a.

Păstrarea în condiţii şi spaţii optime face referire la:

Spaţiile de depozitare, pregătite corespunzător;
Gruparea pe specii, soiuri, categorii biologice, loturi;
Înălţimea maximă admisă pentru stratul de seminţe/stiva de ambalaje în depozit;
Ambalajele specifice, închiderea, sigilarea şi etichetarea lor;
Tratamentele asupra seminţelor în depozit pentru eradicarea dăunătorilor;
Etichetare cu eticheta oficială/vignetă oficială (autoadezivă) nereutilizabilă, aplicată prin coasere,
lipire sau introducere în ambalaj transparent.
Aplicarea etichetei furnizorului, cu:numele şi adresa furnizorului, specia, soiul, categoria,
numărul de identitate al lotului, greutatea brutăsau netă, perioada de valabilitate şi data expirării
valabilităţii,tratamentul chimic efectuat, indicaţii pentru utilizator

•Culori etichete:

•PREBAZĂ - albă cu dungă violet

•BAZĂ - albă

•CERTIFICATĂ (C1) - albastră

•CERTIFICATĂ (C2) - roşie

•AMESTEC SEMINŢE- verde

•Necertificată final - gri

Ambalajele cu sămânţă din formele mamă pentru loturile de hibridare prezintă nişte
marcaje speciale (Păcurar I.,2007):
- formă maternă (LC sau HS) androsterilă: dungă roşie şi litera S de culoare verde
- formă paternă (LC sau HS) androfertilă: dungă roşie

b. Testarea calităţii seminţelor (vezi LP fitotehnie, metodologie ITCSMS).

Calitatea seminţelor este reprezentată de :
- valoarea genetică şi biologică;
- valoarea culturală şi starea sanitară.
Aceste componente se exprimă prin anumiţi parametri, determinaţi cu ajutorul
observaţiilor şi determinărilor din câmp, precum şi pe baza unor analize de laborator asupra
probelor de seminţe, metodele de analiză utilizate fiind precizate în standarde naţionale sau
internaţionale specifice.
1
 Valoarea genetică a seminţelor este corelată direct cu identitatea şi autenticitatea
cultivarelor şi se asigură prin pârghiile menţionate la subcap. 2.5.b.
Valoarea biologică a seminţelor este asigurată prin respectarea tuturor etapelor şi
măsurilor specifice procesului de producere de sămânţă din categoriile biologice superioare
(sămânţa de prebază şi bază) şi inferioare (sămânţă certificată).
Valoarea culturală a seminţelor este asigurată prin respectarea unor valori minime
precizate în standardele metodologice naţionale sau internaţionale, referitoare la următorii
parametri:
- Puritatea fizică a seminţelor, redată prin:
o sămânţa pură
o seminţe din alte specii
o materii inerte
Se exprimă în procente din greutate şi trebuie să fie de minimum 99,0% pentru categoriile
biologice superioare (PB, B) şi 98,0% pentru categoriile biologice inferioare (C, C1, C2).
- Germinaţia seminţelor, redată prin:
o germinaţia totală
o germeni normali
o germeni anormali
o seminţe tari
o seminţe proaspete
o seminţe moarte
Se exprimă în procente din numărul seminţelor din proba analizată şi trebuie să respecte
valorile minime specifice diferitelor specii şi categorii de seminţe (tabelele 7, 8, 9).
- Umiditatea seminţelor (%).
- Alte teste:
o energia germinativă, dată de viteza de germinare a seminţelor
o viabilitatea seminţelor (ex. testul cu tetrazoliu pentru seminţele aflate în repaus
sau care germinează greu)
o vigoarea seminţelor sau potenţialul acestora de a forma structuri normale în
condiţii de laborator apropiate celor din câmp, apreciată prin diferite teste:
 cold-test, ce reflectă valoarea cea mai scăzută a germinaţiei ce ar putea să
o aibă un lot de seminţe în condiţii mai puţin favorabile intervenite în
câmp, după semănat(temperaturi scăzute, umezeală, tratamente cu
fungicide corelate cu condiţiile suboptime menţioante anterior)
 testul îmbătrânirii accelerate şi testul deteriorării controlate, ce reflectă
capacitatea de păstrare a seminţelor sau gradul de deteriorare a vigorii
acestora pe perioada păstrării lor;
Valorile rezultate în urma analizelor de laborator în privinţa acestor parametri obligatorii
se înscriu în buletinele de analiză oficială (culoare GALBENĂ pentru cele emise de laboratoare
acreditate din România, culoare portocalie pentru buletinele internaţionale ISTA) şi Documentul
oficial de certificare a seminţelor, aceste formulare oficiale însoţind obligatoriu sămânţa
certificată pe parcursul circulaţiei şi comercializării ei (figurile 2 şi 3).
Tabelul 7
Valorile minime ale parametrilor de calitate ai seminţelor certificate la cereale

2
 (extras din Ord. MADR 149/2010)
Germinaţia minimă (% Puritatea fizică
Specia din seminţe pure) (% din greutate)
Bază Certificată Bază Certificată
Triticum aestivum
T. durum, T.spelta 85 85 99 98
Hordeum vulgare
Hordeum vulgare
75 75 99 98
cu bob golaş
Secale cereale 85 85 98 98
Oryza sativa 80 80 98 98
Sorghum spp. 80 98
X Triticosecale 80 80 98 98
Zea mays 90 98
Tabelul 8
Valorile minime ale parametrilor de calitate ai seminţelor certificate la
plantele oleaginoase şi textile (extras din Ord. MADR 150/2010)
Germinaţia minimă (% Puritatea fizică
Specia din seminţe pure) (% din greutate)
Bază Certificată Bază Certificată
Brassica spp. 85 85 98 98
Glycine max 80 98
Sinapis alba 85 85 98 98
Helianthus annuus 85 98
Linum
85 99
usitatissimum ulei
Linum
92 99
usitatissimum fibră
Cannabis sativa 75 98
Gossypium spp. 80 98

Tabelul 9
Valorile minime ale parametrilor de calitate ai seminţelor certificate la
sfecla pentru zahăr (extras din Ord. MADR 1265/2005)
Germinaţia minimă (% Puritatea fizică
Tipuri de sămânţă din seminţe pure) (% din greutate)
Bază Certificată Bază Certificată
1
Monogermă 80
2
De precizie 97 75
3
Plurigermă 73
1
- Sămânţa cu minimum 90% glomerule germinate ce dau câte o singură plantulă şi
maximum 5% glomerule germinate ce dau mai mult de trei plantule

3
2
– Sămânţa şlefuită cu minimum 70% din glomerule ce dau doar câte o plantulă şi
maximum 5% glomerule germinate ce dau mai mult de trei plantule
3
- Sămânţa cu > de 85% grad de diploidie

4
 Fig. 2. Formular Buletin de analiză oficial model ITCSMS, România
(copie după un exemplar original valid pentru un lot de seminţe de rapiţă de toamnă)

5
 Fig. 3. Formular Buletin de analiză oficial model ISTA (internaţional)
(copie după un exemplar original valid pentru un lot se seminţe de sfeclă pentru zahăr)

6
 I. BAZELE GENETICE ALE PRODUCERII DE SĂMÂNŢĂ ŞI
MATERIAL DE PLANTAT

3.1. Structura genetică a cultivarelor la speciile autogame şi factorii

modificatori
3.2. Structura genetică a cultivarelor speciilor alogame şi factorii
modificatori
3.3. Structura genetică a cultivarelor la speciile cu înmulţire vegetativă
3.4. Mecanisme genetice cu implicaţii directe în producerea de sămânţă

1.1. Structura genetică a cultivarelor la speciile autogame şi factorii

modificatori
Structura genetică a unui soi / linie la plantele autogame cuprinde frecvenţa genotipurilor
şi frecvenţa genelor ce îl caracterizează. Din acest punct de vedere, cultivarele autogamelor
prezintă, în descendenţă, o structură genetică stabilă, iar frecvenţa genotipurilor homozigote
(biotipuri), precum şi frecvenţa genelor rămân relativ constante datorită autofecundării.
În acelaşi timp, se păstrează o anumită proporţie între biotipuri iar numărul redus al
acestora în cadrul cultivarului imprimă o anumită uniformitate.
Principalele tipuri de soiuri şi particularităţile genetice ale acestora se prezintă astfel
(Creţu A., 2000):
a) Soiuri omogene – sunt constituite din biotipuri asemănătoare cu polimorfism
nesemnificativ şi sunt obţinute printr-o selecţie individuală simplă, dintr-un material iniţial
uniform cum sunt populaţiile locale şi soiurile mai vechi. Din punct de vedere genetic prezintă o
homozigoţie perfectă. De regulă, un soi omogen reprezintă descendenţele succesive ale unei
singure linii, fiind considerat o linie pură, cu un grad ridicat de homozigoţie.
b) Soiurile polimorfe – sunt constituite din mai multe biotipuri care se deosebesc
semnificativ între ele sub raportul caracterelor morfologice şi al însuşirilor genetice. Această
diferenţiere păstrează totuşi un echilibru genetic între anumite limite minime şi maxime, ceea ce
conferă soiului o individualitate polimorfă.
Soiurile polimorfe sunt rezultatul activităţii de selecţie individuală repetată în cadrul unui
material iniţial reprezentat de mai multe populaţii sau soiuri ameliorate. Din punct de vedere
genetic, liniile extrase din acest material sunt dominant homozigote, mai ales în generaţiile
avansate, dar se mai găsesc şi genotipuri (biotipuri) heterozigote într-o proporţie nesemnificativă,
datorită aşa-zisei heterozigoţii reziduale ce se menţine în cadrul acestor tipuri de soiuri.
Pe durata producerii şi înmulţirii seminţelor, la soiurile polimorfe se cere păstrarea
acestui echilibru genetic sau proporţia între biotipurile componente, astfel ca soiul iniţial să-şi
păstreze particularităţile morfoproductive specifice.
Alegerea biotipurilor componente ale soiurilor polimorfe se face pe baza unor caractere
morfologice asemănătoare (ex. aristate / nearistate; spicul roşu / spicul alb etc.), pentru a
7
satisface condiţiile impuse unui nou soi – omogenitate, individualitate etc. Din aceste
considerente numărul biotipurilor constituente este redus, fiind egal cu 4 – 6.
c) Soiurile multiliniale – sunt constituite din mai multe linii (obişnuit 8 – 12 linii)
asemănătoare fenotipic dar diferite sub raportul genelor de rezistenţă la stresuri climatice, la boli,
dăunători sau chiar la unele rase fiziologice ale unor boli / dăunători. Aceste linii sunt obţinute
tot pe bază de selecţie individuală repetată, practicată în cadrul unor populaţii hibride, aflate în
generaţiile segregante (F2 – F4). Deosebirea faţă de soiurile polimorfe constă în aceea că, la
soiurile multiliniale, populaţia hibridă rezultă prin încrucişarea şi în majoritatea cazurilor prin
retroîncrucişarea dintre soiurile omogene şi sursele cu rezistenţe la anumite boli sau rase
fiziologice ale unor boli sau cu rezistenţe la stresurile climatice (ger, secetă, arşiţe etc.).
După încrucişare sau după retroîncrucişare, liniile extrase din cadrul generaţiilor
segregante sunt testate pentru rezistenţa la atacul provocat de către agentul fitopatogen respectiv
pe bază de infecţii artificiale şi, numai după ce au demonstrat concret însuşirile specifice ale unei
rezistenţe active, vor fi folosite la constituirea soiului multilinial. De aceea, este foarte important
ca, pe durata procesului de producere şi înmulţire a seminţelor la soiurile multiliniale, să se
păstreze neschimbată proporţia între liniile constitutive la nivelul soiului original. Numai astfel
se vor menţine toate particularităţile individuale specifice soiului nou creat.
Trebuie subliniat faptul că un anumit cultivar (soi) îşi menţine particularităţile individuale
morfoproductive atât timp cât nu intervin factori care să modifice structura genetică iniţială,
specifică.
Există dovezi incontestabile că în condiţii de exploatare agroproductivă, cultivarul (soiul)
original, omologat şi zonat, îşi pierde treptat unele dintre însuşirile sale valoroase sub influenţa
unor factori naturali şi artificiali care acţionează pe direcţia modificării echilibrului genetic
(structurii genetice) iniţial.
După opinia noastră, soiurile multiliniale reprezintă o perspectivă reală de a crea
viitoarele genotipuri artificiale superintensive pentru speciile autogame. Faptul că un soi
multilinial este compus dintr-un număr mai mare de linii transgresive specializate (obţinute prin
selecţie individuală repetată din generaţiile segregante ale hibrizilor) conferă acestora o mare
plasticitate ecologică, o valorificare integrală a diversităţii factorilor ambientali şi, ca o
consecinţă, o stabilitate mare a producţiilor ce se obţin.
În procesul de producere a seminţei autorul multiplică fiecare linie separat în câmpul de
selecţie (CS), apoi constituie amestecul, rezultând sămânţa PREBAZĂ.

În condiţii de producţie, soiul multilinial, prin variabilitatea genotipurilor din componenţa

sa, pune în valoare variabilitatea condiţiilor ambientale şi asigură producţii mari şi constante.
Situaţia este oarecum asemănătoare şi la soiurile polimorfe, dar aici, biotipurile
constituente fiind puţine, nu satisfac integral varietatea condiţiilor de mediu şi tehnologice.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre soiurile omogene care, fiind compuse numai dintr-
o singură linie, nu pot acoperi decât zona condiţiilor optime (adică 50% din total). Nefiind
compuse din genotipuri specializate, soiurile omogene (din păcate preponderente la numeroase
specii cultivate) se prezintă cu un potenţial de producţie redus, sunt mai pretenţioase la
tehnologie şi condiţii de mediu etc.

8
 Mai nou, firmele de ameliorarea plantelor au creat şi lansat în cultură hibrizi la specii
autogame importante, precum grâul, orezul etc.

Factorii principali care alterează structura genetică a cultivarelor la

autogame:
Printre factorii modificatori ai structurii genetice la autogame se numără : selecţia,
segregarea întârziată, driftul genetic, migraţia, mutaţiile, abaterile de la panmixie.
Selecţia – acţionează în permanenţă, pe toată durata exploatării agroproductive a
cultivarului (soiului) respectiv.
Condiţiile naturale sau artificiale în care este exploatat cultivarul respectiv pot, uneori,
favoriza sau defavoriza anumite biotipuri sau linii constituente, situaţie în care omul poate
interveni activ aplicând o selecţie direcţională de corecţie.
Prin măsurile de corecţie pe care le aplică, omul urmăreşte eliminarea conştientă a
acţiunii factorilor care provoacă scăderea potenţialului producitv al cultivarului (soiului)
respectiv.
În procentul exploatării agroproductive a cultivarului nou creat, mai ales în procesul
producerii şi înmulţirii seminţelor, acţionează trei forme de selecţie: selecţie naturală, selecţie
artificială şi selecţie culturală.
Selecţia naturală (direcţională) acţionează atunci când se modifică, de regulă, condiţiile
de mediu iniţiale în care a fost testat şi pentru care a fost omologat şi zonat cultivarul (soiul)
respectiv. În această situaţie, liniile specializate sau biotipurile destinate extremelor (marginale),
adică cele care pot reacţiona favorabil la modificările condiţiilor de mediu, având o capacitate
adaptivă mai ridicată, se vor dezvolta mai bine şi vor exercita o presiune de selecţie mărită, în
defavoarea liniilor sau biotipurilor mai productive aflate în zona optimului, cu capacitate
adaptivă mai mică şi, deci, mai sensibile. Drept consecinţă, structura genetică a cultivarului
(soiului) respectiv se va modifica în favoarea liniilor / biotipurilor mai puţin favorizate,
determinând astfel o reducere semnificativă a capacităţii de producţie.
Rezultă de aici o implicaţie practică deosebită, în sensul că nu se poate recomanda
exploatarea în condiţii de producţie a unor cultivare (soiuri) care nu sunt zonate pentru condiţiile
specifice în care se lucrează.
Selecţia artificială (stabilizatoare sau conservativă) este aplicată în mod conştient de
om, mai ales în primele etape ale procesului de producere şi multiplicare a seminţelor, are
caracter de continuitate şi vizează alegerea individuală repetată a celor mai valoroase plante-
elită. În acest context, trebuie să facem precizarea că planta-elită, folosită în sistemul producerii
şi multiplicării seminţelor trebuie să îndeplinească cerinţa de tipicitate pentru biotipul / linia ce
compune cultivarul (soiul) respectiv. Restul cerinţelor legate de starea sanitară, stadiul creşterii şi
dezvoltării etc., sunt identice cu cele ale plantei-elită folosită în procesul de ameliorare şi care
trebuie să corespundă pe deplin obiectivului ameliorării. În fazele de producere şi ameliorare a
seminţei, selecţia artificială practicată este cea în masă, fenotipică şi negativă, cunoscută sub
numele de “purificare biologică”.
Practicarea unei selecţii artificiale greşite (prin alegerea elitelor necorespunzătoare sau
purificări biologice nerealizate etc.), cu întârziere sau neadecvată speciei cu care se lucrează,
poate modifica structura genetică a cultivarului (soiului) respectiv şi, drept consecinţă, scăderea
potenţialului său productiv.
9
 Selecţia culturală acţionează asupra cultivarelor (soiurilor) prin: epoca de semănat,
fertilitatea solului, tehnologia de cultivare, epoca de recoltare şi metodele de condiţionare a
seminţelor.
Atunci când aceste măsuri se aplică în mod uniform şi constant de-a lungul mai multor
generaţii, cultivarul (soiul) respectiv îşi menţine constantă structura genetică, mai ales dacă
aceste măsuri corespund pe deplin cerinţelor unor performanţe maxime. Modificarea măsurilor
de mai sus, la intervale mai mari sau mai mici, determină şi modificarea structurii genetice a
cultivarului (soiului) respectiv, cu întregul cortegiu de consecinţe negative cunoscute.
Astfel, epoca de semănat, în cazul speciilor cu forme “de toamnă” şi “de primăvară” (orz,
etc.), prin însămânţarea repetată a celor “de toamnă” primăvara se înregistrează o anumită
dominanţă a formelor “de primăvară” şi o dispariţie treptată a celor “de toamnă”.
Drept consecinţă, în cazul revenirii la semănatul de toamnă, vom constata o distrugere
totală a plantelor pe timpul iernii, întrucât dominanţa formelor "de primăvară" în structura
genetică a cultivarului, în defavoarea celor de toamnă, a eliminat treptat însuşirea de rezistenţă la
iernare. De asemenea, cultivatul an de an în condiţii de fertilitate ridicată şi în regim de irigare,
va favoriza în cadrul unui soi o creştere a frecvenţei liniilor / biotipurilor intensive, cu o mare
capacitate de valorificare a apei şi elementelor fertilizante, în timp ce liniile / biotipurile
extensive (mai slab productive) vor fi în minoritate.
Densitatea plantelor, menţinută în mod constant an de an, modifică structura genetică a
soiului astfel: densitatea mică, favorizează înfrăţirea şi deci liniile/genotipurile cu înfrăţire
puternică; densitatea mare, elimină înfrăţirea şi deci liniile / genotipurile fără înfrăţire vor fi
favorizate.
Epoca de recoltare, practicată în mod constant, an de an, modifică structura genetică a
cultivarului (soiului) astfel: recoltarea prea de timpuriu favorizează liniile / biotipurile precoce,
în timp ce biotipurile tardive nu au ajuns la maturitate, seminţele acestora vor da naştere la plante
cu viabilitate scăzută; recoltarea târzie acţionează invers – plantele precoce vor avea boabele
scuturate, iar liniile / biotipurile precoce vor lipsi din sămânţa viitoare. Trebuie să precizăm că
recoltarea timpurie sau tardivă se foloseşte în procesul de ameliorare pentru obţinerea de linii /
biotipuri precoce sau a celor rezistente la scuturare.
Condiţionarea seminţelor cu aceleaşi maşini, set de site şi reglaje constante an de an,
favorizează liniile/genotipurile care vor forma aceeaşi dimensiune şi greutate a seminţei cu cea
rezultată în urma trecerii prin maşina de condiţionat. Toate liniile/genotipurile care nu formează
sămânţa de mărimea şi greutatea reglajelor constante ale maşinii de condiţionat vor fi
defavorizate şi structura genetică a soiului respectiv va fi modificată.
Segregarea întârziată - poate modifica structura genetică mai ales la soiurile polimorfe
şi multiliniale care au în construcţia lor linii homozigote obţinute prin selecţia individuală
repetată practicată în cadrul soiurilor sau populaţiilor hibride. Se ştie că în generaţiile segregante
avansate ale hibrizilor se mai înregistrează un grad redus de heterozigoţie (reziduală sau
întârziată). Cu cât genitorii folosiţi în obţinerea populaţiei hibride iniţiale au fost mai diferiţi din
punct de vedere genetic, cu atât posibilitatea apariţiei unor segregări întârziate este mai mare.
Efectele negative ale segregării întârziate se pot combate prin purificări biologice,
deoarece plantele heterozigote se manifestă fenotipic printr-o abatere evidentă de la valorile
medii ale majorităţii plantelor homozigote tipice.

10
 Driftul genetic (deriva genetică) – reprezintă modificarea întâmplătoare sau orientată a
frecvenţei genotipurilor şi a genelor în cadrul unui cultivar (soi). Driftul genetic se manifestă, în
mod deosebit, în cadrul populaţiilor mici, unde excesul sau deficitul unui genotip poate modifica
radical frecvenţa unei gene, ajungându-se în cazuri extreme până la fixarea definitivă (frecvenţa
= 100%) sau la extincţia definitivă (frecvenţa = 0%) a genei respective.
Se disting două feluri de drift genetic: drift întâmplător – când modificarea frecvenţei
genotipurilor şi genelor din cultivar nu este orientată şi drift orientat – când aceste modificări
sunt orientate. Se menţionează că driftul întâmplător este cel mai răspândit.
În sistemul producerii şi multiplicării seminţelor, modificarea frecvenţei anumitor
linii/genotipuri, în special la populaţiile mici, determină o restrângere a bazei genetice a
cultivarului respectiv şi, drept consecinţă, se modifică particularităţile sale individuale
agroproductive.
Evitarea acestui efect negativ se realizează prin extragerea unui număr suficient de plante
elită, pentru fiecare biotip/linie în parte, din mai multe puncte ale câmpului de alegere şi
distribuite uniform pe întreaga suprafaţă. În principiu, numărul de elite extrase pentru fiecare
biotip/linie în parte se calculează în funcţie de necesarul de sămânţă şi proporţia de participare la
constituirea categoriei biologice Prebază a cultivarului (soiului) respectiv. Sub nici o formă
numărul de elite extrase nu trebuie să fie mai mic de 500, chiar dacă procentul de participare a
liniei sau biotipului respectiv este foarte mic; aceasta pentru a se evita efectul negativ al driftului
genetic.
Migraţia (contaminarea cu gene străine) – la autogame se poate realiza mai mult prin
impurificări mecanice şi mai puţin prin polen, deşi nici această posibilitate nu este exclusă în
totalitate. La toate plantele de cultură considerate autogame, se înregistrează proporţii variabile
de polenizare cu polen străin, denumită “alogamie reziduală”. Această proporţie de “alogamie
reziduală” variază de la o specie la alta, de la un soi la altul, în limite destul de largi, fiind
influenţată în mare măsură de condiţiile de mediu. Astfel, seceta excesivă şi temperaturile
ridicate determină deschiderea florilor la spicele de grâu cu mult timp înaintea maturării
polenului propriu, favorizând polenizarea cu polen străin în proporţii ce pot ajunge până la 45%.
De regulă, transferul de gene are loc între populaţiile aceleiaşi specii şi foarte rar între
populaţiile ce aparţin unor specii diferite. În urma acestui transfer, constelaţia de gene a
populaţiei primitoare se îmbogăţeşte cu noi gene care, prin recombinare cu genele autohtone
(atunci când condiţiile de mediu şi de cultură devin nefavorabile), dau naştere la noi combinaţii
genetice, modificând structura genetică iniţială a cultivarului respectiv.
Efectul migraţiei, în modificarea structurii genetice a cultivarelor autogamelor, mai este
influenţat şi de :
- diferenţierea genetică a celor două populaţii: populaţia donatoare (donoare) de unde are
loc emigraţia şi populaţia receptoare, unde are loc imigraţia;
- dimensiunea populaţiilor receptoare, dar şi a celor donatoare: cu cât populaţiile sunt mai
mici, efectul migraţiei este mai mare.
Migraţia provoacă deci două efecte majore: primul efect se referă la îmbogăţirea /
sărăcirea constelaţiei de gene a populaţiei receptoare / donatoare şi al doilea efect se referă la
tulburarea armoniei dintre genele autohtone şi deci întârzierea întregului proces evolutiv al
populaţiilor respective.

11
 Trebuie făcută precizarea că migraţia modifică temporar structura genetică a cultivarelor
autogame deoarece, sub acţiunea selecţiei naturale, după un anumit număr de ani, populaţia
respectivă se poate reface şi poate reveni la structura iniţială. Situaţia aceasta poate fi realizată
doar sub aspect teoretic, deoarece sub raport practic, migraţia, ca de altfel şi ceilalţi factori
negativi, acţionează permanent în direcţia modificării echilibrului genetic al cultivarelor.
Diminuarea sau chiar eliminarea efectelor negative ale migraţiei se poate realiza prin:
- respectarea riguroasă a rotaţiei culturilor;
- realizarea distanţelor de izolare, în special pentru loturile semincere;
- evitarea impurificărilor mecanice;
- evitarea impurificărilor biologice.
Mutaţia – la cultivarele autogame modifică într-o măsură mai redusă structura genetică
deoarece eventualele mutante naturale recurente sau nerecurente sunt eliminate anual prin
lucrările de purificare biologică. Totuşi, an de an, pot apare şi mutaţii care sunt determinate de
gene dominante sau recesive ceea ce poate imprima o penetraţie şi expresivitate fenotipică mai
mare sau mai mică, în funcţie de valoarea adaptivă a mutantei (măsura în care o genă mutantă
este menţinută de selecţia naturală). Se apreciază că genele dominante, cu o bună penetraţie şi
expresivitate, pot fi uşor eliminate prin purificări biologice, indiferent dacă au o valoare adaptivă
mai mare sau mai mică.
Abaterile de la panmixie – se întâlnesc şi în cazul cultivarelor autogame, ceea ce trebuie
reţinut este că abaterile de la panmixie la autogame modifică numai frecvenţa genotipurilor, fără
să modifice frecvenţa genelor cultivarului respectiv. Aceasta se realizează astfel: autogamia
repetată menţine în stare permanentă homozigoţia dar, prin posibilitatea de care pot beneficia
anumiţi indivizi de a se poleniza cu polen străin, apare o stare nouă de heterozigoţie pentru o
anumită pereche de gene, modificându-se astfel echilibrul care există între genotipuri, fără însă a
se modifica echilibrul dintre gene.
Toţi aceşti factori care alterează structura genetică a cultivarelor autogame pot acţiona
separat, dar şi în interconexiune. Astfel mutaţiile, migraţia şi segregările întârziate modifică mai
predominant frecvenţa genelor, în timp ce selecţia naturală, driftul genetic, abaterile de la
panmixie modifică mai pregnant frecvenţa genotipurilor.
Oricum, prin acţiune combinată sau individuală, aceşti factori modifică frecvenţa genelor
şi a genotipurilor, modificând deci structura genetică iniţială a cultivarelor, cu importante
repercursiuni negative în procesul ameliorării conservative.

1.2. Structura genetică a cultivarelor alogame şi factorii modificatori ai

structurii genetice
Principalele specii agricole alogame sunt: secara, cânepa, iarba de Sudan, gramineele şi
leguminoasele furajere perene, porumbul, floarea soarelui, rapiţa de toamnă, sfecla pentru zahăr.
Dintre speciile agricole cu înmulţire vegetativă, o importanţă deosebită o prezintă
cartoful.
Ca şi în cazul speciilor autogame, realizarea obiectivelor activităţii de producere de
sămânţă/material de plantat la speciile alogame şi cu înmulţire vegetativă impune o bună
cunoaştere a structurii genetice specifice tipurilor de cultivare alogame, precum şi a modului de
acţiune a factorilor modificatori ai acesteia.
12
 În cadrul cultivarelor alogame distingem existenţa unui echilibru genetic care asigură o
adaptabilitate maximă la condiţiile de mediu specifice. Acest echilibru genetic bazat pe
menţinerea nealterată, de la o generaţie la alta, a frecvenţei genelor şi genotipurilor este o
consecinţă a posibilităţilor largi de care dispun genele şi genotipurile de a se grupa şi regrupa
prin recombinările care au loc la intervale de timp mai mari sau mai mici.
La speciile alogame, se întâlnesc următoarele tipuri de cultivare:
- populaţiile sau soiurile cu polenizare liberă;
- liniile consangvinizate;
- hibrizii F1, folosiţi în activitatea de producţie;
- soiurile sintetice.
Populaţiile sau soiurile cu polenizare liberă - sunt rezultatul activităţii de selecţie
naturală sau artificială în condiţii de panmixie (polenizare liberă, nediscriminatorie, între
indivizi). Întâlnim aici existenţa unui echilibru dinamic între genotipurile heterozigote şi cele
homozigote. Condiţiile panmictice favorabile oferă posibilitatea păstrării acestui echilibru
genetic de la o generaţie la alta, chiar dacă au loc recombinări genetice continue. Aici întâlnim
manifestarea deplină a legii Hardy-Weimberg, ce poate fi explicată astfel:
- se consideră existenţa numai a unei singure perechi de alele Aa;
- frecvenţa iniţială a alelei dominante “A” se notează cu “p”;
- frecvenţa iniţială a alelei recesive “a” se notează cu “q”;
- “p + q = 1;
- în generaţia următoare, în urma încrucişării întâmplătoare a gameţilor cu
genele alele “A”şi “a”, cu frecvenţele precizate iniţial, rezultă (conform tabelului 10):
25% genotipuri homozigote dominante AA cu frecvenţa p2;
50% genotipuri heterozigote Aa cu frecvenţa 2pq;
25% genotipuri homozigote recesive cu frecvenţa q2;
25% AA + 50% Aa+ 25 % aa = p2 AA + 2pq Aa + q2 aa
Tabelul 10
Genotipuri posibile în generaţia F2
A a
♀ ♂
(p) (q)

A AA Aa
(p) (p2) (pq)
a Aa aa
(q) (pq) (q2)
- în următoarele generaţii, gameţii formaţi for avea aceeaşi frecvenţă a genelor alele
“A”şi “a”, asfel încât fondul de gene al populaţiei (în absenţa unor factori modificatori) rămâne
neschimbat (în echilibru genetic), având structura p2 AA + 2pq Aa + q2 aa. În realitate, condiţiile
necesare păstrării acestui echilibru genetic se întrunesc rar (Leonte C., 1996).
Liniile consangvinizate – sunt obţinute prin autopolenizarea forţată a plantelor alogame,
timp de mai multe generaţii (C1...Cn). Se caracterizează prin uniformitate, datorită stării de
homozigoţie accentuată. Aflate în faza minimului de consangvinizare, liniile respective sunt
foarte uniforme şi cu homozigoţia egală cu aproape 100%. Mărimea efectului heterozis al
hibrizilor în prima generaţie (F1) se află în corelaţie directă cu starea de homozigoţie a formelor

13
parentale (liniilor consangvinizate), astfel că se doreşte ca liniile consangvinizate să aibă o
structură genetică uniformă, apropiată de valoarea de 100%.
Liniile consangvinizate prezintă un mare interes pentru obţinerea hibrizilor comerciali
(F1) care asigură productivitatea maximă. În acelaşi timp, liniile consangvinizate se obţin şi
pentru fixarea unor caractere şi însuşiri valoroase cu importanţă în ameliorarea plantelor şi în
studiile de genetică.
Hibrizii F1 – folosiţi în activitatea de producţie se caracterizează printr-o structură
genetică uniformă prezintând o stare de heterozigoţie în proporţie de până la 100%. Datorită
acestei stări de heterozigoţie, hibrizii în F1 manifestă un efect maxim al fenomenului de
heterozis.
Aceşti hibrizi în F1 se obţin prin încrucişări controlate între două sau mai multe forme
parentale care pot fi: linii consangvinizate, hibrizi simpli, soiuri omogene cu polenizare liberă
etc. Indivizii componenţi ai unei populaţii hibride în prima generaţie (F1) prezintă aceeaşi
structură genetică, fie că provin prin încrucişarea soiurilor / liniilor plantelor autogame, fie că
provin prin încrucişarea liniilor consangvinizate (hibrizilor simpli) de la plantele alogame.

AA aa
P1 x P2

Aa Generaţia hibridă F1

AA Aa Aa aa Generaţia hibridă
segregantă F2

AA AA Aa Aa aa aa Generaţia hibridă
segregantă F3

Schema hibridării între două forme parentale homozigote

Fig.4. Schema comportării hibrizilor în generaţiile segregante

Trebuie făcută precizarea că toţi hibrizii, începând cu a doua generaţie (F2), precum şi
restul generaţiilor, sunt instabili datorită segregării puternice. Înregistrăm astfel, pe măsura
creşterii generaţiilor segregante (F2; F3;...Fn), o scădere accentuată a heterozigoţiei şi o creştere
corespunzătoare a homozigoţiei (figura 4). Aceasta este şi motivul esenţial pentru care hibrizii în
F1 trebuie realizaţi continuu, an de an.
Soiurile sintetice – sunt formate pe baza interpolenizării mai multor linii sau clone, prin
sistemul de hibridare în masă sau polycross. Structura genetică a soiurilor sintetice este
heterogenă, fiind alcătuită din forme heterozigote şi forme homozigote, într-un echilibru relativ
constant ce se păstrează 2 – 3 generaţii.
Întâlnim aici un efect mare al fenomenului de heterozis (datorat formelor heterozigote şi
capacităţii combinative generale ridicate), dar şi un grad ridicat de adaptabilitate la condiţiile de
mediu.

14
 Factorii care alterează structura genetică a cultivarelor alogame sunt aceeaşi care s-
au prezentat la cultivarele autogame, dar semnificaţia şi importanţa lor diferă în funcţie de tipul
cultivarului alogam.
Selecţia – prezintă un efect negativ major în cazul populaţiilor şi soiurilor cu polenizare liberă
(vezi efectul selecţiei la alogame).
În cazul liniilor consangvinizate şi al hibrizilor F1 – selecţia, sub toate formele ei, nu
poate modifica semnificativ structura genetică, întrucât aceste tipuri de cultivare se află
permanent în supravegherea omului. Totuşi, conştient sau inconştient, omul poate modifica
structura genetică a liniilor consangvinizate sau a hibrizilor F1 prin: favorizarea segregării
întârziate, folosirea de linii insuficient consolidate, nerespectarea tehnologiilor de cultură şi a
metodologiei producerii seminţelor pe loturile de hibridare, schimbarea condiţiilor specifice de
mediu etc.
Segregarea întârziată - se prezintă cu efecte negative majore numai în cazul liniilor
consangvinizate şi numai atunci când în producerea hibrizilor se folosesc linii consangvinizate
insuficient consolidate. Eliminarea acestui efect negativ se realizează prin folosirea de linii
consangvinizate consolidate, homozigote sau prin folosirea haploizilor în obţinerea hibrizilor.
Driftul genetic – prezintă efecte negative evidente în cazul populaţiilor şi soiurilor cu
polenizare liberă, precum şi în cazul soiurilor sintetice şi a hibrizilor F1. Prin reducerea
numărului indivizilor la formele cu polenizare liberă, fenomenul de drift genetic poate fi însoţit
de fenomene caracteristice înrudirii consangvine (creşterea homozigoţiei, reducerea
heterozigoţiei, scăderea vitalităţii, desfacerea populaţiei în biotipuri cu depresie consangvină
etc.). În cazul soiurilor sintetice, efectele negative ale driftului genetic sunt similare populaţiilor
şi soiurilor cu polenizare liberă.
La hibrizii F1 – efectele negative de drift se înregistrează numai atunci când nu se face
castrarea corespunzătoare a formelor materne androfertile.
Migraţia – cu excepţia hibrizilor F1, la restul tipurilor de cultivare alogame migraţia se
prezintă cu efecte negative majore. Consecinţele cele mai nefavorabile se pot înregistra în cazul
liniilor consangvinizate care, în situaţia nerespectării stricte a distanţelor de izolare, se pot
impurifica cu gene străine prin migraţia de polen străin.
Aceleaşi efecte se înregistrează şi în cazul soiurilor sintetice precum şi a soiurilor cu
polenizare liberă. Pe lângă impurificarea cu gene străine prin polen, migraţia mai acţionează, ca
şi la autogame, prin impurificări mecanice, efecte la care pot fi supuşi chiar hibrizii F1.
Mutaţia – se prezintă cu efecte minore în cazul liniilor consangvinizate, a hibrizilor F1 şi
a soiurilor sintetice. În cazul eventualelor apariţii de mutante există posibilitatea eliminării lor
prin purificări biologice repetate. În schimb, la populaţiile şi soiurile cu polenizare liberă
mutaţiile se pot manifesta major, mai ales în condiţiile contaminărilor cu polen străin prin
migraţie. Eliminarea efectelor negative ale mutaţiei poate fi mai greoaie atunci când mutantele
aparţin genelor recesive.

1.3. Structura genetică a cultivarelor cu înmulţire vegetativă şi factorii ce

alterează această structură

Cultivarele cu înmulţire vegetativă (clonală) se întâlnesc la cartofi, hamei, precum şi

numeroase specii horticole, forestiere şi ornamentale. Aceste cultivare prezintă în descendenţele

15
obţinute pe cale vegetativă o structură genetică omogenă, în majoritatea cazurilor cu indivizi
heterozigoţi, datorită multiplicării lor pe cale vegetativă.
Existenţa unei variabilităţi genetice foarte reduse pune în evidenţă şi existenţa unei
structuri genetice constante, fără posibilitatea alterării ei de la o generaţie la alta. Doar mutaţia
somatică ce poate determina o variabilitate somaclonală poate să producă o anumită modificare a
structurii genetice a acestor cultivare. Totuşi, în procesul producerii şi înmulţirii materialului de
plantare, infecţia virotică poate modifica sub raport calitativ (biologic) materialul folosit şi, de
aici, o oarecare deteriorare a materialului folosit. Pentru aceasta măsurile stricte cuprinse în
metodologia producerii materialului de plantare vizează eliminarea efectelor negative ale
infecţiilor, în special a celor virotice.

1.4. Mecanisme implicate în producerea de sămânţă

3.4.1. Heterozisul şi producerea de sămânţă

Heterozisul sau vigoarea hibridă este un fenomen genetic complex ce se manifestă printr-
o creştere accentuată a vigorii generale, a vigurozităţii şi a capacităţii productive, contribuind
direct la mărirea producţiei plantelor cultivate, la îmbunătăţirea calităţii şi a altor însuşiri.
Heterozisul se manifestă cu o intensitate maximă în prima generaţie hibridă (F1), după
care, în generaţiile hibride următoare, intensitatea heterozisului scade treptat până la reducerea
totală.
Bazele genetice ale heterozisului nu sunt încă pe deplin lămurite. Sunt emise numeroase
teorii ca: teoria dominanţei – care consideră că heterozisul este consecinţa prezenţei genelor cu
acţiune dominantă; teoria stimulării – care susţine drept cauză prezenţa unor substanţe
stimulative; teoria alelomorfismului multiplu – care admite prezenţa şi acţiunea seriilor alelice şi
combinarea lor în hibrid; teoria înlănţuirii – care explică heterozisul pe baza grupelor de gene
dominante asociate sau înlănţuite; teoria epistazei – care pune la baza heterozisului acţiunea
genelor nealelice dominante; teoria supradominanţei – care leagă heterozisul de existenţa
heterozigoţiei monofactoriale etc.
Prin faptul că heterozisul prezintă intensitatea maximă în generaţia hibridă F1 după care
aceasta se reduce treptat, pe măsura avansării în generaţiile segregante, se consideră că teoria
heterozigoţiei explică satisfăcător bazele genetice ale acestui fenomen. Astfel în generaţiile
segregante (F2; F3...Fn) heterozigoţia scade treptat, variabilitatea genetică urmează aceeaşi
scădere şi heterozisul se reduce.
S-a mai constatat că intensitatea heterozisului variază în funcţie de diferenţierea genetică
a formelor parentale, de valoarea capacităţii combinative a formelor parentale etc. Astfel,
intensitatea heterozisului este mai mare la hibrizii intraspecifici faţă de cei interspecifici sau
intergenerici; este mai mare la hibrizii dintre liniile consangvinizate faţă de cei dintre soiuri; este
mai mare la hibrizii simpli comparativ cu hibrizii dubli etc.
Dintre toate cultivarele hibride cunoscute, heterozisul se manifestă cu o intensitate
maximă la hibrizii simpli în prima generaţie hibridă (F1). Superioritatea hibrizilor simpli constă
în posibilitatea obţinerii unor sporuri mari de producţie, în condiţiile unei agrotehnici moderne,
de tip intensiv, deoarece hibrizii simpli, prin starea de heterozigoţie maximă, răspund mai bine la
fertilizare, iar faptul că, în general, au o talie mai mică, se pretează mai bine la densităţi mai mari
pe unitatea de suprafaţă. Cu toate acestea, răspândirea lor în cultură este limitată de cantitatea
mică de sămânţă F0 obţinută pe loturile de hibridare. Se ştie că sămânţa F0 obţinută la un hibrid
16
simplu rezultă prin polenizarea încrucişat-dirijată între două linii consangvinizate (forma mamă -
A şi forma tată - B), care au un potenţial de producţie relativ scăzut. De aceea, acolo şi la speciile
pentru care aceste cantităţi de seminţe sunt suficiente (ex. floarea soarelui, sorg etc.), în practică
se utilizează numai sămânţă de hibrizi simpli. Atunci când cerinţele de sămânţă F0 pentru hibrizii
F1 sunt mai mari (ex. porumb etc.) se practică obţinerea hibrizilor triliniari şi dubli. La ambele
categorii de hibrizi (triliniari şi dubli), sămânţa F0 pentru hibrizii F1 se obţine pe o formă mamă -
hibrid simplu, la care heterozisul permite obţinerea unei cantităţi mai mari de sămânţă, în
condiţii de eficienţă sporită.
De altfel şi costul seminţei comerciale pentru hibrizii F1 este mai mare la hibrizii simpli
în comparaţie cu aceeaşi sămânţă la hibrizii triliniari sau dubli. Un alt dezavantaj al seminţei
pentru hibrizii simpli constă şi în aceea că sămânţa este foarte neuniformă, cu o proporţie mare a
boabelor mici şi mari în defavoarea boabelor mijlocii.
Relativ recent, Troyer – 1985 (citat de M. Savatti) propune folosirea unei metode
originale de a se obţine sămânţă F0 la hibrizii simpli cu un randament mult sporit. În principiu,
metoda constă în folosirea unei linii donatoare (donoare) D, care permite donarea sau
împrumutarea complementului său cromozomal ce aparţine fazei somatice, către linia diploidă
A, printr-o hibridare A X B. Acest hibrid, diploid, prezintă efect heterozis şi folosit ca mamă
pentru încrucişarea cu linia tată B, rezultă tot un hibrid simplu A X B, dar mult mai productiv,
deoarece forma mamă A X B prezintă efect heterozis. Complementul cromozomal genetic D nu
va fi inclus în gametofit, neparticipând la segregare, funcţionând exclusiv asemănător
complementului gametic al liniei A. Se crede că donatorul D are complementul cromozomal
după tipul “oenotera” care include întreg setul cromozomal.
Dar cea mai largă folosire a heterozisului în ameliorare şi producerea seminţelor constă în
îmbinarea acestui fenomen cu androsterilitatea şi cu restaurarea fertilităţii. În felul acesta, din
punct de vedere teoretic, heterozisul poate fi generalizat la toate plantele cultivate, fie alogame,
fie autogame, cu o singură condiţie - să se identifice fenomenul de androsterilitate.
Cel mai important tip de androsterilitate utilizat este cel nucleocitoplasmatic. În acest caz,
elementele componente necesare producerii de sămânţă F0 pentru hibrizii F1, în cazul plantelor
alogame, sunt: linia consangvinizată mamă - androsterilă; linia consangvinizată tată -
restauratoare de fertilitate şi linia consangvinizată mamă - analoagă androfertilă şi menţinătoare
de androsterilitate.
În funcţie de grupul de caractere şi însuşiri afectate de heterozis sau funcţie de
intensitatea de manifestare s-au stabilit mai multe tipuri de heterozis:
- heterozisul reproductiv – se manifestă prin sporirea elementelor de reproducere
(seminţe, fructe). Capacitatea de producţie, la toate plantele de cultură, este influenţată dominant
de către acest tip de heterozis şi, pentru aceste considerente, este cel mai folosit în sistemul
producerii seminţelor;
- heterozisul somatic – se caracterizează prin acumularea de masă vegetativă, printr-o
creştere accentuată a masei vegetative. Se foloseşte în ameliorarea plantelor furajere, inclusiv a
celor producătoare de tuberculi sau rădăcini;
- heterozisul adaptiv – exprimă gradul şi intensitatea de rezistenţă faţă de factorii
nefavorabili de creştere şi dezvoltare a plantelor. Acest tip de heterozis caracterizează rezistenţa
plantelor la boli, dăunători, ger, secetă şi precocitate;

17
 - heterozisul metabolic – se manifestă prin schimbări de natură cantitativă şi calitativă a
proceselor metabolice. Dacă la liniile consangvinizate se constată în general o intensificare a
proceselor de dezasimilaţie (oxidare – respiraţie), la hibrizi domină procesele de asimilaţie.
Experimentările din ţara noastră şi din străinătate evidenţiază o creştere importantă a
producţiei de seminţe ca urmare a efectului heterozis. Astfel sporurile de producţie la seminţe
sunt de 40% la in; 50% la bumbac; 25% la porumb; 30% la grâu etc.

3.4.2. Androsterilitatea şi producerea de sămânţă

Androsterilitatea reprezintă incapacitatea plantelor de a produce gameţi masculi
funcţionali sau de a nu produce gameţi masculi. În sistemul producerii de sămânţă, această
însuşire – androsterilitatea, este folosită pe loturile de hibridare fără a fi necesară castrarea
formei parentale – mamă. Se cunosc următoarele tipuri de androsterilitate:
Androsterilitate nucleară (SS) – este determinată, de regulă, de factorii genetici nucleari
recesivi. Acest tip de androsterilitate are inconvenientul că segregă în descendenţă, datorită
localizării în nucleu a factorilor genetici. Menţinerea formei androsterile se face prin încrucişarea
acesteia cu forma analoagă fertilă heterozigotă pentru genele de sterilitate.
Astfel că, în descendenţă, vor rezulta 50% forme androsterile şi 50% forme androfertile,
ceea ce impune ca, în timp util, pe rândurile – mamă, înainte de înflorit, să fie eliminate toate
plantele androfertile. Acest lucru este posibil dacă gena de fertilitate este în linkage cu o genă
dominantă, capabilă să determine apariţia unui caracter uşor de evidenţiat pe plantă.
La floarea soarelui, unde cu ani în urmă se folosea acest tip de androsterilitate în
producerea de sămânţă F0 pentru hibrizii F1, “markerul” genetic introdus în nucleu controla
culoarea violaceu–antocianică a plantelor androfertile. Astfel că, pe loturile de hibridare, cu
ocazia lucrărilor de întreţinere şi obligatoriu până la înflorit, se eliminau toate plantele
androfertile, de culoare violacee, de pe rândurile mamă, rămânând astfel doar 50% din plante
(cele androsterile).
Pentru a realiza totuşi o densitate normală de plante androsterile pe unitatea de suprafaţă
era necesară dublarea normei de sămânţă la formele mamă. De asemenea, nu trebuie să omitem
că, uneori, pot să apară şi plante nemarcate, androfertile, datorită existenţei crossing-overului
dintre gena “marker” şi gena de fertilitate. Asemenea plante vor fi eliminate tot înaintea
înfloritului.
Androsterilitatea citoplasmatică (S) – este determinată de factorii ereditari localizaţi în
citoplasmă, care se transmit dominant pe linie maternă, fără segregare, în generaţia F1.
Menţinerea formei androsterile se face prin polenizarea acesteia cu o formă analoagă
androfertilă. Acest tip de androsterilitate se practică în producerea de sămânţă hibridă la sfecla de
zahăr, la cartofi, la ceapă sau alte plante la care producţia ce o obţinem este reprezentată de
rădăcini, tuberculi, bulbi sau alte organe vegetative şi nu din seminţe, deoarece fiind androsterile,
formele respective nu vor produce seminţe.
Rezultă că reproducerea plantelor, la acest tip de androsterilitate este posibilă numai pe
cale vegetativă. Dacă, totuşi, ne interesează producerea de sămânţă, aşa cum este cazul
porumbului, se impune ca pe asemenea loturi de hibridare, jumătate din rândurile – mamă să fie
însămânţate cu plante androsterile care nu se vor castra, iar restul de rânduri – mamă vor fi
semănate cu forma analoagă androfertilă, care se va castra. La recoltare, sămânţa hibridă F0 se

18
amestecă, iar hibrizii F1 vor fi în proporţie de 50% plante androsterile şi 50% plante androfertile
ce vor asigura polenul necesar polenizării şi plantelor androsterile.
Androsterilitatea nucleocitoplasmatică (SS – S) – este determinată de factori genetici
localizaţi atât în nucleu cât şi în citoplasmă. La acest tip de androsterilitate transmiterea
însuşirilor ereditare se face dominant, pe linie maternă, fără segregare (deci asemănător
androsterilităţii citoplasmatice). În acelaşi timp însă, factorii ereditari se găsesc sub controlul
unor factori genetici nucleari dominanţi (Rf Rf) care sunt capabili să restaureze fertilitatea
descendenţelor. În această interacţiune dintre factorii ereditari nucleo-citoplasmatici rezultă mai
multe forme ale androsterilităţii nucleocitoplasmatice, şi anume: grupa formelor androsterile (s rf
rf); grupa formelor androfertile fixatoare de sterilitate (r rf rf) şi grupa formelor androfertile
restauratoare de fertilitate (F rf Rf sau S Rf Rf). Formele androsterile trebuie să poarte factorii
genetici nucleari în stare recesivă (rf rf).
Menţinerea formei androsterile se face prin polenizarea acesteia cu o formă analoagă
androfertilă nerestauratoare de fertilitate sau fixatoare de sterilitate (F rf rf).
Cercetările efectuate, mai ales la porumb, au arătat că atât androsterilitatea, cât şi formele
nerestauratoare prezintă o anumită specificitate. Astfel la porumb s-au identificat peste 100 de
tipuri de androsterilitate, dar mai importante sunt doar două: tipul Tms (Texas) şi tipul Mms
(Moldovenesc).
Obţinerea seminţei F0 pentru hibrizii F1, pe loturile de hibridare cu forme parentale mamă
posesoare de androsterilitate nucleocitoplasmatică, se realizează, fără castrare, cu o condiţie: ca
forma parentală - tată să fie de tip androfertil restauratoare de fertilitate (F Rf Rf). Aceasta este
metoda obţinerii seminţei comerciale F0 pentru hibrizii F1 la porumb, la floarea soarelui şi la
sorg. Trebuie menţionat că androsterilitatea nucleocitoplasmatică de tipul T ms realizată în SUA
provoacă o sensibilitate puternică a hibrizilor F1 la atacul ciupercii Helminthosporium maydis,
motiv pentru care, de mulţi ani s-a renunţat la acest tip, acesta înlocuindu-se cu tipul “C”.

3.4.3. Autoincompatibilitatea şi producerea de sămânţă

Autoincompatibilitatea – reprezintă incapacitatea plantelor de a produce zigoţi viabili în
urma autopolenizării. Distingem:
- autoincompatibilitate de tip sporofitic – zigotul viabil nu se poate obţine datorită
constituţiei genetice specifice sporofitului;
- autoincompatibilitate de tip gametofitic – zigotul viabil nu se poate obţine datorită
constituţiei genetice specifice gametofitului.
Acest fenomen de autoincompatibilitate se poate folosi cu succes în procesul producerii şi
înmulţirii seminţelor, întrucât se elimină complet lucrările de castrare, polenizarea liberă fiind
dirijată de om între liniile consangvinizate dorite, în funcţie de capacitatea combinativă specifică.
Datorită eficienţei sale în producerea seminţelor, se recomandă mai mult
autoincompatibilitatea de tip gametofitic, determinată de sistemul alelelor multiple “S” şi care se
caracterizează prin aceea că tuburile polenice ale grăunciorilor de polen şi stilul alelelor identice
nu se potrivesc ca mărime, nu îl pot traversa, ori dezvoltarea este inhibată etc. şi, drept
consecinţă, nu se obţin zigoţi viabili.
Experimentările în acest domeniu au evidenţiat existenţa mai multor factori ce pot
influenţa apariţia autoincompatibilităţii, cum ar fi: temperatura ridicată (32 – 400 C) înainte şi pe

19
durata polenizării, radiaţiile ionizante, polenizarea forţată a mugurilor florali tineri, încă
nedeschişi, inducerea poliploidiei etc.
Folosirea acestei metode în producerea de sămânţă impune rezolvarea următoarelor
aspecte:
- obţinerea de “linii consangvinizate” prin învingerea barierelor autoincompatibilităţii;
- izolarea “liniilor consangvinizate” homozigote cu alele specifice de incompatibilitate;
- testarea valorii “liniilor consangvinizate”;
- menţinerea “liniilor consangvinizate” şi înmulţirea lor în vederea obţinerii seminţei
comerciale F0 pentru hibrizii F1.
Primele trei probleme aparţin domeniului ameliorării, în schimb, ultima problemă
aparţine direct procesului de producere şi înmulţire a seminţelor. {anse mari în folosirea acestei
metode aparţine plantelor cu înmulţire vegetativă (obţinerea pe cale sexuată a “liniilor
consangvinizate”, hibridarea artificială şi apoi înmulţirea vegetativă a hibrizilor F1), precum şi în
folosirea culturii meristemelor.

3.4.4. Poliploidia şi producerea de sămânţă

Poliploidia reprezintă fenomenul genetic al multiplicării garniturilor cromozomale (2x)
sau înjumătăţirea numărului existent de cromozomi (x), modificări ce afectează întregul set
cromozomal de bază sau a numărului de cromozomi şi asigură creşteri importante ale
dimensiunii celulelor, rezultând astfel un spor foarte semnificativ la producţia de masă
vegetativă. De asemenea, se înregistrează numeroase modificări de ordin fiziologic şi biochimic.
Ca efect negativ al poliploidiei remarcăm, în mod deosebit, scăderea fertilităţii poliploizilor.
În procesul producerii şi înmulţirii seminţelor poliploidia se foloseşte în realizarea de
cultivare autopoliploide (triticale etc.).
Soiurile poliploide – se obţin prin dublarea numărului de cromozomi, urmată de metode
de selecţie adecvate pentru extragerea celor mai valoroase descendenţe. Se practică mai mult la
speciile alogame, la care interesează mai mult producţia de masă verde (secară, trifoi roşu, hrişcă
etc.). Astfel, la secară, soiurile tetraploide prezintă o bună rezistenţă la iernare şi secetă prin
precocitate şi prezintă o creştere a productivităţii cu 50% faţă de secara diploidă. De asemenea şi
conţinutul în proteină creşte semnificativ, iar volumul pâinii este mai mare cu 10%.
Se precizează că asemenea cultivare manifestă o anumită instabilitate citogenetică şi o
tendinţă permanentă pentru revenirea la starea diploidă. De aceea, pe durata exploatării acestor
cultivare şi deci, în producerea seminţelor necesare, trebuie aplicate unele măsuri specifice ca:
respectarea distanţelor de izolare, evitarea impurificărilor mecanice şi efectuarea de controale
citologice periodice, în special în etapele superioare ale producerii seminţelor.
Hibrizii autopoliploizi - îmbină armonios efectul heterozis cu efectele multiplicării
garniturilor (numărului) de cromozomi. Astfel, la sfecla pentru zahăr, hibrizii-poliploizi, rezultaţi
prin hibridarea formelor mamă - tetraploide (dublarea numărului cromozomilor prin tratamentul
cu colchicină) şi a formelor tată - diploide (formele normale), sunt hibrizi cu efect heterozis în F 1
dar, în acelaşi timp, sunt şi autopoliploizi prin multiplicarea garniturii cromozomale (triploizi).
Prin acest dublu efect se obţin plante viguroase şi cu un conţinut ridicat în zahăr. Faptul
că asemenea plante sunt sterile nu deranjează, întrucât pentru scopurile producţiei interesează
partea vegetativă, adică rădăcina.

20
 Soiurile alopoliploide – se obţin prin multiplicarea garniturilor cromozomale, în urma
unei hibridări dintre două specii sau genuri diferite. Triticale este rezultatul hibridării grâului cu
secara (hibridare îndepărtată, intergenerică) şi urmăreşte obţinerea unui hibrid cu următoarele
însuşiri: productivitate superioară grâului, secarei şi orzului de toamnă, valorificarea superioară a
soiurilor podzolice – acide aflate în zona colinară şi care prezintă un conţinut ridicat în aluminiu
(se constată că triticale tolerează toxicitatea mai ridicată provocată de aluminiu), rezistenţa
sporită la bolile foliare, vigoarea mărită a plantei şi ritmul rapid de creştere în primăvară.
Triticale poate deveni astfel o specie nouă de cereale pentru agricultura României.
Până în prezent s-au realizat deja două soiuri: TF-2 (Triticale Fundulea 2 – creaţie ICCPT
– Fundulea în 1985) şi soiul Vlădeasa (creaţie SCA Turda în 1986). Se constată că există unele
deficienţe ca: umplerea defectuoasă a boabelor, încolţirea boabelor în spic (lipsa repaosului
germinativ), sterilitatea ridicată asociată cu instabilitatea cromozomală, rezistenţa insuficientă la
cădere, sensibilitatea la cornul secării şi fuzarioză, utilizarea recoltei mai mult sub formă de masă
verde în furajarea animalelor, insuficienta adaptabilitate ecologică şi fragilitatea rahisului etc.
Toate aceste deficienţe constituie obiective pentru activitatea de ameliorare viitoare,
întrucât s-a demonstrat că, prin folosirea unei germoplasme adecvate şi a unei tehnici superioare,
există posibilitatea realizării de soiuri de triticale foarte productive şi cu conţinut ridicat de
proteine, în special de lizină.

3.4.5. Haploidia şi monoploidia în producerea de sămânţă

Haploidia – este un fenomen genetic prin care se reduce la jumătate garnitura
cromozomală de bază (2n se reduce la n). Plantele haploide iau naştere fără fecundare: haploizi
ginogenetici (prin dezvoltarea oosferei nefecundate) şi haploizi androgenetici (prin dezvoltarea
nucleului generativ al grăunciorului de polen în sacul embrionar al plantei mamă, fără unirea cu
oosfera). Se mai numesc plante partenogenetice, respectiv plante pseudogametice.
Monoploidia – se realizează la plantele cu o singură garnitură cromozomală (2n) şi care
prin înjumătăţire sau separare somatică rezultă un singur set de cromozomi (n = x).
Haploizii sunt organisme somatice folosite, în ultima vreme, pentru crearea rapidă a
liniilor consangvinizate cu o stare de homozigoţie totală, egală cu 100%, deci fără heterozigoţie
reziduală. Se ştie că heterozigoţia reziduală pentru unele caractere poligenice, la liniile
consangvinizate, constituie o cauză importantă a instabilităţii hibrizilor, fapt ce se reflectă în
degradarea destul de rapidă a hibrizilor în producţie.
Rezultă astfel că haploidia şi monoploidia în sistemul producerii de sămânţă se poate
folosi astfel:
- obţinerea liniilor consangvinizate cu homozigoţie totală şi fără heterozigoţie reziduală;
- identificarea liniilor consangvinizate menţinătoare de sterilitate citoplasmatică de tipul
“C” la porumb. Se ştie că folosirea androsterilităţii de tip nucleocitoplasmatic, la care citoplasma
este de tipul “T”, măreşte vulnerabilitatea hibrizilor la atacul de Helminthosporium maydis.
Viabilitatea haploizilor obţinuţi la plantele autogame este mai bună comparativ cu
haploizii plantelor alogame. De asemenea, formele haploide ale plantelor cu un grad mai ridicat
de ploidie prezintă o fertilitate mai mare decât formele monoploide ale plantelor diploide.
Inducerea artificială a haploidiei şi monoploidiei se poate realiza prin:
- tratarea plantelor mamă cu temperaturi scăzute (30C la secară) sau ridicate (480C la
porumb);

21
 - hibridări interspecifice (ex. genurile Solanum, Nicotiana, Zea);
- polenizări întârziate (ex. Zea mays x Tr. monococcum);
- stimularea dezvoltării oosferei fără fecundare (polenizarea cu amestec de polen,
depunerea de praf de pământ pe stigmat etc.);
- polenizarea cu polen iradiat;
- tratarea seminţelor cu colchicină, hidrazidă maleică etc.;
- folosirea plantelor gemene, provenite din aceeaşi sămânţă;
- folosirea androgenezei.

22
 II. METODOLOGIA PRODUCERII DE SĂMÂNŢĂ LA
SPECIILE AUTOGAME
(exemplificare pe cereale păioase)
4.1. Metodologia producerii de sămânţă din categorii biologice superioare
4.2. Metodologia producerii de sămânţă din categorii biologice inferioare
4.3. Aspecte privind tehnologia loturilor semincere la speciile autogame

4.1. Metodologia producerii de sămânţă din categorii biologice superioare

Pentru speciile autogame, metodologia producerii de sămânţă prezintă numeroase

elemente comune, care pot să se particularizeze mai mult sau mai puţin, de la o specie la alta sau
chiar de la un soi la altul.
Principalele grupe de specii autogame sunt reprezentate de:
- majoritatea cerealelor păioase (grâu, orz, ovăz, triticale autogame, mei,
sorg), cu forme de toamnă sau de primăvară;
- leguminoase pentru boabe: mazăre, fasole, soia, lupin, linte etc.;
- inul pentru ulei şi fibre.
Pentru toate aceste grupe de specii, producerea de sămânţă din categoriile biologice
superioare (sămânţa prebază şi bază) face obiectul activităţii sectorului de dezvoltare din cadrul
firmelor/unităţilor/companiilor de ameliorare sau al firmelor cu statul de menţinător al unor
cultivare.
Scopul principal al derulării acestor etape specifice este acela de menţinere a valorii
genetice şi biologice a cultivarelor, iar metodologia utilizată în acest sens se bazează pe selecţia
conservativă, cu diferitele sale variante.
Principalele câmpuri specifice care se interpun între ameliorator (sămânţa
amelioratorului) şi agentul economic multiplicator sunt:
a. Câmpul de producere a seminţei PREBAZĂ (PB)
b. Câmpul de producere a seminţei BAZĂ (B)
Aceste câmpuri şi respectiv categorii biologice de seminţe sunt realizate de către
amelioratorul sau menţinătorul cultivarului, în aşa-numitul “sector de dezvoltare”.
a. Câmpul de producere a seminţei PREBAZĂ (PB)
- se însămânţează cu sămânţa amelioratorului (SA);
- semănatul se face în benzi late de 1 m, cu cărări între ele de 25 cm (figura 4);
- în cazul în care este necesară o cantitate mai mare de sămânţă, se poate înfiinţa şi un
câmp de prebază 2 (în anul următor), cu benzi late de 2 m şi cărări de 37,5 cm pe urmele roţilor
tractorului;
- distanţa dintre rânduri, în interiorul benzilor (în România), este de 12,5 cm;
- adâncimea de semănat este de 3,5 – 4,5 cm (mai mică pentru cultivarele cu coleoptilul
mai scurt);
- se asigură o densitate de 450 – 550 b.g./m2 la orz, orzoaică, ovăz şi 500 – 550 b.g./m2 la
grâu, triticale;
- în cazul în care se impune o extindere mai rapidă în cultură a unui nou cultivar, se poate
semăna la distanţe mai mari între rânduri, de 25 cm, caz în care se asigură 125 – 150 b.g./m2.
23