I.

ASPECTE GENERALE PRIVIND PRODUCEREA DE

SĂMÂNŢĂ ŞI MATERIAL DE PLANTAT
1.1. Importanţă

1.2. Terminologie

1.3. Categorii de sămânţă

1.4. Valoarea biologică a seminţei

1.1. Importanţă
Sâmânţa de calitate, certificată, asigură un spor de producţie de până la 30-35%.
Prima firmă producătoare de seminţe apare în SUA, în 1770 (Gologan I., 1981), iar în
decursul următorilor 100 de ani, acest domeniu de producţie ia o amploare tot mai pronunţată,
mai întâi în SUA, apoi şi în Europa şi Asia.
În România, calea a fost deschisă în anul 1921, de către societatea “Sămânţa” , la Cenad,
Timiş (Leonte C., 2003). Mai târziu, statul român se implică în sprijinirea şi coordonarea acestei
activităţi, prin intermediul Institutului de Cercetări Agronomice din România (ICAR), al
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS), la nivel de Institute şi Staţiuni de Cercetări.
Actualmente, activităţile de coordonare, supervizare şi control în producerea de sămânţă
se regăsesc în atribuţiile Inspecţiei Naţionale pentru Calitatea Seminţelor (INCS) din
subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR), prin intermediul
Laboratorului Central pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor (LCCSMS) şi al
Inspectoratelor Teritoriale (Judeţene) pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor
(ITCSMS).
Cadrul organizatoric al activităţilor de producere de sămânţă este asigurat de legi, ordine
şi metodologii specifice, care sunt completate sau modificate destul de frecvent, în scopul
adaptării la diversele norme sau cerinţe, şi acestea cu o dinamică destul de rapidă.

Producerea şi multiplicarea seminţelor şi a materialului săditor este un proces bine

organizat şi trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele obiective (Creţu A., 2000, Contreras
S., 2011 ):
a. Realizarea unei producţii mari de seminţe pe unitatea de suprafaţă, pentru
fiecare cultivar vizat;
b. Asigurarea unei calităţi superioare a producţiei de seminţe (valoare
biologică şi culturală foarte bune);
c. Să asigure menţinerea structurii genetice conforme cu cea a cultivarului
original (de la data omologării);
d. Să asigure cantităţile de sămânţă şi material săditor la nivelul necesarului
estimat pentru tot sortimentul de cultivare zonate;

1
 e. Să se realizeze o ritmicitate şi o primenire continuă sub raport cantitativ şi
calitativ a tuturor soiurilor şi hibrizilor folosiţi în procesul de producţie agricolă.
Drept urmare, personalităţi marcante ale ameliorării plantelor din ţara noastră consideră
că sămânţa ocupă o poziţie cu totul aparte în cadrul tuturor măsurilor ce pot fi luate pentru
stimularea agriculturii. Astfel, se consideră că dintre toate pârghiile utilizabile pentru mărirea
producţiei agricole, sămânţa este singura realizată de agricultură pentru agricultură, în timp ce
restul pârghiilor importante ca: mecanizarea, chimizarea, irigaţiile etc., reprezintă contribuţia
industriei pentru ridicarea agriculturii.
Importanţa seminţelor de calitate în asigurarea unor producţii superioare la speciile
agricole cultivate în România impune formularea şi implementarea unei strategii adecvate de
către MADR şi celelalte institutii ale statului, implicate în aceste activităţi.
Elementele principale ale acestei strategii ar trebui să se refere la:
- înbunătăţirea şi actualizarea legislaţiei şi normativelor aferente acestui sector de
activitate, în concordanţă cu legislaţia Uniunii Europene;
- publicitate vizibilă pentru toate noutaţile legislative şi normative din domeniu;
- elaborarea unor diagnoze pe termen mediu şi lung privind suprafeţele cultivate şi
producţiile obţinute, pe baza informatiilor reale şi centralizate provenite de la ITCSMS-uri şi
DGA-uri, în scopul obţinerii unei imagini corecte şi concrete privind producerea de sămânţă în
România;
- elaborarea unor prognoze pe termen mediu şi lung privind suprafeţele necesare şi
producţiile scontate de sămânţă de calitate, certificată, pe baza studiilor anterioare, de diagnoză a
situaţiei acestui sector de activitate din agricultură;
- stimularea realistă, prin ajutor financiar, a agenţilor economici interni dornici să
se implice în activităţile de producere de sămânţă, în scopul evitării unei dependenţe aproape
totale de companiile străine producătoare de seminţe la specii de importanţă majoră în
agricultura României (grâu, porumb, floarea-soarelui, soia, sfecla pentru zahăr, rapiţă de toamnă
ş.a.);
- gasirea unor pârghii concrete de eficientizare a modului de valorificare a
rezultatelor cercetării ştiinţifice la cel mai înalt nivel naţional (Academia de Ştiinţe Agricole şi
Silvice). Dacă pe site-ul ASAS, (http://www.asas.ro/strategii.html) se regăsesc numeroşi
specialişti cu titlul de academician (onorific, corespondent, asociat, titular), este just ca această
recunoaştere să aibă şi efecte pozitive concrete în mediul ştiinţific din domeniu, dincolo de
programe, situaţii, dări de seamă, rapoarte şi luări de cuvânt la unele manifestări publice;
- controlul strict, finalizat prin aplicarea unor măsuri corective concrete, stipulate
prin lege, al activităţilor de comercializare a seminţelor şi materialului semincer necertificat, un
exemplu foarte relevant fiind oferit de modul total necontrolat şi neadecvat de comercializare a
materialului semincer de cartof (http://www.revista-ferma.ro/articole-horticultura/barabula-e-
mai-pretuita-decat-mirabila-samanta.html), fără nici un fel de autosesizare a instituţiilor statului;
- precizarea şi înbunătăţirea vizibilă a atribuţiilor şi capacităţilor de control la
nivelul ITCSMS-urilor, astfel încât informaţiile obligatorii minime, prezentate pe actele
însoţitoare şi ambalajele seminţelor certificate comercializate până la nivel de plicuri şi în orice
punct de vânzare, să fie corecte şi reale (aceasta ca urmare a faptului că, prea frecvent, există
deficenţe majore în ceea ce priveşte calitatea condiţionării, cantitatea mai mică decât cea

2
declarată, capacitate de germinaţie necorespunzătoare, seminţe infestate cu agenţi patogeni etc.),
pentru creşterea gradului de încredere în aceste informaţii.

1.2. Terminologie
În procesul producerii şi multiplicării seminţelor şi materialului săditor se întâlnesc
numeroşi termeni care definesc etape şi categorii bine conturate şi care trebuie folosiţi
corespunzător.

CULTIVAR = o populaţie de plante cultivate ce se deosebeşte de alte populaţii de plante

cultivate prin particularităţi individuale morfologice, fiziologice, citologice, genetice şi
agroproductive şi care, prin reproducere (sexuată sau asexuată), îşi păstrează distincţia. Noţiunea
de cultivar este echivalentul termenului de varietate cultivată şi nu termenului de varietate
botanică.
Conform codului internaţional al denumirii plantelor cultivate, în definiţia cultivarului
sunt cuprinse următoarele trei caracteristici distincte: distinctivitate, uniformitate şi stabilitate
(DUS).
a) Distinctivitatea – reprezintă însuşirea unui cultivar de a se deosebi de altul prin
ansamblul de particularităţi individuale ce-l definesc. În definirea individualităţii unui cultivar şi
deci în menţinerea purităţii lui biologice pe durata producerii seminţelor se foloseşte cu mult
succes metoda “markerilor genetici”. Evitarea şi depistarea tuturor impurificărilor genetice în
descendenţă se realizează numai prin marcarea caracterelor şi însuşirilor determinate de gene
recesive (markeri recesivi) şi mai puţin se foloseşte marcarea genelor dominante (markeri
dominanţi).
b) Uniformitatea – reprezintă structura internă a cultivarului şi urmăreşte dacă indivizii ce
îl alcătuiesc sunt mai mult sau mai puţin asemănători.
Aceasta este o însuşire relativă şi depinde în mare măsură de tipul cultivarului, de
particularităţile lui genetice, de modul reproducerii etc.
c) Stabilitatea – reprezintă însuşirea unui cultivar de a-şi menţine în mod constant toate
particularităţile individuale specifice şi structura sa genetică pe toată durata exploatării lui.
SĂMÂNŢA = orice material de reproducere (seminţe, fructe, material săditor) produs
prin orice metode de înmulţire şi destinat multiplicării sau pentru producţia de consum alimentar
ori industrial .
SOI LOCAL = soi obţinut sub acţiunea selecţiei naturale sau a selecţiei artificiale
empirice, într-o anumită zonă geografică şi care prezintă uniformitate, stabilitate şi caracteristici
distinctive pentru a fi recunoscut (identificat). Termenul este aproximativ identic cu populaţia
locală, dar denumirea de soi s-a obţinut prin înscrierea în Registrul de Stat pentru Soiuri şi
Hibrizi (ţinut de ISTIS, ca şi Catalogul Oficial al Soiurilor).
SOI SINTETIC = soi cu polenizare liberă, format din componente stabile, heterozigot,
cu un anumit grad de omogenitate (echilibru genetic). Permite realizarea unui număr limitat de
generaţii de sămânţă certificată (2 – 3 generaţii).
SOI COMPUS = prima generaţie hibridă rezultată în urma fecundării la întâmplare a
unui număr mare de părinţi stabili din punct de vedere genetic.
SOI ÎN CONSERVARE = soi înregistrat în Catalogul oficial sau în Catalogul comun, cu
una sau mai multe denumiri (tradiţionale), reprezentat de o populaţie locală sau un soi local

3
ameninţate cu eroziunea genetică, acestea fiind deja adaptate natural la condiţiile locale şi
regionale. Beneficiază de anumite derogări legate de condiţiile de conservare in situ, cultivare,
producere de sămânţă şi comercializare. Este afectat de restricţii privind cultivarea, producerea
de sămânţă şi comercializarea, mai ales în privinţa cantităţilor de seminţe ce se pot produce şi
multiplica anual (pentru maximum 100 ha / ţară) la nivel de specie aparţinătoare, ţară sau regiune
de origine. Eticheta oficială include menţiunea “SOI ÎN CONSERVARE” şi precizarea regiunii
de origine.
SOI AMELIORAT (SELECŢIONAT) = soi obţinut de către ameliorator pe baza
lucrărilor de selecţie individuală. Se cunoaşte precis metoda folosită în procesul de ameliorare
precum şi genealogia proprie.
SOI OMOLOGAT = soi creat prin metode specifice de ameliorare, încercat în reţeaua
de testare (CTS-uri), înscris în Registrul de Stat şi Catalogul Oficial..
SOI AUTORIZAT = soi străin, încercat în reţeaua ISTIS şi propus pentru a fi cultivat şi
în ţara noastră, dar numai pentru o perioadă scurtă de timp.
LINIE CONSANGVINIZATĂ = descendenţă obţinută la plantele alogame prin
autopolenizare repetată şi care după mai multe generaţii devine uniformă, iar din punct de vedere
genetic este homozigotă.
HIBRID SIMPLU (HS) = hibridul rezultat prin încrucişarea a două linii consangvinizate
sau a două soiuri homozigote (A x B = HS).
HIBRID TRILINIAL (HT) = hibridul rezultat prin încrucişarea unui hibrid simplu (HS)
cu o linie consangvinizată (HS1 x C = HT).
HIBRID DUBLU (HD) = hibridul rezultat prin încrucişarea a doi hibrizi simpli (HS1 x
HS2 = HD).
HIBRID TOPCROSS sau SORTOLINIAR = prima generaţie hibridă rezultată prin
încrucişarea unui soi alogam heterozigot dar omogen, cu o linie consangvinizată (Soi x A).
HIBRID INTERVARIETAL = prima generaţie hibridă rezultată prin încrucişarea a
două soiuri alogame heterozigote dar omogene, din categoria biologică bază.

1.3. Categorii de sămânţă

CATEGORIE BIOLOGICĂ SUPERIOARĂ = cuprinde categoriile şi etapele
PRODUCERII SEMINŢELOR pentru sămânţa de prebază şi bază.
CATEGORIE BIOLOGICĂ INFERIOARĂ = cuprinde toate seminţele certificate şi
care aparţin înmulţirilor sau MULTIPLICĂRILOR.

SĂMÂNŢA DE SOI = sămânţa ce aparţine unui cultivar (soi / hibrid) cu însuşiri

biologice şi tehnologice superioare, obţinută după o schemă ştiinţifică de selecţie şi o anumită
tehnologie specifică prin care se asigură menţinerea caracterelor morfologice şi a însuşirilor
fiziologice iniţiale. De asemenea, pentru această categorie de sămânţă există toate documentele
oficiale de provenienţă şi de valoare biologică.
SĂMÂNŢA AMELIORATORULUI
produsa de catre sau sub directa responsabilitate a amelioratorului ori a
mentinatorului, folosind selectia conservativa sau alte metode stiintifice specifice;
care este destinata producerii semintelor de prebaza;

4
 care satisface cerintele impuse de reglementarile in vigoare privind puritatea
varietala pentru semintele de prebaza;
SĂMÂNŢA DE PREBAZĂ
samanta din toate verigile biologice dintre samanta amelioratorului si samanta de
baza
produsa de sau sub directa responsabilitate a mentinatorului;
produsa din samanta amelioratorului ori din samanta de prebaza;
este destinata producerii de samanta de prebaza sau de baza;
satisface cerintele impuse de reglementarile in vigoare specificate pentru
semintele de prebaza;
SĂMÂNŢA DE BAZĂ
produsa de catre sau sub directa responsabilitate a mentinatorului;
produsa din samanta de prebaza;
este destinata producerii de samanta certificata;
satisface cerintele impuse de reglementarile in vigoare specificate pentru
semintele de baza;
SĂMÂNŢA CERTIFICATĂ
in cazul hibrizilor, samanta produsa in loturi de hibridare din samanta de baza si
care este destinata producerii de recolta pentru consum uman, animal sau pentru
industrializare;
in cazul soiurilor, samanta produsa direct din samanta de baza pentru reinmultiri
sau pentru consum si care satisface cerintele impuse de reglementarile in vigoare
specificate pentru semintele certificate (C1 şi C2);
la cererea autorului sau a mentinatorului poate fi obtinuta dintr-o samanta de
prebaza;
SĂMÂNŢA COMERCIALĂ
are identitate ca specie;
corespunde conditiilor impuse de reglementarile Uniunii Europene in vigoare
specificate pentru semintele comerciale;
corespunde, in urma unui examen, conditiilor de valoare culturala prevazute in
normele in vigoare;
SĂMÂNŢA STANDARD DE LEGUME
are suficienta identitate si puritate varietala;
este destinata in principal productiei de consum;
corespunde conditiilor din normele in vigoare;
este verificata in postcontrol oficial si corespunde din punct de vedere al
identitatii si puritatii varietale;
MATERIAL STANDARD DE VIŢĂ-DE-VIE
poseda identitate si puritate varietala;
este destinat pentru producerea de plante tinere de vita-de-vie sau parti de planta
ori pentru productia de struguri;
corespunde conditiilor din normele in vigoare;
in urma examinarii oficiale se constata ca indeplineste conditiile de mai sus.

5
 SĂMÂNŢĂ IDENTIFICATĂ = sămânţa provenită din cultivare destinate iniţial
consumului şi care, ulterior, pe baza verificărilor în câmp, sub raportul stării generale,
autenticităţii şi stării fitosanitare, inspectorul aprobator întocmeşte procesul verbal de
recunoaştere. Această categorie de sămânţă are două restricţii:
a) Certificarea se face numai pe baza aprobării Ministerului Agriculturii şi numai în anii
cu deficite la sămânţa speciei respective. în aprobarea Ministerului Agriculturii se menţionează
cantitatea de sămânţă ce urmează a fi identificată;
b) Sămânţa identificată va fi folosită drept sămânţă pentru specia respectivă numai în anul
respectiv, fără dreptul de înmulţire pentru anii următori.
SĂMÂNŢA NECERTIFICATĂ = este asemănătoare cu sămânţa identificată cu
deosebirea că inspectorul aprobator identifică sămânţa numai în depozite, fără să aibă
posibilitatea executării controalelor în câmp. În această situaţie, întocmirea procesului verbal de
recunoaştere se face numai pe baza verificării autenticităţii şi stării fitosanitare a seminţei
respective. De asemenea şi această categorie de sămânţă trebuie să îndeplinească aceleaşi
restricţii, asemănătoare seminţei identificate (aprobarea Ministerului Agriculturii în cantitatea
prevăzută şi folosirea ca sămânţă numai un singur an).

1.4. Valoarea biologică a seminţei

Prin valoarea biologică a seminţei se înţelege totalitatea însuşirilor necesare unei
reproduceri fidele a soiului/hibridului original, omologat şi zonat. Principalele însuşiri ce
caracterizează valoarea biologică a unei seminţe sunt:
a) Calitatea = se caracterizează prin indici specifici ca: puritatea fizică, masa a 1000 de
boabe (MMB), umiditatea, capacitatea şi energia germinativă, valoarea culturală etc. Aceşti
indici se determină în cadrul Laboratoarelor pentru Controlul Seminţelor şi Materialului Săditor
ce aparţin I.T.C.S.M.S.
Indicii de calitate sunt obligatorii pentru o sămânţă şi trebuie să prezinte valori superioare
baremurilor minime stabilite prin standarde de stat.
b) Autenticitatea = reprezintă stabilirea originii seminţei, pe baza actelor de provenienţă,
unde este specificată apartenenţa seminţei la un soi / hibrid cunoscut şi înscris în Lista Oficială a
soiurilor şi hibrizilor pentru anul respectiv.
Determinarea autenticităţii seminţei urmăreşte două obiective sau acţiuni principale.
Primul obiectiv se referă la identificarea genului, speciei şi a soiului sau hibridului cultivat iar al
doilea obiectiv se referă la separarea seminţelor foarte asemănătoare între ele, dar care fac parte
din unităţi taxonomice diferite (acest ultim obiectiv se referă la aprecierea şi exprimarea purităţii
biologice).
c) Puritate biologică = este identică echilibrului genetic şi atestă faptul că, la producător,
cultura din care provine sămânţa este constituită din biotipurile soiului original omologat şi
zonat. Această însuşire se determină direct în câmp la multiplicator şi se exprimă prin procentul
de plante tipice soiului, raportat la totalul plantelor ce aparţin speciei respective.
Garantarea acestui indice se materializează prin eliberarea certificatului de puritate
biologică.
d) Starea fitosanitară = exprimă gradul de infecţie a seminţelor cu agenţi patogeni ce
pot favoriza apariţia unor boli la plantele de cultură.

6
 Starea fitosanitară se determină direct, în câmp sau în laborator, la plante şi la sămânţă.
e) Vigoarea seminţelor = reprezintă suma tuturor însuşirilor pozitive ale seminţei care
determină o energie de germinare mare şi o rezistenţă sporită faţă de condiţiile nefavorabile, pe
durata germinării şi răsăririi platelor (Isely – 1957). Aceste însuşiri pozitive sunt:
- procesele biologice pe durata germinaţiei (reacţiile enzimatice şi activitatea
respiratorie);
- ritmul şi uniformitatea germinaţiei şi creşterii germenilor în condiţii optime şi sub
optime;
- ritmul şi uniformitatea răsăririi germenilor şi creşterii lor în condiţiile
nefavorabile de câmp.
Factorii de care depinde nivelul vigorii seminţelor sunt (Perry – 1978):
- constituţia genetică;
- mediul şi nutriţia plantei mamă;
- stadiul de maturare la recoltare;
- mărimea seminţei (MMB şi MH);
- integritatea fizică;
- deteriorarea şi îmbătrânirea;
- agenţii patogeni;
- folosirea necorespunzătoare a compuşilor chimici pentru tratarea seminţelor.
f) Viabilitatea seminţelor = reprezintă capacitatea seminţelor de a forma germeni
capabili să dezvolte plante normale. Această însuşire, respectiv viabilitatea seminţei, se
determină folosind testul cu tetrazoliu.
Testul cu tetrazoliu prezintă avantaje şi dezavantaje. Ca avantaje menţionăm:
- obţinerea de informaţii rapide asupra calităţii seminţei pe timpul recoltării,
transportului, condiţionării, păstrării etc.;
- controlul corectitudinii unor analize de germinaţie, fără a fi nevoie de refacerea
acestor analize;
- diagnosticarea necesităţii aplicării unor tratamente cu fungicide a seminţelor;
- determinarea unor însuşiri de vigoare a seminţelor.
Printre dezavantaje se regăsesc următoarele elemenete:
- necesitatea unui personal cu pregătire specială ;
- valorile viabilităţii se corelează mai bine cu valorile germinaţiei la sămânţa tratată şi
mai puţin cu sămânţa netratată - situaţie care se întâlneşte în realitate.


Solu]ia de tetrazoliu este incolor\, p\trunde u[or `n ]esuturile semin]ei, unde este redus\ pân\ la formazan – o
substan]\ colorat\ `n ro[u, insolubil\, stabil\ [i nedifuzabil\. Drept consecin]\, la embrionul semin]ei vom distinge
p\r]i necolorate – p\r]i moarte, [i locuri colorate `n ro[u – p\r]i vii ale embrionului. Identific\m astfel embrioni
viabili sau neviabili `n func]ie de zonele colorate [i necolorate, dar niciodat\ dup\ intensitatea color\rii.
7
 II. CONCEPTE DE BAZĂ ÎN PRODUCEREA ŞI
MULTIPLICAREA SEMINŢELOR

2.1. Producerea şi multiplicare seminţelor

2.2. Reproducerea şi înmulţirea plantelor cultivate

2.3. Tipuri de polenizare

2.4. Mecanisme favorizante pentru polenizare autogamă sau alogamă

2.5. Componentele esenţiale ale activităţii de producere de sămânţă

2.1. Producerea şi multiplicare seminţelor

Reprezintă un complex de activităţi, derulat pe o perioadă de mai mulţi ani, după
metodologii specifice, în scopul obţinerii seminţelor/materialului de plantare necesar agenţilor
economici pentru înfiinţarea culturilor/plantaţiilor de producţie.

2.2. Reproducerea şi înmulţirea plantelor cultivate

Reproducerea presupune procesul de realizare a continuităţii (formării de noi indivizi)
unui individ sau populaţii de indivizi, prin intermediul organelor sexuale de reproducere,
indiferent de numărul descendenţilor rezultaţi (Mureşan T. şi colab., 1986, citat de Munteanu N.
şi colab., 2008).
Înmulţirea presupune însă realizarea unor descendenţe cu un număr mai mare de indivizi
faţă de generaţia anterioară, fapt ce se poate suprapune peste procesul de reproducere.
Sistemul de înmulţire al plantelor influenţează în cea mai mare măsură modul de obţinere
şi conservare a noilor genotipuri, precum şi modul de obţinere a seminţei comerciale pentru
acestea (Păcurar I., 2007).
La plantele cultivate se pot întâlni două mari tipuri de înmulţire (Munteanu N, 2000):
A. Înmulţirea sexuată (amfimixia): presupune cuplarea a două celule sexuale
specializate numite gameţi masculi (spermatii) şi femeli (oosfere), urmată de formarea unui nou
individ. În procesul de producere de sămânţă, este foarte important să se cunoască toate aspectele
legate de formarea florilor, realizarea polenizării şi fecundării, precum şi legarea
fructelor/seminţelor.
B. Înmulţirea asexuată (apomixia): se poate realiza în trei modalităţi:
B1. Agamospermia, ce presupune formarea seminţelor fără a avea loc procesul de
fecundare; se pot distinge mai multe tipuri, ca:
- partenogeneza: seminţele rezultă din oosfere nefecundare;
- apogamia: seminţele rezultă din alte celule ale sacului embrionar (antipode
sau sinergide nefecundate);
- embrionia adventivă sau poliembrionia: se formează mai mulţi embrioni adventivi
din celule nefecundate (antipode, sinergide) ale sacului embrionar.

8
 B2. Înmulţirea vegetativă: constă în formarea de descendenţe normal dezvoltate din
diferite tipuri de organe vegetative (tuberculi, bulbi, bulbili, drajoni, lăstari) prin plantare clasică
sau din culturi “in vitro” de celule, ţesuturi sau organe (cunoscută şi sud denumirile de
micropropagare sau microclonare “in vitro”.
B3. Transplantarea (altoirea): presupune concreşterea organelor sau ţesuturilor provenite
de la doi parteneri, respectiv portaltoiul şi altoiul.

2.3. Tipuri de polenizare

În funcţie de felul în care polenul ajunge în mod natural pe stigmatele florilor la plantelor
cu înmulţire sexuată (amfimictică), se disting următoarele tipuri de polenizare:
A1. Plantele autogame, care, în condiţii normale de dezvoltare, se polenizează cu polen
propriu, fie din aceeaşi floare, fie dintr-o altă floare aparţinând aceleiaşi plante
(geintonomgamia);
A2. Plantele alogame, în condiţii normale de dezvoltare, se polenizează cu polen străin,
transportat de la florile altor plante de către factorii polenizatori (vânt, insecte etc.). Speciile
alogame care se polenizează anemofil (ex. porumb, sfeclă) necesită distanţe mai mari de izolare
faţă de alte loturi cultivate cu aceeaşi specie, mai ales dacă lipsesc barierele naturale. În cazul
speciilor cu polenizare entomofilă, trebuie cunoscute speciile de insecte polenizatoare preferate
de către plante (muşte, albine, bondari etc.), iar distanţele de izolare faţă de alte culturi identice
sunt mai mici faţă de cazul polenizării anemofile.
A3. Plantele intermediare, la care se întâlneşte un grad ridicat de autogamie care poate
interfera cu un procent destul de mare de alogamie (până la 50%) , ca la bumbac sau ricin.

2.4. Mecanisme favorizante pentru polenizare autogamă sau alogamă

A. Morfologia florală
a1. Hermafroditismul. Plantele cu flori hermafrodite (bisexuate), la care se găsesc în
aceeaşi floare şi androceul şi gineceul, sunt predispuse către autogamie.
Dimpotrivă, plantele unisexuat monoice (cu flori femele şi flori mascule pe aceeaşi
plantă), dar mai ales cele dioice (plante cu flori femele şi plante cu flori mascule), sunt “forţate”
să se polenizeze cu polen străin.
a2. Homostilia. Staminele şi pistilul au aceeaşi lungime, fapt ce favorizează şi asigură
autogamia.
a3. Heterostilia. În acest caz, anterele şi stigmatul pot avea două sau mai multe variante
de dispunere a lor în floare, ce pot conduce către autogamie sau alogamie. Astfel, la salată,
anterele formează o coloană în jurul stilului şi stigmatului, care sunt mai scurte. În momentul
maturării, polenul cade direct pe stigmat, ceea ce determină polenizarea autogamă. La
majoritatea speciilor genului Primula, se pot întâlni două moduri diferite de manifestare a
heterostiliei: fie filamentele anterelor sunt mai scurte şi stigmatul este expus deasupra nivelului
superior al anterelor (alogamie) fie staminele sunt mai lungi, dispuse la suprafaţa tubului corolei,
pe când stilul este scurt, ajungând abia la jumătate din lungimea tubului corolei (autogamie).
B. Biologia înfloritului (momentul maturării componentelor sexuale şi al deschiderii
florilor)

9
 b1. Cleistogamia: florile nu se deschid, polenul se maturează şi se scutură în florile încă
închise; polenizarea are loc cu polenul propriei flori, încă din faza de boboc floral (mazăre,
fasole, arahide), astfel încât autogamia este totală.
b2. Homogamia: maturarea gameţilor femeli şi masculi din aceeaşi floare are loc
simultan, favorizând autogamia.
b3. Chasmogamia: florile se deschid, polenul poate fi transportat de vânt sau insecte, dar
polenizarea, în condiţii climaterice normale, are loc înainte sau chiar în momentul deschiderii
florilor (majoritatea speciilor considerate autogame: grâu, oz, fasole, mazăre, soia, linte, cartof,
tomate). Pentru aceste specii, sunt necesare distanţe mici de izolare şi este suficientă o mărime
minimă a populaţiei pentru asigurarea variabilităţii genetice.
b4. Dichogamia: se manifestă ca urmare a maturării în perioade diferite a polenului şi
stigmatului şi poate fi de două tipuri:
o protandrie, care se referă la cazul în care polenul este apt de fecundare înainte ca
stigmatul să devină receptiv pentru polen;
o protoginie, când stigmatele sunt apte de polenizare înainte ca polenul să se
maturizeze.
În ambele cazuri, dichogamia poate fi parţială sau totală (absolută). În primul caz,
perioada de maturare a polenului se suprapune pentru un timp destul de scurt cu perioada de
receptivitate a stigmatului, făcând posibilă autopolenizarea. În cazul unei dichogamii totale,
aceste perioade nu se suprapun niciodată şi polenizarea nu poate fi decât alogamă.
C. Fenomenul de „depresiune de consangvinizare”
Dacă la plantele autogame, acest fenomen nu se manifestă, la autopolenizarea forţată a
speciilor considerate alogame, acesta apare cu intensităţi diferite în funcţie de specie şi de
numărul de cicluri de dezvoltare supuse autopolenizării.
D. Modificarea condiţiilor normale de dezvoltare a plantelor, îndeosebi în perioada
înfloritului (temperatura aerului, umiditatea atmosferică, lumina).
La plantele caracterizate ca autogame pot apărea şi diferite procente de alogamie, datorită
modificării anumitor condiţii de mediu.
De exemplu, creşterea temperaturii aerului peste cea normală, în timpul nopţii, poate duce
la inactivarea temporară a anterelor, pe când scăderea temperaturilor sub 0oC poate duce la
sterilizarea polenului.
E. Autoincompatibilitatea, care constă în incapacitatea plantelor cu gameţi femeli şi
masculi funcţionali, de a se autopoleniza sau de a se încrucişa cu plante identice din punct de
vedere genetic (Contreras D., 2011), fapt ce determină clar avizarea acestora la alogamie (caz
întâlnit foarte frecvent la cartof, tomate, sfeclă, varză, ridiche, specii pomicole.
F. Sterilitatea se concretizeză prin formarea de gameţi sau organe sexuale
nefuncţionale. (ex. androsterilitatea).

10