Animus – intenție manifestă a expansiunii patrimoniale sau sancționarea proprietarului nediligent?

Aurel BĂIEŞU,
doctor habilitat în drept, profesor universitar al Universități de Studii Europene din Moldova,
ex-judecător al Curții Constituționale a Republicii Moldova

Marian RUSSO
asistent universitar asociat al Universității ”Petre Andrei” din Iași
doctorand în drept civil al Universității de Studii Europene din Moldova
Legal adviser at „RUSSO, EDUARD IOANID & ASOCIAȚII”

Cercetarea evoluţiei elementului instictual de dobândire a proprietăţii asupra unui bun transcende interesului economic
poziționându-se la o pură natură biologică. De la nevoia de hrană, de unelte și până la edificarea locuințelor și
gospodăriilor, proprietatea se dovește a fi strâns legată de o serie de capacități individuale asimilate forței, impunerii
sociale, instictului și interesului propriu ori de grup.
Cunoașterea profundă a acestui construct component al posesiei – animus, comportă o importanță practică sporită, dat
fiind că analiza acestuia va genera o corectă percepție asupra elementelor ce guvernează posesia în peisajul complex al
noţiunii de
proprietate.
Animus, in concreto, trebuie privit și din perspectiva conduitei de bună ori rea credință, dar și a celei legate de subiectul
pasiv, atitudinea intelectuală a subiectului activ oscilând între percepție sinceră eronată și manifestare subiectivă a
expansiunii patrimoniale.
Articolul de față tinde să demonstreze metodic legătura dintre posesia naturală și insușirea dreptului de a consolida
caracterul achiziţiei, al păstrării pentru sine şi valorificării economice a posesiei.

Cuvinte-cheie: animus, proprietate, posesie, evoluţie, intenție de acaparare.

Introducere

Intenția de acaparare, printre primele şi cele mai primordiale dintre instinctele umane, împinge individul să-și
însușească bunurile de care depinde existența sa materială. Dincolo de orice indignare morală, uneori bunul furat este
apropriat și perceput public sub acest regim, dincolo de fapta reprobabilă a hoțului, stare ce dă semnificație profundă
concluziei populare potrivit căreia dreptatea nu este indentică cu adevărul.
Astfel primitivul dăinuie în structura umană și, vorbind de proprietate, își exprimă actualitatea prin perpetuarea
instictuală a dorinței umane de a-și apropria anumite lucruri fără a da ceva în schimb, realitate socială care generează
discuții asupra moralității instituției uzucapiunii în epoca contemporană.
Faza proprietății individuale este indisolubil legată de evoluția societății umane și de dezvoltarea economico-juridică a
acesteia, indiferent de popoare, dar dependentă de civilizație, care a redus semnificativ accesul neoneros la bunuri al
cetățenilor.
Istoric tratând, insă fără a intra în detalii, doctrina posesiei și a protecției sale se fundamentează pe principiile dreptului
roman și derivă din el.
Proprietatea privată este expresia omului liber și al progresului, argument absolutizat de la Aristotel, Jean Jacques
Rousseau1, John Stuard Mill2 și până la Dimitrie Alexandresco3 ori Antonie Iorgovan4.
Aristotel considera că „o societate lipsită de rele este dată de proprietate, deprinderea muncii, cumpătarea şi filozofie”5,
susținând astfel că proprietatea privată nu este nimic altceva decât un veritabil fundament al vieții umane și al
echilibrului social.
Din cele mai vechi timpuri dobândirea proprietății a fost posibilă și printr-un mijloc considerat de unii imoral, iar de
alții ca exprimând echitatea – uzucapiunea, instituție de drept civil regăsită în majoritatea covârșitoare a sistemelor de
drept, fundamentată pe faptul posesiei și privită ca o sancțiune civilă îndreptată împotriva proprietarului nediligent.
Însă raţiunea pe care se întemeiază uzucapiunea se impune a fi tratată prin prisma elementului component al posesiei –
animus, element care, teoretic și practic, influențează caracterele posesiei și generează efecte strâns legate de
dobândirea dreptului de proprietate privată asupra unui bun.

1 Rousseau, J.J. (1957). Contractul social. Ed. Științifică, pp. 24-26.

2 Iliescu, A.P., Socaciu, E.M.. (anul lipsă)Fundamentele gândirii politice moderne, Ed. Polirom, pp. 249-250.
3 Alexandresco, D. (1906). Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil. Vol. I partea II – drept civil român în
comparație cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine – tomul II, Tip. România Nouă.
4 Iorgovan, A., Muraru I. (2003). Revizuirea Constituției României. Explicații și comentarii. Ed. Rosetti, pp. 37 și
urm.
5 De indicat sursa
Fără întrunirea în persoana posesorului a elementului animus este limpede că nu am mai putea vorbi despre prescripţia
achizitivă, de unde reiese că factorul psihic în constructul posesiei este hotărâtor.
Factorul psihic influențează comportamentul individului, constituind în materia posesiei, alături de componenta
materială (elementul corpus) ce guvernează atât începutul cursului prescripţiei achizitive – momentul de început de la
care curge termenul acesteia, cât și eventuale ipostaze ori evenimente ulterioare și incidente intervalului temporal al
derulării termenului care îi pot atrage cauze de suspendare ori încetare, înainte de împlinirea termenului edictat de
legiuitor pentru constituirea în patrimoniul posesorului a dreptului real de proprietate.
Pe acest fundal, retroactivitatea efectelor uzucapiunii este monopolizată de momentul nașterii elementului animus și
corpus al posesiei, doar din această unică ipostază poate fi fixat intervalul cursului achizitiv și validate actele
întreprinse de posesor în tot acest răstimp6.

Animus – manifestare de voință a uzucapantului și trăsătură constitutivă a sancțiunii civile suportate de titularul
dreptului de proprietate

În esența umană există suigeneris dorința de a fi stăpân asupra unui lucru și de a-l folosi în interesul propriu, de grup ori
general, iar acest aspect ne permite să caracterizăm animus drept acel element intențional ce constă în starea unei
persoane de a poseda un bun și în raport de care prezintă un comportament specific adevăratului proprietar ori a
titularului unui alt drept real. Însă, dincolo de formalismul juridic, animus se prezintă ca fiind o atitudine psihologică
dinamizată a persoanei de satisfacere prin acaparare a unei necesități materiale ori pentru restabilirea echilibrului social
ori pshihic, o stare care vine ca răspuns la anumiți stimuli acționați extern de resimțirea unei anume lipse sau pentru
satisfacerea dorinței și a trebuinței subiective.
Pornind de la această observație putem încerca a afirma că legitimarea juridică a posesiei nu reprezintă decât
transformarea unei realități faptice într-o stare de drept, idee generală aflată în convergență cu profunda judecată de
valoarea a lui Jestaz ”Posesia este un fapt, dar unul dintre acele fapte în fața cărora dreptul se înclină cu multă
bunăvoință, și aceasta pe calea prescripției, care permite, rând pe rând, dobândirea și pierderea drepturilor.
Prescripția și posesia sunt în fond instrumente pentru măsurarea forței și a longevității drepturilor, îndeosebi a acelora
considerate perpetue.”7.
Modul în care teoria posesiei apără drepturile posesorului capată semnificații în planul trăsăturilor cerute pentru ca
exercitarea actelor materiale să poată fi numită posesie, iar pornind de la acest reper suntem ținuți a trata subiectul
voinței posesorului, implicațiile și aspectele privind geneza stării de fapt, dar și a caracterului care a generat
concomitent ori ulterior actul de stăpânire exercitat de acesta ori de altul pentru dânsul. Posesia desemnează simultan
faptul generator și dreptul generat de acesta, strâns legate între ele, dreptul luând ființă odată cu faptul, dar și stingându-
se odată cu el.8
Din acest punct suntem conduși către subtilitatea și natura gestului întrebându-ne retoric ”în ce măsură vorbim despre
dorința de sporire a patrimoniului ori de sancționare a adevăratului titular al dreptului?”.
Această întrebare trebuie tratată prin prisma existenței ori nu a bunei credințe.
În concepția lui Otto Klineberg printre comportamentele rezultate din diferite necesități individuale, se
regăsește cu origine nativă și dorința de acaparare (ce poate fi influențată și de interesul actualizării sinelui –
sentimentul împlinirii de sine prin îndestulare), de unde rezultă că intenția de a se comporta ca un adevărat proprietar
exprimată de posesor și transpusă ca dovadă a elementului psihologic animus, poate fi uneori vădit incompatibilă cu
buna credință, însă acest fapt nu exclude existența sa, evident influențată de o stare contextuală viciată.
Pornind de la aceste elemente rezultă că animus își are sorgintea în primul rând în dorința persoanei de a avea acel bun,
cu alte cuvinte în intenția sa interioară determinantă, fiind urmată de factorul acțional și dinamizant ce just este denumit
voință, o voință aptă să producă consecințe materiale, externe, publice și implicit juridice.
Astfel vorbim despre o voință juridică a posesorului atâta timp cât acesta, liber, în cunoștință de cauză, întreprinde
anumite acte ori fapte care generează efecte externe, acesta practic în transpunerea voinței sale de natură psihologică are
reprezentarea rezultatelor urmărite. Motivația care determină adoptarea deciziei are semnificaţie juridică pentru că
produce manifestarea exterioară, ea fiind reprezentată de factorii intenționali anteriori evidențiați.
Vorbind despre posesie și posesor putem afirma că există o legătură relațională subordonată comportamentului
persoanei și voinței sale, dat fiind faptul că voința și acțiunile unei persoane constituie o unitate idestructibilă , atâta
timă cât fiecare acțiune presupune prezența voinței. Fără ca voința să fie exteriorizată prin acțiuni aceasta ar însemna cel
mult o simplă dorință, speranță sau vis.
În doctrină9 regăsim acest spirit transpus într-un enunț de substanță, unde asemănând elementul corpus cu învelișul
posesiei și elementul animus drept esența însuflețitoare, se susține faptul că corpus este tot ceea ce exprimă animus, iar
acesta din urmă, la rândul său, exclude orice relație cu bunul din partea altor persoane.

6 Stoica V. (2006). Drept civil. Drepturile reale principale. Vol. 2. Editura Humanitas, pp. 456-457
7 Jestaz Ph. (1984). Prescription et possession en droit français des biens, Recueil Dalloz-Sirey, Chronique, 5e
Cahier, pp. .27.
8 Gherasim D. (1986). Teoria generală a posesiei în dreptul civil român. Editura Academiei R.S.R., pp. 23-24
9 Ефимов В.В. (1894). Догма римского права. Особенная часть. тип. В.С. Балашева, pp. 10
Observăm că posesia reprezintă un control fizic volitiv asupra unui lucru, o relație indisolubilă dintre corpus și animus
ce permite, în ipostaza pierderii legăturii materiale cu lucrul, restaurarea raportului pierdut.
Însă stăpânirea fizică nu ar fi suficientă pentru a justifica o posesie utilă – ad usucapionem, astfel cum cere legiuitorul
pentru a fi eficientă prescripția achizitivă, motivat de faptul că aceasta ar putea fi socotită cel mult drept o detenție
precară, stăpânirea este necesară a fi dublată de voința de stăpânire și de comportamentul unui adevărat titular a unui
drept real.
Această voință de stăpânire se cere a avea un caracter bine definit, perpetuu, absolut și fără a se raporta la ipoteza
restituirii bunului către o anume persoană, un caracter în care este exclusă o eventuală recunoaștere a dreptului de
proprietate în persoana unui terț și a obligației corelative de restituire către acesta.
Vorbim astfel despre o intenție particulară care exclude situația uzurpatorului ori a hoțului, având în vedere că acesta nu
poate avea reprezentarea reală că este proprietarul bunului, chiar dacă își manifestă voința – animus domini.
Lipsa intenției specifice în exercitarea puterii de fapt asupra bunului conduce la excluderea din sfera posesiei pe
detentorii precari – aceștia neavând animus dominus, dar și pe acei ce în exercitarea elementului corpus beneficiază de
tolerarea din partea proprietarului ori a deținătorului unui drept real ori actele materiale își au temeiul în acte de transfer
al folosinței bunului (locațiunea, arenda, etc.).
Observăm că în situația arendașului, locatarului, depozitarilor, ș.a., actele materiale de stăpânire nu sunt dublate de
intenția și voința de a se comporta ca un adevărat proprietar, astfel că este lipsă orice intenție și voință a posesorului de
a-și afirma dreptul său de proprietate asupra bunului (sau a altui drept real suceptibil de dobândire prin uzucapiune) 10.
Această specificitate deosebește posesia de detenția precară, unde, detentorul precar stăpânește pentru altul.
Doctrina modernă tratează aparte rolul elementului animus și dominus în conceptul de posesie, însă cele mai
semnificative și influente teorii, dar divergente, aparțin lui Savigny și Ihering. Vorbim despre influența lui Savigny
pentru consacrarea teoriei acestuia în Codul civil francez11, Codul civil român de la 186412, Noul Cod civil român13,
Codul civil al Republicii Moldova14, ș.a.. Concepția acestuia asupra posesiei se concentrează central asupra elementului
subiectiv animus cerând ca voința și intenția posesorului să fie exteriorizată printr-un comportament fidel cu cel al
proprietarului în dorința sa de a se apropia complet de acest lucru, fără a recunoaște o altă autoritate asupra acestuia, iar
cea a lui Ihering gravitează în jurul elementului corpus, pretinzând doar simpla voință de stăpânire a detentorului.
Potrivit acestuia din urmă, distincția dintre posesie și deținere nu este determinată de caracterul voinței titularului, ci
doar de deținerea materială a bunului și determinarea dreptului obiectiv. Teoria lui Ihering se regăsește în sistemele de
drept marcate de doctrina germană 15, tratând pe posesorul de fapt al unui lucru drept proprietar. Acest regim nu exlude
necesitatea celor două elemente, ci înrâurirea acestora în caracterul unei veritabile posesii, abordarea pierzând aspectele
ce țin de manifestarea personalității titularului și cunoașterea voinței reală a acestuia în raport de lucru - causa possessis.
Pe de altă parte, Ihering trata posesia ca fiind un drept ce trebuie să se regăsească printre drepturile reale, raționament ce
decurgea din caracterul generator al dreptului ce este dat de starea de fapt a posesiei.
Această teorie obiectivă care se concetrează asupra unui singur element de proprietate - posesia reală a unui lucru,
indiferent de intenția posesorului o regăsim în majoritatea legislațiilor moderne care consideră posesia exclusiv ca un
fapt, indiferent de voința de a deține un lucru. Această abordare o regăsim în dreptul german, în textul articolului 854
din Codul civil, care reglementează că dreptul de proprietate este dobândit prin autoritatea de facto asupra unui lucru,
dar și Codul civil olandez unde, în congruență conceptuală, definește dreptul de proprietate ca stare de fapt ce indică
proprietatea pentru sine a titularului asupra unui bun.
Tratând succind cele touă teorii observăm că punctul de divergență între Savigny și Irehing îl constituie dilema între
necesitatea existenței cumulative a voinței și intenției posesorului de a se comporta în raport de bun ca adevărat
proprietar și simpla pretindere a voinței de exercitare a elementului corpus din partea detentorului.
Totodată teoria subiectivă a lui Savigny ar putea fi concentrată în supremația lui animus în fața lui corpus, corpus fără
animus constituind doar o detenție și nu o posesie.
Observăm astfel că, unanim, structura elementului animus este privită ca având două componente distincte: voința și
intenția. Astfel voința de a poseda trebuie să fie proprie și în persoana posesorului, spre deosebire de caracterul
elementului corpus ce tinde și la exercitarea prin interpus. Intenția semnifică interesul posesorului de a-și afirma
autoritatea asupra bunului în calitate de proprietar sau de titular al altui drept real susceptibil de uzucapare.
Cauza pentru care posesorul tinde să își afirme această autoritate poate fi un răspuns la chestiunea fondului elementului
animus – expansiunea patrimonială, sancțiunea îndreptată în contra proprietarului nediligent ori ambele?
Cauza intenției va reieși din însăși aprecierea in abstracto a elementului intențional cerut în materia posesiei, cauza
intenției fiind comună cu cauza detenției, aspect de finețe și reală dificultate în practica judiciară contemporană, mai cu
seamă în condițiile în care animus se situează la nivelul interior-mental al persoanei, iar exprimarea sa externă se
realizează prin actele materiale de stăpânire – corpus. Însă fiind vorba despre un factor eminamente psihologic,
volițional, legiuitorul român, asemeni celui francez, apreciind dificultatea practică și riscul arbitrariului jurisdicțional, a

10 Boar A. (1999). Uzucapiunea. Prescripția, posesia și publicitatea drepturilor. Ed. Lumina Lex, pp. 37
11 Art. 2229 și 2230 Cod civil francez
12 Art. 1847 și 1854 Cod civil de la 1864
13 Art. 916 Noul Cod civil român
14 Art. 482 și urm. Cod civil al Republicii Moldova
15 Austria, Elveția
înțeles să instituie o prezumţie legală relativă16, corelând dovada lui animus de interdependența sa existențială aparenţa
elementului corpus, față de care este admisă dovada contrară (una aptă să răstoarne prezumția și să statueze poziția
posesorului de detentor precar în raport de bunul stăpânit).
Dobândirea posesiei are loc astfel în momentul în care, în persoana posesorului, se reunesc elementele animus și
corpus, personal și direct ori printr-un interpus, concretizarea acestei contopori fiind reprezentată de acapararea bunului
(indiferent de titularul acestuia).
Prin materialitatea actului de luare în stăpânire a bunului, de apropiere a acestuia, suntem în prezența elementului
intențional animus, stăpânirea referindu-se în abstract la poziționarea posesorului la etapa relațiilor sociale în care să
poată dispună direct de bun, să acționeze asupra sa și să îndeplinească acte materiale sau juridice specifice
proprietarului ori deținătorului unei drept real supus funcțiilor achizitive.
Actul unilateral al stăpânirii bunului este considerat posesie dacă bunul asupra căruia este exercitată forța materială ori
autoritatea volițională poate fi utilizat potrivit destinației sale economice de către posesor ori de către altul pentru acesta
sau pentru sine. Practic prezența elementului intențional poate reieși din operațiunile de îngradire, grănițuire, exploatare,
cultivare, etc., în dependență de natura bunului, acesta fiind în persoana posesorului însăși și nu a unui terț.
Elementul intențional asigură conservarea posesiei, iar consecvența existenței acestuia poate exclude discontinuitatea
ori întreruperea acesteia, atâta timp cât nu vorbim despre renunțarea voluntară la aceasta ori determinată din intervenția
violentă a unui terț.
Deși posesia este legitimată juridic prin aparența de drept ce o formează, baza acesteia pare a fi dată de atitudinea
subiectivă a persoanei care o exercită, comportament ce simulează ori exprima conduita unui veritabil proprietar.
Motivația destramă însă ”secretul” atitudinii publice, aceasta poate fi intrisecă ori extrinsecă, respectiv poate pleca de la
dorințe interioare ori de la necesități extern impuse/influențate.

Concluzii
Animus, prin aprofundarea complexității sale, îl descoperim ca fiind o fațetă a motivației, strâns legat de
comportamentul social al individului, de aspirațiile și nevoile sale – deseori de ordin economic. Existența și performanța
personală depind de nivelul motivației, iar percepția asupra vieții este strâns legată de proprietatea privată asupra
bunurilor, dar și de intenția de a acapara și conserva valori.
Conduita umană majoritar egocentrică intensifică interesul și acțiunile îndreptate spre expansiunea patrimonială,
stabilitatea și progresul individual, astfel că prezumția relativă regăsită în diferite sisteme de drept privitoare la faptul că
posesorul este prezumat că posedă pentru sine este pe deplin justificată și ancorată în socialul contemporan.
Conceptul de motivație își are originea în latinescul motum (motivus) și semnifică capacitatea de a se mișca/cauză a
mișcării, de unde putem concluziona că animus derivă din instinctul primar de acaparare și conservare ca prioritizare a
propriului interes, deseori în disprețul reacției/opiniei celora cărora opune o anume conduită ori săvârșește acte voite de
a deține un lucru.
Pentru a se explica o conduită, se impune precizarea privind raportul care există între motiv și conduită. Dacă admitem
că sursa conduitelor se află în însăși faptul de a trăi, atunci se poate explica că o acțiune ori o conduită au la bază mai
multe motive, motive care în situația posesiei pot fi patrimonial personale, dar și externe – sancționatorii (când ne
referim la posesia de rea credință, care, în stricte condiții, are efecte generatoare de drepturi), nici unul dintre acestea
neexcluzându-l pe celălalt.
Pornind de la definiția dată motivației de eruditul psiholog Alexandru Roșca, s-ar putea susține că aceasta reprezintă
”totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate,
simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte”17. Dacă am forța subiectul probei elementului intențional am putea
spune că dovada principală o constituie existența motivației întemeiată pe trebuințele psihologice, sociale și economice
ale omului legate de aproprierea unui bun, dincolo de moralitatea sau imoralitatea gestului său, de existența unei
justificări legitime ori nu.
Trebuințele psihologice pot prevala altora, atâta timp cât dorința omului de supune și dominare, de manifestare stau la
baza elaborării motivației realizării în societatea contemporană, concurențială și orientată spre capital.
La nivelul configurării lui animus – suportul și conținutul psihologic sunt pline de semnificație, dat fiind că semnfică
buna sau reaua credință ce se grefează pe acesta dând legitimitate efectelor posesiei în persoana titularului activ.
Ținând seamă de inserabilitatea intenției și a voinței în geneza posesiei, atașarea bunei credințe la aceasta exclude
planarea imoralității și nelegitimității, asigurând o sincronizare între intenție, dorință, voință și convingerea actelor
materiale exercitate sub influența acestora, chiar dacă buna credință nu este sinonimă întotdeuna moralității ori
adevărului obiectiv. Importanța bunei credințe a posesorului, din perspectiva elementului animus, constituie un
preambul în raport de alte instituții atrase în atragerea efectului achizitiv al posesiei, atitudinea intelectuală a posesorului
față de bun portretizează realitatea faptică în termenii edictați de legiuitor.
Reaua credință nu exclude existența elementului animus, spre exemplu în situația stăpînirii unui bun pe fondul
pasivității deținătorului titlului, în raport de care adoptă poziția neechivocă de contestare a titlului acestuia prin
adoptarea conduitei publice de proprietar al acestuia, în detrimentul realului titular.

16 Art. 1855 Cod civil de la 1864; art. 919 Noul Cod civil român; Art. 2230 Cod civil francez; Art. 484 Cod civil al
Republicii Moldova
17 Caluschi M., Stog L. (2002). Psihologia managerială. Editura Cartier, pp. 64.
Domeniul juridic al elementului subiectiv este încadrat în literatură sub corolarul că acesta ”nu exprimă concordanța
dintre starea de fapt și un anumit drept real, ci reprezentarea subiectivă a posesorului care se comportă ca și cum ar fi
titularul dreptului, indiferent de reprezentarea subiectivă pe care o au ceilalți. Din această perspectivă, hoțul este
posesor, deși atât el, cât și proprietarul au reprezentarea clară că nu este titularul dreptului de proprietate” 18.
Raportate, aceste elemente oferă o imagine asupra forței posesiei – ca stare de fapt poziționată dincolo de barierile
dreptului, care prin aptitudinea și consecințele sale juridice traversează granița constituind drepturi reale prin uzitarea
funcției sale achizitive și intrând astfel în matca dreptului.
Reunind elementul animus și corpus din perspectiva percepției psihologice, posesia ar putea fi justificată drept conduita
posesorului de a îndeplini obligațiile, măsurile și actele pe care un proprietar diligent ar fi ținut să le realizeze, tărâm pe
care am putea opina în sensul că dincolo de dorința de expansiune patrimonială, stăpânitorul bunului printr-o conduită
fidelă adevăratului proprietar, în situația posesiei de bună credință, deschide calea și unei veritabile sancțiuni de
principiu involuntare îndreptată în raport de nediligentul deținător al dreptului de proprietate ori a altui drept real.

18 Stoica V. (2004). Drept civil. Drepturile reale principale. Vol. I. Editura Humanitas, pp. 158