Teatralogenie
 
Note, analize, studii, adnotări, cronici...
 
Camus – sufletul omenesc este un imperiu al pornirilor obscure.
Arrabal Juan – dramaturgul nr.1 al Spaniei franchiste.
Vezi piesa Cimitir al trăsurilor.
Etică, eidetică – ideologie și practico-logie existențial-ist-ă
Care trebuie să ne fie teoria practică de viață? Esența utile-dulci de trai efcient-ferice?
Cum ne descurcăm între ideologii și realități?
Între credințe și îndoieli?
Între certitudini și incertitudini?
De ce ar fi complicat?
Total sintetico-schema de aplicat?
Nimic nu e mai ușor și mai just dacă îmbini elaborat cu frust.
Putem avea un punct de plecare?
Cumva, oarecare.
De pildă primul rând din tirada lui Hamlet.
A fi sau a nu fi? Aceasta e întrebarea!
Și răspunsul?
Nu poate fi decât - Și da și nu!
Dihotomia se corectează prin dialectică.
Unul divin, non- sau atot-entitatea refăcut prin doi entitațional, ontic. Omul și orice.
Toate sunt pentru că se edifică între ele, și nu sunt pentru că nu se pot raporta la marele tot-nimic,
dumnezeirea, n-o pot ajunge. 
Totul e maya?!
Totul e relativ - Einstein.
Și totuși Omul...
Ar fi singura entitate cu acces la divinitate. Peste universalitate. Și peste condiția de acum.
Din alteritate.
Refreșizând chiar condiția divină. A nonexistenței!!!
Adică viind un dumnezeu real. El!
De fapt un parteneriat cu natura peste-sub-între. Realul divin-mitic.
Căci nu există natură anume. Ci naturalitatea real-virtuală.
Adică o rețea de vectori-vibrații energii para-faldice, un basm legat din amintiri și imaginații.
Visări ca eroi-actori-autori ai unor perdele-ecrane-scene ca existențe-vieți-spectatori-consumatori-
trăitori.
Un prezent al amintirii vii și al visării și mai vii. Fapta în fapt din trecut-viitor pe loc re-creat-e.
 
 
În artă condiția umană a fost de fel tratată emotiv-estetic.
Cât mai sugestiv, sublimat, complex dar nu nu complicat, simplu dar expresiv...
Dihotomiile, dilemele au părut mereu mai cu teren decât dialectica, armonia, joncțiunea, comunizarea,
unificarea, personalizarea chiar...
Tipologiiile, ah! Modelele, altă pacoste!
Nu există boli, există bolnavi.
Nu există eroi, există personaje.
Nu există istorie. Există istorii, fapte scoase aparte, mai în față...
De ce să ne vrem altul?
E tot o fugă spre identificare. Dar simplist-lașă. Fantoșă. O minimă copiere de ceva care ne-ar exprima.
De la altcineva. E puțin!
Socialul și alteritatea ne îndrumă spre o raportare aparent axată pe lideri și mase, inși și șefi...
Eronat. E ceva secundar mereu. Omul e măsura tututror lucrurilor.
Ca individ în colectivitate, de la cuplu la marea omenire planetară, da. Ca ființă între divin-uman-
universal, nu!!!
Ca entitate bio-concretă iar da! Ca ființă ce se va recupera și din ființare și din neființă, iar nu!!!
 
Ionesco
Deconstrucția derizoriu-tragică
Franjurata fractalitate?
Oricât ar fi pedalat maestrul absurdului dramatic pe nonsens, arta sa n-ar fi valorat îndestul fără
disiminarea a n sensuri. Pe chelie, pe scaune, pe corn...
Exagererarea atrage degenerarea. Dacă nu trage cu ea spuza?
Degringolada ideo-etică și în artă de vreo două milenii se poartă?
Un abstracționism naturalist dar nu prea ingenuu? Pervers, fiind premeditat?
Mai putem vorbi de avangardă dacă în spate nimic nu va mai fi...să ardă?
Unde e rostul dacă nu mai vedem nici pupa nici...rostrul?
Obsedandul para-fatalist nu are decât o marotă – nonsensul?
Ori, nonsensul ca sens obsedant ori doar constant....e un sens!
Apologia nonsensului e deci semi-falsă!
Ionescu e (doar) oscilant?
Deziluzia ca tapet e o deviză, o panoplie!
Copleșit de terna materialitate ori de inapetență volițională.
Melancolie...rece se numește starea ideo-mesagistică a operei sale.
Ca și Cioran în eseistica filozofică. Unde dezabuzarea e o dulce-utilă îmbufnare de minte mare.
Românul de exil e un dulce copil? Parol, monșer. Taci, soro!
Est modus in rebus. Modus resii homo est. ????
 
Ioana d”Arc – lider atipic
Eroina antitetică?
Figurile feminine în istorie...........
Antoaneta, Stuart, Elisabeta, Ecaterina ..........
Providența coboară în mulțime spre a alege salvatorii?
Geaba mari căpetenii care nu fac față marilor teme.
Istoria  nu se bazează pe lideri mai mult decât pe...toate-toți?! Dar anume!
 
Misiunea artei nu e sociologică, realist-naturalistă, spiritualistă, ego-centrică...
Misiunea artei e de a sublima orice-toate la om de fel raportate, de a crea emotiv-esteticitate.
Etica și socio-educația pot a nu îi fi străine, ca orice altă aplecare spre vreun domeniu oarecare.
Dar fără directă aplicare.
Pedalarea pe condiția umană trebuie ambreiată cu cea divin-universală. Laolaltă rodată.
Omul e și condiția și noncondiția a orice-toate, juruși raportate.
Creatorul nu e păpușar operei sale. El e autorul păpușii. Ceilalți vor mânui-interpreta-recepta produsul
după capacități-talente-aptitudini, altfel subordonate, corelate celor aplicate la geneza acestuia.
Cum e turcul-autorul și pistolul-opera? În artă nu prea se ia?
Mari vitaliști pot fi și oricât de melancolici și invers. Sau și și.
Și nu doar extremele se ating.
Arta nu e un domeniu al cunoașteri sau și practicii. Ci mai degrabă al re-cunoașterii. Al interpretării
centrat-holistice. A sublimului divin-uman-universal.
Arta e poartă spre condiția post-umană. De basm-spirite, de eroi luciferici ai scrierii limburilor.
Omul devenit e un spirit viu, este chiar basmul pe care și-l scrie singur în cartea mare maya.
Ideea pură, dar recalibrată sieși, în acțiune eternă.
 
Teatrul nu e tribună socio-etică sau de alte cele.
Că poate avea și de astea... Misionarat sau divertisment, nu e nici drog nici avertisment.
Nu e un predicator de soluții ideale sau și practice. Înaintate au ba.
Poate general valabile, etern-perene de fel cel mult.
Placebo parcă! Dacă nu stă doar într-o barcă?
 
 
Inovație și tradiție
Conservare și preluare
Peren și monden-modern
Diferite eido-etico-eto-socio-samd ideologii la naștere cam preiau cea general cunoaștere la modul ...
vraiște?
Că și-ar trage fiecare spuza unde mai tare...îl doare, n-ar fi de mirare?
 
 
 Damian Luz