PREDICĂ LA A DOUA ZI DE PAȘTI

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin

Hristos a Înviat!
Iubiţi credincioşi în Sfânta Evanghelie de la Ioan, care s-a citit astăzi la Sfânta
și Dumnezeiasca Liturghie, am putut auzi acest cuvânt: „Pe Dumnezeu nimeni nu
L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-
a făcut cunoscut”(Ioan1,18). După căderea în păcat, a lui Adam, ne învață Sfântul
Nicolae Cabasila că între om și Dumnezeu au crescut trei mari ziduri despărțitoare:
firea, păcatul și moartea.
Firea, pentru că Dumnezeu este veșnic. Dumnezeu este necreat, fără de
început și fără de sfârșit. Mereu Același. Dar omul a fost făcut din nimic.
Dumnezeu a luat țărână din pământ, și l-a modelat pe om și i-a suflat în nări suflare
de viață, și-n felul acesta s-a făcut omul ființă vie. Păcatul, pentru că păcatul a
însemnat de fapt înstrăinarea omului de Dumnezeu. Faptul că omul și-a luat viața
pe cont propriu, și nu s-a mai încrezut în Dumnezeu. S-a încrezut în sine, și mai
degrabă în cel rău. Vedem că Adam, întâi de toate se încrede în sugestia diavolului,
pe care i-o face, cum că fructul pomului cunoștinței binelui și răului ar fi dătător de
cunoaștere. Dar se încrede și în logica sa. Și el a gândit că s-ar putea să i se
întâmple ceva bun. Nu s-a încrezut în sfatul lui Dumnezeu, Care i-a spus, Nu
mânca, pentru că dacă vei mânca vei muri. Și, faptul că a mâncat, a produs în el o
mare stricăciune, o mare tulburare. Și aici este începutul păcatului. Deci faptul că
omul nu-și pune încrederea în Dumnezeu, nu are încredere în cuvântul lui
Dumnezeu. Și apoi, moartea, este urmarea păcatului, este sfârșitul păcatului. Adică
moartea întâi de toate este spirituală, este despărțirea sufletului de Dumnezeu, iar în
cele din urmă moartea este și trupească, este despărțirea sufletului de trup.
Dar pe toate acestea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a luat asupra Lui. Și
le-a vindecat. A dărâmat, altfel spus, aceste mari ziduri care au crescut între noi și
Dumnezeu. A luat firea omenească asupra Lui, adică a luat-o în Persoana Sa și a
unit-o cu firea Sa dumnezeiască, și-n felul acesta a îndumnezeit-o, și a făcut din ea
izvor de sfințenie, pentru că vedeți, noi împărtășindu-ne mereu cu Trupul și
Sângele lui Hristos, cu firea Lui omenească îndumnezeită, și noi la rândul nostru ne
sfințim, și ne îndumnezeim.
A luat asupra Lui păcatele noastre. Și a urcat cu ele pe Golgota. Și acolo le-a
răstignit. Și de aceea nimănui nu mai trebuie să-i fie frică de păcat. Nici un păcat nu
este de neiertat. Doar păcatul pe care nu-l recunoaștem, și pe care nu-l mărturisim,

1
și pentru care nu ne căim. Doar Acela rămâne un păcat neiertat, și va rămâne
despărțitură între noi și Dumnezeu. Dar păcatul asumat, păcatul căit, așa cum am
spus în Sâmbăta Mare, va deveni un mijloc de apropiere de Dumnezeu.
Și-apoi, Mântuitorul Iisus Hristos a luat și moartea noastră, pentru că și El a
trecut prin moarte. A simțit oarecum și moartea duhovnicească a omului atunci
când a strigat pe Cruce: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?
Dar a trecut și prin moartea trupească, atunci când sufletul S-a despărțit de Trup, și
El S-a dus în mormânt cu Trupul, la iad cu Sufletul, dar și în rai cu tâlharul, și pe
scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul a fost, pe toate umplându-le ca un Dumnezeu.
Așadar în Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu a venit în maximă apropiere
față de om. Dumnezeu S-a făcut Emanuel, adică Dumnezeu cu noi. Omul nu se mai
poate plânge de absența lui Dumnezeu. În Mântuitorul Iisus Hristos Îl poate vedea
pe Dumnezeu, Îl poate cunoaște pe Dumnezeu. În Mântuitorul Iisus Hristos putem
spune că avem o dublă revelație: Îl putem vedea pe adevăratul Dumnezeu, dar Îl
putem vedea și pe adevăratul om. Așa cum ni L-a arătat El pe Dumnezeu, adică
Părinte Bun și Milostiv și iubitor de oameni, este Dumenzeul cel adevărat, și Lui I
Se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea. Dar așa cum a trăit El ca om pe
pământ și cum este El acum de-a dreapta Tatălui, așa este omul cel adevărat. Și,
Lui trebuie să-I urmăm. Adică chipul Lui trebuie să-L întipărim și în viața noastră.
Așadar, noi Îl putem cunoaște acum pe Dumnezeu, Îl putem vedea în Mântuitorul
Iisus Hristos, dar, acest lucru este posibil doar prin experiență. Nu așa prin simplă
filosofare.
A-L cunoaște pe Dumnezeu este posibil prin păzirea Poruncilor Lui. Zice
Mântuitorul Iisus Hristos, Dacă Mă iubește cineva, Acela păzește poruncile Mele.
Și-n altă parte zice: De va păzi cineva poruncile Mele, Acela va înțelege dacă ceea
ce spun Eu este de la Dumnezeu sau nu.
Dacă Mântuitorul Iisus Hristos ne dă porunca iubirii, și noi încercăm să păzim
porunca iubirii, să-L iubim pe Dumnezeu, să-l iubim pe aproapele, ne dorim lucrul
acesta; avem în noi această sete de a iubi, tânjim toți după dragoste. Dar încercând
să împlinim în viața noastră dragostea, constatăm că nu suntem în stare. Și-atunci
ne dăm seama că pentru omul căzut dragostea imposibilă. De aceea Mântuitorul ne-
o dă ca și poruncă. Zice Poruncă nouă vă dau vouă, ca să vă iubiți unii pe alții.
Pentru că noi nu suntem în stare să iubim. Deci pentru noi dragostea de acum sună
ca un imperativ. Iar noi trebuie să ne silim, noi trebuie să ne străduim, și din
experiență constatăm cât suntem de neputincioși, și de aici începe lupta noastră în
rugăciune. De aici începe rugăciunea: Doamne, Tu mi-ai poruncit, eu îmi doresc,
dar nu sunt în stare. Ajută-mă. Miluiește-mă. Tu Însuți vino și fă întru mine voia Ta

2
cea sfântă. Și așa, omul smerindu-se și rugându-se cu zdrobire de inimă, atrage
harul lui Dumnezeu, care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le
plinește. Și unii, foarte sporiți, se pot bucura chiar de vederea lui Dumnezeu ca
lumină, ca lumina neapropiată așa cum au văzut-o Sfinții Apostoli pe Tabor, și așa
cum mulți alți părinți îmbunătățiți s-au învrednicit de această Sfântă Lumină.
Așadar, a-L cunoaște pe Dumnezeu, și a-L iubi, este imposibil fără păzirea
Poruncilor Lui. Pentru mulți oameni, păzirea poruncilor, sau când aud cuvântul
Poruncă se simt foarte rău. Pentru că porunca are un conținut juridic, un sens
juridic. Vine ca o constrângere, ca o impunere din partea cuiva. Și-atunci, și nouă
ni se pare că Dumnezeu ne impune anumite lucruri. Dar, Poruncile lui Dumnezeu
nu sunt o constrângere, ci ele sunt o revelație. În Porunci, Dumnezeu Se descoperă
pe Sine, Își despcoeră adevăratul Său Chip, dar, ne descoperă și adevăratul nostru
chip de vreme ce noi am fost zidiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă
Dumnezeu spune să nu minți, înseamnă că Dumnezeu nu este mincinos. Dumnezeu
este adevăr, și Dumnezeu întotdeauna mărturisește adevărul. Deci tot ceea ce ne
cere Dumenzeu în Porunci este de fapt adevăratul Său chip. Și ceea ce ar trebui să
devină și adevăratul nostru chip. Dumnezeu nu ne cere ceva ce El nu este și ceva ce
El mai întâi nu face. Mântuitorul a zis undeva că dacă ne-am certat cu cineva, dacă
suntem învrăjbiți, să nu apună soarele peste mânia noastră. Să ne împăcăm cât mai
repede. Și lucrul acesta Dumnezeu îl face mai întâi, să ne amintim cum, atunci când
Adam a păcătuit, în răcoarea serii Dumnezeu îl căuta pe Adam. Înainte să apună
soarele, iată Dumnezeu face El Primul, pasul, pentru a Se împăca cu Adam. Deci
vedeți cum Dumnezeu nu ne cere, nu ne propune ceva ce nu face El. Și atunci, și
noi trebuie să ne străduim cât mai mult, trebuie să ne silim, pentru că altfel nu vom
atinge, nu vom dobândi adevăratul nostru chip și adevărata noastră stare.
În Evanghelia care s-a citit astăzi iară, la Sfânta Liturghie, l-am auzit pe
Sfântul Ioan Botezătorul, am văzut mărturia lui. Am văzut ce înseamnă un om care
păzește cuvântul lui Dumnezeu, care păzește poruncile lui Dumnezeu. Chiar dacă
este prigonit, a fost prigonit de Irod, și până la urmă i s-a tăiat capul, dar el a rămas
în dragostea lui Dumnezeu până la capăt. Și în felul acesta el a ajuns acum să fie
de-a stânga Tronului lui Dumnezeu, împreună cu Maica Domnului, care este de-a
dreapta. Iar în Apostolul care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie, am auzit vorbindu-
se despre Iuda. Un om, care a fost chemat de Mântuitorul Hristos la apostolat, un
om care cu siguranță avea ceva bun în el, un om care a auzit învățăturile
Mântuitorului, și a văzut viața Lui, felul Lui de a fi, dar n-a reușit să le
împlinească. Și-n ce s-a întâmplat cu el am auzit, el s-a dus și s-a spânzurat.

3
 Deci iată, finalitatea omului care păzește cuvântul lui Dumnezeu, ajunge
să-L cunoască pe Dumnezeu, să se asemene cu El, și în cele din urmă să șadă de-a
dreapta Tatălui în Împărăția cerului, iar omul care nu păzește cuvântul lui
Dumnezeu, care nu ia în serios învățătura Mântuitorului, poate ajunge, la fel ca și
Iuda, să se demonizeze. Și-n cele din urmă, să ajungă în întunericul cel mai
dinafară. O osândă de care Bunul Dumnezeu să ne ferească pe noi pe toți. Nouă să
ne dea Dumnezeu putere și înțelepciune, ca să putem împlini mereu cuvântul Lui,
și în cele din urmă să fim primiți și noi în slava Împărăției Sale celei fără de sfârșit,
Amin. Hristos a Înviat!