UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI BRAȘOV

Specializarea: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMĂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

EVALUARE PE PARCURS 1

DISCIPLINA

ISTORIA IDEILOR EDUCAȚIONALE

CONCEPȚIA CU PRIVIRE LA EDUCAȚIE LA ARISTOTEL

TITULAR DISCIPLINA :

Lect.univ.dr. ELENA HURJUI

STUDENT:

NEZIRU ANNABELLA
 Concepția cu privire la educație la Aristotel

Problema educației și a instruirii este o problema veche, dar tot timpul nouă.
Educația și instruirea au apărut odata cu apariția omului, familiei, societații,
statului.De la o treaptă de dezvoltare a socitații la alta, procesul educațional și instructiv se
perfecționează, se aduc în conformitate cu etapele respective de dezvoltare a societății și
necesitățile ei. În general procesul educațional și instructiv a parcurs o cale lungă, dificilă și
glorioasă. Fiecare civilizație, fiecare țară, popor are particularitățile sale, specificul său de
educație și instruire. Un rol important în dezvoltarea proceului instructiv și educațional a
aparținut instituțiilor invătămantului si cercetătorilor filosofice grecești antice.

1. Repere biografice

Aristotel s-a născut la Stagira (de la denumirea acestei localităţi el este numit uneori
Stagiritul), în nordul Greciei continentale, în peninsula Chalcidică, în vecinătatea graniţei cu
Macedonia, ca fiu al lui Nicomach, medic al curţii macedonene, şi al soţiei sale Phaistis.

Deşi a rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi, fiind crescut de un unchi, profesia
tatălui său şi-a pus amprenta asupra formaţiei sale spirituale, trezindu-i interesul pentru
studiul fenomenelor naturii, în special al celor biologice.

După copilăria, petrecută, probabil, la Pella, capitala regatului macedonean, la vârsta de

17 ani Aristotel vine la Atena şi se înscrie în Academia platoniciană, unde rămâne circa 18-20
de ani, mai întâi ca discipol şi apoi ca profesor. În această perioadă personalitatea
proeminentă a lui Platon şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra universului său spiritual,
Aristotel devenind în scurt timp cel mai strălucit discipol al lui Platon.

Cu toate acestea între ei au apărut de timpuriu o serie de dezacorduri, care se vor

accentua cu timpul. Ele se referă, în special, la dezinteresul manifestat de Platon pentru
studiul fenomenelor naturii în favoarea filosofiei şi matematicii. Aceasta este probabil şi
explicaţia faptului că bătrânul Platon, când a trebuit să numească un succesor la conducerea
Academiei nu la numit pe Aristotel, aşa cum era firesc, ci pe propriul său nepot, Speusip, care
era un filosof destul de obscur. Platon s-a temut, probabil, că dacă i-ar fi încredinţat
conducerea Academiei lui Aristotel, acesta şi-ar fi impus după moartea sa în programul de
învăţământ al Academiei propria sa concepţie filosofică, eliminând-o pe cea platoniciană.
Platon voia să asigure astfel perpetuarea filosofiei sale în posteritate.
 Afectat de această decizie, Aristotel a părăsit nu numai Academia, ci şi Atena, imediat
după moartea lui Platon, dacă nu chiar înainte. În următorii ani el va întreprinde o serie de
călătorii în diferite cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. Se va stabili pentru
câţiva ani în Assos, unde va deschide o filială a Academiei, ceea ce însemnă că nu era încă
decis să se rupă de spiritul filosofiei platoniciene. Tot în această perioadă, Aristotel a făcut o
serie de cercetări de biologie marină la Mytilene, în insula Lesbos, ale căror rezultate le va
valorifica în lucrările sale ştiinţifice ulterioare.

Deşi filiala Academiei deschisă la Assos a devenit repede celebră, Aristotel n-a avut
prea mult timp să se ocupe de organizarea şi de conducerea sa întrucât a fost solicitat de
regele Filip al II-lea al Macedoniei să se ocupe de educaţia fiului său Alexandru, viitorul
rege Alexandru Macedon. Vreme de câţiva ani, Aristotel i-a format tânărului Alexandru o
solidă educaţie grecească, astfel încât se poate aprecia că cel puţin o parte a geniului politic şi
militar a lui Alexandru Macedon i se datorează dascălului său. Datorită morţii subite a tatălui
său, Alexandru a trebuit să-i urmeze la tron la numai 20 de ani, abandonându-şi studiile.

Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care şi-l luase faţă de Filip al II-lea
privind educaţia lui Alexandru şi revine la Atena. Aici decide să-şi înfiinţeze propria şcoală
filosofică, în afara cetăţii, nu departe de Academia platoniciană. Şcoala a fost organizată într-
o grădină în care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykeios. În cinstea zeului, Aristotel
îşi va numi şcoala filosofică Liceul. Şcoala va mai fi numită şi peripatetică, iar discipolii săi
peripatetici (gr. peripatein – a se plimba), datorită faptului că lecţiile se desfăşurau în timpul
plimbărilor unui dascăl însoţit de un grup de discipoli pe aleile grădinii în care funcţiona
şcoala.

Datorită faimei şi competenţei lui Aristotel, Liceul devine repede celebru, întrucât
Academia intrase după moartea lui Platon într-un declin evident. Liceul atrăgea tineri dornici
de instrucţie din întreaga lume grecească.

Devenit rege, Alexandru a continuat campania începută de tatăl său de cucerire a

cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în regatul macedonean, devenit în scurt timp imperiu
prin cucerirea unor întinse zone din Europa, Asia şi Africa (anexând o mare parte din Tracia,
întreaga Grecie continentală, insulară şi microasiatică, desfiinţând, practic, imperiul persan,
care constituise o permanentă ameninţare pentru greci, cucerind India şi proclamându-se
faraon al Egiptului!). Deşi mulţi greci îl admirau, Alexandru avea şi numeroşi duşmani, în
special la Atena, care nu suportau ca cetatea lor să fie înglobată într-un imperiu „barbar” şi
militau pentru recâştigarea independenţei. Aristotel a fost, cel puţin până la un punct, un
partizan al politicii de expansiune a lui Alexandru, întrucât era conştient de faptul că în noul
context geopolitic polisurile greceşti nu aveau nici o şansă de supravieţuire, iar grecii nu erau
dispuşi să renunţe la fărâmiţarea lor politică tradiţională.
În următorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea şi conducerea Liceului şi şi-a
elaborat o mare parte a operei, începută încă din perioada în care se afla la Academie. El a
continuat să întreţină relaţii strânse cu Alexandru şi după ce acesta a devenit rege şi apoi s-a
proclamat împărat, iar Alexandru chiar l-a sprijinit în realizarea unor cercetări. Datorită
acestor relaţii, Aristotel şi-a făcut numeroşi duşmani la Atena, care-l considerau trădător, cu
atât mai mult cu cât el nu era cetăţean atenian. Atâta vreme cât a trăit Alexandru, nimeni n-a
avut însă curajul să-i facă ceva lui Aristotel. Datorită morţii premature a lui Alexandru
Macedon, la numai 33 de ani, în 323 î.Hr., Aristotel a rămas fără protecţie. Imediat după
moartea lui Alexandru, naţionaliştii atenieni, în frunte cu oratorul Demostene, i-au intentat
lui Aristotel un proces de impietate.

Aristotel n-a avut însă tăria morală a lui Socrate să-şi înfrunte destinul nedrept şi a fugit
din Atena înaintea începerii procesului, motivându-şi fapta, nu tocmai onorabilă, prin
afirmaţia că n-a vrut să dea atenienilor ocazia să mai păcătuiască, încă o dată, împotriva
filosofiei.

Peste numai un an la vârsta de 62 de ani, în 322 î.Hr. în plină putere creatoare, Aristotel
a murit însă în împrejurări misterioase, la Chalcis, în insula Eubeea. L-a ajuns răzbunarea
Atenei, s-a îmbolnăvit, a avut un accident? – sunt întrebări care istoricii şi filosofii n-au reuşit
să răspundă încă satisfăcător.

2. Opera aristotelică

Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici filosofi ai antichităţii, fiindu-i atribuite circa
145 de lucrări în cele mai diferite domenii. Cea mai mare parte a acestor lucrări sunt cursuri
predate de el la Liceu.

Aristotel a predat la Liceu două categorii de cursuri: cursuri exoterice, care se adresau
celor neiniţiaţi şi erau destinate publicării, şi cursuri ezoterice, care se adresau iniţiaţilor, fiind
elaborate într-o formă teoretică riguroasă şi presupunând stăpânirea temeinică a cunoştinţelor
elementare despre domeniile respective. Cea mai mare parte a cursurilor exoterice –
adevărate tratate – s-a pierdut, dar cele ezoterice, adevărate tratate, s-au păstrat şi ne-au
parvenit aproape în întregime.

Aristotel şi-a început opera încă de când se afla la Academie, adoptând nu numai o serie de
teme şi motive platoniciene, pe care le va repudia ulterior (teoria Ideilor, concepţia
platoniciană asupra sufletului etc.), ci şi maniera dialogală platoniciană de concepere a
discursului filosofic. Astfel, în această perioadă el a scris lucrări de retorică (Gryllos sau
Despre retorică), filosofie (Eudem, Despre filosofie), etică (Despre iubire, Despre bogăţie,
Despre nobleţe etc.), teorie politică (Despre regalitate) etc. Cea mai mare parte a acestor
lucrări s-a pierdut.

Cele mai importante lucrări ezoterice ale lui Aristotel care ne-au parvenit sunt:

• Metafizica – este lucrarea în care Aristotel şi-a expus în mod sistematic concepţia
filosofică. Această denumire a lucrării nu i-a fost dată de Aristotel, ci de către editorul operei
sale, Andronicos din Rodhos, care a trăit în sec. I î.Hr. şi a fost ultimul conducător al
Liceului. Ordonând după criteriul cronologic opera aristotelică, el a constatat că lucrarea de
filosofie a lui Aristotel, al cărei titlu se pierduse, a fost scrisă după lucrarea Fizica, numind-o
„Cea care este după fizica” (Metafizica). Această denumire, mai degrabă accidentală, s-a
dovedit inspirată, întrucât ea sugerează că filosofia studiază problemele care se află după sau,
mai corect, dincolo de lucrurile fizice. Din acest motiv termenul metafizică a ajuns să devină
sinonim cu termenul filosofie (filosofia, în special teoria principiilor generale ale existentei şi
ale cunoaşterii, se mai numeşte şi metafizică).

• Organon (gr. – instrument) – este lucrarea monumentală în care Aristotel şi-a expus
teoria logică, datorită căreia el este considerat fondatorul logicii clasice. Ea este alcătuită din
6 cărţi: Despre interpretare, Analiticile prime, Analiticile secunde, Categoriile, Topica şi
Respingerile sofistice. În Organon Aristotel a expus principiile şi legităţile fundamentale ale
logicii clasice. Această lucrare a stârnit admiraţia lui Kant (care era foarte rezervat în
aprecierea meritelor filosofilor), care scria în prefaţa la ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure că
ceea ce este impresionant la logica aristotelică este faptul că de când a fost elaborată n-a
trebuit să facă nici un pas înapoi. Şi mai impresionant, adaugă Kant, este însă faptul că de
când a fost creată, această logică n-a putut să mai facă nici un pas înainte. Kant sugerează că
am avea de-a face cu singurul caz din istoria culturii în care o întreagă disciplină a fost
fundamentată şi elaborată de un singur individ.
• Fizica – este lucrarea în care Aristotel a elaborat cea dintâi teorie mecanică asupra
universului. El a fost preocupat în special de problematica mişcării corpurilor fizice, pe care o
explicat-o prin impulsuri mecanice din aproape în aproape. Principiile acestei teorii fizice vor
fi preluate şi dezvoltate în epoca modernă de Newton şi Galilei pentru fundamentarea
mecanicii clasice.

• Despre cer – lucrare în care Aristotel a sistematizat cunoştinţele de astronomie ale

grecilor şi a elaborat un model al universului care-l va inspira în secolul al II-lea d.Hr. pe
Claudius Ptolemeu la crearea modelului geocentric asupra universului.

• Politica – lucrare care inaugurează studiul ştiinţific al regimurilor politice

• Poetica – lucrare prin care Aristotel a fundamentat estetica

• Retorica – lucrare asupra artei elaborării şi susţinerii discursurilor

3.Premise ale găndirii pedagogice

Pentru Aristotel, materia reprezintă obiectul pasiv si indeterminat al formelor, iar forma
indică principiul activ, determinat, care face ca materia să treacă de la potență la act.

Materia nu existг în afara formei, după cum forma nu este decît formă a ceva, a unui anumit
conținut. Dialectica materie ca formă, va avea rezonanțe ideatice și în plan pedagogic. Există,
după Aristotel, o formг pură, originară, o rațiune "ce se gîndește pe sine", identificată în
divinitate, de unde emerge mișcarea, devenirea ("primul motor").

El stabileєte patru cauze ale devenirii: materială, formală, eficientă și finală. Crede că
generalul poate fi regăsit în lucrurile individuale. Cunoașterea de ordin științific pornește de
la percepția senzorială, dar se ridică la o treaptă superioarг, cea a generalului și universalului.
Experiența imediată este necesară, dar nu și suficientă. Facultatea rațională, care
investighează adevărul ca adevăr, parcurge trei stadii de cunoaștere: cunoașterea științifică,
rațiunea intuitivă și înțelepciunea filosofică. Facultatea care caută adevărul practic presupune
două stadii ale sufletului: arta și înțelepciunea practică.

Aceste cinci tipuri de activitate constituie virtuțile intelectuale. Cunoașterea de nivel înalt se
supune unei axiomatici, unui set de principii ce trebuie să fie respectate de fiecare știință în
parte. A întemeiat logica văzută ca știință a demonstrației, ca organon, explicînd teoria
silogismului și avansînd principiile logice. Definește omul ca zoon politikon, ca ființă socială,
ca entitate angajată social. În plan estetic inaugurează teoria artei ca mimesis, punînd accentul
pe funcția purificatoare a artei (catharsis). În plan etic, Stagiritul crede că scopul vieții este
fericirea (eudaimonia). Suprema fericire se obține în urma cugetării, a contemplării
adevărului. Pentru a fi virtuos, nu este de ajuns să cunoști binele (ca la Platon), ci să-l și
practici. Moralitatea rezidă în evitarea extremelor, prin căutarea căii de mijloc.

Examinînd problema veșnică a raportului determinantelor sociale și biologice în educație,

Aristotel a ocupat o poziție flexibilă. Pe de o parte, "de la părinți buni pot proveni numai
urmași buni", iar pe de altă parte, "natura adesea tinde spre aceasta, dar să obținг aceasta nu
poate".

Aristotel a acordat atenție primordială educației sociale, statale. El era de părerea că fiecare
formă de organizare statală are nevoie de o educație corespunzătoare. Gînditorul admitea
educația în familie în formele ei tradiționale pоnă la vîrsta de șapte ani sub supravegherea
funcționarilor de stat. Aristotel propunea, ca în familie, de la vîrsta de cinci pînг la șapte ani
să se efectueze instruirea și educația preventivă, prealabilă. Băieții de la șapte ani trebuia să
fie instruiți și educați de către stat.

Drept obiecte necesare și obligatorii, în cadrul învățămîntului primar, trebuia să fie gramatica,
gimnastica, muzica și desenul. Inceputul instruirii și educației elevului se propunea de la
"grija față de corp" și mai apoi "grija față de suflet, minte", "minte sănătoasă în corp sănătos".
Educația fizică, trebuia să contribuie educației spirituale. Gimnastica, trebuia să aducă
organismul copilului în starea de pregгtire pentru procesul însușirii cunoștințelor. Acordînd
gimnasticii o importanță deosebită, Aristotel, în acelaєi timp, condamna tradiția spartană a
aplicării exercițiilor fizice grele în rezultatul cărora copiii se transformă în "animale
sălbatice". Gimnastica este predestinată pentru formarea frumosului. Un rol deosebit în
formarea unui început foarte fiumos trebuia să-l aibă muzica.

Aristotel a acordat o atenție deosebită problemei omului, statului, societății. EI studiază omul
în manifestările și relațiile lui sociale, pornind de la teza sa potrivit căreia "omul este un
animal politic". Dacă omul este o ființă natural-socială, există o strînsă legătură între morală
și politică. Omul tinde spre relații sociale, comune. Aristotel a depus eforturi colosale în
studierea și acumularea experienței sociale în domeniul conducerii statului. Aristotel a creat
istoria a 158 de state grecești.
Cel mai sistematic sunt expuse concepțiile lui despre educație și instruire în tractatul
"Politica".

În lucrarea sa "Politica" menționa că "animalul politic" se deosebește de celelalte animale

prin faptul că el tinde spre bine, spre viața conștientă, intelectuală. Aristotel pleda în favoarea
statului sclavagist. Statul este natural (social) pentru că, în fond, individul însuși, sau mai bine
zis, omul, este ființă socială, politică. Aceasta este una dintre cele mai faimoase definiții, care
s-au dat cîndva omului. Aristotel definește omul în raport cu mediul vieții lui: educație,
guvernare, grupuri sociale, istorie, culturг, etc.

Lucrarea lui Aristotel "Politica" este în întregime o desfгșurare și argumentare a definiției de

mai sus, оn special, aplicare asupra cercetгrii bazelor statului și a sistemelor de guvernare. Cît
despre formele statului, Aristotel considera, că monarhia aristocratică și democrația sunt
esențiale. Acestea au și stări excesive care le alterează esența și menirea. Așa, de exemplu,
monarhia poate duce la tiranie; aristocrația la oligarhie, iar democrația la demagogie.

Pentru el, forma perfectă a statului este cel democratic. Libertatea și egalitatea sunt "bazele
fundamentale ale democrației". Aristotel avea în vedere egalitatea politică, și considera,
totodată, esențial pentru ca democrația să nu degenereze în demagogie este respectul legii.
"Demagogii", nota el, de parcă ar fi scris pentru vremurile noastre, se ivesc numai acolo unde
legea a pierdut suveranitatea. Nu este democrație acolo unde statul care își zice democratic
procedează cu decrete populare, iar aceasta pentru că decretele nu au generalitatea legii. În
orice stat, cetățeanul trebuie să se supună constituției, căci răul cel mai rău pentru viața
statului, indiferent de forma acestuia, este încălcarea dreptului politic altfel decît îl recunoaște
constituția. După părerea lui Aristotel, cetățeanul este liber cînd se supune autorității legii.

4. Concepția pedagogică

Aristotel și-a petrecut viața mai mult cu învățămîntul decît cu cercetarea. În concepția lui
Hummel, el este prototipul profesorului. Opera transmisă peste veacuri este o operă scrisă și
predată. Maniera didactică poate fi detectată în toate lucrările.

În ideile sale pedagogice, Aristotel se prezintă ca fiind exponentul punctului de vedere

atenian asupra vieții, facînd apologia echilibrului dintre rațiune și suflet.

Din nefericire, tratatul său despre educație (Peri Paideias) s-a pierdut. Reflecțiile sale despre
educație au fost preluate în importante opere, dar cu alte obiective decît cele strict educative.
Si în plan pedagogic, filosoful din Stagira se va deosebi de punctele de vedere ale lui Platon.
De pildă, cu toate că este de acord cu educația publică, el nu va accepta ideea abandonării
copiilor de către familie unor instituții ale statului. Copiii vor fi integrați în școlile publice
începănd cu vîrsta de șapte ani. Aristotel sugerează ideea că ceea ce nu poate face legea va
face familia și ceea ce nu îndeplinește statul va prelua ca sarcină familia, întrucît aceasta
poate veghea și stгpîni mai îndeaproape pornirile particulare ale copiilor.

Este adeptul dezvoltării progresive a naturii umane. Celor trei trepte ale dezvoltării "
sufletului " (corporalitate, sensibilitate și inteligibilitate) le sunt necesare tratamente diferite,
realizate progresiv prin exerciții și studii compatibile cu puterea particular de absorbție.

În Liceul pe care îl înființează, pe un loc central se află studierea științelor naturii.

Pentru aceasta, el a înființat o grădină zoologică, o bibliotecă bine dotată și un "muzeu" de
științe naturale, pentru care Alexandru Macedon, fostul său elev, îi trimitea mostre de plante
și de animale, de negăsit în Grecia. Modalitatea de a realiza educația derivă din concepția sa
cu privire la sorgintea (origine) și căile cunoașterii. Se știe că, pentru Aristotel, universalul se
află în lucruri, adevărul se poate deduce în urma experienței directe cu obiectele. Drept
urmare, și educația trebuie să se conformeze acestui principiu. În timp ce în Akademia lui
Platon se studiau cu predilecție filosofia și matematicile, în noua instituție creată de Aristotel
filosofia era completată cu teme de biologie sau cu cunoștințe ce țin de alte științe ale naturii.
Alături de studierea științelor naturii, Aristotel recomandă studiul gramaticii, gimnastica și
muzica. Cititul, scrisul și gramatica sunt necesare în îndeletnicirile de zi cu zi (comerț,
dobîndirea de alte cunoștințe). Gimnastica stimulează dezvoltarea fizică și o atitudine plină
de curaj. Muzica asigură petrecerea plăcută a timpului liber, dar în același timp purifică
sufletul de pasiuni și cultivă capacitatea de valorizare a lucrurilor frumoase. Nu este neglijată
formarea morală, după cum lasă să se întrevadă unele idei din Etica nicomahică. În lucrarea
Despre suflet, Aristotel ne propune o teorie psihologică ce explică unele dintre preceptele sale
pedagogice. Sufletul, în opinia lui, se definește prin simțire, gîndire și mișcare. Voința și
stгăile apetente sunt puse și ele în discuție, întrucît "unde există simțire există și durere, ca și
plăcere, iar unde sunt acestea e necesar să existe și dorința" (ibidem). Fiecare existență este
rodul interferenței dintre materie și formă, aceasta din urmă avînd un rol activ. "După cum
mîna este unealta uneltelor, tot așa și intelectul este forma formelor, pe cînd senzația este
forma lucrurilor percepute". Această «formă» modelează «materia» și creează omul. Există
deci «forma» fiecгrui om și sarcina educației constă în faptul că ea trebuie să acționeze
asupra tuturor în același fel. Nu pornind de la «materie» se cuvine să se tindă către «forma»
omului, ci dimpotrivă, trebuie modelată materia cu forța acelei semnificații cuprinse în
noțiunea de «formă» umană" (Suchodolschi, p. 13) . La Aristotel primează acțiunea, respectiv
capacitatea subiectului de a fi format prin propriile acte sau prin cele care vin din partea
altora.
"Despre cel ce învață pornind de la potență și care dobîndește știința de la cel ce se
află în plin act și îi predă, trebuie să afirmăm ori că nu suferгă nici o afecțiune, cum am spus,
ori că sunt feluri de schimbări: trecerea către stările de privație și (dimpotrivă) trecerea spre
dobîndirea unui caracter și spre menirea firească. Cea dintîi schimbare a ființei cu senzație
provine de la procreator. De îndată ce se va naște, ființa născută va avea oarecum percepere și
cunoaștere. Cît despre perceperea ca act, ea corespunde cu contemplarea activă" (Aristotel,
1969, p. 97).1
Gînditorul grec distinge trei ipostaze ale sufletului uman: un suflet vegetativ, unul
animal și altul rațional. Sufletului vegetativ îi sunt caracteristice hrănirea și procrearea ;
la sufletul animal se adaugă capacitatea de a avea senzații și dorințe, imaginație și
memorie; în cazul sufletului rațional apare gîndirea care îl îndreaptă pe om spre adevăr și care
îl face nemuritor. Aceste trei calitгți ale sufletului se manifestă diferențiat - la nivelul
indivizilor luați izolați sau chiar vizați ca grupuri (de pildă, la sclavi predomină sufletul
vegetativ, pe cînd la stгpînii lor se manifestă cu precгdere sufletul rațional).
Virtutea - scopul fundamental al devenirii omului prin educație - se obține treptat, prin
subordonarea și dominarea sufletului vegetativ și animal de către sufletul rațional. La virtute
se ajunge prin evitarea extremelor, prin păstrarea căii de mijloc și prin permanenta
supraveghere a simțurilor de către partea rațională a sufletului. Să recunoaștem că această
perspectivă, în esența ei, își păstrează actualitatea, atrăgîndu-ne atenția, dincolo de limbajul
deficitar din punctul de vedere al psihologiei moderne, asupra responsabilizării omului, prin
rațiune, pentru gîndurile și faptele săvîrșite.
Numai în momentele de răgaz omul poate contempla realități suprasensibile și se dedă
speculației, meditînd asupra sensurilor profunde ale existenței și devenind conștient de
potențele sale cele mai înalte. Loisir-ul este semnul libertății care înalță spiritul.
În viziunea lui Aristotel, finalitatea educației este totuna cu finalitatea pe care o are
omul. Educația este necesară pentru că numai ea actualizează omul fericit, adică acel om care
a ajuns, prin educație, de la starea de sălbăticie la cea de om desăvîrșit. Omul fericit este un
om al binelui și al virtuții, ajuns în acest stadiu datorită educației. .

1
5.Texte reprezentative ce menționează concepția educațională
Aristotel, 1988, Etica nicomahică, Editura Știintifică și Enciclopedică, București,
traducere de Stella Petricel.
Cartea a X-a
"La toate acestea trebuie să adăugăm că un sistem de educație individual este superior
unui sistem de educație universal. Trebuie să admitem deci că este în măsură să distingă mai
exact particularitățile proprii fiecăruia, fiecare gasimd în ea ceea ce l i se adapteazг mai bine.
Dar atît medicul, cît și profesorul de gimnastică sau orice alt profesionist se vor ocupa cel mai
bine de cazurile particulare dacă posedă cunoaєterea universului, știind ce se potrivește
tuturor sau unei anumite categorii. Fără îndoială însă, nimic nu împedica pe cineva, chiar și
neinițiat în știință, să se ocupe corect de un caz individual, dacă datorita experienței observă
cu atenție fenomenele survenite într-un anumit caz; astfel, unii oameni trec drep medici
pentru ei însași în timp ce ar fi incapabili să aducă un remediu altcuiva. Nu e mai putin
adevărat însă că cel ce dorește să devină un specialist sau un teoretician trebue sa se ridice
pîna la universal, a cărui cunoaștere trebuie s-o dobîndească cît mai mult posibi spus,
universalul este obiectul știintelor" (p. 263).

Aristotel, 1996, Politica, Editura Antet, Bucureєti.

"Nu s-ar putea deci tăgădui că educația copiilor trebuie să fie unul din obiectele de
capatenie ale grijii legiuitorului. Pretutindeni unde educația s-a nesocotit, statul a primit o
lovitură funestг" (p. 157)
"Toate științele și toate artele pretind, pentru a reuși în ele, noțiuni prealabile,
deprinderi anterioare. Tot așa este, evident, și cu deprinderea virtuții. Întrucît statul întreg are
unul și același scop, educația trebuie în mod necesar să fie una și aceiași pentru toți membrii
săi; de unde urmează că ea trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare,
deși sistemul cel din urmă este mai răspîndit și deși astăzi oricine învață pe copiii săi acasă
obiectele și potrivit metodelor care оi plac. Cu toate acestea, ceea ce este comun trebuie să se
învețe în comun; și este o eroare gravă să se creadă că fiecare cetățean este stăpîn pe sine; ei
aparțin tot statului, pentru că toți sunt elementele lui și pentru că оngrijirile date părților
trebuie să concorde cu îngrijirile date totului" (p. 158).

"Un punct evident este că educația, printre lucrurile folositoare, trebuie să le cuprindă
pe acelea absolut necesare, însă ea nu trebuie să le cuprindă pe toate fără excepție. Toate
îndeletnicirile putînd a se deosebi în liberale și servile, tinerimea va învăța, printre lucrurile
utile, pe acelea ce nu vor tinde să facă meșteșugari din aceia care le practică. Se numesc
îndeletniciri de meseriași toate îndeletnicirile, artă ori știință, care sunt cu totul inutile pentru
a deprinde corpul, sufletul sau mintea unui om liber cu faptele virtuții" (p. 158).

..Dacг munca și repausul sunt amîndouă necesare, cel din urmă este netăgăduit de
preferat; dar trebuie a cгuța cu mare grijă să-I umplem cum se cuvine. Negreșit, nu prin
jocuri; căci ar оnsemna să facem din joc scopul însuși al vieții, lucru imposibil. Jocul este mai
ales util în mijlocul lucrărilor. Omul care muncește are nevoie de relaxare, iar jocul are numai
scopul să relaxeze. Munca aduce totdeauna osteneală și încordare. Trebuie deci să putem
chema la timp întrebuințarea jocurilor ca un leac mănuitor. Mișcarea pe care ne-o dă jocul
destinde spiritul și-l odihnește prin plăcerea pe care o dă" (p. 160).
"Se va recunoaște fără greutate că nu trebuie să se facă un joc din instruirea ce se dă
copiilor. Cineva nu se instruiește jucîndu-se, iar studiul este întotdeauna anevoios. Adăugăm
că timpul liber nu se cuvine nici copilăriei, nici vărstei care urmează după ea: lipsa de
ocupație este capătul unei cariere, iar o ființă incompletă nu trebuie să se oprească cîtuși de
puțin" (p. 164).
Aristotel este adeptul unei educații pe etape și diferențiate în funcție de dimensiunile
și caracteristicile "sufletului" persoanei educate. Scopul educației constă în atingerea virtuții,
prin dominarea pasiunilor de către rațiune și prin practicarea valorilor înalte. Gînditorul pune
accentul asupra rolului activității și al acțiunii personale a copilului în cunoașterea realității.
Alături de conținuturi specula ti ve, face loc disciplinelor realiste, introducînd numeroase
elemente de științe ale naturii. Aristotel este de părere că educaюia publică trebuie să se
bazeze și să se îmbine cu educația realizată în familie.

Concluzie
In concepția lui Aristotel educația ar fi o acțiune de daltuire a ființei umane, tot așa
cum sculptorul cioplește un bloc de piatra pentru ia da formă, si ca organizarea educației
trebue sa fie facută de catre stat.
Posteritatea aristotelică se constituie într-un capitol de sine stătător al istoriei
filosofiei. Aristotel va fi pentru evul mediu, așa cum am spus Filosoful, iar pentru modemi un
sistem de referință sine qua non, fie că a fost sau nu acceptat, fie că doctrina i-a fost exaltată.
Aristotel a fost și rămîne o stea fixă a istoriei gîndirii filosofice de la care s-au împărtășit
atîtea alte mari stele ale aceluiași domeniu încît, în neclintirea ei, steaua s-a răspоndit în alte
etemități. Aristotel a fost și este un Prim motor, dar al filosofiei. Concepțiile folosofice ale lui
Aristotel au constituit apogeul, punctul culminant al filosofiei Greciei antice. Și la etapa
actualг concepțiile filosofice și pedagogice ale lui Pytagoras, Heraclit, Democrit, Platon,
Aristotel etc. se studiază în instituțiile de invățămînt, se află în centrul atenției oamenilor de
știință, cadrelor didactice, oamenilor de cultură.
Pentru a crea o imagine a celor spuse anterior despre conceptia educationala a lui
Aristotel, reeșind din ideia ca conceptele educaționale ale marilor savanti de la extremele
timpuriloril, antichitate –contemporanietate, il voi cita pe savantul roman C. Narly, care scria
”că educația este un fapt social și unul individual în acelas timp. Este ceva ce se intămpla în
jurul nostru și in acelaș timp se întimplă și cu noi. De la naștere si pîna la moarte fiecare din
noi este spectatorul si actorul acestui fapt.”

Referințe bibliografice

1. Aristotel. Politica, Bucureєti. 1989, carte VI, 4,2.

2. Cazan, Gh. Al. Introducere în filosofie. De la antici la Kant.București, 1999
3. Căldare, D., Chiticari,M. Gîndirea filosofică în lumea antică, Chișinău, 1994
4. Cucoș. C. Istoria pedagogiei. Polirom Iași 1996
5. Cuznițov L., Banuh N. Filosofia educației Chișinau 2004
6. Hegel, G. W.F. Istoria filosofiei, vol.l, București, 1969
7. Narly C. Pedagogie generala EDP București 1996
8. Problema educației în filosofie Rosca S. red. Chișinau 2003
9. Roșca, S. Din istoria gîndirii filosofice. Chișinău, 1998
10. Windelband, W. Istoria filosofiei grecești. Ed., Moldova, Iași, 1995.