639

Secțiunea a 2 a
Circumstanțe atenuante și circumstanțe agravante

Circumstanțele fac parte din categoria cauzelor de atenuare sau agravare. Împrejurările
reprezentate de stări, condiții, dispoziții, calități individuale care privesc persoana infractorului
sau care se referă la infracțiunea comisă (reale) fiind stabilite de lege (circumstanțe legale
generale atenuante și agravante) sau r. instanță (circumstanțe atenuante)

Norma penală indică în categoria circumstanțelor atenuante judiciare unele împrejurări legate de
fapta comisă care diminueză gravitatea infracțiunii (tentativa) sau periculozitatea infractorului
(minoritatea).

Conceptul de circumstanță (circumstantia, -ae) cuprinde calitățile, însușirile, determinările

referitoare la acțiunea-inacțiunea infracțională sau la persoana infractorului. 

□→ A    Fiind prevăzută de lege, circumstanțele se obiectivizează în stări, calități, situații,

împrejurări de care depinde într-o anumită măsură actul infracțional pe care îl precede, îl însoțesc
sau îl proced, motiv care justifică adoptarea unei pedepse atenuante sau agravante.

Calificarea actului infracțional este dată atât de conținutul concret al faptei, dar și de modul de
comitere a acestuia, cât și de periculozitatea infractorului. Cunoașterea stării obiective (condițiile
concrete) în care s-a comis fapta și a manifestărilor personalității infractorului califică acțiune-
inacțiune prejudiciabilă pe care o insușește determinând executarea și consecințele faptei.

□→ B    Răspunderea penală tipică (de bază) vizează o anumită categorie de infracțiune (simplă
sau calificată) pentru care există individualizarea legală prin prevederea pedepsei pentru
infracțiunea consumată, independentă față de circumstanțele atenuante sau agravante, pedeapsa
fiind limitată la minimul sau maximul special, astfel că pentru infracțiunea concretă vor exista
mai multe variante de individualizare: aplicarea unei pedepse al cărei cuantum este egal cu limita
minimă, este între limita minimă și limita maximă este egal cu limita maximă, dacă instanța nu a
reținut circumstanțe atenuante sau agravante; aplicarea unei pedepse al cărei cuantum este mai
mic decât limita minimă specială, ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante; aplicarea unei
pedepse al cărei cuantum este mai mare decât limita maximă specială, ca urmare a reținerii
circumstanțelor agravante.

Circumstanțierea pedepsei diferă și după modul în care aceeași circumstanță are caracter
agravant – conducerea autovehiculului în stare de beție sau are caracter atenuant – furtul săvârșit
de persoana aflată în stare de beție.

În situația în care circumstanțela agravantă nu a fost prevăzută sau nu a fost cunoscută de către
infractor nu se va reține în sarcina acestuia, iar simpla apreciere a inculpatului că ar putea
beneficia de ____ unei circumstațe atenuante (provocarea putativă) nu se va reține.

□→ C    De asemenea, aprecierea intervenției unei circumstanțe agravante de către infractor, care

în realitate nu există, nu va produce efecte de agravare a pedepsei (agravantă putativă)
Circumstanțele reale sau personale se aplică și în situația pedepselor alternative, în sensul
aplicării pedepsei mai ușoare, care va fi individualizată în baza circumstanțelor atenuante sau se
aplică pedeapsa mai grea, individualizată prin aplicarea circumstanțelor agravante. Această
modalitate de individualizare se reține și în situația participației, instanța aplicând una dintre
categoriile de pedepse (în funcție de contribuția concretă a fiecărui infractor pentru unii dintre
participanți și cealaltă categorie de pedepse pentru alți participanți, realizându-se o
individualizare judiciară concretă, care se află în limitele speciale ale pedepsei.

Norma penală nu diferențiază valoarea circumstanțelor atenuante legale de a celor judiciare,

astfel că în cazul reținerii uneia sau a mai multor circumstanțe atenuante se procedează de
instanță la reducerea limitelor speciale ale pedepsei o singură dată, instanța având obligația, iar
nu posibilitatea de a o reduce, limitele speciale prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. 

□→ D   Dacă nu sunt incidente una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei situație în care
limitele de pedeapsă rezultate după reducere se majorează conform art. 79 alin. (3) C.p.

Identificarea circumstanțelor (datele și informațiile cu privire la existența infracțiunii și

identificarea infractorilor) reprezintă o obligație legală a organelor de urmărire penală, care, în
conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (3) C.p.p., strâng și administrează probele, atât în
favoarea, cât și în devafoarea inculpatului de care instanța este obligată să țină seama la
individualizarea pedepsei.

Efectele principale rezultate din reținerea circumstanțelor agravante sau atenuante constau în
stabilirea sau schimbarea încadrării juridice a faptei (din infracțiune simplă în infracțiune
calificată sau într-o altă infracțiune decât cea reținută inițial), extinderea urmării penale, iar în
faza judecării modificarea limitelor pedepsei sub limita minimă specială (la circumstanțele
atenuante) și peste limita maximă speciala încadrării (la circumstanțele agravante), precum și
schimbarea incadrării juridice, dacă fapta sau infractorul beneficiază de o circumstanță atenuantă
legală.

Norma penală stabilește în mod nejustificat că indiferent de numărul circumstațelor atenuante

sau a celor agravante reținute la individualizarea judiciară a pedepsei reducerea sau majorarea
limitelor speciale ale pedepsei se face o singră dată, deoarece circumstanțele prezintă prin
definiție un efect unic.

□→ E    Motivarea reținerii circumstanțelor este justificată de necesitatea verificării modului de

aplicare a acestora la individualizarea pedepsei de către instanța de control judiciar, deși norma
penală nu prevede în mod expres această obligație. În activitatea de individualizare, pedeapsa
care era prevăzută în limite teoretice minime și maxime, se concretizează ”detașându-se de forma
pedepsei mijlocii”, deoarece va fi mai mică decât limita specială minimă sau mai mare decât
limita specială maximă.

Circumstanțele atenuante sau agravante dobândesc caracteristicile elementelor fundamentale

variabile și au funcție generativă, în sensul că generează regulile de formare a unei pedepse
diferite de pedeapsa teoretică limitată de lege reprezentând repede în baza cărora se
individualizează pedepsele.
 641

Criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 C.p., nu se confundă cu

dispozițiile legale care au ca efect agravarea răspunderii penale (tentativa – art 32 C.p.; -
infracțiune continuată și infracțiunea complexă art. 35 C.p., concursul de infracțiuni – art 38
C.p., recidiva – art. 41 C.p.) și nici cu împrejurările care constituie circumstanțe agravante,
deoarece unele stări, situații au fost incluse de normele penale în conținutul constitutiv al unor
infracțiuni sau au fost reglementate separat de criteriile generale de individualizare a pedepsei.

În acest sens, din modul de elaborare a conținuturilor infracțiunilor rezultă că, acestea urmează o
evaluare în trepte (omorul este mai grav decât infracțiunea de lovire) în faze acționale (fapta
consumată, fapta tentativă) sau după modul de comitere (fapte intenționate, din culpă, din
întâmplare, premeditate, pentru realizarea unui mobil sau desfășurarea unui scop).

De asemenea, criteriile generale de individualizare a pedepsei, circumstanțele atenuante legale și

împrejurările variabile care pot constitui circumstanțe atenuante judiciare nu se pot confunda cu
dispozițiile legale care au ca efect atenuarea răspunderii penale (retragerea mărturiei mincinoase
– art. 273 alin. (2) C.p.)

642

Circumstanțele legale (atenuante sau agravante) fiind limitativ prevăzute de lege, aplicarea
acestora este obligatprie pentru instanță, iar circumstanțele atenuante judiciare (în care se
regăsesc atitudini, reprezentări ale comportamentului infractorului) rămân la latitudinea instanței
să fie aplicare sau nu, însă, în cazul reținerii acestora, instanța este obligată să reducă limitele
speciale ale pedepsei, prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, cu o treime.

Circumstanțele care determină stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei, în doctrină sunt
clasificate și în circumstanțe reale și circumstanțe penale.

Circumstantele reale (se referă la faptă) indică modul de comitere a infracțiunii de către autor,
coautor și participanți însă acestea influențează durata ori cuantumul pedepsei numai în măsura
în care se face dovada că acțiunile-inacțiunile au fost prevăzute, cunoscute, iar efectele acestora
au fost acceptate de fiecare participant în parte. (art. 51. alin. (2) C.p.)

În acest mod se determină ca pentru fiecare acțiune-inacțiune în parte să se determine o pedeapsă

similară fiecărui infractor sau să se stabilească pedepse diferite, dacă unul dintre infractori nu a
cunoscut sau nu a acceptat actele comise de un alt infractor, deoarece participația la săvâișirea
unei infracțiuni se stabilește doar ca intenție.
643
Circumstanțele personale (subiective) sunt reprezentate de modul de implicare a infractorului
în comiterea infracțiunii, raportul individual la producerea rezultatului, ori a altor consecințe ale
infracțiunii, conduita după săvârșirea infracțiunii, cât și circumstanțele privitoare la persoana
infractorului (calitățile, deprinderile, obiceiurile), astfel că acestea nu se răsfrâng asupra celorlalți
participanți. 
 Circumstanțele care determină stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei, în doctrină, sunt
clasificate și în circumstanțe cunoscute și circumstanțe necunoscute.
În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. 2 C.p., circumstanțele privitoare la faptă se
răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care au fost cunoscute de aceștia.
Circumstanța agravantă, în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă nu produce efecte decât în
situația în care necunoașterea este rezultatul culpei.
Circumstanțele care indică modul de comitere a infracțiunii sunt considerate, în doctrină,
circumstanțe particulare (individuale), acestea indicând modul de operare (modus operandi) specific
unui anumit infractor.
De asemenea, caracteristicile unei infracțiuni sau ale persoanei infractotului clasifică
circumstanțele în: circumstanțe contextuale, cirsumstanțe cu efect singular, circumstanțe de apărare
sau de conservare, dependente în mod direct de elementele periferice actului infractional și
circumstanțele convergente, specifice grupului de infractori care se îndreaptă spre același punct
pentru realizarea aceluiași scop. 
644
Circumstanțe atenuante
Norma penală califică circumstanțele atenuante în împrejurări care constituie circumstanțe
atenuante legale (art. 75 alin. (1) C.p.), și împrejurări care constituie circumstanțe atenuaante
judiciare (art. 75 alin. (2) C.p.).
1. Circumstanțele atenuante legale produc efecte sub aspectul elaborării pedepsei sub limita
minimă specială, în timp ce, circumstanțele atenuante judiciare produc efecte doar în
măsura în care au fost identificate și evaluate de instanță în acest mod.
Circumstanțele atenuante legale au un cadru de generalitate deoarece sunt definit și limitate
prin lege și sunt aplicabile situațiilor juridice general-valabile tuturor categoriilor și genurilor de
infractori, în timp ce împrejurările care pot constitui circumstanțe atenuante rămân la aprecierea
instanței în sensul reținerii și aplicării efectelor acestora.
645
Caracterul de generalitate al circumstanțelor atenuante legale este susținut și de caracterul de
obligativitate al aplicării acestora, în sensul că odată resimțită intervenția lor, instanța nu poate
refuza aplicarea efectelor acestora, fără să aibă competența aprecierii dacă reprezintă sau nu
circumstanțe atenuante, o astfel de interpretare fiind exclusă.
Dimpotrivă, împrejurările care diminuează gravitatea, periculozitatea infractorului vor fi
identificate și apreciate de instanțe, în sensul admiterii sau respingerii aplicării efectelor acestora.
Constituie circumstanțe atenuante legale următoarele împrejurări:
646
a. Săvâișirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări (”perturbatio animi”)
reprezentată de îngrijorare, starea de panică sau emoții, constând în reacțiile afective, în
atitudinile de răspuns la stimulii mediului ambiental, determinate de provocarea din
partea persoanei vătămate, prin violență.
1. Provocarea persoanei vătămate (loviri sau orice alte acte e violență cauzatoare de
suferințe fizice, vătămări corporale, acte de tortură), fără a se confunda cu durerea sau
 suferințele exclusiv de sancțiunile legale (încătușarea suspectului, starea de reținere sau
arestare).

Provocarea persoanei vătămate nu se confundă cu constrângerea morală exercitată prin

amenințări cu un pericol grav care nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea faptei
prevăzute de legea penală.
647
Provocarea persoanei vătămate nu se confundă cu legitima apărare, deoarece persoana care
săvârșește fapte urmărește să înlăture un atac injust și nici cu excesul neimputabil, deoarece în cazul
provocării tulburării sau emoție apare și după trecerea unei perioade de timp de la apariția
provocării, în timp ce la legitimă apărare pericolul trebuie să fie instantaneu, persoana aflată în
această stare, depășind din cauza tulburării sau temerii, limitele unei agresări proporționale cu
gravitatea atacului.
Reacția de răspuns reprezentată de săvârșirea infracțiunii trebuie să se afle într-un raport de
corelație cu provocarea, depinzând reciproc una de alta.
2. Provocarea săvârșită de partea vătămată se realizează și printr-o atingere gravă a
demnității persoanei, cu intenție, iar nu din culpă (violență morală) reprezentată de
ipoteze indecente, amenințări prin folosirea unor cuvinte urâte (”horribili dicto”),
denigrări, imputări calomnioase, gesturi insultătoare sau intolerabile. 

□→ În cazul ripostei la provocare, infractorul încearcă să afle realitatea și fictivitatea

denigrărilor grave raportate la demnitatea și reputația sa, prin comparație cu propriile sale
trebuințede a trăi într-un climat dominat de exigențe sociale.
De aceea, există stare de provocare și în cazul folosirii de către victimă a unor cântece,
scrisori, caricaturi, scene satirice, prin hărțuială fizică.
3. Provocarea părții vătămate se poate realiza și printr-o actiune ilicită gravă (interzisă de
lege sau contrară unei norme), care produce o puernică tulburare sau emoție
necontrolabilă agresorului (tentativă de viol, vol, tentativă de omor), determinând reacția
necontrolabilă a acestuia. Riposta infractorului nu trebuie să reprezinte o simplă cedare în
fața unor împrejurări nefavorabile sau tendinței de răzbunare, caconstituie o reacție
puternică de tulburare, astfel că nu sunt sonsiderate acte de provocare faptele săvârșite
din culpă (lovirea, vătămarea corporală din culpă).
Evaluarea ripostei se va face ținând seama de raporturile dintre părți pentru a se evita
confuzia dintre agravanta premeditării și agravanta provocării, astfel că, în cazul stabilirii existenței
doar a unui pretext privind provocarea, circumstanța atenuantă nu se va reține.
Explicația săvârșirii infracțiunii este dată de raționamentul reprezentat de faptul că în lipsa
provocării nu ar fi exista riposta, deoarece nu s-ar fi produs tulburarea, iar infractorul nu urmărește
să respingă provocarea sau să se răzbune, ci acționează ca urmare a stăpânirii sale de o tulburare
puternică, incontrolabilă, provocare făcând parte din categoria faptelor de semnificație juridică sau
morală.
Acordarea circumstanței atenuante va interveni doar în cazul existenței raportului de
cauzalitate între actul provocator, stăpânirea infractorului de o puternică tulburare sau emoție ți
riposta la provocare, prin săvârșirea unei infracțiuni.
 Dacă în doctrină se acceptă că există ”omor” și atunci când făptuitorul știind că victima
suferă de cord și că o emoție puternică îi va provoca moartea, în dorința de a o ucide, îi provoacă o
asemenea emoție
Cauza intervenției unei puternice tulburări sau emoții (”tortura spiritualis”) trebuie să fie
reprezentată de o faptă ilicită (de o anumită gravitate), sancționabilă legal sau moral, provocarea
determinând în mod real, evident, iar nu aparent, o tulburare a infractorului care are credința că i s-a
__ irecuperabil demnitatea și reputația, acesta urmărind să fie evaluată prin apecierea sensului
obișnuit, firesc al raporturilor interumane și în special celor dintre partea vătămată și infractor, al
contextului acțiunilor și scopului urmărite de fiecare în parte.
648
Reținerea săvârșirii infracțiunii sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoții trebuie să fie
susținută de evaluarea gradului de surescitare, de încordare nervoasă, care l-a stăpânit pe infractor o
perioadă de timp.
Provocarea creează posibilitatea psihică și viloțională de pedepsire a victimei, astfel că
trebuie să se regăsească în schimbarea, de îndată, simultană desfășurării evenimentului (infractorul
care a provocat a devenit victimă, iar victima provocată a devenit infractor), astfel că după trecerea
unei perioade de timp, o fapă nouă a conflictului nu trebuie reținută ca provocare, deoarece tensiunea
inițială s-a pierdut sau ar fi trebuit să fie înlocuită cu o altă măsură de evitare a conflictului.
Trecerea unei perioade semnificative de timp, de la momentul provocării până la momentul
săvârșirii infracțiunii, ca răspuns la provocare, anulează efectele reținerii stării de provocare, chiar
dacă persoana care a declanșat provocarea are culpă exclusivaă, deoarece lipsa de reacție promptă,
instantanee, ca efect al tulburării indică intervenția puterii de judecată, de stăpânire de sine, de
alegere a unei forme de conciliere neviolentă, neprovocatoare de tulburări sau de conflicte.
Situația este complicată în cazul în care, în bsența infractorului, persoana vătămată a exercitat
acte de violență împotriva unei persoane apropiate acestuia, iar în momentul în care a aflat acest
lucru, fiind stăpânit de o tulburare puternică, a săvârșit infracțiunea.
Soluțiile de practică judiciară nu sunt unitare, motiv pentru care apreciem că se poate reține
starea de provocare în favoarea infractorului, cu condiția dovedirii că între momentul provocării,
intervalul de timp și săvârșirea infracțiunii există unitate de acțiune în asemenea măsură, încât să
determine tulburarea, impulsul (în fondul gândirii, volitiv și afectiv) intervenind în momentul când a
luat cunoștință de actul provocator. Ceea ce se urmărește pentru reținerea scuzei provocării ete
intervenția tulburării sau emoției ca răspuns la provcare, care în niciun caz nu schimbă și nu califică
intenția infractorului, iar nu calitatea persoanei care a fost provocată și victimizată (rudă, prieten,
dușman). Răspunsul la provocare ete elaborat de sentimente, impresii, judecăți care nu anulează
atitudinea psihică de prevedere a rzultatului faptei, ci doar nu pot fi controlate din cauza tulburării,
impulsul spontan de reacție fiind exacerbat, neechilibrat psihic, fapt care determină săvârșirea
infracțiunii.
Provocarea executată de persoană chiar dacă rezultatul acesteia apare ca fiind imprevizibil,
persoana vătămată nu trebuie să fie la rândul său rezultatul unei provocări din partea infractorului, ci
trebuie să producă o puternică tulburare acetuia, mobilul sau scopul provocării fiind lipsit de
semnificație. Actul care reprezintă provocare trebuie să fie îndreptat împotriva infractorului care va
răspunde prin săvârșirea infracțiunii sau a unor persoane față de care acesta manifestă atașament
psihic, moral, sentimental.
 De aceea persoana vătămată care anterior a fost condamnată pentru tentativă sau pentru o
infracțiune de omor, prin actul de provocare, poate determina o puternică stare de tulburare, astfel că
în favoarea infractorului provocat se poate reține circumstanța atenuantă, ca ripostă nu există raport
de egalitate.
Practica judiciară a stabilit că în sutuația în care riposta la provocare este îndreptată împotriva
unei victime nevinovate (”error in persona”) infractorul beneficiază de scuza provocării, dacă
această confuzie s-a produs din cauza existenței unor condiții concrete (asemănarea dintre cel care a
inițiat provocarea și victimă- cazul fraților gemeni, starea de întuneric, identitatea de loc, identitatea
de comportamente).
Dovada stării de premeditare a săvârșirii infracțiunii în dauna părții vătămate exclude
posibilitatea reținerii circumstanței atenuante, deoarece hotărârea de a coite fapta a fost adoptată
anterior exercitării provocării de către victimă.
În situația în care infractorul a cunoscut că actul de provocare aparține unei persoane
iresponsabile (aflată în capacitate psihică) sau a putut să prevdă această stare, din modul de
comportare a victimei, nu va beneficia de scuza provocării, deoarece victima era lipsită de
posibilitatea prevederii rezultatului faptei sale, între provocări și riposta neexistând un raport de
cauzalitate.
După evaluarea raportului dintre actul provocator și riposta la aceasta, pentru reținerea
circumstanței atenuante, va trebuie să se facă dovada că provocarea a schimbat ordinea pntru o
scurtă perioadă de timp (atât cât durează un impuls), în gândirea, voința și afectivitatea infractorului,
care, prin răspunsul violent la provocarea executată de persoana vătămată, va dovedi o instabilitate
comportamentală de mai mare amploare.

650
b. Depășirea limitelor legitimei apărări indică împrejurarea că fapta care nu a îndeplinit
condițiile reținerii cauzei justificative reprezentate de legitima apărare poate să
beneficieze de aplicarea circumstanței legale atenuante, dacă întrunește anumite condiții.
Motivarea acestei circumstanțe se întemeiază pe intervenția tensiunii psihice și a efortului
fizic efectuat de infractor în momentul înlăturării atacului material, direct, imediat și injust care
punea în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general însă apărarea
executată a depășit proporționalitatea atacului.
Dacă prin reținerea stării de legitimă apărare fapta săvârșită de persoana care s-a apărat va fi
justificată, astfel că nu este considerată infracțiune, în cazul depășirii apărării legitime, fapta comisă
de cel care s-a apărat este apreciată ca infracțiune, infractorul putând beneficia doar de reținerea
circumstanței atenuante, deoarece apărarea privind respingerea, reducerea sau înlăturarea atacului
injust s fost excesivă, nefiind compatibilă cu acesta. 
651
b) Depășirea limitelor legitimei apărări indică împrejurarea că fapta care nu a îndeplinit
condițiile reținerii cauzei justificate reprezentate de legitimă apărare poate să beneficieze de
aplicarea circumstanței legale atenunate, dacă întrunește anumite condiții.
Motivarea acestei circumstanțe se întemeiază pe intervenția tensiunii psihice și a efortului
fizic efectuat de infractor în momentul înlăturării ataculuimaterial, direct, imediat și îngust, care
punea în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general însă apărarea
executată a depășit proporționalitatea atacului. 
Dacăprin reținerea stării de legitimă apărare fapta săvârșită de persoana care s-a apărat va fi
justificată, astfel că nu este considerată infracțiune, în cazul depășirii apărării legitime, fapta comisă
de cel care s-a apărat este apreciată ca infracțiune, infractorul putând beneficia doar de reținerea
circumstanței atenunate, deoarece apărarea privind respingerea, reducerea sau înlăturarea atacului
injust a fost excesivă, nefiind compatibilă cu acesta.
652
Excesul apărării nepotrivite, discordante, improprii, ca urmare a depășirii limitelor și
gravității atacului, perceput de simțul comun (“sensus communis”) va fi reținut ca circumstanță
atenuantă, având valoarea unei îngăduințe, toleranțe, acordate de lege (infractorul folosește un obiect
contondent pentru a se apăra de agresiunea comisă de o persoană neînarmată) doar în situația în care
sunt îndeplinite anumite condiții.
 Infractorul să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală în stare de legitimă apărare;
 Fapta exercitată de infractor să depășească limitele unei apărări legitime, în sensul că,
între atacul injust și apărarea nepotrivită axistă un raport de incompatibilitateș
 Excesul apărării să nu fie justificat de stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții în
momentul executării acesteia de către inculpat
Legea acordă această circumstanță doar dacă se face dovada că activitatea de apărare
nelegitimă a fost inițiată în mod voit de infractor fără ca acesta să fie stăpânit de o tulburare sau
emoție puternică.

653
Apărarea neconformă dimensiunii atacului injust are sensul respingerii, evitării sau
diminuării consecințelor atacului fiind considerat un exces scuzabil (o scuză atenunată), deoarece nu
este rezultatul unei legitime apărări, dar nici al unei puternice tulburări sau emoții (fapta de apărare
săvârșită în acest caz fiind infracțiune).
Dacă infractorul aflat în stare de legitimă apărare, depășește limitele unei apărări
proporționale cu gravitatea atacului, din cauza unei tulburări sau temerii, va beneficia de efectele
instituției excesului neimputabil (justificat - art. 26 C.p.), în sensul că fapta nu va fi imputabilă
(deoarece nu constituie infracțiune).
Raportul dintre atacul injust și apărarea depășită nu se mai referă la “echivalența
mijloacelor”, la timpul desfășurării, forma gresiunii, calitățile speciale deținute de persoanele
implicate în conflict, astfel că prin reținerea acestei circumstanțe limitele pedepsei vor fi reduse.
Acordarea circumstanței este motivată de faptul că victima atacului injust(infractorul)
percepe circumstanțele concrete ca ireversibile, ca motive serioase de natură să intervină pentru a
salva de la pericol persoana sa, a altuia sau un interes general, avănd o reprezentare exagerată a
modului de realizare a apărării. Beneficiul acordat infractorului pentru această circumstanță legală
nu se răsfrânge și asupra  participanților, deoarece are caracter personal.
654
 c) Depășirea limitelor stării de necesitate de către infractor, în mod voit, constă în executarea
acțiunii cu scopul salvării de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altuia, un bun sau un interes general însă urmările faptei sunt vădit
mai grave decât cele produse dacă nu s-ar fo încercat înlăturarea pericolului.
Norma penală consideră acțiunea de salvare care depășește limitele necesității, ca avănd
caracter de excepție deoarece are loc peste intervalul de timp dintre iminența producerii pericolului
până la încetarea acestuia sau infractorul și-a dat seama că prin acțiunea de salvare urmările acesteia
vor fi vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
655
Chiar dacă onfractorul a declanșat acțiunea de salvare sub pretextul “amenințării cu un
pericol imediat”, iar ulterior se identifică intenția acestuia de a fi produs o pagubă mai mare decât
cea care ar fi rezultat dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat, va beneficia de efectele circumstanței
atenunate.
Diminuare răspunderii făptuitorului se raportează la umrările produse de fapta de salvare și
ceea ce s-ar fi putut produce în absența intervenției acestuia, circumstanța atenunată determinând o
pedeapsă raportată la valoarea distrusă prin acțiune li valoarea care s-ar fi distrus în absența acțiunii
de salvare.
În acest mod intervine o dublă verificare a cauzelor care produc pericolul imediat și a
valorilor pricolului în raport cu circumstanțele concrete și întinderii prejudiciilor (inițial și cel final),
motiv pentru care în toate cazurile de depășire a limitelor stării de necesitate se procedează la
verificarea mobilului acțiunii de salvare.
Identificarea unor practici neobișnuite, contrare modului obișnuit, normal, de prestare a
acțiunii de salvare va influența categoria și limitele diminuării pedepsei aplicate, deoarece acțiunea
are ca suport motivațional încercarea de evitare a producerii unui pericol imediat, chiar dacă în
practică se va dovedi ineficientă și prejudiciabilă.
656
În acest sens, dacă fapta săvârșită în stare de necesitate nu este considerată infracțiune
(deoarece îi lipsește vinovăția), în cazul săvârșirii unor acte prejudiciabile deși nu intervenise un
pericol imediat, fapta prezentând elementul de vinovăție, va fi considerată infracțiune.
Amenințarea pericolului imediat constrânge făptuitorul și constituie cauza care determină
acțiunea excepțională, neobișnuită, de salvare posibilă doar în acel moment, indiferent de rezultatul
ulterior, starea de pericol creată fiind considerată a fi redusă.
Urmare a depășirii limitelor stării de necesitate, recuperarea prejudiciului revine în sarcina
persoanei salvată, dacă starea de necesitate are o cauză naturală(cutremur), iar în cazul producerii din
cauza imprudenței persoanei vătămate, paguba rămâne în sarcina acesteia.
În cazul depășirii limitelor stării de necesitate, răspunderea civilă revine făptuitorului acțiunii
de salvare în cota depășirii limitelor. Dacă intervenția făptuitorului s-a făcut prin simularea sau în
afara existenței stării de necesitate, acesta va răspunde penal și va fi obligat la plata integrală a
prejudiciului.
657
d) Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmării
penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de
această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei, constituie o apreciere a
comportamentului post factum având ca efect reducerea pedepsei.
Stăruința infractorului de a repara pagube este denumită “căința activă” a acestuia, fiind
reprezentată de repararea urgentă și completă a urmelor infracțiunii, să înlăture efectele grave, astfel
încât să se reducă prejudicierea fizică, psihică sau materială a părții vătămate. Această împrejurare
de atenuare a pedepsei este determinată de necesitatea transferării unei părți din răspunderea pentru
infracțiunea comisă, într-o perioadă scurtă de timp, îndeplinându-se cerița legală, morală și socială
de protejare a intereselor persoanei vătămate.
Circumstanța atenuantă va exista doar dacă efectele prejudiciabile ale infracțiunii sunt
acoperite de contribuția materială efectivă privind repararea integrală a acestora, iar nu de
promisiunea acordării despăgubirilor, deoarece circumstanța atenunată se reține la momentul
individualizării pedepsei, astfel că eventuala cerere pentru repararea unui prejudiciu viitor suferit de
partea vătămată va reprezenta o măsură ulterioară individualizării pedepsei.
658
Norma penală atenunată precizează că circumstanța nu se aplică în cazul săvârșirii
următoarelor infracțiuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin
sisteme informatice și mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracțiuni
contra siguranței publice, infracțiuni contra sănătății publice, infracțiuni contra libertății religioase și
respectului datorat persoanelor decedate, contra securității naționale, contra capacității de luptă a
forțelor armate, infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, a infracțiunilor privind
frontiera de stat a României, a infracțiunilro de legislație privind prevenirea și combaterea
terorismului, a infracțiunilro de corupție, infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, a celor
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracțiunilor privitoare la nerespectarea
regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau ale altor materiale radioactive, privind
regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al prescursorilor de droguri, a celro privind
spălarea de bani, privind activitățile aeronautice civile și cele care pot pune în pericol siguranța
zborurilor si securitatea aeronautică, privind protecția martorilor, privind interzicerea organizațiilor
și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de
săvârșirea unor infracțiuni contra păcii si omenirii, a celor privind traficul de organe, țesuturi sau
celule de origine umană, privind prevenirea și combaterea pornografiei și a celor la regimul
adopțiilor.
659
(2) Circumstanțele atenunate judiciare (art. 75 alin. (2) C.p.) au caracter orientativ și produc
efecte favorabile inculpatului numai în măsura în care împrejurările invocate de inculpat vor fi
dovedite în fața instanței de judecată.
Norma penală stabilește că pot constitui circumstanțe atenunate judiciare: eforturile depuse
de infractor pentru înlăturarea consecințelor infracțiunii și împrejurările care diminuează gravitatea
infracțiunii sau periculozitatea infractorului.
a. Efortuile depusede infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii
(art.75 alin.(2) lit. A / C.p.) se materializează prin schimbarea rezultatului prejudiciabil
produs de infracțiune oferind posibilitatea, pentru partea vătămată, în cazul infracțiunilor
materiale (de rezultat), de a recupera prejudiciul suferit.
 În cazul infracțiunilor de pericol (de atitudine, formale), deoarece nu au  un rezultat material,
se identifică doar  atitudinea infractorului în fața autoritășii, cât și față de persoana vătămată.
Prin stăruința infractorului se identifică reevaluarea raporturilor infractorului cu valorile
sociale afectate prin săvârșirea faptei prejudiciabile, în sensul că acesta face dovada îndeplinirii unor
condiții pentru înlăturarea sau diminuarea prejudicierii.
Circumstanța atenuantă va trebui să fie identificată în acte concrete de înlăturare sau
diminuare a consecințelor faptei, care se deosebesc sub aspect obiectiv, cât și al procedurii de
realizat, de efectele desistării (cauză de nepedepsire) și împidicării producerii rezultatului (art.34
alin.(1) teza 2 C.p.) reprezentată de încunoștiințarea autorităților de comiterea faptei, astfel încât
cosumarea să poată fi împiedicată sau autorul însuși a împiedicat consumarea acesteia, a instituției
privind împiedicarea săvârșirii infracțiunii (art.51 C.p.), cauză de imunitate (nepedepsire) a instituției
instigării neurmată de executare (art 47 C.p.), sau în situația tentativei nepedepsibile (art. 32 C.p.).
661
Dacă în cazul unora dintre instituțiile indicate, infractorul nu va fi condamnat, în cazul
reținerii circumstanței atenuante, acesta va fi judecat, însă pedeapsa va fi diminuată.
Circumstanța atenunată există în cazul în care infractorul a săvârșit fapta (tentativă
pedepsibilă sau faptă consumată) și în mod voluntar, nesilit, a luat măsuri pentru a înlătura rezultatul
prejudiciabil.
b. Împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau
periculozitatea infractorului sunt reținute ca circumstanță atenunată fără să existe
obligația raportării acestora la conduita prestată de infractor anterior săvârșirii faptei sau
la situațiile care ar interveni după comiterea infracțiunii.
662
1. Pentru diminuarea gravității infracțiunii este necesar ca infractorul să facă dovada, iar
instanța să accepte, în vederea individualizării pedepsei, următoarele împrejurări: lipsa
mobilului și a scopului practic al faptei, contribuția nesemnificativă la producerea
rezultatului, acțiune considerată de infractor având un caracter gratuit, neprejudiciabil ca
urmare a modului imperfect de execuție, inoportun, reacția neprincipială a victimei în
perioada actelor preparatorii, folosirea unor utilaje inadecvate, starea nepotrivită a
condițiilor de mediu pentru executarea acțiunii, schimbarea instantanee a
comportamentului victimei din sinucidere în agresiune, falsă interpretare a ipostazelor
acționale.
663
Pentru diminuarea periculozității infractorului este necesar să se facă dovada, iar instanța să
accepte, la individualizarea pedepsei a următoarelor împrejurării: vârsta făptuitorului nepotrivită
pentru săvârșirea unui gen de infracțiuni, starea psihică necorespunzătoare (”perturbatio animi”)
pentru acțiunea comisă (euforie involuntară incompletă, surescitare nervoasă, atitudini nemintoase,
care indică intervenția unui accident în buna sa credință, aprecierea eronată a influenței sau a
contribuției perticipanților la comunalitatea acțiunii, anularea actului de gândire și de voință din
cauza drogurilor sau stimulentelor, starea de idealizare a atelor personale, evaluarea greșită a
reponsabilității, necunoașterea sau cunoașterea deformată a consecințelor sociale ale faptei, opoziția
voluntară față de mediul ambiental, acceptarea conștientă a consecințelor pedepsei, lipsa distincției
psihice între ceea ce era posibil să se producă și gravitatea rezultatului, deosebirile între propriile
concepții (formate în procesul gândirii faptei) și experiența infracțională (modul diferit de analiză și
sinteză a elementelor acțiunii), riposta necorespunătoare (nivă) a persoanei vătămate, o
responsabilitate speială redusă, starea de nulitate recidivare (”fac et excusa” -săvârșește și scuză)
săvârșirea faptei sub stăpânirea modului de operare – ”modus operandi”, împiedicarea perticipanților
să producă un rezultat infracțional mai grav sau prevenirea săvârșirii altor faptee prejudiciabile,
prezența diminuării facultăților mintale (discernământ diminuat), handicapul fizic, gradul de cultură
și educație scăzut lipsa experienței sociale.

Efectele cazurilor legale de nepedepsire reprezentate de infracțiunile privind darea de mită

(art. 250 alin. 3 C.p.), cumpărarea de influență (art. 292 alin. 3 C.p.), mărturia mincinoasă (art. 273
C.p.), nu se confundă cu efectele circumstanțelor atenuante. 

665
Art. 75. – (1)
Efectele circumstanțelor atenuante 

1. Norma penală stabilește că în cazul în care există circumstanțe atenuante, limitele

speciale ale pedepsei de reduc la o treime, în prezența, la cerere, sau în absența
infractorului
Dacă cirumstanța este legată de persoana infractorului urmează să se acorde pentru fiecare
infracțiune care formează concursul infracțional. Instanța urmând să indice și să motiveze
circumstanța atenuantă reținută.
2. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viată, prin reținerea circumstanțelor
atenuante se va aplica în mod obligatoriu pedeapsa concretă a închisorii cuprinsă între 10
și 20 de ani, aceste limite rămânând intangibile, în sensul că depeapsa nuva coborî sub
acest minim special și nu va depăși maximul special indicat.
665 BIS 1
3. Norma penală stabilește faptul că reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o
singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor atenuante reținute.
În ceea ce privește pedepsele complementare, aplicarea circumstanței atenuante poate avea ca
efect înlăturarea aplicării pedepsei.
Această soluție intervine numai în cazurile în care pedeapsa complementară este prevăzută în
mod expres de norma de incriminare a faptei.
În cazul atenuării pedepsei principale, ca urmare a reținerii circumstanței atenuante, se va
reduce și întinderea pedepsei accesorii, care în unele împrejurări are durata redusă față de durata
pedepsei principale (prin deducerea arestului la domiciliu).
În cazul detențiunii pe viață, deoarece este o pedeapsă absolut individualizată, prin reținerea
circumstanței atenuante (provocarea), determină aplicarea pedepsei cu închisoarea de la 10 la 25 de
ani, defiind posibilă adaptarea acesteia la o altă limită decât durata vieții condamnatului.
665 BIS – 2
Efectele circumstanțelor atenuante se răsfrâng asupra limitelor pedepsei închisorii în cazurile
interzicerii aplicării pedepsei detențiunii pe viață (condamnatul a împlinit la data pronunțării
hotărârii sau în timpul executării pedepsei vârsta de 65 de ani). În cest caz, aplicarea pedepsei
absolut determinate de 30 de ani (ca urmare înlocuirii detențiunii pe viață) nu se justifică față de
efectele ircumstanței atenunte care s-ar aplica în cauză, rămânând astfel o măsură singulară și izolată
față de principiile aplicării circumstanțelor.
Pentru cazul interzicerii apicării detențiunii pe viață deoarece la data săvârșirii infracțiunii,
minorul ave vârsta între 14 și 18 ani, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiune constă în
detențiunea pe viață, în cazul reținerii circumstanței atenuante (provocarea) ar trebui ca pedeapsa să
se aplice sub limita minimului special.
Modalitățile de plicare a circumstanțelor atenuante în situațiile în care infracțiunea săvârșită
este pedepsită cu detențiunea pe viață sunt următoarele:
 lipsa posibilității de aplicare a circmstanței atunci când condamnatul în timpul executării
a împlinit vârsta de 65 de ani, iar reținerea pe viață a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii
pe timp de 30 de ani (pedeapsă absolut determinată prin lege);
 lipsa posibilității de aplicare a circumstanței pentru condamnatul care a împlinit vârsta de
65 de ani și în locul detențiunii pe viață i se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 30 de
ani (pedeapsă absolut determinată prin lege);
 lipsa posibilității de aplicare a circumstanței atenuante pentru condamnatul minor (căruia
nu i se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață și nici pedeapsa închisorii, ci doar
executarea măsurii educative într-un penitenciar).