Lăpușneanu Andreea

Ipostaza tragică a „eternului” fanariot

Săptămana nebunilor- Eugen Barbu

Perioada fanariotă este asociată secolului XVIII și începutul secolului XIX, iar
numele său vine de la carierul Fanar din Constantinopol, de unde proveneau principii
Munteniei și ai Moldovei. Această perioadă poate fi înțeleasă atat ca una de corupție,
de decădere generalizată, cat și una a culturii și a căutărilor.
Fanarioții erau membri ai familiilor aristocratice grecești bogate care se ocupau cu
comerțul în capitala otomană. Fanarioții controlau Patriarhia ecumenică și
pătrunseseră și în ierarhia administrativă otomană, unde erau mai ales dragomani ai
Înaltei Porți și ai ambasadelor din capitala otomană. Din punct de vedere cultural,
epoca fanariotă este sinonimă cu părtrunderea stilului de viață oriental și al
moravurilor acestuia și cu consolidarea creștinismului ortodox de limbă greacă în
toate spațiile de influență ale turcilor. 
Secolul XVIII poate fi văzut ca o cumpănă între două Europe, una Occidentală
și una Orientală. În ceea ce privește situația Romaniei, se poate observa o puternică
influnță bizantină asupra modului de viață al oamenilor, „Boierii mari au adoptat de la
domnii fanarioţi, pînă în amănunt, stilul de viaţă ţărigrădean (mai mult turcesc decît
bizantin), de la îmbrăcăminte şi mobilier pînă la gusturile alimentare, iar cultura lor
— în înţelesul restrictiv al cuvîntului — e aproape exclusiv grecească”1
Formal, fanarioții apar în istoria României în 1711 în Moldova, când ultimul
principe Dimitrie Cantemir se refugiază în Rusia, și 1716 în Muntenia. Pentru mai
bine de 100 de ani, pe tronurile celor două principate române s-au așezat mai mulți
principi din familii de origine greacă precum Mavrocordat, Caragea, Suțu,
Mavrogheni, Moruzi, albaneză ca Ghica, dar și din familii românești grecizate precum
Callimachi și românești pure ca Racoviță și Sturdza.
Romantismul a pus pe seama orientalismului și a fanariotismului responsabilitatea
înapoierii economice și lipsa reformelor politice din societatea românească. Dar

1
Djuvara Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848), /
Traducere de Maria Carpov, Bucureşti: Humanitas, 1995, p.3
trebuie spus că dintre fanarioți s-au recrutat noile elite naționale care au susținut
modernizarea și scoaterea societății românești de sub moravurile de până în anul
1800.
Capitalele celor două principate, București și Iași, erau două capitale orientale,
după modelul epocii, în cel mai clar sens al cuvântului. Puținele surse iconografice
din secolul al 18-lea ne arată un București și un Iași în care predomină casele de mici
dimensiuni și câteva biserici, pe malul unor râuri de importanță modestă. În secolul
următor, cele două capitale tind să capete identități urbane mai pronunțate,
Bucureștiul începând să capete o importanță ceva mai mare. Capitala Munteniei este
reprezentativă pentru acea perioadă deoarece era cel mai mare oraș, aici se întâlneau
interesele economice ale regiunii și, după 1800, și interesele politice ale marilor Puteri
europene ca Franța și Anglia. Într-o mare măsură, fizionomia Iașiului, capitala
Moldovei, corespundea celei bucureștene.
În ceea ce privește literatura, au existat cateava romane, scrise de Eugen Barbu, care
nu reconstituiesc în tocmai perioada fanariotă, ci utilizează figuri ale conducătorilor
vremii. Printre acestea se numără: Principele. Groapa, Facerea limii, Săptămana
nebunilor, etc. Cel mai important este Principele, cel care prezintă imaginea
Bucureștiului plin de nenorociri, oameni dezumanizați din cauza banilor și a puterii,
totul aflat sub vălul de teroare al ciumei. Încă de la începutul romanului, prin acel
Advertisment, cititorul este anunțat despre problema majoră apărută în roman: puterea
ca o boală, puterea autodistrugătoare, arătandu-se un paradox între verisimilitate și
ficțiune, „În dorinţa autorului de a reda cât mai fidel epoca fanariotă, el îl
anunţă pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi  bisericeşti, cronici
ale timpului, precum şi documente autentice, începând de la scrisori particulare
şi până la acte oficiale. În această privinţă nu are nici o pretenţie de originalitate, după
cum nu a dorit să facă o reconstituire istorică fidelă a vreunei domnii. Romanulacesta
este o sinteză, un basm şi o operă lirică în acelaşi timp, cine vrea s-o ia în alt fel nu o
face decât pe răspundere proprie.”2 Prima parte reprezintă chiar punctul culminant și
anume ciuma, care reprezintă un semn al răului absolut, al ruinării. Pare că oamenii
sunt pedepsiți pentru păcatele lor.
În continuarea aceleiași ideii apare romanul Săptămana nebunilor, avand acceași
temă, a banului provocator de moarte. Apărut în 1981, opera are drep izvor de
inspirație cartea lui Al. Alexianu Un bucureștean de altă dată: Risipitorul logofăt
2
Eugen Barbu, Principele, București, Ed.Minerva, 1977, p. 3
Dudescu., alături de amintirile autorului din Veneția. Povestea lui Hrisant Hrisoscelu
este una dezolantă, sfarșită prin autodistrugere. Bărbatul este trimis la Veneția cu
banii Eteriei pentru a cumpăra un trimis al Înaltei Porți, însă îndragostindu-se de
contesa Herula Lucreția Vimercatti, va pierde atat banii dați de Eterie, cat și proprii
bani. Dezamăgit de cele întamplate, se întoarce la București cu speranța de a se
repune pe picioare. Încă de la început se înrămează imaginea capitalei Țării
Romanești, fiind una plină de nedreptăți, neajunsuri și conducători incapabili. În ochii
personajului, orașul nu s-ar fi putut asemăna deloc cu Veneția, el fiind prea sărac,
lipsit de iubire și condamnat la moarte, „O, cum se înfiorauerodiile de stârc alb în
primăverile Stambulului, spre seară când mulţimea beată de slava
Sultanilor ieşea în priveală să mai vadă un viitor mort, dus cu alai spre curţile cele
mari. Cai, sudoare, cerşitori, şandalii bătându-se pentru un galbin în praf şi pe urmă
coroane plutind pe apa mării, putrezite şi ele de atâta vânturat şi ciudateles u n e t e a l e
rugăciunilor muftiului şi teroarea aceea năduşită din acest oraş al
m o r ţ i i ş i a l s p e c t a c o l e l o r   încoronărilor, fericirea şi sfârşitul crunt, laolaltă, la
distanţe mici de timp.”3 Barbu inserează prin discuțiile lui Hrisant cu ceilalți localnici,
abordand tehnica detaliului, macrouniversul și microuniversul bucureștean, societatea
cu tot alaiul ei de evenimente. De asemeanea, la fel ca în Principele, Orientul este
văzut într-o lumină negativă, este cel care duce omul spre o moarte sigură. Bizanțul
apare în opoziție cu Bucureștiul și Veneția, el este scump, plin de opulență, iar
lucrurile cele mai valoroase, cele după care tanjeau cu toții și cele care au provocat
marile distrugeri, în timp ce Bucureștiul nu prezenta nimic valoros.
Lunad în considerare titlul, se poate vorbi despre nebunia lui Hrisant Hrisoscelu, cel
care nu a vrut să conștientizeze că a devenit sărac și speră încă la o revenire,
promițandu-le tuturor o mare petrecere. Adevărul trist este că mințindu-i pe alții,
personajul ajunge să se mintă pe sine, căzand în propria capcană a nebunie, iar lucrul
acesta este sugerat chiar de un alt peronaj, Mama Margheritta: „Iar dumneata eşti
un om bun şi nefericit, nu o să te mint! Să ştii că nu am văzut nici
America, nici Africa, niciChina, suntem nişte pârliţi de circari, nişte ladroni, nişte
împuţiţi care nu au trecut de Palermo şi Neapole, toatăviaţa noastră ne-am târît prin
sate răpănoase şi am dormit pe câmp, cât despre palatele şi grădinile despre careţi-am

3
Eugen Barbu, Săptămana Nebunilor, București, Ed. Albatros, 1981, p.3
povestit, ele au existat numai în mintea noastră, dar nu le-am văzut
niciodată. O să minţim şi de aiciînainte pentru că nu avem ce face altceva (…)”4
Abia la sfarșit, aflat în delirul morții, eroul realizează o paralelă între el din trecut și el
cel prezent. Dacă la început era orgolios, în putere și ancorat în plăcerile vieții, acum e
cărunt, singur și sărac: „ (…) nu-i trecea prin cap că Hrisant ştia că primeau de
pomană ca nemernici ce ajunseseră ” 5
Romanul se încheie cu ipostaza lui Hrisant de om efemer, fragil,
predispus morții, conștient de propriile greșeli:„ viaţa se ştergea din memoria
lor: măşti, dansuri, orgoliu, sete de dragoste, lentoare,somn, himere, corupţie,
nimic…”6
Săptămana nebunilor este considerată o parabolă, putand fi asemănată și cu Pilda
fiului risipitor, iar acest lucru este evident și prin imaginea creată asupra credinței, de
asemenea încă un atac la adresa Orientului: „ (…) carnavalurile în care se juca
Răstignirea cu actori beţi;encomiaştii emfatici, argintul şi trufia, imnografii fără
ruşine, poeţii liturgici ce se îmbătau în altare; patriarşiiRăsăritului alături de împăraţi
doripurtaţi în carul triumfal, cântând: „Doamne, da nobis abundanciam. ”7 Pe
parcursul romanului, se ilustrează și viața religioasă a romanilor, plină de sărbători și
biserici.
Prin urmare, perioada fanariotă a fost un amalgam de bucurii și tristeți, însă ceea ce
dorește Eugen Barbu să arate este limita puterii umane, pe fundalul influențelor
bizantine. Omul, încantat de opulența vieții, își vinde sufletul, ajungand pe cea mai de
jos treaptă a vieții, și anume moartea.

Bibliografie
https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/10/neagu-djuvara-intre-orient-si-
occident.pdf
file:///C:/Users/mihae/OneDrive/Documents/Downloads/14017463-Saptamana-
nebunilor-de-Eugen-Barbu%20(2).pdf

4
Idem, p. 141
5
Idem
6
Idem, p. 144
7
Idem
https://ro.scribd.com/doc/250454596/96328915-Eugen-Barbu-Principele-5-pdf