Lecţii pentru bacalaureat: rezumat

A. Evul Mediu
1. Autonomii locale în spaţiul românesc

La începutul Evului Mediu românii existau organizaţi în nişte formaţiuni politice prestatale numite
cnezate, voievodate sau ţări, alcătuite din mai multe sate (sau uniuni de obşti). Ele s-au format probabil în
perioada migraţiilor, dar abia în secolul IX avem informaţii sigure despre ele.
Transilvania
- Pentru secolul IX sunt menţionate voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut (în Cronica lui Anonymus), în
contextul expediţiilor unor căpetenii de trib maghiare în Transilvania.
Gelu este înfrânt de o căpetenie maghiară, Tuhutum, şi teritoriul voievodatului său va fi stăpânit de urmaşii
acestuia. Glad îi învinge pe maghiari şi formaţiunea sa politică îşi păstrează independenţa. Menumorut este
învins de nişte căpetenii maghiare şi în final hotărăşte ca fiica sa să se căsătorească cu fiul ducelui Arpad,
conducătorul maghiarilor.
- Pentru secolul XI sunt atestate voievodatele lui Ahtum şi Gyula (în Viaţa Sfântului Gerard). Teritoriile lor sunt
cucerite de regatul maghiar, după anul 1000 (când este întemeiat acesta) şi sunt alipite Ungariei.

Ţara Românească
- În secolul XIII sunt atestate cnezatele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, Ţara
Severinului (în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, 1247). Ele sunt vasale regelui Ungariei.
- Un alt document maghiar menţionează că pe la 1277 voievodul Litovoi şi fratele său, Bărbat, se revoltă
împotriva suzeranităţii maghiare. Litovoi este ucis în luptă de oştile regelui Ungariei, iar Bărbat este luat
prizonier şi apoi răscumpărat de familia sa cu o mare sumă de bani.
Concluzia este că în secolul XIII spaţiul de la sud de Carpaţi este vasal Ungariei.
Moldova
- Autonomii locale cunoscute pe la anul 1000 sunt ţări, codri, câmpuri (nu sunt atestate de izvoare scrise numele
lor sau ale unor conducători). Ele sunt menţionate de tradiţia populară consemnată apoi de primele cronici
moldoveneşti.
- În secolul XIII ele sunt dependente de tătari.

2. Constituirea statelor medievale în spaţiul românesc (secolul XIV)

Statele medievale româneşti s-au constituit în mai multe etape:

- într-o primă etapă se constituie formaţiuni prestatale autonome: cnezate, voievodate, ţări, codri, câmpuri etc.;
- în a doua etapă, autonomiile (cnezatele, voievodatele etc.) se unesc într-un singur stat;
- statul îşi cucereşte independenţa doar în cazul Ţării Româneşti şi Moldovei;
- în etapa următoare se formează principalele instituţii politice.
Ţara Românească
- Pe la 1310, Basarab I (1310?-1352) a unificat cnezatele şi voievodatele sub conducerea sa, întemeind Ţara
Românească. Într-un document maghiar de la 1324 se spune că Basarab este vasal al regelui maghiar Carol Robert
de Anjou, ceea ce înseamnă că noul stat, Ţara Românească, a continuat legătura tradiţională de dependenţă faţă de
Ungaria, pe care o aveau şi cnezatele şi voievodatele din secolul XIII.
- Câştigarea independenţei statului s-a realizat prin bătălia de la Posada (1330). Cauza bătăliei a fost faptul că
regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, a considerat că voievodul român nu şi-a îndeplinit obligaţiile de
vasalitate faţă de el, aşa că organizează o expediţie militară care să cucerească Ţara Românească. Basarab evită o
luptă decisivă şi atrage oastea maghiară în interiorul ţării. Aceasta, rămasă fără provizii, este nevoită să se
întoarcă. La înapoiere, românii îi atacă prin surprindere pe maghiari într-o trecătoare foarte îngustă din munţi.
Regele abia scapă cu viaţă, după ce îşi schimbă hainele cu un om de încredere, iar oastea sa este măcelărită.
- Urmaşul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364), a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti, în 1359, la
Curtea de Argeş. Domnitorul Vladislav Vlaicu (1364-1377) a bătut primele monede româneşti, ceea ce arăta şi
independenţa economică a statului.

1
 Întemeierea Moldovei
- Primul stat pe teritoriul Moldovei a fost întemeiat de către voievodul Dragoş din Maramureş, pe la 1350,
la iniţiativa regelui Ungariei, Ludovic I. Ludovic I a creat aici o marcă de apărare împotriva tătarilor la
conducerea căreia l-a numit pe Dragoş. Prin urmare, Moldova lui Dragoş, care cuprindea numai nordul actualei
Moldove, era un stat vasal regelui Ungariei. La scurt timp moldovenii au început să se revolte împotriva
suzeranităţii Ungariei.
- Pe la 1364 moldovenii s-au revoltat din nou contra suzeranităţii maghiare, iar revolta lor a fost condusă de
un alt voievod din Maramureş, Bogdan. Acesta a intrat în conflict cu regele maghiar deoarece încălcase
autonomia Maramureşului. Dorind să ducă o viaţă independentă, el a trecut munţii, în Moldova, însoţit de mai
mulţi dintre oamenii săi. Aici a condus revolta moldovenilor contra regelui Ungariei, alungându-l pe urmaşul lui
Dragoş, Balc, ce revine în Transilvania în 1365. Moldova lui Bogdan a devenit un stat independent.
- Domnitorul Petru I Muşat (1375-1392) a întemeiat mitropolia ortodoxă la Suceava, a stabilit aici scaunul
domnesc şi a bătut primele monede. Tot el a recunoscut suzeranitatea regelui Poloniei, pentru a avea un sprijin
împotriva regilor maghiari.

3. Instituţii centrale în Ţara Românească şi Moldova

În secolul al XIV-lea, după întemeierea statelor, se formează principalele instituţii centrale (adică îşi
exercită atribuţiile pe întreg cuprinsul ţării): Domnia, Sfatul Domnesc, Adunarea Ţării, Armata, Biserica.
- Domnia era principala instituţie a statului, fiind condusă de domnitor, care era şi mare voievod.
Atribuţiile domnitorului arătau că el hotăra în toate domeniile: declara război şi încheia tratate, era comandant
suprem al armatei, făcea legile, bătea monedă, fixa impozite, conducea administraţia, numea dregătorii, acorda
privilegii, era judecător suprem. Domnitorul era ales dintre membrii familiei domnitoare (dinastiei) care era cea a
Basarabilor în Ţara Românească şi cea a Muşatinilor în Moldova. În mod practic, alegerea era făcută de către
marii boieri ai ţării care se constituiau în Sfatul Domnesc sau, mai rar, convocau Adunarea Ţării. Începând cu
secolul XV, dar mai ales din secolul XVI sultanii se amestecă în numirea domnitorilor români.
Evoluţia instituţiei domneşti. Puterea domnitorului a fost limitată în timp de accentuarea dependenţei otomane.
În secolul XV,Ţările Române ajung state vasale Imperiului Otoman (sau sub suzeranitate otomană), prin urmare,
atribuţiile domnitorului în politica externă au fost diminuate. În plus, domnitorii au început să fie înlocuiţi la
dorinţa sultanului, chiar dacă statutul de vasal nu prevedea acest lucru (un exemplu este înlocuirea lui Vlad Ţepeş,
cu fratele său, Radu cel Frumos, de către sultanul Mehmed al II-lea. În secolul XVI, turcii încep să se amestece în
numirea domnitorilor, considerând domnia ca pe o funcţie în statul otoman, pe care o putea cumpăra aproape
oricine. În secolul XVIII, după instaurarea domniilor fanariote, domnitorii au pierdut atribuţiile militare şi de
politică externă întrucât Ţările Române nu mai aveau armată şi nici drept de a încheia tratate.
- Sfatul Domnesc îl ajuta pe domnitor în conducerea ţării, în principal îl asista la scaunul de judecată şi la
încheierea tratatelor cu alte state. Era alcătuit din boierii cu dregătorii (cei cu funcţii în stat). Avea rol consultativ,
deoarece hotărârile pe care le lua domnitorul puteau să fie contrare voinţei Sfatului.

4. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile

modernităţii
Mircea cel Bătrân (1386-1418, Ţara Românească)
Relaţiile internaţionale la sfârşitul secolului al XIV-lea în Europa centrală şi de este erau dominate de problema
expansiunii otomane. Turcii şi-au stabilit graniţa pe linia Dunării, prin ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei
Balcanice, devenind o ameninţare pentru statele creştine. Alte mari puteri în Europa centrală şi de est erau în acea
vreme Ungaria şi Polonia.
Bătălia de la Rovine (1394 sau 1395).
Cauzele pentru care turcii au atacat Ţara Românească au fost mai multe evenimente din anii anteriori: Mircea a
cucerit Dobrogea (în 1388), pe care turcii urmăreau să o ocupe, iar în 1389 a acordat sprijin militar sârbilor în
bătălia de la Kossvopolje. (Campia Mierlei)
Campania a fost pornită de către turci, care au atacat Ţara Românească. Mircea a aplicat tactica pământului
pârjolit în calea invadatorilor. Lupta decisivă s-a dat într-un loc mlăştinos numit Rovine, probabil în apropiere de
Curtea de Argeş, capitala ţării. Victoria a fost de partea românilor, iar turcii s-au retras.
2
Tratatul cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1395). După victoria de la Rovine, Mircea a căutat
aliaţi în afara ţării deoarece turcii puteau să atace din nou. Ungaria era un stat ameninţat de expansiunea otomană
în aceeaşi măsură ca şi Ţara Românească. De aceea Mircea a încheiat un tratat de alianţă antiotoman cu regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg, la Braşov, în 1395. Tratatul conţinea o formă de vasalitate fără prestarea
omagiului, prevăzând că Mircea se va angaja în lupta antiotomană alături de rege. Consecinţa acestui tratat a fost că în
anul următor, Sigismund a organizat o cruciadă la sudul Dunării, având ca scop alungarea turcilor din Europa, la
care a participat si Mircea.
Bătălia de la Nicopole (1396).
Regele Ungariei a organizat o cruciadă cu scopul alungării turcilor din Europa. La aceasta au participat nobili din
statele apusene, în special francezi, germani, italieni. Lor li s-a alăturat şi Mircea cel Bătrân cu un corp de 2000 de
oşteni. Cruciaţii, care aveau o armată numeroasă, dar dezorganizată, au suferit o înfrângere dezastruoasă la
Nicopole (1396), pe teritoriul Bulgariei de astăzi, atunci ocupat de turci.

Vlad Ţepeş (1456-1462, Ţara Românească)

Relaţiile internaţionale la jumătatea secolului al XV-lea.

Imperiul Otoman se afla într-o perioadă de ascensiune. Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul (1453) apoi şi
alte teritorii în Balcani (Serbia, Albania) şi se extinde în Asia. Statele europene care se opun în continuare turcilor
în Europa centrală şi de est rămân doar Ţările Române, Ungaria şi, uneori, Polonia.
Tratatul cu regele Ungariei, Matia Corvin (probabil 1461). Ţara Românească în timpul domniei lui Ţepeş era
stat vasal Imperiului Otoman, ajungând la acest statut în timpul lui Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş. La
începutul domniei, Vlad Ţepeş s-a ocupat de organizarea internă a ţării, abia apoi a plănuit o revoltă antiotomană.
Pentru aceasta a încheiat o alianţă cu regele Ungariei, Matia Corvin, probabil în 1461 (tratatul s-a pierdut). Ştim
că Vlad Ţepeş a fost considerat apoi vasal al său de către Matia Corvin, dar şi că regele Ungariei i-a trimis
domnului român ajutor militar în atacurile de la sudul Dunării din iarna anului 1461-1462.
Camapnia sultanului Mehmed al II-lea în Ţara Românească din vara anului 1462
Cauzele pentru care turcii au atacat Ţara Românească au fost provocările lui Ţepeş din anii anteriori: domnitorul a
refuzat plata tributului şi i-a tras în ţeapă pe solii turci veniţi după bani, apoi a început o expediţie pustiitoare la
sudul Dunării (1461-1462), dând foc unor cetăţi turceşti şi distrugând mai multe localităţi.
Sultanul Mehmed al II-lea organizează, în vara anului 1462, o campanie de pedepsire a românilor, venind
personal în fruntea oştilor. Ţepeş aplică tactica pământului pârjolit. Într-o noapte, Ţepeş şi un grup de oşteni
îmbrăcaţi turceşte pătrund în tabăra otomană şi încep să-i ucidă pe turcii care, treziţi din somn, nu pricep ce se
întâmplă. După un timp românii se retrag, dar turcii se măcelăresc între ei până în zori. Acest atac de noapte, cum
a fost numit apoi, a avut loc în apropiere de Târgovişte. A doua zi turcii au continuat înaintarea, dar au ajuns într-
un loc în care se aflau un număr impresionant de turci înfipţi în ţeapă. Înspăimântaţi de acest peisaj, turcii se
retrag fără a fi dat vreo bătălie importantă. Totuşi, pentru Ţepeş, această victorie este inutilă, întrucât boierii îl
trădează şi îl acceptă ca domn pe Radu cel Frumos, fratele său, adus de oştile otomane şi supus turcilor. Acest
eveniment este începutul amestecului turcilor în viaţa politică românească.

Ştefan cel Mare (1457-1504, Moldova)

Relaţiile internaţionale la jumătatea secolului al XV-lea.

Imperiul Otoman se afla într-o perioadă de ascensiune. Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul (1453) apoi şi
alte teritorii în Balcani (Serbia, Albania) şi se extinde în Asia. Statele europene care se opun în continuare turcilor
în Europa centrală şi de est rămân doar Ţările Române, Ungaria şi, uneori, Polonia.
Campania turcească din iarna anului 1475. Bătălia de la Vaslui
Cauza campaniei a fost faptul că Ştefan a refuzat să mai plătească tribut turcilor şi a început să stabilească relaţii
diplomatice împotriva lor. În ianuarie 1475 Suleiman Paşa a venit în Moldova în fruntea unei oşti uriaşe, într-o
campanie de pedepsire. Ştefan primise ajutor oşteni şi din Polonia şi Ungaria. El aplică tactica pământului
pârjolit, distrugând totul în calea turcilor ca să nu se poată aproviziona. Bătălia decisivă s-a dat într-o dimineaţă

3
ceţoasă în apropiere de Vaslui, într-un loc îngust dintre două dealuri şi râul Bârlad. Turcii au fost atraşi într-o
cursă şi încercuiţi în acest loc strâmt. După victoria moldovenilor, turcii s-au retras, dar au revenitîn anul 1476
într-o nouă campanie.
Alianţa cu regele Ungariei, Matia Corvin (1475)
Conştient de faptul că turcii ar putea reveni curând într-o nouă campanie, după înfrângerea de la Vaslui, Ştefan a
căutat să realizeze alianţe cu mari puteri creştine. În iulie 1475 Ştefan cel Mare a încheiat cu regele Ungariei o
alianţă antiotomană, în care îi promitea ajutor într-o eventuală campanie contra turcilor. Cu toate acestea, în anul
următor Ştefan nu a primit un ajutor militar concret din partea Ungariei.
Campania sultanului Mehmed al II-lea din vara anului 1476
Cauza campaniei: Mehmed al II-lea a venit personal, în vara anului 1476, în fruntea unei armate cu scopul de a
cuceri Moldova.
Ştefan a adunat oastea cea mare, alcătuită din toţi locuitorii, dar turcii i-au pus pe tătari să atace nordul Moldovei,
astfel că voievodul a trebuit să le dea drumul ţăranilor să-şi apere gospodăriile. A rămas să lupte împotriva turcilor
doar oastea cea mică. Bătălia s-a dat la Valea Albă (loc numit de atunci Războieni) şi a fost câştigată de turci, dar
moldovenii nu au suferit pierderi mari. Ei s-au retras în cetăţi, iar sultanul, după mai multe asedii, nu a reuşit să
cucerească nicio cetate, fiind obligat să se retragă. În timpul retragerii, moldovenii i-au hărţuit şi le-au împiedicat
aprovizionarea iar în tabăra turcească a izbucnit şi o epidemie de ciumă. Astfel, pagubele campaniei au fost foarte
mari, iar rezultatul politic concret aproape nul.
Pacea cu turcii (1489)
După mai multe războaie cu turcii, în urma cărora Ştefan a suferit şi pierderi teritoriale (cetăţile Chilia şi Cetatea
Albă), domnul Moldovei a hotărât să încheie pace cu turcii. El a rămas şi fără niciun sprijin extern, pentru că şi
Polonia şi Ungaria au încheiat pace cu turcii. În urma păcii din 1489, Moldova devine stat vasal Imperiului
Otoman.

Mihai Viteazul (1593-1601, Ţara Românească)

Relaţiile internaţionale în secolul al XVI-lea

Secolul al XVI-lea este perioada dezvoltării maxime a Imperiului Otoman: turcii cuceresc nordul Africii, reuşesc
să-şi extindă teritoriile în Asia, iar în 1541, cuceresc o mare parte a Ungariei. Ungaria dispare ca stat deoarece o
altă parte este cucerită de Imperiul Habsburgic. Transilvania devine stat vasal Imperiului Otoman, fiind condusă
de un principe maghiar. Marea putere creştină care preia conducerea luptei antiotomane este Imperiul Habsburgic
(Austria), care formează o alianţă antiotomană numită Liga Sfântă, la care participă şi alte state şi la care vor
adera şi Ţările Române. Polonia lipseşte din alianţele antiotomane în secolul XVI, deoarece ea a încheiat, în 1533,
aşa-numita pace perpetuă cu turcii, pe care a şi respectat-o până la începutul secolului al XVII-lea.
Bătăliile de la Călugăreni şi Giurgiu (1595).
Cauzele campaniei organizată de turci în Ţara Românească în anul 1595:
Mihai declanşează revolta împotriva turcilor: ucide toţi creditorii turci din Bucureşti, care îl împrumutaseră cu
bani pentru cumpărarea tronului, refuză plata tributului şi atacă toate cetăţile turceşti de la Dunăre în iarna anului
1594-1595. Pentru a se pregăti mai eficient de luptă, Mihai a aderat la Liga Sfântă şi a încheiat un tratat de
alianţă cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei.
În vara anului 1595 o armată condusă de marele vizir Sinan Paşa trece Dunărea pentru a-l pedepsi pe Mihai pentru
revolta sa. Mihai dispunea de o mică armată, comparativ cu cea turcească şi de un ajutor primit din Transilvania.
El a ales să dea atacul decisiv împotriva avangardei turceşti la Călugăreni, pe râul Neajlov, în apropiere de
Bucureşti. Românii au obţinut o victorie tactică pentru că turcii au suferit mari pierderi şi s-au retras de pe câmpul
de bătălie. Exemplul personal al lui Mihai a avut un rol foarte important: el a participat direct la luptă, a ucis unul
dintre comandanţii turci şi l-a pus pe fugă pe un altul, Hasan Paşa. Sinan Paşa, comandantul armatei otomane a
căzut în apa Neajlovului în timpul confruntării. Din cauză că lupta s-a dat doar cu o mică parte a armatei turceşti
(doar avangarda), Mihai a hotărât să se retragă spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund. Astfel, deşi românii
au fost victorioşi pe câmpul de luptă, retragerea lor a avut consecinţele unei înfrângeri. Turcii între timp au ocupat
capitala şi o parte din sudul ţării şi au început organizarea ţării în paşalâc. La scurt timp, domnitorul a primit
ajutor din Transilvania şi Moldova, dar şi de la Austria şi Toscana, a reluat ofensiva şi a reuşit să-i alunge pe turci.
Lupta decisivă s-a dat la Giurgiu, unde turcii au fost înfrânţi de români şi aliaţii lor.
Consecinţele victoriei de la Giurgiu au fost imediate: Mihai trece apoi la sudul Dunării, unde declanşează un atac
pustiitor asupra cetăţilor otomane în 1595-1596.
4
Această ofensivă i-a determinat pe turci ca în 1597 să încheie un tratat de pace favorabil lui Mihai. Astfel, ei îi
recunosc domnia pe viaţă şi scad semnificativ tributul.

Acţiuni diplomatice (tratate de alianţă şi de pace):

- Aderarea la Liga Sfântă (1594)
- Tratat de alianţă cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei (1594)
- Tratatul de pace cu Imperiul Otoman (1597), descris mai sus.
- Tratatul de alianţă cu Rudolf de Habsburg (1598)
Mihai se recunoaşte vasal al împăratului, primind, în schimb promisiunea că împăratul îi va da bani, armată şi
armament pentru o campanie antiotomană

Dimitrie Cantemir (1710-1711, Moldova)

Relaţiile internaţionale la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea

De la sfârşitul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman intră într-o perioadă de declin care va dura până la
începutul secolului XX. Declinul otoman se manifestă prin încetarea cuceririlor, perioade dese de criză economică
şi politică internă, pierderea unor teritorii în favoarea altor mari puteri, iar în secolul al XIX-lea prin eliberarea de
sub stăpânirea sa a popoarelor balcanice. Imperiul Habsburgic rămâne cea mai importantă putere creştină care se
opune turcilor. La începutul secolului al XVIII-lea se afirmă o nouă putere europeană, Rusia, iar Polonia decade,
ajungând să fie desfiinţată ca stat de vecinele ei, pe parcursul secolului.

Tratatul de alianţă încheiat cu ţarul Rusiei (1711)

Dimitrie Cantemir a încheiat un tratat de alianţă antiotoman cu Petru I, ţarul Rusiei (la Luţk, 1711). Conform
tratatului, Moldova trecea sub protectorat rusesc în schimbul ajutorului pe care ţarul îl acorda luptei antiotomane.

Bătălia de la Stănileşti (1711)

Cantemir a pornit apoi un război antiotoman, sprijinit de armata rusă. Turcii au înfrânt însă cele două oştiri aliate,
în 1711, la Stănileşti, pe Prut, iar Cantemir a plecat în exil în Rusia. La Stănileşti, armatele ruso-moldovene dispuse în
careu au rezistat timp de patru zile asaltului trupelor turco-tătare, aproape de trei ori mai numeroase, dar rămânând fără
provizii, au cerut pace

Consecinţa activităţii domnitorilor Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir

Activitatea acestor domnitori a fost hotărâtoare în a-i determina pe turci să instaureze domni greci (domnii
fanarioţi) în locul celor pământeni, sperând că aceştia nu vor mai avea iniţiative antiotomane.

5
 B. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea
României Mari (secolele XVIII-XX)
Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale,
desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, egalitatea în faţa legii şi separaţia puterilor în stat, dar şi obţinerea independenţei de sub
suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută
teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin reforme.

Domniile fanariote (1711-1821)

Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost numiţi direct de către Sultanul
turcilor, din rândul unor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce foarte
grav autonomia Ţărilor Române, deoarece nu au mai respectat dreptul Adunării Ţării de a alege domnitorul şi
nici măcar nu au mai numit domnitori români. În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie
financiară foarte dificilă. Majoritatea locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza creşterii permanente a tributului,
creşterii taxelor către stat şi datorită corupţiei care era atât de mare încât orice funcţie în stat era cumpărată. Domnitorii
cumpărau ei înşişi tronul de la turci, cu bani împrumutaţi de la cămătari, iar când ajungeau în funcţie încercau prin toate
mijloacele să câştige, pe seama locuitorilor, banii daţi, şi destul de mult în plus, ca să aibă în zilele negre ce vor urma după
domnie. Cu toate acestea, în timpul domniilor fanariote s-a început procesul de modernizare a Ţărilor Române.

Reformele domnilor fanarioţi.

Domnitorii fanarioţi au avut o contribuţie importantă la începerea procesului de modernizare în Ţările
Române. Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1731-1749). Cea mai importantă
reformă a fost desfiinţarea şerbiei (dependenţei ţăranilor). Ţăranii dependenţi nu aveau pământ; ei munceau o
bucată de pământ primită de la boier, în schimbul căreia erau obligaţi să dea o parte din recoltă (dijmă) sau să
plătească o sumă de bani (cens) şi să facă muncă gratuită pe pământul boierului (clacă). Ţăranii dependenţi nu
aveau voie să se mute de pe o moşie pe alta sau să se ocupe cu altceva. Mavrocordat le-a dat ţăranilor libertate
personală, adică dreptul de a se muta de pe o moşie pe alta sau de a se ocupa cu alte activităţi. Pentru că ţăranii nu
au primit pământ, majoritatea au rămas să muncească în continuare pământul boierilor, prestând munci agricole în
schimbul loturilor primite. Aceştia s-au numit ţărani clăcaşi (de la clacă, muncă gratuită).
O altă reformă importantă a fost introducerea unei dări unice pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4
rate. Până atunci existau tot felul de impozite şi taxe pe diverse produse: văcărit, porcărit, vinărit, albinărit etc
Proiectele boiereşti. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte a boierilor români şi-a dat seama
că societatea românească are nevoie de reforme pentru a-şi putea continua existenţa. Boierii au început să
redacteze proiecte de reformă pe care le-au înaintat spre aprobare domnitorilor, dar mai ales marilor puteri străine.
Boierii reformişti au alcătuit gruparea numită partida naţională. Unul dintre cele mai importante proiecte este
memoriul boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772, redactat cu ocazia unor tratative de pace
purtate la Focşani (în urma unui război ruso-turc) prin care se cerea revenirea la domniile pământene, autonomia
internă şi unirea celor două ţări sub protecţia Austriei, Rusiei şi Prusiei.
Unele proiecte boiereşti propuneau schimbarea fundamentală a regimului politic, sau chiar a formei de
guvernare. Un proiect al partidei naţionale din Moldova, condusă de Mitropolitul Gavriil Callimachi, a propus,
în 1769, instaurarea unei republici aristocratice conduse de 12 mari boieri.

Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821

În 1821, câţiva boieri din partida naţională din Ţara Românească pun la cale înlăturarea domniilor
fanariote printr-o revoltă populară. Ei îl aleg, pentru a conduce revolta, pe Tudor Vladimirescu. Cel mai
important document elaborat de Tudor a fost Cererile norodului românesc, un proiect de organizare a ţării prin
care să se limiteze abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau:
- limitarea boierilor greci din Divan (Sfatul Domnesc purta acest nume în epoca fanariotă), la patru;
- plata impozitelor de către categoriile scutite (ţăranii numiţi scutelnici şi posluşnici, vezi p. 88);
- desfiinţarea vămilor interne (vămile de pe pământul boierilor) şi libertatea comerţului (Ţările
Române să nu mai fie obligate să aprovizioneze Imperiul Otoman cu produse la preţuri sub preţul pieţei) ;
- înfiinţarea unei armate naţionale;
- numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea obiceiului cumpărării funcţiilor.
6
 Deşi revoluţia de la 1821 a fost înfrântă, consecinţele ei au fost imediate şi au arătat pragmatismul
programului revoluţionar susţinut de Tudor Vladimirescu. În anul 1822 sultanul a consimţit la înlăturarea
domniilor fanariote şi revenirea la domnii pământeni, atingându-se astfel principalul scop al revoluţiei. Prin
Tratatul de la Adrianopol (1829), dintre Rusia şi Imperiul Otoman, s-a revenit la libertatea comerţului în Ţările
Române. În 1831, 1832, prin adoptarea primelor constituţii, Regulamentele Organice, s-au pus în aplicare alte trei
dintre prevederile Cererilor norodului românesc şi anume desfiinţarea vămilor interne, desfiinţarea categoriilor de
ţărani scutite de impozit (scutelnicii şi posluşnicii) şi înfiinţarea armatei naţionale.

Regulamentele Organice (1831, 1832), cele mai importante reforme din prima
jumătate a secolului XIX
Regulamentele Organice sunt primele constituţii din Ţările Române.
Contextul adoptării Regulamentelor Organice
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol,
Rusia devenea putere protectoare a Principatelor Române, ceea ce presupunea că acest stat avea dreptul să
intervină în scopul protejării intereselor Ţărilor Române în faţa Imperiului Otoman, dar şi că avea un anumit
drept de control asupra politicii acestora. Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins
Imperiul Otoman să accepte adoptarea unor legi cu valoare constituţională în Principate. Aceste prime constituţii
s-au numit Regulamente Organice. Ele au fost elaborate de boierii români împreună cu reprezentanţii Rusiei.
Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în vigoare în 1831, iar cel pentru Moldova în 1832.
Caracterul modern al Regulamentelor Organice
Regulamentele Organice prevedeau separaţia puterilor în stat. Puterea legislativă era deţinută de
Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din boieri. Marii boieri erau membri de drept ai Adunării iar dintre
boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin vot cenzitar (votau doar cei cu avere). Puterea executivă era
deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniştri. Domnitorul era ales pe viaţă de către
Adunare. Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Înaltul Divan Domnesc era instituţia
supremă. Erau instituiţi procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele sistemului juridic modern.
Alte prevederi importante au fost desfiinţarea vămilor interne şi desfiinţarea categoriilor ţăranilor scutiţi
de impozite (scutelnicii şi posluşnicii), aplicându-se astfel câteva din punctele proiectului lui Tudor Vladimirescu.
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic menţinea privilegiile boiereşti şi
nu prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate. De asemenea, el era
un simbol al protecţiei ruseşti şi al suzeranităţii otomane.

Revoluţiile de la 1848 în Principate şi proiectul politic paşoptist

În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea statelor europene. Ele au fost pregătite de o societate secretă,
Masoneria, care avea filiale (loji) în fiecare ţară. Revoluţia a fost organizată în Principatele Române de
intelectualii liberali, majoritatea proveniţi din rândul micii boierimi. Cei mai mulţi îşi făcuseră studii la Paris.
Revoluţia în Moldova (27 martie 1848)
Mai mulţi boieri liberali şi intelectuali moldoveni (Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu)
au organizat o amplă întrunire la hotelul Petersburg din Iaşi, la care au participat circa 1000 de persoane, boieri şi
orăşeni. Ei au alcătuit un document, numit Petiţia-Proclamaţie (care cuprindea 35 de puncte), pe care l-au înaintat
spre aprobare domnitorului Mihail Sturdza. Programul revoluţiei a fost unul moderat cerând printre altele:
respectarea Regulamentului Organic, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, libertatea presei, responsabilitatea
miniştrilor, reforma şcolilor, noi alegeri pentru Adunarea Obştească, înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti.
Mihail Sturdza a discutat propunerile Petiţiei-Proclamaţie şi a acceptat majoritatea acestora; nu a fost de
acord doar cu două dintre revendicări: dizolvarea Adunării Obşteşti şi înfiinţarea gărzii cetăţeneşti. În aceeaşi
seară, însă, a organizat reprimarea revoluţiei prin arestarea a 300 de persoane. Unii revoluţionari au reuşit să
evadeze şi au plecat în străinătate, continuând activitatea politică în Transilvania şi Bucovina.
Revoluţia în Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)
Revoluţia a fost pregătită de societatea secretă masonică Frăţia. Revoluţionarii şi-au propus ridicarea la
luptă a ţăranilor şi a locuitorilor oraşelor în mai multe localităţi simultan. Planul lor nu a reuşit decât la Islaz
(lângă Corabia), la 9 iunie, şi la Bucureşti, la 11 iunie.

7
 La 9 iunie revoluţia a început cu o mare adunare populară la Islaz, unde a fost prezentat programul numit
Proclamaţia de la Islaz (în 21 de puncte). Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând: independenţa
administrativă şi legislativă a ţării, desfiinţarea privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate stările
sociale, domn ales pe 5 ani din toate stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire, responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, instrucţie şcolară
egală pentru ambele sexe, gardă naţională.
La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia populaţia a luat cu asalt palatul
domnesc. Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a văzut silit de mulţime să aprobe Proclamaţia de la Islaz, care a avut
rol de constituţie. Peste două zile domnitorul a părăsit ţara de teama revoluţionarilor, dar şi de temea Rusiei şi
Turciei. Puterea a fost preluată de un Guvern provizoriu, care a încercat să înfăptuiască unele reforme: a
desfiinţat privilegiile, a anulat Regulamentul Organic, a adoptat steagul tricolor, a creat o gardă naţională etc.
Revoluţia a fost înfrântă în luna septembrie, prin intervenţia armatei otomane, iar reformele revoluţionare anulate.
Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist. Programele revoluţiilor de la 1848 au
cuprins cele mai importante revendicări politice ale românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor politice
anterioare, cărora le-au dat însă o formă unitară şi aplicabilă. Programul paşoptist a cuprins, în stadiu de proiect,
principalele reforme care vor fi înfăptuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Unirea Principatelor Române (1859) sau constituirea statului român modern

După înfrângerea revoluţiilor de la 1848, revoluţionarii au plecat în exil unde au militat pentru unirea
românilor într-un singur stat şi au făcut cunoscută problema românească în presa şi în rândul oamenilor
politici din Franţa, Anglia şi statele italiene.
Marile Puteri, s-au întrunit la Congresul de Pace de la Paris (1856) pentru a discuta pacea dintre ruşi şi
turci, în urma Războiului Crimeei. La propunerea Franţei, care susţinea unirea românilor, se analizează şi
problema Principatelor. Tratatul de Pace de la Paris (1856), prevedea pentru Principatele Române:
- desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri. Se păstra însă
suzeranitatea otomană;
- Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad);
- Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor sociale), una în Ţara Românească
şi alta în Moldova, prin care românii să fie consultaţi cu privire la organizarea ţării şi unire.
Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857) votat de Adunările Ad-hoc din Ţara Românească şi Moldova
prevedea unirea românilor într-un singur stat sub conducerea unui prinţ străin.
Marile Puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile votate în Adunările ad-hoc. Datorită
neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire parţială a românilor. Ele adoptă un act, numit Convenţia de la Paris
(1858) care are rol de constituţie pentru Principate. Convenţia prevedea:
- unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar în fiecare principat să se
aleagă câte un domn şi câte o Adunare.
- Domnul era ales pe viaţă de către Adunare. Adunarea era aleasă pe 7 ani, prin vot cenzitar.
- Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (egalitatea în faţa legii, libertatea persoanei, inviolabilitatea proprietăţii) şi
desfiinţarea privilegiilor (toţi românii erau obligaţi să plătească impozite şi puteau participa la conducerea statului).
Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai modernă decât acestea deoarece
prevedea desfiinţarea privilegiilor şi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Principatele rămân, însă, din punct de vedere
al statutului internaţional, sub suzeranitate otomană şi sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri.
Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, prin dubla alegere a lui Cuza,
profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are voie să ocupe
funcţia de domnitor în ambele principate. La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către
Adunare. La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu unanimitate de voturi). Marile Puteri
recunosc până la urmă dubla alegere a lui Cuza. În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri
recunosc unirea deplină (adică unirea parlamentelor şi guvernelor) doar pe timpul domniei lui Cuza. În ianuarie
1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu. Adunările se reunesc la Bucureşti,
care devine capitala ţării.

8
 Reformele din timpul domniei lui Cuza sau consolidarea statului român modern
După realizarea unirii depline, Cuza a trecut la consolidarea statului prin adoptarea unor reforme:
- legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a averilor mănăstirilor
închinate Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri.
- reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de numărul de vite pe care îl
deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu aveau voie să-l vândă. Se putea
expropria maxim 2/3 din suprafaţa unei moşii.
- legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa
I echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a cadrelor didactice.

Consolidarea statului român în timpul domniei regelui Carol I (1866-1914)

După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români sunt de acord să aducă la conducerea ţării un prinţ
străin. În timpul regelui Carol I România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului. În 1866
este adoptată Constituţia liberală, una dintre cele mai moderne din Europa vremii. În 1877 are loc războiului de
independenţă, în urma căruia ţara noastră nu mai este vasală Imperiului Otoman. La Congresul de Pace de la
Berlin din 1878 este recunoscută independenţa. După proclamarea regatului, în 1881, România devine una dintre
cele mai importante state din zona Europei răsăritene şi balcanice.
Constituţia din 1866 este reforma care a stat la baza modernizării statului în timpul lui Carol I.
Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele: separaţia puterilor în stat (legislativă,
executivă, judecătorească), suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune), responsabilitatea
ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor), monarhie ereditară şi constituţională.
Principiul fundamental era separaţia puterilor în stat. Putere legislativă era deţinută de Parlament şi rege.
Parlamentul era alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Atribuţiile Parlamentului erau următoarele:
elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea bugetului ţării. Atribuţiile legislative ale regelui erau
sancţionarea şi promulgarea legilor. Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege. Atribuţiile Guvernului
erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de legi. Atribuţiile executive ale regelui erau următoarele:
numea şi revoca miniştrii, numea şi confirma în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata,
bătea monedă (emitea monedă cu chipul său), acorda graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri
umanitare). Cea mai importantă atribuţie a regelui era cea de a dizolva Parlamentul, dar regii României până la
Carol al II-lea nu au exercitat-o.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau: libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea
presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, libertatea învăţământului.
Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită avere, prevăzută de lege).
Principala consecinţă a adoptării constituţiei din 1866 este aceea că România devine un stat modern, guvernat
după principiile liberalismului: separaţia puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii.

Implicarea României în relaţiile internaţionale (1877-1918)

1.Acţiuni ale României în cadrul „crizei orientale” (1877-1913)
„Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a mai fost numită, a fost o problemă diplomatică
pe care a creat-o criza Imperiului Otoman în perioada cuprinsă între secolul al XVIII-lea şi începutul
secolului XX. Criza orientală s-a manifestat, în secolul XVIII prin pierderea, de către Imperiul Otoman, a unor
teritorii în favoarea marilor puteri vecine, în principal Rusia şi Austria, iar în secolul XIX şi începutul secolului
XX s-a adăugat şi lupta de eliberare a popoarelor balcanice supuse sau a popoarelor vasale Imperiului Otoman.

Războiul de Independenţă din 1877-1878

Context internaţional favorabil. În 1875 se declanşează o nouă etapă a „crizei orientale”: în Peninsula
Balcanică izbucnesc revolte ale popoarelor pentru eliberarea de sub dominaţia Imperiului Otoman.
Acţiuni ale României în cadrul crizei orientale din secolul XIX:
- România încheie cu Rusia o Convenţie militară (4 aprilie 1877) prin care Rusia poate să treacă armata prin
România spre Balcani, dar se angajează să respecte integritatea teritorială a ţării noastre şi ca trupele sale să
urmeze un traseu prestabilit în drumul lor spre Imperiul Otoman. Ruşii refuză iniţial ajutorul militar al
românilor, de teamă să nu fie nevoiţi să împartă victoria cu alt stat.
9
 - La trecerea armatei ruse pe teritoriul României (aprilie 1877), turcii bombardează localităţile româneşti de la
Dunăre. Românii bombardează şi ei localităţile turceşti de la sudul Dunării.
- La 9 mai 1877, Parlamentul României proclamă independenţa naţională.
- Ruşii, care obţinuseră câteva succese militare în Bulgaria, ajung la Plevna, cea mai importantă fortificaţie a
turcilor, unde sunt pe punctul de a fi înfrânţi. Ei cer atunci ajutor militar României. Plevna era o fortificaţie
otomană alcătuită din 14 redute (forturi), apărată de 50000 de soldaţi.
- Armata română, condusă de domnitorul Carol I, trece la sudul Dunării. După 2 luni de asediu, Plevna este
cucerită (noiembrie) de către români şi ruşi. Urmează şi alte victorii ale armatei române (la Rahova, Smârdan şi
Vidin). Războiul se încheie în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de către trupele ruso-române.
Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin (1878). În urma războiului, se încheie mai întâi un
tratat de pace la San Stefano dar restul marilor puteri nu îl acceptă. Marile puteri europene solicită reluarea
discuţiilor la Berlin. Prevederile pentru România din tratatul de la Berlin erau identice cu cele din tratatul de la
San Stefano. Prin aceste tratate este recunoscută internaţional independenţa României, dar Rusia obţine cele
trei judeţe din sudul Basarabiei. Ca recompensă pentru aceste pierderi, România primeşte Dobrogea, teritoriu
cucerit de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân. Tratatul de la Berlin a recunoscut şi independenţa Serbiei şi
autonomia Bulgariei.

Războaiele balcanice (1912-1913), un nou moment al „crizei orientale”

Primul Război Balcanic (1912) s-a dus între Turcia şi o alianţă alcătuită din Bulgaria, Serbia, Grecia şi
Muntenegru. Turcii au fost învinşi foarte repede. Prin tratatul de pace de la Londra, Turcia a pierdut cea mai mare
parte a teritoriilor europene. Bulgaria însă a fost nemulţumită de teritoriile primite în urma războiului şi a pornit
ea însăşi un alt război, în 1913, numit al Doilea Război Balcanic. Acesta s-a purtat între Bulgaria, pe de o parte şi
Serbia, Grecia şi Muntenegru de cealaltă parte. România a declarat şi ea război Bulgariei, trimiţând trupe la sudul
Dunării. Războiul s-a încheiat repede, cu înfrângerea Bulgariei. Tratatul de Pace de la Bucureşti a demonstrat
rolul important pe care îl ocupa România în politica balcanică prin faptul că pacea se desfăşura în capitala ţării
noastre şi fără intervenţia marilor puteri europene. În urma păcii de la Bucureşti, România a primit un teritoriu de
la sudul Dobrogei, numit Cadrilater.

2. Participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918)

Diplomaţia românească faţă de cele două alianţe
În 1883 România a aderat la Puterile Centrale deoarece regele Carol I şi primul ministru Ion C.
Brătianu considerau că cel mai mare pericol la adresa siguranţei teritoriale a României îl reprezenta Rusia. Totuşi,
acest tratat a fost ţinut secret, fiind cunoscut de foarte puţini oameni politici, întrucât opinia publică românească
era profranceză şi antiaustriacă (Austro-Ungaria deţinea teritoriile româneşti Transilvania şi Bucovina).
În 1914, când a izbucnit războiul, a avut loc un Consiliu de coroană la Sinaia, la care au luat parte regele
şi cei mai importanţi oameni politici români. Aici s-a hotărât ca România să rămână neutră, deşi regele şi
reprezentanţii Partidului Conservator doreau să intre de partea Puterilor Centrale.
La scurt timp regele Carol I a murit, urmându-i la tron nepotul său Ferdinand I (1914-1927), care a avut o
atitudine favorabilă Antantei, ca de altfel întreaga opinie publică românească. În august 1916 România a semnat
Tratatul de alianţă cu Antanta. Acesta era secret şi prevedea că:
- România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria, în condiţiile convenţiei militare;
- puterile Antantei (Franţa, Anglia, Italia, Rusia) recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei
austro-ungare locuite de români (Banatul, Transilvania şi Bucovina);
Totodată s-a semnat şi o convenţie militară în care se prevedea că:
- Rusia se obliga să atace pe frontul Austriac şi să trimită trupe în Dobrogea pentru a sprijini armata română;
- Celelalte puteri aliate se obligau să declanşeze o ofensivă la Salonic şi să furnizeze armament României.

Participarea României la campaniile militare (1916-1918)

Campaniile din 1916
- 14 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei şi a început ofensiva. Trupele române au trecut
Carpaţii şi au înaintat, timp de o lună, în Transilvania.
- Trupele germane au venit în ajutorul Austro-Ungariei, atacând pe două fronturi: în Dobrogea şi apoi în
Transilvania. În septembrie germanii, bulgarii şi turcii au provocat o gravă înfrângere românilor în Dobrogea
(bătălia de la Turtucaia). În septembrie-noiembrie trupele austro-germane au contraatacat în Transilvania (de

10
unde o parte a trupelor fuseseră duse în Dobrogea), respingând armata română dincolo de Carpaţi. Ele au pătruns
în Oltenia şi Muntenia, dar nu au reuşit să spargă frontul românesc din Moldova.
- În noiembrie 1916 trupele germane au ocupat Bucureştiul. Guvernul român şi armata s-au mutat în
Moldova, capitala României devenind Iaşul. La Bucureşti s-a format un guvern progerman, condus de
conservatorul Petre Carp.
Campaniile din 1917
- În iarna anului 1917, armata română s-a refăcut cu ajutorul misiunii militare franceze condusă de generalul
Berthelot.
- În vara anului 1917, armata română a început ofensiva împotriva armatei austro-germane de-a lungul frontului
care se stabilizare în 1916 pe linia Oituz-Focşani-Galaţi. În iulie-august românii au câştigat luptele de la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz. Mărăşeşti a fost cea mai semnificativă victorie a armatei române moderne, având o
importanţă şi la nivel european, fiind printre puţinele succese ale Antantei în acel an. Bătălia, care a durat două
săptămâni, a început ca o ofensivă puternică a germanilor, care urmăreau să străpungă frontul din Moldova, să
ocupe întreaga Românie şi să atace apoi fără oprelişti Rusia. Rezistenţa şi determinare românilor, conduşi de
generalul Eremia Grigorescu, dar şi superioritatea lor în luptele corp la corp, au împiedicat înaintarea germană.
Pacea separată cu Puterile Centrale de la Buftea-Bucureşti (aprilie 1918). Sfârşitul războiului
- În octombrie 1917, în Rusia a avut loc revoluţia în urma căreia comuniştii au preluat puterea şi l-au executat pe
ţar. Ei au scos Rusia din război, încheind o pace separată cu Puterile Centrale.
- În această situaţie, România, rămasă singură pe frontul de est, a fost şi ea nevoită să încheie pace separată.
Tratatul de pace semnat la Bucureşti, în aprilie 1918, prevedea condiţii foarte aspre pentru România: cedarea
Dobrogei către Bulgaria, cedarea unei suprafeţe foarte mari din Munţii Carpaţi către Austro-Ungaria, şi un
control german asupra petrolului, lemnului şi grâului pe timp de 90 de ani. Tratatul de pace nu a fost niciodată
ratificat de către rege, deci nu a intrat în vigoare.
În toamna anului 1918 Antanta a învins pe rând Turcia, Bulgaria, Austro-Ungaria. Germanii au capitulat
ultimii (armistiţiul de la 11 noiembrie). La 10 noiembrie, printr-o proclamaţie a regelui Ferdinand, România
intrase din nou în război de partea Antantei.
Principala consecinţă a participării României la Primul Război Mondial a fost unirea provinciilor
româneşti aflate sub stăpânire străină (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) cu România.

Marea Unire din 1918

În 1918 are loc unirea provinciilor româneşti, aflate până atunci sub stăpânire străină, cu România:
Transilvania şi Bucovina (stăpânite de Austro-Ungaria) şi Basarabia (stăpânită de Rusia).
Factori externi favorabili unirii:
- revoluţia bolşevică (comunistă) din Rusia, din octombrie 1917, a dus la destrămarea Imperiului rus;
- înfrângerea Austro-Ungariei în Primul Război Mondial a avut drept consecinţă destrămarea acestui stat;
Etapele unirii provinciilor:
- fiecare provincie îşi proclamă mai întâi autonomia (dreptul de a se conduce singură în cadrul acelui stat).
Declararea autonomiei implică automat alegerea unor organe de conducere proprii;
- după proclamarea autonomiei provincia îşi proclamă independenţa sau direct unirea cu România.
Evenimentele care au dus la realizarea marii uniri au fost: unirea Basarabiei (27 martie 1918),
unirea Bucovinei (15 noiembrie 1918), unirea Transilvaniei (1 decembrie 1918).

Unirea Transilvaniei (18 noiembrie, stil vechi/ 1 decembrie 1918 stil nou)
Context favorabil: în condiţiile înfrângerilor de pe front, împăratul Austro-Ungariei propune
organizarea federalistă a statului, adică recunoaşterea autonomiei provinciilor imperiului (3 octombrie 1918).
Autonomia: politicienii români din parlamentul Ungariei au hotărât autonomia naţiunii române, prin
Declaraţia de la Oradea. Un organism al românilor, numit Consiliul Naţional Român Central, format din 12
membri, a preluat puterea politică în Transilvania. La nivel local s-au creat consilii locale şi gărzi naţionale ale
românilor, astfel încât românii au ajuns să conducă efectiv provincia.
Unirea: guvernul maghiar a recunoscut organismele autonomiei românilor, dar românii doreau
independenţa Transilvaniei, nu doar autonomia. Consiliul Naţional Român Central a hotărât convocarea unei
Adunări naţionale, la Alba Iulia, care să hotărască soarta Transilvaniei. La Marea Adunare Naţională de la 1
decembrie au participat 1228 de delegaţi ai românilor, aleşi prin vot, care au hotărât în unanimitate unirea
Transilvaniei cu România. 10 mii de români au venit din toată Transilvania să asiste la acest eveniment istoric.

11
 C. Secolul XX între democraţie şi totalitarism în Europa

Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX

Caracteristicile regimului politic democratic (practici democratice) sunt: separaţia puterilor în

stat, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, existenţa mai multor partide politice (pluripartidism), dreptul
de vot universal.
Prezentarea practicilor regimului democratic.
Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (regimuri care
prevedeau în constituţiile lor şi respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918,
state democratice, prin introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru
femei. Statele democratice reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor
politice majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două partide
politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în S.U.A.,
Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez
presupune existenţa mai multor partide politice care participă la guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta
sau stânga (pentru că, de regulă, nici un partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur).
În toate statele care au regim democratic există constituţii care prezintă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
şi principiul separaţiei puterilor în stat. Principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti sunt: libertatea persoanei,
libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii,
inviolabilitatea corespondenţei.
Regimul democratic a fost o caracteristică a Europei atât în prima cât şi în a doua jumătate a
secolului XX. Argumente:
În prima jumătate a secolului XX majoritatea statelor europene au introdus votul universal şi au avut
constituţii care respectau principiile regimului democratic. Chiar dacă unele state au ajuns în anii 30 la regimuri
autoritare sau totalitare, iar altele nu au cunoscut deloc regimul democratic (Ungaria), totuşi putem spune că
democraţia a fost o caracteristică a Europei în această perioadă deoarece a fost un regim politic urmat de cele mai
multe state europene.
În a doua jumătate a secolului XX, Europa s-a împărţit în două, din perspectiva regimului politic: în vest
statele au ajuns să aibă toate regim democratic iar în est, regim totalitar comunist. După căderea regimurilor
comuniste în 1989, toate statele europene revin la regimul democratic prin instituirea pluripartidismului şi a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Din cauză că la sfârşitul secolului XX toate statele europene respectă, cel
puţin formal, practicile democratice putem spune că democraţia este o caracteristică a Europei în această perioadă.

În România votul universal a fost introdus printr-o lege din 1918. Constituţia din 1923 a introdus şi
principiul egalităţii în faţa legii indiferent de limbă, etnie şi religie.

Regimurile politice totalitare în Europa în secolul XX

1. Caracteristicile regimului politic totalitar (practicile totalitare) sunt: existenţa unui singur partid
politic, existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului, controlul total al statului
asupra economiei, culturii şi societăţii în general, nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat,
nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, cenzura severă a mijloacelor de comunicare în masă.
2. Prezentarea a două caracteristici pentru două ideologii totalitare
Ideologiile totalitare cele mai importante sunt comunismul, fascismul şi nazismul.
Regimul comunist s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (numită mai târziu
comunism), elaborată după 1848.
- Marx considera că în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice (opuse): deţinătorii
mijloacelor şi forţelor de producţie (cei bogaţi), numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi.
Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă de clasă. În secolul XIX, cele două clase sociale erau
burghezia şi muncitorimea (proletariatul).
- Marx considera că o societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există marea
proprietate privată. Pentru a face o lume mai bună, el a propus trecerea proprietăţii private la stat, astfel
12
 încât să nu mai existe bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate fără clase. Realizarea unei societăţi egalitare
(comuniste) nu se poate face decât prin preluarea puterii de către muncitori prin revoluţie. Astfel se va
instaura o dictatură a proletariatului, care va trece averile celor bogaţi în proprietatea statului.
Ideologia nazistă a fost elaborată de Adolf Hitler în cartea Mein Kampf (Lupta mea).
- Hitler considera că există trei tipuri de rase: o rasă superioară, pe care o numeşte rasa ariană, rase medii (latinii)
şi rase inferioare (slavii, evreii, negrii, ţiganii). Între aceste rase există o luptă pentru supravieţuire pe care o câştigă
doar rasele superioare, zicea Hitler. Rasa ariană (a germanilor puri) are misiunea să stăpânească lumea, după părerea
sa, deoarece superioritatea ei genetică o îndreptăţeşte la acest lucru.
- Hitler considera că germanii nu au suficiente resurse pe teritoriul lor, de aceea ei trebuie să îşi creeze un imperiu
universal ca să câştige un spaţiu vital pentru a duce o existenţă normală.
3. Prezentarea unor practici totalitare
Principalele practici totalitare au fost impunerea unui partid unic în viaţa politică şi eliminarea
adversarilor pin folosirea poliţiei politice.
Practici totalitare în Rusia comunistă, în timpul lui Lenin (1917-1924):
- Partidul comunist a preluat puterea prin revoluţie. Toate instituţiile au ajuns în scurt timp să fie controlate de
membrii partidului comunist. Celelalte partide politice au fost marginalizate, iar membrii lor au fost treptat
eliminaţi din funcţiile publice sau persecutaţi, astfel încât pluripartidismul a dispărut fără a fi nevoie de vreun
decret special.
- A fost creată poliţia politică, Ceka, încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi
duşmanii poporului (de fapt, opozanţii regimului). Familia ţarului a fost executată (în total 11 persoane).
- Băncile, fabricile şi marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului. Ţăranii au fost
obligaţi să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi.
Practici totalitare în Germania nazistă (1933-1945)
- Partidul Nazist a preluat puterea pe cale democratică în Germania, câştigând alegerile din 1933. La cererea lui
Hitler, care avea funcţia de cancelar (prim-ministru), Parlamentul majoritar nazist i-acordat acestuia puteri
depline în conducerea statului. Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este interzis.
Celelalte partide se autodizolvă, astfel că naziştii ajung partid unic în 1933.
- Poliţia politică, Gestapo, a devenit principalul instrument cu ajutorul căruia Hitler şi-a eliminat adversarii
politici şi i-a exterminat pe evrei. Încă din 1933 naziştii au luat măsuri dure antisemite (împotriva
evreilor), excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi provocând violenţe împotriva proprietăţii lor. În
1935 au adoptat Legile rasiale de la Nürnberg care interziceau căsătoriile dintre evrei şi germani. În 1938,
evreii au fost daţi afară din şcoli şi din toate instituţiile publice, începând deportarea lor în lagăre. Treptat au
fost luate şi alte măsuri împotriva lor: confiscarea averilor, obligativitatea de a purta pe piept steaua lui David,
izolarea la marginea oraşelor în aşa-numitele ghetouri. În 1942 se hotărăşte soluţia finală, adică uciderea
evreilor din lagăre prin gazare.
4. Regimul totalitar a fost o caracteristică a Europei atât în prima cât şi în a doua jumătate a
secolului XX. Argumente:
În prima jumătate a secolului XX, deşi multe state europene au avut regim democratic, regimul totalitar se
impune treptat în foarte multe state care ajung să suspende pluripartidismul şi libertăţile publice şi impun un
partid unic. Rusia, Italia şi Germania sunt primele state cu regim totalitar. În anii 30-40 mai multe state europene
au preluat modelul regimului totalitar de extremă dreaptă (fascist). Din cauză că regimul totalitar a fost urmat de
multe state europene mai ales după 1933 putem spune că regimul totalitar a fost o caracteristică a Europei în
prima jumătate a secolului XX.
În a doua jumătate a secolului XX Europa s-a împărţit în două, din perspectiva regimului politic: în vest
statele au ajuns să aibă toate regim democratic iar în est, regim totalitar comunist. Deoarece în perioada 1948-
1989 statele din Europa de est aveau un regim politic cu partid unic (partidul comunist) putem spune că regimul
totalitar a fost o caracteristică a Europei în a doua jumătate a secolului XX.

13
 România în secolul XX

1. Democraţia în România în perioada interbelică (1918-1938)

Caracteristicile regimului politic democratic (practici democratice) în România
România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot universal pentru bărbaţii
de peste 21 de ani. În 1919 au loc primele alegeri conform votului universal.
Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea constituţiei liberale din
1866, cu o constituţie democratică, în 1923. Noua constituţie prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii
fără deosebire de origine etnică, limbă şi religie. Alte drepturi şi libertăţi prevăzute în constituţie erau: libertatea
persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea
proprietăţii, libertatea învăţământului. Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea din 1923 era menţionat principiul
separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă era deţinută de Parlament şi rege, puterea executivă de rege şi
guvern şi puterea judecătorească de instituţii judecătoreşti.
Principalele partide politice în perioada interbelică au fost Partidul Naţional Liberal şi Partidul
Naţional Ţărănesc, deoarece ele s-au aflat mai mult timp la guvernare. Alături de ele au existat şi alte partide.
Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu, Partidul Social Democrat. Minorităţile
naţionale maghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ele propriile lor partide.

2. Regimuri autoritare cu practici totalitare în România (1938-1944)

Regimul autoritar al regelui Carol al II-lea (1938-1940)
Regele Carol al II-lea (1930-1940) a respectat regimul democratic în primii 8 ani ai domniei lui. În 1938
însă a desfiinţat regimul democratic, impunând un regim autoritar cu practici totalitare. În primul rând Carol a
desfiinţat Constituţia din 1923, înlocuind-o cu o alta care îi dădea puteri mari regelui. Constituţia din 1938
prevedea creşterea puterii regelui în defavoarea parlamentului şi guvernului şi desfiinţa separaţia puterilor în stat.
Astfel se stabilea că: regele este capul statului; regele exercită puterea legislativă prin intermediul Parlamentului
şi puterea executivă prin intermediul guvernului; regele este singurul care are iniţiativă legislativă (propune legi).
Regimul lui Carol al II-lea a fost un regim autoritar care a cuprins şi câteva elemente caracteristice
regimurilor totalitare. Astfel, după ce regele a dat un decret-lege privind dizolvarea partidelor politice, la scurt
timp a creat un partid al său numit Frontul Renaşterii Naţionale (F.R.N.). Cu toate acestea, partidele tradiţionale
au continuat să funcţioneze, dar în afara regimului parlamentar, iar F.R.N. nu a reuşit să se impună în viaţa
politică românească. Printr-un alt decret, privind crearea breslelor de lucrători, au fost desfiinţat sindicatele şi în
locul lor s-au creat nişte asociaţii ale patronilor şi muncitorilor, după un model aplicat de Mussolini în Italia.
În 1940, datorită crizei create de pierderile teritoriale suferite de România, regele l-a numit prim-ministru
pe generalul Ion Antonescu (apoi mareşal). Antonescu a cerut şi a obţinut de la rege puteri depline în conducerea
statului şi apoi i-a cerut acestuia să abdice. La 6 septembrie 1940 Carol al II-lea a renunţat la tron în favoarea
fiului său, Mihai I.

Dictatura militară a mareşalului Ion Antonescu (1940-1944)

Ion Antonescu a condus România în calitate de prim-ministru, având puteri depline în conducerea
statului. El obţinuse aceste puteri printr-un decret semnat de regele Carol al II-lea înainte de a abdica. În perioada
în care Antonescu a condus guvernul, nu a existat parlament, nici constituţie, iar regele Mihai nu avea niciun rol
politic. Antonescu guverna prin decrete-legi. Iniţial a fost obligat, datorită presiunii făcute de Hitler, să alcătuiască
un guvern împreună cu Garda de Fier (septembrie 1940-ianuarie 1941). În ianuarie 1941 legionarii au încercat să
preia prin forţă conducerea statului, dar rebeliunea legionară a fost înfrântă de către armată.
Până în 1944, Antonescu a condus singur, fără a propune vreo ideologie şi fără a avea sprijinul vreunui
partid. Totuşi, partidele politice tradiţionale au continuat să existe, iar Antonescu se consulta adesea cu liderii lor.
Guvernul său era alcătuit predominant din militari. În 1941 el a hotărât intrarea României în Al Doilea Război
Mondial alături de Germania nazistă, din dorinţa de a recupera teritoriile ocupate de U.R.S.S. în 1940. În acest
context Antonescu a acceptat exterminarea unor evrei în lagărele de concentrare din Basarabia. La 23 august
1944, regele Mihai, alături de principalele partide politice, a organizat o lovitură de stat în urma căreia Antonescu
a fost arestat. El a fost judecat apoi de către un tribunal condus de comunişti şi condamnat la moarte pentru
trădare, în 1946.
14
 3. Politica externă a României şi marile alianţe din prima jumătate a secolului XX

Politica externă a României în perioada interbelică.

Toată politica externă a României din perioada interbelică a avut drept scop realizarea unui sistem de
alianţe care să-i garanteze păstrarea graniţelor şi implicarea în acordurile internaţionale create pentru a menţine
pacea mondială şi pentru menţinerea statu-quo-ului (adică situaţiei existente) teritorial.
În 1919, România a fost membru fondator al Societăţii Naţiunilor, organizaţia mondială creată cu scopul
menţinerii păcii.
România a participat şi la realizarea unor alianţe regionale politico-militare în scopul menţinerii statu-
quo-ului teritorial. Astfel, a fost creată Mica Înţelegere (1921), alianţă formată din Cehoslovacia, Iugoslavia şi
România, care îşi realizaseră state naţionale în 1918, prin destrămarea marilor imperii. Una dintre clauzele
tratatului specifica faptul că trebuiau să-şi acorde ajutor în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei. În 1934
România, Grecia, Turcia şi Iugoslavia au semnat Înţelegerea Balcanică, alianţă prin care statele semnatare îşi
garantau reciproc frontierele.

Pierderile teritoriale româneşti din anul 1940.

În august 1939 Germania şi U.R.S.S. au încheiat aşa-numitul pact de neagresiune sovieto-german
(căruia i se mai spune şi pactul Ribbentrop-Molotov, după miniştrii de externe ai celor două state). Acest tratat
avea şi o anexă secretă prin care cele două state îşi promiteau să accepte ca fiecare să ocupe anumite teritorii ale
unor state vecine. În acest context U.R.S.S. îşi manifesta interesul pentru Basarabia.
În iunie 1940 U.R.S.S. a cerut României, printr-un ultimatum, să i se cedeze Basarabia şi nordul
Bucovinei în 48 de ore, punând de fapt în aplicare clauza privitoare la România din pactul de neagresiune cu
Germania din 1939.
Statele revizioniste Ungaria şi Bulgaria, susţinute de Italia şi Germania, au cerut şi ele teritorii din
România. Prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), România a fost nevoită să accepte cedarea nord-
vestului Transilvaniei către Ungaria. La scurt timp, Bulgaria a cerut Cadrilaterul (aflat la sudul Dobrogei),
cedat prin Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940).

Participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial (1941-1944 de partea Axei,
1944-1945 de partea Naţiunilor Unite).
În noiembrie 1940, România aderă la Axa Berlin-Roma-Tokio, deoarece Mareşalul Ion Antonescu a
gândit că cea mai bună soluţie pentru România nu putea fi alta decât alianţa cu Germania. Germania a invadat prin
surprindere, în iunie 1941, U.R.S.S. Antonescu, ca de altfel întreaga armată română, a fost de acord cu atacarea
U.R.S.S., sperând să recupereze Basarabia şi Bucovina. Armata română a trecut Prutul, alături de armata germană.
După eliberarea teritoriilor româneşti, muţi generali şi oameni politici români doreau ca România să nu continue
războiul dincolo de Nistru. Armata română a purtat lupte în sudul U.R.S.S. şi în Caucaz. Românii au suferit
pierderi uriaşe în bătăliile de la Cotul Donului şi Stalingrad. Două-treimi din armata română a fost distrusă în
luptele din 1942. Majoritatea oamenilor politici români nu au fost de acord cu războiul de partea Axei şi au
urmărit trecerea de partea Naţiunilor Unite. În ziua de 23 august 1944, regele Mihai l-a arestat pe mareşalul
Antonescu şi a anunţat la radio trecerea României de partea Naţiunilor Unite. În septembrie România a semnat
convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite. Armata română a luptat pentru eliberarea teritoriului românesc de
armata germană, trecând apoi în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. Războiul s-a încheiat în 1945.
Prin Tratatul de pace de la Paris, din 1947, României nu i s-a recunoscut cobeligeranţa, adică
participarea la război alături de Naţiunile Unite. Ţara noastră a fost obligată să plătească o despăgubire uriaşă
pentru U.R.S.S. Singurul avantaj a fost că Ungaria a cedat României nord-vestul Transilvaniei.

15
 4. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism si dizidenţă anticomunistă

Factorii care au favorizat instaurarea regimului comunist în România au fost:

- Ocuparea teritoriului României de către armata sovietică la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
- Presiunile făcute de sovietici pe plan intern, pentru a aduce Partidul Comunist la putere: numirea unor
miniştri comunişti, apoi numirea unui şef de guvern comunist (1945, Petru Groza), falsificarea alegerilor din 1946.
- Eliminarea forţelor democratice din România: dezbinarea şi în final desfiinţarea partidelor democratice,
înlăturarea regelui Mihai (1947).
Evenimentele care i-au adus la putere pe comunişti s-au succedat foarte rapid. În 1944, Partidul Comunist
a participat în guvern cu un ministru, apoi cu şapte, în 1945, regele a fost obligat de sovietici să numească un
guvern comunist sub conducerea lui Petru Groza. În 1946, comuniştii au falsificat alegerile parlamentare. În 1947,
guvernul a eliminat toate partidele de pe scena politică a ţării şi l-a obligat pe rege să abdice. În 1948, România a
ajuns o republică la conducerea căreia se afla un partid unic.

Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)

Regimul de tip stalinist este o formă de comunism foarte dur, asemănător cu cel instaurată de Stalin în
U.R.S.S. El se caracterizează prin dictatura şefului partidului care elimină prin forţă toţi adversarii sau potenţialii
adversari politici cu ajutorul poliţiei politice, represiunea dură a oricărei forme de protest în rândul populaţiei
(deportarea, folosirea torturii, falsificarea probelor la procese etc.), planificarea foarte rigidă a economiei etc.
În 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales în funcţia de secretar general al Partidului Comunist (adică
preşedinte de partid). Partidul se va numi Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), întrucât fuzionase cu P.S.D.
(de fapt socialiştii fuseseră obligaţi să fuzioneze), devenind astfel partid unic. Pentru a nu fi concurat de alţi colegi
de partid, Dej a trecut la eliminarea progresivă a celor mai importanţi membri ai conducerii.

Principalele măsuri totalitare din timpul regimului Dej:

- La 30 decembrie 1947 România a devenit republică. Prin constituţia din 1948, principalul organ de
conducere al statului era Marea Adunare Naţională, care avea atât atribuţii legislative, cât şi executive. Ea era
condusă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri. Acest prezidiu îndeplinea funcţii pe care le
avea de obicei un şef de stat.
- Naţionalizarea industriei, adică trecerea tuturor întreprinderilor şi băncilor în proprietatea statului s-a realizat
în 1948. Drept urmare, a fost desfiinţată iniţiativa privată şi toată economia a devenit de stat. S-a început apoi un
program de industrializare forţată în încercarea de a transforma România din stat agrar în stat industrial. Accentul
s-a pus pe industria grea (cu precădere siderurgia). S-a început electrificarea satelor. Au fost elaborate nişte
planuri cincinale care fixau obiectivele economice pentru o perioadă de 5 ani. Angajaţii care erau suspectaţi că nu
îşi dau toată silinţa pentru îndeplinirea planului în întreprindere erau consideraţi sabotori şi puteau fi închişi.
- În agricultură, comuniştii urmăreau colectivizarea, adică trecerea tuturor pământurilor din proprietatea privată
în proprietatea statului. Totuşi, pentru a câştiga încrederea ţăranilor, primul guvern comunist a făcut o amplă
reformă agrară, în 1945, prin care ţăranii au fost împroprietăriţi, iar marile proprietăţi au fost reduse la maxim 50
de hectare. După 1958 s-a început colectivizarea forţată. Comuniştii au trecut la metode foarte dure (şantajul,
bătaia, închisoarea, deportarea) pentru a-i face pe ţărani să renunţe la proprietate. În 1962 s-a încheiat
colectivizarea agriculturii.
- În 1948 a fost creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP sau Securitatea), instituţia care s-a
ocupat, de fapt, cu reprimarea oricăror proteste împotriva regimului comunist. În fruntea ei s-au aflat agenţi
speciali trimişi de la Moscova. Şeful acesteia era agentul N.K.V.D. (poliţia politică sovietică), Pantelei
Bodnarenko.
Principalele mijloace de represiune au fost:
- detenţia în închisori speciale pentru deţinuţii politici în care aceştia erau supuşi la tratamente inumane:
umilinţe, torturi, înfometare. Cele mai dure închisori au fost la Aiud, Sighet, Gherla, Piteşti, Râmnicu-Sărat;
- munca forţată în lagăre de muncă (de exemplu la săparea canalului Dunăre – Marea Neagră);
- deportarea unor familii din Banat, dar şi din alte zone ale ţării în zone aride din Bărăgan. Deportaţilor nu li se
permitea să ia decât bunurile pe care le puteau duce singuri, erau duşi cu maşini şi erau lăsaţi pe câmp.

16
 Mişcarea de rezistenţă. Unii dintre români s-au opus regimului comunist, dar această opoziţie a fost mai
degrabă individuală decât de grup. O formă a fost opoziţia ţăranilor faţă de colectivizare: au fost cazuri când sate
întregi s-au revoltat. Dar cea mai importantă a fost rezistenţa armată a unor grupuri de partizani
anticomunişti care s-au format la sfârşitul războiului. Din acestea făceau parte ofiţeri ai armatei, studenţi,
intelectuali şi ţărani. Grupurile nu depăşeau câteva zeci de persoane şi se ascundeau în munţi sau păduri.
Unul dintre cele mai importante grupuri de rezistenţă a fost Grupul din Munţii Făgăraş, condus de Ioan
Gavrilă Ogoranu şi alcătuit din colegi de liceu ai acestuia. Ei au fost prinşi în 1957, cu excepţia lui Ogoranu care a
fost depistat în 1976. El a supravieţuit perioadei comuniste.
Ultimul partizan a fost prins în 1962. Mişcarea de rezistenţă nu a avut urmări concrete, dar a
demonstrat faptul că regimul comunist a fost impus cu forţa şi că societatea nu l-a acceptat.

Relaţiile lui Dej cu U.R.S.S.

Supunerea totală faţă de Moscova (1947-1960). Stalinismul lui Dej s-a manifestat şi prin supunerea
totală faţă de regimul rus. Armata Roşie a staţionat pe teritoriul României până în 1958, împiedicând orice
manifestare independentă a regimului politic de la Bucureşti, influenţând atât politica internă cât şi cea externă.
Un eveniment care a arătat acest aspect a fost atitudinea României în revoluţia anticomunistă din Ungaria din
1956. După ce trupele sovietice au masacrat populaţia maghiară ieşită pe străzi, liderul revoluţiei maghiare, Nagy
Imre, a fost judecat şi executat la Bucureşti. Prin aceasta, Dej şi-a câştigat încrederea sovieticilor şi a obţinut
retragerea trupelor sovietice din România în 1958.
După 1960, Dej a încercat să reafirme independenţa statului român. Au fost reluate legăturile
diplomatice şi culturale cu Occidentul, iar în viaţa culturală s-a revenit la promovarea valorilor naţionale.

Regimul naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

În 1965 Dej a murit, iar în funcţia de secretar general al partidului a fost ales Nicolae Ceauşescu, membru
vechi al partidului, care fusese închis în perioada interbelică, împreună cu Dej. Regimul lui a fost numit de istorici
naţional-comunist, pentru că propaganda oficială s-a bazat pe promovarea valorilor naţionale.
Relativa liberalizare a regimului comunist. Venirea lui Ceauşescu la putere a adus câteva schimbări
care au liberalizat regimul comunist. Mai întâi el a condamnat abuzurile Securităţii din anii ’50, apoi a început o
deschidere importantă spre cultura occidentală: a permis difuzarea unor filme occidentale, traducerea unor cărţi
occidentale, plecarea unor tineri la studii în străinătate. Evenimentul care i-a adus lui Ceauşescu cel mai mare
prestigiu intern şi internaţional a fost refuzul de a participa, în 1968, la reprimarea revoluţiei anticomuniste din
Cehoslovacia (numită Primăvara de la Praga). România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia
(alianţa militară a statelor comuniste europene) care a refuzat trimiterea de trupe în Cehoslovacia.
Aceste evenimente i-au determinat pe mulţi să creadă că noul lider al P.C.R. este un reformator. În 1968,
unii intelectuali de marcă s-au înscris în partid (între care Paul Goma). Opoziţia lui Ceauşescu faţă de U.R.S.S. a
avut drept consecinţe şi o deschidere a Occidentului către România: Preşedinţii Franţei, Charles de Gaulle, şi
S.U.A., Richard Nixon, au venit la Bucureşti, iar Fondul Monetar Internaţional a acordat împrumuturi României.
Revoluţia culturală şi cultul personalităţii
În 1971, Ceauşescu a făcut o vizită în China unde a fost impresionat de serbările grandioase care se
făceau în cinstea liderului politic de acolo, Mao Zedun. La întoarcere a dorit să se organizeze şi în România aşa
ceva. La o întrunire a conducerii partidului, a făcut 17 propuneri pentru o mai eficientă educaţie comunistă a
maselor, denumite apoi tezele din iulie. Conform acestora, toată cultura trebuia pusă în slujba ideologiei marxist-
leniniste şi trebuia să evidenţieze realizările poporului român pe calea construcţiei socialismului. Concret, radioul,
televiziunea, teatrele, editurile trebuiau să difuzeze producţii culturale româneşti care să aibă pe cât posibil teme
socialiste. Cadrele de partid aveau datoria să vegheze la punerea în practică a acestor teze.
Ceauşescu a considerat că tezele din iulie 1971 au inaugurat o revoluţie culturală. Punerea în practică a
lor a însemnat de fapt introducerea unei cenzuri severe pentru orice producţie culturală. Ca să poată trece de
cenzură, artiştii au început să introducă în lucrările lor fragmente care să respecte ideologia de partid. Alţii însă au
refuzat să facă acest compromis şi au fost marginalizaţi. Unii artişti au creat lucrări speciale pentru glorificare
partidului şi conducătorului său.
Economia. În primii ani ai regimului Ceauşescu, economia românească a cunoscut o dezvoltare
spectaculoasă. România a avut, în anii ’70 cea mai mare creştere economică din Europa. Au fost dezvoltate, cu
precădere, industria siderurgică, petrolieră şi constructoare de maşini. Ceauşescu a extins capacitatea de rafinare a
17
petrolului peste producţia internă, fiind nevoit să importe. În 1978 statele arabe au scumpit petrolul foarte mult,
fapt ce a cauzat pierderi economice mari în această ramură. Pentru unele investiţii, dar şi pentru acoperirea
pierderilor, România a făcut împrumuturi externe uriaşe (în principal de la F.M.I.). În 1983, pentru a restitui aceşti
bani, Ceauşescu a introdus o serie de măsuri de austeritate fără egal în istoria regimurilor comuniste est-europene:
raţionalizarea pâinii, a făinii, a zahărului şi a laptelui, a energiei electrice şi benzinei. Nivelul de trai al populaţiei
au ajuns astfel la limita subzistenţei. În 1989 a fost plătită întreaga datorie externă, dar Ceauşescu nu a renunţat la
măsurile de austeritate.
Dizidenţa anticomunistă (persoanele care s-au opus regimului comunist sau lui Ceausescu). În 1975
România a semnat Acordurile de la Helsinki, un act internaţional prin care statele semnatare se obligau să respecte
drepturile omului. Acest fapt le-a permis dizidenţilor români să facă apel la organismele internaţionale, arătând că
România încalcă aceste drepturi.
Cele mai importante personalităţi ale dizidenţei româneşti au fost Paul Goma şi Doina Cornea. Scriitorul
Paul Goma a trimis la postul de radio „Europa Liberă” (din Marea Britanie) o scrisoare în care cerea respectarea
drepturilor omului în România. Pentru aceasta a fost arestat şi bătut de Securitate. Ca să evite reacţii la nivel
internaţional, securiştii nu l-au eliminat ci l-au obligat să părăsească ţara. Goma s-a stabilit la Paris şi a publicat
numeroase cărţi în limbile franceză şi germană despre regimul comunist. Securitatea a încercat să-l ucidă de două
ori, fără succes. Doina Cornea, lector la Facultatea de Litere din Cluj, a fost demisă din acest post, în 1983,
pentru că a folosit, în cursurile sale, texte filozofice occidentale. Ea a trimis apoi numeroase scrisori deschise atât
la posturi de radio şi ziare străine, cât şi lui Ceauşescu, protestând împotriva regimului. Ei şi altor intelectuali care
au protestat în acest fel (Mircea Dinescu, Andrei Pleşu) li s-a fixat domiciliu forţat, fiind păziţi şi urmăriţi
permanent de securitate.
Opoziţia publică. Măsurile dure ale Securităţii au împiedicat revolte de amploare în România,
comparativ cu alte state comuniste. Totuşi, până în 1989 s-au înregistrat câteva proteste ale muncitorilor. În 1977
minerii din Valea Jiului au făcut grevă (singura din perioada comunistă) pentru îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă. Ceauşescu a venit personal la ei pentru a-i calma şi le-a promis satisfacerea revendicărilor. După ce
aceştia s-au întors la lucru, securitatea a închis zona şi a făcut anchete în urma cărora iniţiatorii grevei au fost
trimişi în lagăre de muncă sau mutaţi în alte zone miniere. În 1987, muncitorii de la două întreprinderi din
Braşov au făcut un miting de protest. Liderii lor au fost anchetaţi şi bătuţi de Securitate.

Constituţiile comuniste
Constituţia din 1948
La 30 decembrie 1947, regele a fost silit să abdice, România fiind proclamată republică. Noile condiţii
politice, dar mai ales schimbarea formei de guvernare, au făcut necesară adoptarea altei constituţii, fapt realizat în
1948. Conform acesteia, numele ţării era Republica Populară Română. Unele prevederi sugerau că noul regim
se conduce aparent după principii democratice, ca de exemplu:
- egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură);
- garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale (libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor etc.).
Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului: în primul rând nu se respectă principiul separaţiei
puterilor în stat. Marea Adunare Naţională, de fapt noul parlament, este considerată „organul suprem al puterii
de stat”. Ea are atât atribuţii legislative, cât şi executive: votează legile şi bugetul, se ocupă de problemele de pace
şi de război, dar formează şi guvernul şi stabileşte atribuţiile ministerelor. Marea Adunare Naţională este condusă
de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri, dintre care unul este preşedinte. Prezidiul are
atribuţii pe care de obicei le deţine un şef de stat cu puteri sporite.

Constituţia din 1952

În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale statului român, a fost adoptată o nouă
constituţie care nu aducea modificări fundamentale în organizarea politică, dar încălca foarte grav independenţa
statului român. În capitolul introductiv se specifica ajutorul acordat de U.R.S.S. pentru eliberarea teritoriului
românesc de ocupaţia germană şi faptul că politica externă a Republicii Populare Române este una de prietenie cu
U.R.S.S. Prevederile obişnuite despre independenţa şi suveranitatea statului lipseau. Astfel, constituţia
consfinţea faptul că România nu avea politică externă proprie.
Instituţiile statului sunt aceleaşi ca şi în Constituţia din 1948, dar se introduce voalat principiul
partidului unic, specificându-se că Partidul Muncitoresc Român coordonează toate organizaţiile existente (este
18
forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat). Sunt prevăzute
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu şi mai multe limitări decât în 1948. Constituţia din 1952 a fost schimbată în
1965, când România şi-a recăpătat atributele statului independent. Ea rămâne un simbol al controlului U.R.S.S.
asupra politice interne şi externe româneşti.

Constituţia din 1965

Cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu legile fundamentale anterioare:
- Se introduce principiul partidului unic, specificându-se faptul că forţa politică conducătoare a întregii
societăţi este Partidul Comunist Român, ceea ce arată fără nicio îndoială caracterul totalitar al regimului;
- Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se menţionează faptul că libertatea cuvântului,
presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste
şi intereselor celor ce muncesc.
În 1974 se creează funcţia de preşedinte al republicii, fapt ce duce la modificarea constituţiei pentru a
include prerogativele preşedintelui. Preşedintele este ales de Marea Adunare Naţională şi are atribuţii
dictatoriale.

România în perioada „Războiului Rece”

„Războiul Rece” este un conflict ideologic dus între două blocuri politice: S.U.A. şi statele democratice,
pe de o parte, şi U.R.S.S. şi statele comuniste pe de altă parte, în perioada 1946-1991. Războiul Rece s-a purtat
pe multiple planuri, de la diplomaţie şi spionaj până la competiţiile sportive şi cucerirea spaţiului cosmic. În
relaţiile internaţionale cele două state au susţinut armat şi diplomatic diverse conflicte militare cum au fost:
războiul din Coreea, între Coreea de Nord comunistă şi Coreea de Sud, capitalistă, războiul din Vietnam,
conflictul israeliano-arab, unde S.U.A. a susţinut Israelul, iar U.R.S.S. statele arabe.
Cele două tabere şi-au creat organizaţii economice şi militare pentru a se apăra mai eficient de adversari.
În 1947 S.U.A. a propus un ajutor financiar important pentru redresarea ţărilor europene după război, numit
Planul Marshall. Stalin a refuzat acest ajutor şi a obligat statele comuniste să facă acelaşi lucru. Statele
comuniste şi-au creat, ca o reacţie la planul Marshall, propria organizaţie economică: Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (CAER, 1949). În cadrul acesteia, făceau schimburi de produse, de la alimente până la
maşini şi utilaje. Fiecare dintre cele două tabere şi-a creat şi propria organizaţie militară: NATO (1949) ţările
capitaliste şi Pactul de la Varşovia (1955) ţările comuniste europene.
Politica externă românească în perioada regimului Dej (1948-1965)
În anii ’50 nu se poate spune că România a avut o politică externă proprie, deoarece a adoptat poziţia
sovietică în toate problemele de politică internaţională: a fost membră fondatoare a CAER-ului şi a Pactului de
la Varşovia, a susţinut politica U.R.S.S. în toate conflictele pe care le-a avut aceasta chiar şi cu statele
comuniste: Iugoslavia şi Ungaria. În anii ’60 regimul politic de la Bucureşti se distanţează de U.R.S.S. atât în
plan intern, cât şi în plan extern, fără însă ca acest fapt să aibă consecinţe din perspectiva Războiului Rece.
Politica externă românească în perioada regimului Ceauşescu (1965-1989)
Nicolae Ceauşescu a continuat distanţarea de sovietici, începută de Dej. Mai mult, el a transformat
independenţa faţă de sovietici într-o marcă a politicii externe româneşti. Evenimentul care i-a adus lui Ceauşescu
cel mai mare prestigiu pe plan intern şi internaţional a fost refuzul de a participa, în 1968, la reprimarea
revoluţiei anticomuniste din Cehoslovacia (numită Primăvara de la Praga). România a fost singurul stat
membru al Tratatului de la Varşovia care a refuzat trimiterea de trupe în Cehoslovacia.
Ceauşescu a adoptat o politică de neutralitate în unele dintre crizele importante ale Războiului Rece. Una
dintre aceste crize a fost provocată de Israel, în 1967, când, în aşa-numitul război de 6 zile, a ocupat teritorii ale
mai multor state arabe. U.R.S.S. a susţinut indirect arabii, iar S.U.A. Israelul. România a fost singurul stat
comunist care nu a rupt legăturile diplomatice cu Israelul. De asemenea, România a fost primul stat comunist care
a stabilit relaţii oficiale cu Republica Federală Germană (Germania de Vest, stat pe care comuniştii nu au vrut să-l
recunoască), tot în 1967. În 1979, când U.R.S.S. a atacat Afganistanul, România a condamnat această agresiune.

19
 5. Construcţia democraţiei postdecembriste
În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est. Acest proces a fost favorizat de
politica de reforme economice şi sociale introdusă de conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând
cu 1985. Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu a fost cel mai refractar la politica reformatoare, refuzând orice
schimbare de structură. În decembrie 1989 au izbucnit manifestaţii de stradă împotriva lui Ceauşescu şi a
regimului comunist, mai întâi la Timişoara (16 decembrie) şi apoi la Bucureşti (21 decembrie), dar şi în alte oraşe.
România a fost singura ţară din Europa de est în care prăbuşirea comunismului s-a produs violent.
Revenirea la democraţie
După fuga lui Nicolae Ceauşescu, s-a format un organism revoluţionar cu rol executiv numit Frontul
Salvării Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist care era considerat dizident.
În 31 decembrie, FSN a dat un decret-lege care permitea revenirea la pluripartidism. Astfel, în ianuarie 1990 au
reapărut PNL şi PNŢ, la iniţiativa unor membri ai acestora din anii '40. Dar în lunile următoare sunt înfiinţate un
număr mare de partide. Un alt rol important în susţinerea regimului democratic a fost revenirea la proprietatea
privată în agricultură (familiile care au fost deposedate în anii '60 au primit din nou loturile agricole în 1990) şi în
industrie (aici privatizarea s-a făcut cu dificultăţi şi cu pierderi economice uriaşe).

Constituţia sin1991
Fundamentele regimului democratic sunt puse de noua constituţie adoptată în 1991.
Principii generale menţionate aici sunt specifice unui regim democratic: separaţia puterilor în stat,
suveranitate naţională, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, pluripartidismul.
Puterile statului:
Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Parlamentul este
ales pentru o perioadă de patru ani şi are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a bugetului.
Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. Guvernul urmăreşte punerea în
aplicare a legilor. Primul ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau partidele care
deţin majoritatea parlamentară.
Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la revizuirea constituţiei, în
2003, s-a ridicat mandatul la 5 ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină maxim două mandate. Rolul fundamental
al Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de mediere între puterile statului. Preşedintele are următoarele
atribuţii: desemnează primul-ministru, promulgă legile (le contrasemnează, pentru a le aproba intrarea în vigoare),
poate dizolva Parlamentul, în cazul în care acesta a respins de două ori învestitura unui guvern (dar poate dizolva
Parlamentul o singură dată într-un an), este comandant suprem al armatei, conferă decoraţii, acordă graţiere,
încheie tratate internaţionale pe care le propune aprobării Parlamentului, emite decrete.
Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili (nu pot fi
transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai înaltă instituţie
judecătorească este Curtea Supremă de Justiţie.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie democratică: libertatea persoanei,
libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii,
dreptul de vot. Spre deosebire de constituţia democratică din 1923, cea din 1991 specifică şi protecţia din partea
statului român de care se bucură cetăţenii români aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu au
niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul României, respectarea tuturor tratatelor privind drepturile omului, semnate de
România.

20