Faptul ca Renasterea a opus Evului mediu o conceptie noua asupra lumii si a omului, acest lucru a

insemnat si o distantare critica de dogmatismul medieval. Aceasta nu a fost proclamata frontal, direct,
evitandu-se riscurile unei confruntari cu religia si biserica, foarte puternica in acea perioada. Cu toate
acestea, in interiorul bisericii catolice a fost provocata o stare de criza care s-a numit „miscarea pentru
reforma”.

Incercari timide si nereusite de reforma in acest domeniu au avut loc inca din secolul XIV, continuate si in
secolul XV. O atitudine mai hotarata apare in Germania in 1517 care se constituie intr-o miscare
protestatara impotriva bisericii catolice (romane) a carei conducator a fost un calugar, martin Luther, el
facand parte din ordinul calugaresc Augustinian (era si profesor de teologie). Ideile sale s-au raspandit in
Germania, Danemarca si Scandinavia, fiind sprijinite activ de principii feudali. Aceste idei sustineau ca
Mantuirea se dobandeste prin credinta si nu prin fapte; el se opunea bogatiilor acumulate de biserica, a
propus si realizat simplificarea cultului religios precum si introducerea limbii populare in biserica.

Reforma lui Luther, urmata curand de altele, a destramat unitatea bisericii catolice, provocand pentru
circa 150 de ani aprige polemici, razboaie civile si chiar razboaie internationale intre catolici si protestanti
ca Razboiul de 30 de ani (1618-1648) care nu s-a incheiat cu o victorie a vreunei parti (Anglia sau Franta).

Reforma a determinat in catolicism o dubla reactie: prin intensificarea propagandei pentru continuarea
reformei -; miscarea de contrareforma, prin reconsiderarea critica a unor stari de lucru din interiorul
bisericii care formasera obiectul acuzatiilor din partea initiatorilor reformei; prin introducerea limbii
vorbite in locul latinei, Reforma a contribuit la punerea bazelor unora dintre limbile literare. Ca urmare a
acestui fapt si prin refuzul de a recunoaste autoritatea papala, Reforma a contribuit la formarea
constiintei nationale.

O nuanta mai radicala a Reformei a fost cea propavaduita de francezul Jean Calvin care s-a stabilit la
Geneva. Calvinismul are ca teza principala „doctrina predestinarii”. In aceasta conceptie, Dumnezeu, din
vointa sa absoluta, predestineaza pe unii oameni pentru Mantuire iar pe altii pentru damnare, credinta
neaand vreo influenta in a le determina soarta in viata viitoare. Pentru a evita concluzia ca doctrina
predestinista ar putea determina o atitudine pasiva a omului, Calvin a sustinut ca omul, neputand
patrunde taina vointei divine, are datoria sa se comporte ca si cum ar fi convins ca se numara printre cei
alesi: sa fie activ, sa munceasca fara preget deoarece succesele dobandite in viata sunt ca niste semne ca
el se afla in gratia divina.

In Anglia, lucrurile au o alta desfasurare: recerea la Reforma s-a facut din initiativa regelui Henric VIII in
1534 in urma unor conflicte pe care regele le-a avut cu Papa. El a denuntat climatul papal si s-a
autoproclamat sef spiritual al bisericii din Anglia, care s-a numit Biserica anglicana. Dintre toate miscarile
de Reformaa, anglicanismul este cel mai putin distantat de catolicism atat sub raport doctrinar, cat si cel
al cultului si al organizarii bisericii.

Cea mai putin raspandita dintre confesiunile reformate este biserica unitariana (antitrinitara), initiata in
Italia in a doua jumatate a secolului XVI. Ea are adeptiii cei mai multi in Anglia si America iar in Europa
continentala centrele mai importante se gasesc in Polonia si Transilvania. Unitarismul este, pe plan
doctrinar, cea mai radicala dintre miscarile de reforma. Se neaga dogma Sf. Treimi si se recunoaste numai
fiinta unica a lui Dumnezeu. Isus este, in conceptia unitariana, un om exceptional, un iluminat, dar El nu
este faptura de esenta divina. Doctrina unitariana este, deci, treapta extrema pana la care au avansat
tendintele reformatoare in cadrul unei conceptii religioase crestine.

Reactia catolicismului

Catolicismul a reactionat impotriva valurilor Reformei prin miscarea de contrareforma (reconsolidarea

bisericii catolice), bazele fiind puse de hotararea Conciliului de la Trento, desfasurat intre 1545-1563. ele
au operat o sistematizare unitara a dogmelor oficiale, au introdus mai multa ordine si disciplina in
biserica. Contrar celor intamplate anterior, cand unii arhierei nici nu-si cunosteau credinciosii, acum
episcopii si intreaga ierarhie trbuia sa isi exercite demnitatea ecleziastica operativ, locuind permanent in
mijlocul credinciosilor. S-a preconizat totodata reluarea de catre biserica a activitatilor de misiune
sociala; au introdus cenzura scrierilor si, pentru a-i feri pe credinciosi de influente nocive, au instituit un
index al cartilor interzise.

A fost reactivat Tribunalul Inchizitiei, insa, in urma faptului ca autoritatile de stat laice ajunsesera sa
impuna respectarea drepturilor lor suverane, Inchizitiei nu i s-a mai permis raspandirea si puterea din
Evul mediu (cu exceptia Spaniei). Din a doua jumatate a secolului XVI, Inchizitia a pierdut din importanta,
iar condamnarile pronuntate au avut un efect mai mult moral si simbolic.

Un alt instrument eficient al contrareformei a fost ordinul calugaresc iezuit, infiintat in 1540 de spaniolul
Ignacio de Lozola. Spre deosebire de alte ordine calugaresti, acesta nu prevedea claustrarea membrilor
sai (nici nu aveau manastiri). Datoria lor era sa traiasca printre oameni, indeplinind functii ecleziastice
dar si in alte domenii ale vietii publice pentru care ei se pregateau temeinic prin studii de specialitate. Ei
erau chemati sa apere credinta nu numai prin rugaciuni ci si prin implicarea lor in viata sociala,
predisponibilitatea pentru dialog nu numai pe plan teologic ci si filozofic si stiintific.

Calitatile si stilul lor de actiune au facut din iezuiti, dupa secolul XVI, principalii organizatori ai
invatamantului patronat de biserica. Admirati de unii, contestati de altii, iezuitii au reprezentat, prin
activitatea lor, un factor de conservare a unui spirit specific, de integrare a catolicismului in societatea
moderna. Influenta lor s-a extins mult peste hotarele Europei, in America latina si in Orientul indepartat
(China, Japonia).

Contrareforma a exercitat influenta directa si in domeniul artei, in scopul apararii si propagarii credintei.
Stilul baroc, dezvoltat in a doua jumatate a secolului XVI, in continuarea celui renascentist, se remarca
prin accentuarea „mesajului ideologic” transmis de creatia artistica. Daca in pictura Renasterii figurile si
scenele religioase apareau echilibrate, senine, sugerand pacea sufleteasca, pictura baroca isi propune sa-
i produca privitorului emotii puternice, sa fie impresionat in fata patimilor Mantuitorului, reprezentat
intr-o maniera cat mai tragica. Decoratia interioara a bisericilor, frescele de pe pereti se inscriu de
asemenea intr-un plan programatic. Ele sunt concepute ca niste „lectii” de educatie religioasa prin
mijlocirea artelor. Decoratia e mult mai bogata, mai stralucitoare, mai incarcata, menita sa impresioneze
pe credinciosi prin splendoarea slavei adusa divinitatii.
Descoperirile geografice

Marile descoperiri geografice din secolele XV-XVI realizate de Europa occidentală au constituit o etapă
decisivă în formarea unei imagini reale asupra globului pământesc și au avut consecințe complexe, care
au exercitat o profundă înrâurire asupra evoluției omenirii în ansamblul său. Până în epoca marilor
descoperiri geografice, cunoștințele asupra globului pământesc erau zonale și incomplete și se formau
datorită unor explorări realizate independent unele de altele, în diferite regiuni ale lumii. Europenii
cunoșteau foarte bine Orientul Apropiat și nordul Africii și aveau cunoștințe vagi despre restul Asiei și
Africii. Navigația în nordul Oceanului Atlantic, până în Islanda și Groenlanda, inclusiv descoperirea fără
urmări a țărmului nord-estic al Americii de Nord, era practicată în secolele X-XV aproape numai de
popoarele scandinave.

Lărgirea contactelor dintre occident și orient ca urmare a cruciadelor, ca și încercările de a găsi noi
drumuri pentru comerțul apusean cu Asia și cu Orientul Îndepărtat și a stabili relații cu mongolii, în
vederea luptei împotriva musulmanilor, au stat la baza desfășurării unor călătorii ale europenilor în Asia
între secolele XIII-XV, ca acelea realizate până la reședința marelui han de la Karakorum de Giovanni da
Pian del Carpine, Willem van Ruysbroeck, în China de către Marco Polo (1271-1291) sau în India de
negustorul rus Afanasi Nichitin.

Călătoriile făcute de europeni în Asia și descrierile lăsate de ei, precum relatările lui Marco Polo, au jucat
un rol important în cunoașterea Asiei de către europeni. Călătoriile erau efectuate pe drumuri de uscat,
extrem de lungi, periculoase și nesigure, nu ofereau perspective încurajatoare și de aceea nu au
constituit o bază de plecare pentru marile descoperiri geografice, care în secolele XV-XVI au fost cu
precădere maritime și au avut alte obiective și alte direcții.