţin drepturile conexe dreptului de autor. Drepturile conexe (cum ar fi cele de
reproducere) pot fi deţinute de un moştenitor, după moartea autorului, în condiţiile
legii, de o asociaţie, de o editură sau de un alt tip de organizaţie. Chiar dacă un
material este identificat drept bun public sau este de tip licenţă deschisă (creative
commons), sursa trebuie citată.
4. Operele derivate (cum ar fi traducerile şi adaptările) presupun acceptul anterior al
deţinătorului dreptului de autor sau al drepturilor conexe.
 
Bibliografie
Devlin, Marcia (2006) ‘Policy, Preparation, and Prevention: Proactive minimization of
student
plagiarism’, Journal of Higher Education Policy and Management, 28: 1, 45 – 58.
Gannon-Leary, Pat, Trayhurn, Deborah and Home, Margaret (2009) ‘Good images,
effective messages?Working with students and educators on academic practice
understanding’, Journal of Further and Higher Education, 33: 4, 435 – 448.
Gitlin, Todd (1985) Inside Prime Time, Pantheon Books.
Larkham, Peter J. and Manns, Susan (2002) ‘Plagiarism and its Treatment in Higher
Education’, Journal of Further and Higher Education, 26: 4, 339 – 349.
Middleton, Kent, Trager, Robert, Chamberlin, Bill F. (2002), Legislaţia comunicării
publice, Iaşi, Polirom
Park, Chris (2003) ‘In Other (People’s) Words: Plagiarism by university students-
literature and lessons’, Assessment & Evaluation in Higher Education, 28: 5, 471 –
488.
Walker, John(1998) ‘Student Plagiarism in Universities: What are we Doing About
it?’, Higher Education Research & Development, 17: 1, 89 – 106.
Yeo, Shelley and Chien, Robyn (2007) ‘Evaluation of a Process and Proforma for
making Consistent Decisions about the Seriousness of Plagiarism Incidents’, Quality
in Higher Education, 13: 2, 187 – 204.
 

 Furtul are o calificare juridică strict determinată de Codul Penal (vezi art. 208 şi
următoarele). Proprietatea intelectuală este o materie de drept mult prea vastă
pentru ca încălcările diverselor componente (invenţii, mărci, drept de autor, desene
industriale etc.) să fie cuprinsă într-o singură sintagmă.