Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr.

1 din 20 iunie 1987 cu

privire la data când infracțiunea se consideră săvârșită și la efectele juridice pe care le produc
infracțiunile continue și continuate în timpul cât durează săvârșirea lor

În cazul infracțiunilor cu urmări progresive ori ale căror consecințe nu se produc imediat
după executarea acțiunii sau inacțiunii de către autor, unele instanțe au considerat că data
săvârșirii este aceea a producerii rezultatului, când elementele constitutive ale faptei penale sunt
în întregime întrunite, încât efectele juridice ce decurg din comiterea ei se produc de la această
dată. Soluția legală este că fapta trebuie considerată săvârșită la data executării acțiunii sau
inacțiunii ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, indiferent de momentul producerii
rezultatului.
În art. 122 Cod Penal se face referire la termenele de prescripție a răspunderii penale,
alineatul 2 prevede că acele termene se socotesc de la data săvârșirii infracțiunii și precizează că
în cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, iar în
cazul infracțiunilor continuate de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, așadar ele se
consideră săvârșite la data epuizării laturii obiective a acestora, indiferent de data producerii
rezultatului. În cazul infracțiunilor ce se comit printr-un singur act de executare, cum ar fi cele
contra vieții, integrității corporale și sănătății, data săvârșirii acestora nu poate fi decât cea a
executării acțiunii ce constituie latura lor obiectivă, iar termenul de prescripție se socotește de la
această dată.
În situațiile când după săvârșirea actelor de executare a unei infracțiuni, dar înainte de
producerea rezultatului, a intervenit o lege mai nefavorabilă făptuitorului, nu se va aplica legea
nouă, deoarece infracțiunea a fost săvârșită în accepțiunea de activitate infracțională, sub
incidența legii vechi, care este mai favorabilă. Stabilirea răspunderii penale a făptuitorului care a
comis o infracțiune contra vieții în perioada când era minor, chiar și atunci când infracțiunea de
omor sau de loviri, vătămări cauzatoare de moarte s-a consumat, prin producerea morții victimei
după ce el a devenit major, se va face potrivit Decretului nr. 218/1977.
Încadrarea juridică a faptei, pedepsele, măsurile de siguranță și celelalte consecințe ce
decurg din incriminarea unei infracțiuni nu poate fi raportată decât la data consumării
infracțiunii, nu la data săvârșirii ei, în măsura în care nu sunt incidente, prevederile art. 13 Cod
penal. Fapta de lovire a unei persoane, prin depășirea intenției, care a avut ca urmare moartea
acesteia, după o perioadă mai îndelungată de timp, se va considera săvârșită la data actului de

1
executare, dar va fi încadrată în prevederile art. 183 Cod penal, fără ca aceasta să influențeze
asupra aplicabilității dispozițiilor referitoare la prescripție sau la puterea lucrului judecat.
În cazul infracțiunilor continue și continuate perioada de timp dintre aceste două
momente este relativ îndelungată, momentul consumării infracțiunii nu coincide cu data epuizării
ei prin încetarea acțiunii sau inacțiunii ori prin săvârșirea ultimului act de executare.
Infracțiunile cu anumite efecte juridice, pentru stabilirea stării de recidivă, revocarea
libertății condiționate, a obligării la muncă corecțională, înlăturarea beneficiului grațierii, se
produc din momentul consumării infracțiunii, pe toată durata infracțiunii continue și a celei
continuate, nu în raport cu data când aceste infracțiuni se consideră săvârșite prin epuizarea
tuturor actelor ce caracterizează latura lor obiectivă.
Infracțiunea continuă și cea continuată durează o anumită perioadă de timp, începând cu
momentul când elementele constitutive prevăzute de lege sunt întrunite până la încetarea acțiunii
sau inacțiunii, respectiv până la ultima acțiune sau inacțiune, care trebuie considerată ca data
săvârșirii infracțiunii. În aceste cazuri există unitate infracțională naturală față de infracțiunea
continuă și continuată, din care se deduce că momentele cât durează neîntrerupt acțiunile sau
inacțiunile ce prezintă conținutul aceleiași infracțiuni săvârșite la anumite intervale de timp care
o definesc pe cea continuată, nu au existență proprie, nu pot fi sancționate aparte ca infracțiuni
distincte. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii prevăzute de art. 17 din Codul penal subzistă, iar
făptuitorul este infractor cu consecințele ce decurg din aceasta.
Consumarea infracțiunii prin întrunirea elementelor sale constitutive are drept consecință
angajarea răspunderii penale a făptuitorului, moment în care se produc și consecințele juridice
legale de existența unei infracțiuni, cu excepția celor care prin natura lor se referă exclusiv la
momentul când infracțiunea continuă și cea continuată se consideră săvârșită prin epuizarea
acțiunii sau inacțiunii ce caracterizează latura obiectivă. Consecințele sunt cele referitoare la
aplicarea legii penale în spațiu și timp și privesc încadrarea juridică a faptei, minoritatea,
amnistia și grațierea, data de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Consecințele juridice care se produc din momentul când răspunderea penală a
făptuitorului unei infracțiuni continue sau continuate este angajată conform legii și se referă la
întreruperea unor termene a căror încălcare duce la suspendarea condiționată a pedepsei, a
grațierii, reabilitării și prescripției dar și răspunderea penală, revocarea liberării condiționate, a
muncii corecționale, precum și la recidivă.

2
 Pentru adoptarea soluției în rezolvarea problemei de drept examinate, trebuie ținut seama
și de faptul că, în raport cu o infracțiune unică instantanee, infracțiunea continuată este o formă
mai gravă de faptă penală cu un regim penal prevăzut la art. 142 Cod penal, asemănător cu cel
prevăzut la art. 34 lit. a pentru concursul de infracțiuni, de la art. 39 alin. 1 pentru starea de
recidivă și de la art. 78 pentru cazul în care există circumstanțe agravante.
Atât pentru infracțiunea continuă, cât și pentru cea continuată unitatea faptei penale se
păstrează ca urmare a naturii faptei, respectiv a unor dispoziții legale, în sensul că ele vor fi
încadrate drept ca o singură infracțiune cu regimul de sancționare prevăzut de lege și cu celelalte
consecințe ce se produc din momentul când infracțiunile de acest fel au fost săvârșite.
Astfel, Plenul Tribunalului Suprem pentru asigurarea unei practici unitare decide să dea
instanțelor următoarele îndrumări :
1. În cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport
cu data săvârșirii infracțiunii, încadrarea juridică a faptei va fi dată în raport cu rezultatul produs
în toate cazurile când încadrarea este condiționată de producerea unui anumit rezultat.
2. În cazul infracțiunilor continue data săvârșirii este acea a încetării acțiunii sau
inacțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, este data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni.
Consecințele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spațiu și în timp, minoritate,
prescripția răspunderii penale, amnistie și grațiere, precum și orice alte consecințe care sunt
condiționate de epuizarea activității infracționale.
Celelalte consecințe ale infracțiunilor continue și continuate, cum sunt cele referitoare la
stabilirea stării de recidivă, revocarea liberării condiționate, a suspendării condiționate a
executării pedepsei, a obligării la muncă corecțională, la înlăturarea beneficiului grațierii, la
întreruperea cursului prescripției și a termenului de reabilitare, se produc din momentul în care
elementele constitutive ale infracțiunii sunt întrunite, potrivit legii, făptuitorul poate fi tras la
răspundere penală.i

3
i
Jurisprudența instanței supreme în unificarea practicii judiciare ( 1969-2008 ) – Lavinia Lefterache, Iuliana Nedelcu,
Francisca-Maria Vasile, București - Universul juridic, 2008.