TEMA XII:

LIDERII POLITICI ÎN SISTEMUL

COMUNICĂRII
(Suport de curs)

Selecţie de texte: 1. Dumitru Iacob, Diana-Maria Cismaru, Organizaţia

inteligentă, Bucureşti, 2002, p. 81-84
2.Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura
Albatros, Bucureşti, 1997, p. 211-214
3. Dick Morris Noul principe, Macchiavelli în secolul al
XXI- lea, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 269-273
4. Jacques Gertsle, Comunicarea politică, Institutul
European, Iaşi, 2002, p. 91-109

Tematica:

1. Noţiunile de conducător, manager şi lider;

2. Liderul politic – principalul agent al comunicării;
3. Charisma conducătorilor;
4. Instituţiile fundamentale ale puterii politice şi comunicarea.

1
 TEMA XII:
LIDERII POLITICI ÎN SISTEMUL COMUNICĂRII
(Suport de curs)

Tematica:
1. Noţiunile de conducător, manager şi lider;
2. Liderul politic – principalul agent al comunicării;
3. Charisma conducătorilor;
4. Instituţiile fundamentale ale puterii politice şi comunicarea.

1. Noţiunile de conducător, manager şi lider

Majoritatea grupurilor au un conducător, o persoană care datorită trăsăturilor de

personalitate, realizărilor sau poziţiei sociale joacă un rol important. Ca urmare a recunoaşterii
poziţiei sale în rândurile membrilor grupului, aceştia acceptă acţiunile de influenţă şi de
motivare pentru promovarea scopurilor individuale şi de grup.
Adeseori, în exprimările cotidiene şi chiar în publicaţii, noţiunile de conducător,
manager sau lider sunt utilizate prin substituire sau suprapunere. Prin urmare, se impune să
încercăm delimitarea conţinutului fiecărei noţiuni. Astfel, se consideră că liderii sunt prezenţi
la baza organizaţiei, rolul lor fiind cel de influenţare umană directă în cadrul grupurilor.
Liderul este strâns asociat cu activitatea grupului. Managerii sunt cei care sunt prezenţi la
nivelurile intermediare ale organizaţiei, ei gestionează structuri ale organizaţiei şi, implicit,
activităţi şi grupuri asociate acestora. În exercitarea funcţiilor, managerii combină activităţile
de execuţie cu cele de conducere. Conducătorul este cel care stabileşte şi urmăreşte
realizarea obiectivelor organizaţiei, veghează asupra normalităţii relaţiilor dintre organizaţie şi
mediul extern. În viaţa de zi cu zi, conducător este directorul general sau preşedintele unei
organizaţii.
Noţiunile de conducător, lider şi manager au un numitor comun, determinat de
specificitatea conducerii organizaţiei (conducere umană directă – pentru lider; conducerea, în
sens de gestionare a structurilor – pentru manager; conducerea de ansamblu a organizaţiei –
pentru conducătorul propriu-zis). Odată cu dezvoltarea domeniului resurselor umane, noţiunea
de conducere a constituit obiect de studiu permanent pentru cercetătorii din ştiinţele sociale.
Una dintre direcţiile abordate a fost dată de corelarea dintre trăsăturile de personalitate,
comportamentul de conducere şi stilul de conducere. Cercetările au încercat să identifice ce
trăsături fizice sau personale se corelează cu poziţia de lider (manager sau conducător).
În privinţa trăsăturilor fizice a existat tendinţa de a se asocia conducerea cu înălţimea
fizică, practica demonstrând că aceasta nu este o condiţie preliminară pentru conducere.
Vârsta, în schimb, este considerată o condiţie relevantă pentru acest aspect. Unul dintre
aceste motive este acela că, în mod tradiţional, vârsta este asociată cu experienţa şi
înţelepciunea.
În ceea ce priveşte genul, cercetările au demonstrat că numărul bărbaţilor lideri este
mai mare decât cel al femeilor lider. În funcţie de sarcina de lucru, bărbaţii şi femeile se
comportă diferit; s-a constatat că bărbaţii tind să devină lideri, când sarcinile grupului implică
abilităţi, asociate cu stilul tradiţional masculin, iar femeile tind să preia această poziţie
ierarhică atunci când sarcinile grupului presupun abilităţi asociate cu genul feminin.

2
 Un alt aspect studiat a fost acela al corelaţiei dintre capacitatea intelectuală şi calitatea
de lider. Se consideră că, în general, liderii au un coeficient de inteligenţă mai ridicat decât
media membrilor grupului pe care îl conduc. O diferenţă prea mare faţă de membrii grupului
poate să creeze probleme de comunicare şi inadvertenţe atitudinale şi valorice.
Analiza trăsăturilor de personalitate a dus la formularea unor concluzii privind
existenţa unor diferenţe între lider şi membrii grupului, primul manifestând trăsături ca:
adaptabilitatea, ascendenţa, asumarea responsabilităţii, sociabilitatea şi încrederea în sine.
Liderul manifestă abilitatea de a observa nevoile şi obiectivele unui grup şi de a ajusta propria
perspectivă în funcţie de direcţiile de acţiune ale grupului. O altă caracteristică a liderului
este abilitatea de a îndeplini sarcinile, concretizată în deţinerea abilităţilor tehnice şi de lucru.
Cercetările arată că indivizii care deţin asemenea abilităţi sunt mai des recunoscuţi ca lideri.
Rata de participare la discuţiile grupului este o altă variabilă legată de conducere.
Experimental s-a constatat că persoana care vorbeşte cel mai mult în grup are cele mai mari
şanse de a deveni lider.
Noţiunile de lider, manager, conducător sunt asociate cu puterea şi influenţa în cadrul
grupurilor sau organizaţiilor. Deşi puterea a fost corelată, în principal, cu sfera politică,
cercetările actuale au evidenţiat faptul că strategiile pentru dobândirea puterii sunt, de fapt, o
prezenţă constantă în viaţa socială. Puterea îşi are originea în capacitatea actorilor de a
identifica şi exploata sursele de incertitudine existente. Michel Crozier şi Erhard Friedberg au
identificat patru surse de putere:
1. competenţa ori specializarea;
2. controlul relaţiilor cu mediul;
3. controlul circulaţiei informaţiilor pe plan intern;
4. folosirea regulilor organizaţiei.

Sursa: Dumitru Iacob, Diana-Maria Cismaru, Organizaţia inteligentă, Bucureşti, 2002,

p. 81-84

2. Liderul politic – principalul agent al comunicării

[...] Personalitatea este rezultanta intersectării diferitelor componente individuale:

trăsături de temperament şi de caracter, reflexe, nevoi, interese, aptitudini, experienţe
anterioare. Toate se conjugă pentru a oferi individului motivaţiile în funcţie de care acesta
acţionează.
„Orientarea spre politică a unei persoane este determinată de factori ce ţin de individ
(condiţionări psihice, culturale, educaţionale, familiale, profesionale şi de personalitate), dar şi
de factori externi (situaţia politică în care evoluează, sistemul şi regimul politic), Grawitz
remarcând în acest sens că „nu devii om politic în orice ţară şi în orice moment, ci în funcţie
de situaţia şi instituţiile cu care intri în relaţii” 1. Omul politic îşi va ajusta acţiunea şi, implicit,
ambiţiile sale în funcţie de posibilităţile existente. Motivaţiile omului politic pot fi diferite, de
la credinţa în dreptate socială sau sentimentul naţional, la setea de putere şi reuşită, dar în
general ele se combină în proporţii diferite şi se suprapun în diferite grade de convergenţă.
În viziunea teoretică elitistă, un număr mare de indivizi înzestraţi cu calităţi naturale
luptă pentru câştigarea unui statut şi unui rol de excepţie în viaţa politică. Viziunea liberală
susţine că în lupta politică se angajează şi triumfă cei mai inteligenţi, mai curajoşi, mai
puternici, mai îndrăzneţi, mai apţi pentru muncă.

1
Madeleine Grawitz, Jean Leca (eds.), Traite de science politique, vol. III, L`actionpolitique, PUF, Paris, 1985,
p. 35

3
 Lasswell2, promotorul viziunii psihologice şi psihanaliste, susţine că omul se
angajează în politică datorită nevoii de a scăpa de conflictele infantile nerezolvate,
transformate în frustraţii (sentimentul de neimportanţă, de inutilitate), succesul şi notorietatea
în plan politic oferindu-i compensaţiile necesare. Fără a absolutiza nici una din aceste viziuni,
un lucru este cert: liderul politic este o persoană caracterizată prin capacităţi şi realizări
deosebite şi care, prin prezenţa sau activitatea sa influenţează, conduce, reprezintă, exprimă
interesele unui grup, formulează scopurile şi elaborează strategiile şi tacticile acţiunii politice
ale acesteia. Liderul politic este şeful instituţional al unui grup sau e considerat ca atare de
membrii grupului; el exercită cea mai mare influenţă în stabilirea şi realizarea scopurilor şi, de
obicei, deţine puterea executivă în cadrul conducerii grupului. Liderul trebuie să posede
înclinaţii şi resurse specifice pentru rolul de conducător, precum şi calităţi deosebite. El alege
acel model acţional care să corespundă atât aşteptărilor membrilor grupului, cât şi
necesităţilor momentului. „Studiul biografiei oamenilor de stat permite să afirmăm că aceştia
sunt dotaţi cu calităţi excepţionale, cu nevoi personale foarte puternice şi cu personalităţi
complexe, în general însă personalităţi de tip solitar”3.
Într-adevăr, omul politic trebuie să întrunească anumite calităţi: darul cuvântului, cu
ajutorul căruia să poată convinge, instinctul puterii, temperament de luptător, bun simţ,
încredere în sine, spirit hotărât, imaginaţie, constanţă în a-şi asuma un anume rol, intuiţie în
raport aşteptările celor pe care îi reprezintă, forţă de convingere prin activitatea şi imaginea pe
care şi-o creează. Aceste calităţi, în cadrul activităţii specializate în care este angajat,
respectiv lupta pentru putere, se transformă în competenţe politice, care îi asigură vocaţia
politică.
Credibilitatea şi prestigiul politic se câştigă prin acţiunea politică, liderul trebuie să-şi
demonstreze constant calităţile, să satisfacă aşteptările şi să urmărească scopurile propuse.
Menţionăm că în vocabularul politic, termenul de politician a căpătat deseori conotaţii
peiorative, el desemnând persoana angajată în lupta pentru putere, deci pentru ocuparea unei
poziţii importante în administraţia de stat sau în aparatul de stat, dar care îşi foloseşte calităţile
politice în interes propriu, egoist şi de moment, urmărind să parvină.
Max Weber4 a introdus termenul de charismă în vocabularul sociologiei politice, prin
care a desemnat calitatea extraordinară a unei persoane, dotată cu forţe sau caracteristici
„supraumane” sau inaccesibile muritorului de rând şi considerată, datorită lor, drept
conducător.
Liderul charismatic simbolizează speranţele grupului, trezeşte entuziasmul, răspunde
aşteptărilor masei şi nevoilor ei psihologice, dar corespunde şi necesităţilor obiective ale
momentului. Căci liderii charismatici apar, în genere, în perioade de criză (economică,
religioasă, politică, morală) şi nu în perioade calme, de echilibru. Iată de ce putem spune că,
în realitate, calităţile obiective ale liderului (charismatic) nu contează atât de mult, cât ceea ce
simt cei care urmează, adeziunea masei şi încrederea ei în respectiva persoană, charisma
nefiind atât rodul unui talent personal, cât o calitate atribuită.
Menţionăm, în context, şi contribuţia lui Roger Gerard Schwartzenberg 5, care
analizează liderii politici în termeni de vedete politice. Pornind de la constatarea că orice lider
îşi proiectează o imagine pe care o cultivă, ulterior, în mod obligatoriu, pentru că
abandonarea ei bruscă riscă să-i afecteze credibilitatea, Schwartzenberg induce că orice lider
politic se specializează într-un rol prin repertoriul politic, respectiv subscrie unui model
(părintele, salvatorul, filosoful, criticul, modestul, nemulţumitul, liderul de şarm). În jurul
acestui rol se va dezvolta întreaga sa activitate şi din el decurge tipul de acţiune politică pe

2
Harold Lasswell, Psychopathology and Politics, University of Chicago Press, Chicago, 1977
3
Madeleine Grawitz, Jean Leca (eds.), op. cit., p. 41
4
Max Weber, On Charisma and Institution Building, University of Chicago Press, Chicago, 1968
5
Roger Gerard Schwartzenberg, L`Etat spectacle – Essai sur et contre „Star-System”, Flammarion, Paris, 1977

4
care o exersează (autoritară, conservatoare, reformistă, revoluţionară), cu tacticile şi
mijloacele ei specifice. Spre exemplu, liderul de şarm va urmări mai curând să seducă, cel
autoritar să impună, iar cel critic să convingă.
În plus, liderul politic, ca şi actorul, se vede nevoit să cultive misterul şi distanţa, căci
autoritatea sa depinde de prestigiu, iar prestigiul se întemeiază inclusiv pe distanţa întreţinută
între persoana lui şi grup. Interesant este faptul că femeile sunt rareori lideri politici. Atunci
când acest lucru se întâmplă „ele se străduiesc să-şi mascheze identitatea feminină şi se
aliniază sistemului de valori virile” 6, fapt ce constituie pentru Schwartzenberg un argument în
plus în sprijinul tezei că liderul politic este o realitate construită, fabricată din necesităţi
obiective, dar care denaturează individul.
Tot Schwartzenberg trage un semnal de alarmă cu privire la adevărata industrie a
persuasiunii care s-a dezvoltat, în ultimele trei decenii, în Occident. Tehnicile dure ale
propagandei, care pare mai curând legată de autoritarism sau totalitarism, adică de un sistem
politic necompetitiv, au cedat locul, în sistemele democratice pluraliste, tehnicilor mai
delicate ale persuasiunii, tehnici ce folosesc metodele şi serviciile publicaţiilor moderne.
„Candidatul nu mai este impus, ci vândut, iar alegătorul sedus”, folosindu-se metodele
moderne ale cercetării motivaţiei şi marketingul publicităţii. „Candidatul propus trebuie să
cucerească un electorat piaţă şi să declanşeze voturile – cumpărăturile, iar în campaniile
politice se organizează maniera raţională a campaniilor publicitare”7. În aceste condiţii,
comunicarea implicită devine mai importantă decât cea verbală, iar publicul acordă mai multă
atenţie gesturilor, zâmbetelor, aparenţei liderului, decât sensurilor şi conţinutului politic. De
altfel, este cunoscut faptul că în S.U.A. managerul campaniei electorale şi consilierul media
sunt profesionişti indispensabili în campaniile importante (spre exemplu pentru preşedinte) şi
au înlocuit definitiv prietenul politic care lucra benevol, din convingere sau sentiment pentru
candidat.

Sursa: Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, Bucureşti, 1997,
p. 211-214

3. Charisma conducătorilor

Nu există un singur tip de carismă. Această combinaţie vagă de atractivitate şi

capacitate de relaţionare este o calitate care se extinde şi se transformă pe măsură ce fiecare
nou lider popular îşi inventează propria-i formă de carismă.
Obsesia pe care au făcut-o alegătorii americani în legătură cu Kennedy a creat un tip
de carismă care părea să fie singura varietate acceptată – lider tânăr, chipeş, îngrijit şi elegant.
Dar nu este chiar aşa. Pe cât este de greu de definit puterea de seducţie a carismei, pe atât de
diverse sunt formele în care aceasta apare. Cerinţa fundamentală nu este să exerciţi o atracţie
de tip mistic, ci ca alegătorii să fie de acord cu tine şi să le placă ceea ce intenţionezi să faci.
După ce se stabileşte o empatie între ei şi scopul, direcţia şi politicile tale, alegătorii vor căuta
ce ciudăţenii şi excentricităţi ai şi le vor declara carismatice.
Harry Truman părea mic în toate privinţele ca succesor al lui F. D. Roosevelt. După
vocea caldă, blândă şi învăluitoare a lui Roosevelt, ascultată la gura sobei în întreaga
Americă, a urmat vocea nazală foarte stridentă a lui Truman. Mic de stat şi insignifiant din
punct de vedere politic, acest fost negustor de galanterie bărbătească părea exact opusul lui
F.D. Roosevelt. Dar, pe măsură ce câştiga popularitate, felul său de a fi certăreţ, agresiv,
vorba directă şi tendinţa de a le face altora “zile fripte ”  i-au atras simpatia alegătorilor. O
nouă formă de carismă era legată acum de personalitatea lui.
6
Ibidem, p. 88
7
Ibidem, p. 198-199

5
 Zâmbetul şi înfăţişarea de bonom a lui Eisenhower au devenit propriul său tip de
carismă. Opusă tinereţii şi impetuozităţii lui Kennedy, prietenia simpatică a lui Eisenhower
arătată în bine cunoscutul rânjet s-a oglindit în sloganul “I like Ike ” (Îmi place Ike).
Cine ar fi crezut că un preşedinte trecut bine de 70 de ani ar fi putut să fie perceput
drept carismatic? Din perspectiva carismei lui Kennedy, popularitatea de om obişnuit a lui
Ronald Reagan este inexplicabilă. Chiar atunci când glonţul asasinului i-a trecut pe lângă
inimă, vorbele de duh, siguranţa de sine şi speranţa că doctorii erau republicani au creat un
curent carismatic în jurul său. Dezinvoltura, jocurile ironice de cuvinte şi bunul simţ plin de
tâlc l-au făcut irezistibil pentru alegătorul de rând.
Până şi George Bush a devenit carismatic când s-a opus lui Saddam Hussein. Vocea sa
stridentă, neplăcută şi tânguitoare nu mai apărea ca un scrijelit cu unghia pe tablă. Le
reamintea americanilor un predicator yankeu care se ţinea tare împotriva păcatului. Educaţia
lui nu mai sugera, ca altădată, că se născuse “într-o zodie fără noroc”, cum afirmase Ann
Richards. Acum arăta o fermitate de aristocrat şi un calm bine temperat în situaţii de criză.
Barbara Bush “bunică-sa”, cum o numise lumea în 1988, devenise o femeie fermecătoare,
discretă reală şi o adevărată yankee.
Puţini l-au considerat carismatic pe Clinton înainte de realegerea din 1996. Alegătorii
erau de părere că era prea trupeş, prea îngăduitor faţă de sine, prolix, onctuos, cu prea multă
solicitudine şi dornic să fie linguşit. Dar carismatic? Nu . Însă prin 1996 îşi dezvoltase propria
carismă. Empatia, demnitatea în situaţii de criză şi statura înaltă de om de stat au înlocuit
imaginea de bărbat grăsuţ, în pantaloni scurţi de jogging, din conştiinţa colectivă. Discursurile
sale lipsite de concizie şi interminabile, comparabile ca lungime cu cele ale lui Fidel Castro,
nu mai erau aride sau plictisitoare. Alegătorii ajunseseră să le considere un model de
raţionalitate. Era prima dată când cineva îşi dădea osteneala să la explice, simplu şi pe
îndelete, economia mondială şi reacţia americană la aceasta.
Cât din incapacitatea lui Johnson, Nixon, Ford sau Carter de a dobândi carismă se
datorează personalităţii lor cât şi lipsei de popularitate?
Politicieni nepopulari care nu sunt în mod clar carismatici contată că această carismă a
lor acţionează în mod negativ, făcându-i să pară găunoşi, ca o sperietoare atractiv îmbrăcată,
dar care nu conţine nimic. Să ne amintim cum frumosul şi blondul Dan Quayle ajunsese să fie
luat în râs ca “o căprioară prinsă în lumina farurilor”. Numeroase candidate atrăgătoare au
fost atacate ca fiind “Betty Boop” sau “fără minte”. În 1969, când zăpada se aduna troiene şi
plugurile se stricau, alegătorii din cartierul Queens al New Yorkului ajunseseră să-l considere
pe John V. Lindsay, primarul lor zvelt şi atletic, un tânăr incompetent şi fără experienţă în
căpşorul lui drăguţ. Iată ce poate face zăpada dintr-un primar. După episodul Donna Rice,
probabil că Gary Hart a dorit să-şi ascundă imaginea chipeşă sub obroc. Ar fi supravieţuit mai
uşor dacă ar fi fost bătrân şi demodat.
Carisma este caracteristica politică cea mai inefabilă deoarece nu există în realitate, ci
doar în percepţia noastră, o dată ce candidatul şi-a creat-o prin muncă serioasă şi teme bine
alese.
Prin urmare, toţi candidaţii potenţiali ar face mai bine să nu mai exerseze în faţa
oglinzii şi să nu-i mai ceară frizerului să le creeze o tunsoare tip Kennedy sau instructorilor
într-ale discursurilor să-i înveţe mişcarea viguroasă a mâinii spre în jos. Candidaţii cu calviţie
să nu dispere. S-ar putea să existe carismă încă nedovedită şi în obezitate, în riduri şi în bărbie
dublă. Curaj.  

Sursa: Dick Morris Noul principe, Macchiavelli în secolul al XXI-lea, Editura Ziua, Bucureşti,
2003, p. 269-273
4. Instituţiile fundamentale ale puterii politice şi comunicarea

6
 Alegerile nu ar putea epuiza întreaga activitate de comunicare politică, în pofida
faptului că ele constituie momente foarte importante ale vieţii politice, ale căror efecte se
prelungesc dincolo de o secvenţă de campanie. Puterea câştigată trebuie exercitată, iar
tendinţa crescândă de a transforma viaţa politică în campanii permanente ne duce cu gândul la
o comunicare devenită un aspect important al acestui exerciţiu. Nu pretindem câtuşi de puţin
că întocmim o dare de seamă privind practicile tuturor instituţiilor, însă ne vom limita la trei
nivele de comunicare: preşedinţia republicii şi guvernul, ca centru politic, şi autorităţile
locale, ca periferie.

a. Comunicarea prezidenţială
În Franţa celei de-a V-a Republici, alegerea preşedintelui prin sufragiu universal a avut
ca rezultat “prezidenţializarea” vieţii politice, iar această evoluţie a fost, probabil, facilitată de
mediatizarea sa crescândă. În Statele Unite, unde regimul prezidenţial are de multă vreme un
rol aparte, instituţiile mediatice au dobândit deja o importanţă strategică în jocul puterii.
Separarea puterilor a făcut ca preşedintele să se sprijine pe opinia publică în depăşirea
dificultăţilor politice ridicate de Congres, iar, în acest efort, administrarea zilnică a
comunicării prezidenţiale a devenit o armă indispensabilă. Ca urmare, comunicarea nu mai
este doar afacerea unor secvenţe izolate, ca în cazul conjuncturilor electorale, ci devine o
condiţie permanentă a sprijinului popular. Preşedintele conduce o campanie fără oprire, în
care comunicarea se bazează pe popularitate. Vorbind despre derularea şedinţelor de lucru de
la Casa Albă, un consilier al lui R. Reagan, care a fost şi managerul campaniei lui G.Bush în
1988, declara: “Nu îmi amintesc să fi asistat măcar la o reuniune mai mare de o oră, fără ca
cineva să întrebe: «Cum va fi primit acest eveniment de canalele mediatice?…»” ( H.Smith,
Le jeu du pouvoir).
Instituţia prezidenţială oferă posibilităţi pentru controlul comunicării. Acest control
operează în mod direct asupra construcţiei mediatice a scenei politice. Politica de comunicare
se sprijină, mai întâi, pe organizarea şi/sau pe participarea la evenimentele mediatice, mai
mult sau mai puţin, spectaculoase, cum ar fi emisiunile politice de la radio şi de la televiziune.
Între 1958 şi 1968, generalul de Gaulle a recurs la 81 de intervenţii de acest fel, dacă adăugăm
aici şi cele 18 conferinţe de presă şi cele 5 interviuri acordate lui M. Droit.
Canalele de televiziune ori colaboratorii candidatului sau ai preşedintelui?” (H.
Smith). Care este miza acestui control sau a acestei competiţii pentru control? În general,
comunicarea este inspirată de administrarea popularităţii preşedintelui şi a deciziilor acestuia,
precum şi de menţinerea legitimităţii. Preşedintele poate folosi accesul direct, accesul indirect
şi interacţiunea dintre acestea două, în funcţie de circumstanţe şi e obiective. Mecanismul care
permite menţinerea legitimităţii de acţiune şi a popularităţii persoanei rezidă în a îmbina
prezentarea problemelor ce compun agenda politică, cu vizualizarea preşedintelui şi a
legăturii care se poate stabili între cele două aspecte. În concluzie, preşedintele fie poate
îndemna în mod justificat la dezbaterea mediatică a unor probleme particulare, pentru a-şi
orienta agenda în această direcţie, fie poate lua personal iniţiativa de a promova anumite mize.
În ambele cazuri, el poate conta pe o asociere între mize şi rezolvarea acestora cu ajutorul
funcţiei prezidenţiale. În administrarea crizei din Golf, de exemplu, preşedintele şi-a sporit
apariţiile în presă şi intervenţiile televizate, unsprezece în total, plasându-se, astfel, în centrul
informării naţionale.
Cu toate acestea, pentru marele public, logica funcţionării ţine de aspectul pe care
tocmai îl vom analiza, adică de participarea la un eveniment sau de organizarea unui pseudo-
eveniment care creează actualitatea prin declanşarea acoperirii mediatice. Într-o manieră mai
generală, strategia de comunicare prezidenţială nu se reduce la utilizarea câtorva tehnici. Ea se
prezintă ca un ansamblu de eforturi ale preşedinţiei, canalizate în direcţia unui control – prin
cuvânt, tăcere şi acţiune, al definirii situaţiei politice oferite de mijloacele media şi de alţi

7
actanţi politici, sprijinindu-se pe sursele oferite de poziţia instituţională. Obiectivul constă în a
orienta aceste eforturi spre o reprezentare a situaţiei conformă cu punctele de vedere
prezidenţiale.
Acest fapt este posibil prin administrarea în timp a luărilor de cuvânt, a intervalelor de
tăcere şi a politicii simbolice. Vorbind, preşedintele îi determină pe ceilalţi să vorbească
despre el atunci când povestesc, raportează, comentează, critică, susţin etc. Însă preşedintele –
instituţie centrală a vieţii politice naţionale - , tăcând, îi determină pe alţii să vorbească despre
el. De ce nu vorbeşte? De când? Despre ce? Ce a spus el altă dată despre această problemă?
Ce spun cei din anturajul său, adversarii lui, prietenii lui şi opinia publică? Un discurs de
substituire este întotdeauna la îndemână pentru a determina preşedinţia să vorbească, chiar şi
atunci când este mută. În sfârşit, munca prezidenţială capătă o dimensiune simbolică prin
transpunerea în practică a diverselor aspecte ale funcţiei prezidenţiale. Preşedintele vorbeşte,
tace, acţionează, actualizându-şi în întregime sau în parte repertoriul rolului său de şef militar,
şef al diplomaţiei în domeniul lui privilegiat, dar şi arbitru, responsabil, garant – în funcţie de
interpretarea pe care o dă instituţiei prezidenţiale. Rezultă de aici că în comunicarea politică
sunt angajate şi resurse de comunicare legate de o poziţie instituţională preeminentă precum
facilitarea accesului la mijloacele media sau evidenţierea imediată a acţiunii.

b. Comunicarea guvernamentală
În contrast cu precedenta, comunicarea guvernului este marcată de multitudinea
actanţilor antrenaţi în acest proces. Într-adevăr, ea vizează guvernul în ansamblu, dar şi
instituţiile specifice, precum ministerele sau oamenii care ocupă poziţii de putere, de exemplu,
miniştrii sau şeful lor. Cu alte cuvinte comunicarea este produsul forţelor centripete şi
centrifuge, care depind de organizarea instituţională în vigoare. Într-adevăr, pentru puterile
executive bicefale, comunicarea guvernamentală este, mai întâi, comunicarea primului-
ministru. Derularea comunicării guvernamentale pune şi probleme de legitimitate. În afară de
o posibilă deturnare a campaniilor spre un sens mai politic decât instituţional sau educativ şi
dincolo de riscul unei exploatări individuale de către beneficiarii avantajelor obţinute graţie
întrebuinţării resurselor colective, poate fi acceptată persuasiunea guvernamentală? Tot astfel,
ne putem întreba despre limitele impuse comunicării ce slujeşte politicile publice. Informarea
şi comunicarea sunt factori indispensabili la toate nivelele ciclului politicilor: emergenţa
problemelor, elaborarea şi luarea deciziilor, executarea şi controlul. S-a stabilit o tipologie a
modelelor teoretice de formare a agendei politice şi care pune în evidenţă într-un grad mai
mare rolul comunicării în acest domeniu8. Trebuie făcută o distincţie între modelul de
iniţiativă exterioară, modelul de iniţiativă interioară şi modelul de mobilizare. În ultimele
două situaţii, guvernul trebuie să determine o comunitate politică să accepte o decizie care nu
răspunde unei largi cerinţe sociale. Comunicarea guvernamentală persuasivă este cu atât mai
necesară, cu cât aplicarea deciziei necesită cooperarea populaţiei. Să ne gândim la o politică a
controlului natalităţii, care nu beneficiază de un acord prealabil, adică fără o muncă de
legitimare, la o decizie birocratică. Persuasiunea este deci un instrument de aplicare în
practică a politicilor publice, adesea indispensabilă, care poate fi întrebuinţată în mod exclusiv
sau cumulativ alături de alte mijloace de intervenţie ale forţei publice, precum reglementarea
şi mecanismele de regularizare economică.

c. Comunicarea locală

8
Cobb, C. Elder, Participation in American Politics : the dynamics of agenda building, Baltimore, J. Hopkins
Un. Press, sd., ed., 1983.

8
 Nu de mult, în Franţa, comunicarea s-a extins şi asupra nivelului local. Acest avânt a
fost asigurat de ouă mişcări: explozia tehnologiilor comunicării care nu ocoleşte nici un
teritoriu5 şi voinţa publică de descentralizare, concretizată în legile din 1982. Una din
consecinţele tehnologizării comunicării, adesea amintită, este de-teritorializarea relaţiilor
sociale, fiindcă permite interacţiunea la distanţă9. Însă în sistemul politic francez s-a remarcat
o resurgenţă a vieţii politice locale. Legile din 1982 privind descentralizarea au favorizat, într-
adevăr, recrudescenţa interesului pentru teritoriile politice infra-naţionale, precum
departamentul şi comuna, când în 1986 au avut loc primele alegeri de consilieri regionali, prin
sufragiu direct. Comunicarea este mai consubstanţială cu activitatea politică locală decât cu
cea naţională sau internaţională, însă schimbările instituţionale recente i-au modificat sensibil
rolul. Primarul şi-a văzut puterile sporite, consilierii generali şi regionali au primit acces la
puterea executivă . În consecinţă, ei trebuie să facă faţă problemelor ridicate de comunicare în
cadrul exercitării puterii.
Omul politic local a devenit un antreprenor şi, în această calitate, el îşi dezvoltă o
motivare managerială în care se integrează comunicarea. În ceea ce priveşte teritoriul local,
M. Abélés (Jours tranquilles en 1989) distinge spaţiul de administrare şi spaţiul de
reprezentare. Ambele sunt supuse unei politici de comunicare locală, fie că este vorba despre
modelarea imaginii personale a celui ales, de construirea sau consolidarea identităţii
teritoriului cu precădere departamental sau regional, despre stabilirea sau consolidarea
reţelelor de comunicare şi informare (Politix, L`espace du local). Suporturile comunicării
locale s-au modernizat încă din vremea crainicului care asigura concordanţa între cuvântul
statului şi cuvântul local10. De la buletinul municipal la ziarul electronic, de la afişaj la
telematică, de la video la radio şi la televiziunile locale, au fost întrebuinţate toate
instrumentele din trusa de mijloace ale comunicării. Actanţii comunicării locale-care sunt
serviciile publice, aleşii, grupările politice şi asociative, mijloacele mediatice şi cetăţenii-
întreţin relaţii într-o astfel de manieră, încât o concepţie armonistă doreşte totdeauna să le
aşeze sub egida parteneriatului, dar ale căror schimbări reale sunt mai apropiate de
interacţiunea strategică. Informaţia nu este o marfă neutră,însă deţinerea, reţinerea, circulaţia
sa, într-un cuvânt, strategiile aplicate de factorii de decizie şi de cei care aspiră la înlocuirea
lor, structurează puterea locală.

Sursa: Jacques Gertsle, Comunicarea politică, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 91-109

9
Quaderni, Territoires et communication, 13/14, printemps 1991, CREDAP Un. Paris-Dauphine.
10
P.Noël, Le tambour de ville ou comment l`administration écoute, renseigne, informe, La Documentation
française, 1983.