”Les miserables” de Ladj Ly – un apel la trezire

Revelația incontestabilă a festivalului Cannes 2019 și reprezentant al Franței în competiția oficială a

Oscarurilor din acest an la categoria ”Cel mai bun film străin”, filmul de debut al lui Ladj Ly, ”Les
miserables”, este mai întâi de toate purtătorul unui mesaj social și umanist.

Filmul este construit în jurul indemnului la unitate, asumare și responsabilizare într-o lume din ce în ce
mai corodata de tensiuni și conflicte.

‘‘Je fais appel à votre esprit d’équipe. La cohésion. Sans cohésion, pas d’équipe. Et sans équipe, on est
seuls.” (‘‘ Fac apel la spiritul vostru de echipa, la coeziune. Căci fără coeziune nu exista echipa. și fără
echipa suntem singuri.”) – spune un personaj. Un mesaj plin de forță, în strânsă legătura cu însăși
geneza filmului.

La numai 17 ani, Ladj Ly își cumpără prima camera de filmat cu care începe să înregistreze realitatea
imediata a cartierului în care locuiește, devenind un martor obiectiv al acestei lumi. Filmează în mod
special intervențiile polițiștilor în cartier, totul culminând cu filmarea unei intervenții abuzive a acestora
pe care decide să o facă publica pe internet. Aceasta este preluată de presă și mediatizată, fapt ce atrage
suspendarea din funcție a polițiștilor – o adevărată premiera în Franța. Cu aceasta ocazie, el
conștientizează că o camera de filmat poate fi o adevărată arma în denunțarea injustiției. Peste câțiva
ani realizează un scurtmetraj pe aceasta temă care îi aduce multiple nominalizări și premii la festivaluri
de film. Succesul neașteptat al acestui scurtmetraj îi dă mai departe energia pentru a-și pune în practică
proiectul de realizare a unui lungmetraj care avea să devină ”Les miserables”. Astfel, acest lungmetraj
este încununarea a peste douăzeci de ani de muncă pentru Ladj Ly care în tot acest timp filmează
neobosit, ia permanent pulsul lumii sperând ca va reuși să atragă atenția autorităților asupra
problemelor cu care se confrunta societatea franceză. Deși i-ar fi fost foarte ușor să o facă, Ladj Ly nu
devine nici virulent și nici agresiv, nu condamna și nici nu se revolta. Își asumă rolul de martor sau cel
mult de purtător de cuvânt al comunității din care face parte.

Filmul relatează primele zile ale noii echipe BAC (la Brigade anti-criminalite) în cartierul Montfermeil de
la periferia Parisului. Stephane, polițistul nou venit, se alătură colegilor din BAC, Chris și Gwada, și,
împreună încearcă să formeze o echipă al cărei rol oficial este să asigure ordinea și să dezamorseze
eventualele tensiuni între grupările acestui cartier.

Montfermeil nu este ales întâmplător ca loc în care este plasata acțiunea filmului. Este locul în care se
suprapun, deși la o distanta de peste 100 de ani, două realități: realitatea socială a romanului lui Hugo ”
Les miserables” și realitatea socială a Franței secolului 21, fiind și locul în care a copilărit și trăiește
regizorul.

”Les miserables’‘ este o privire obiectivă din interior îndreptată asupra acestei lumi aflate la marginea
Parisului. Filmul spune povestea confruntării dintre doua tabere: tabăra locuitorilor și cea a polițiștilor –
reprezentanții oficiali ai autorității menite să țină în frâu izbucnirile viscerale ale acestei comunități.
Împreună formează o lume care se îndreaptă spre degradare, dezintegrare, sfâșiată de tensiuni sociale,
religioase și mafiote. Sunt două lumi antagonice în aparență, dar unite, de fapt, prin aceeași mizerie.
Este ceea ce însuși regizorul mărturisește ca vrea să arate: un secol mai târziu de la acțiunea romanului
lui Victor Hugo, mizeria este încă prezentă la Montfermeil. Nimic nu s-a schimbat în acest interval de
timp. Mizeria se traduce acum prin lipsa de perspectiva o oamenilor, lipsa accesului la educație, cultura,
scoli, care generează violență și promiscuitate. Mizeria este reprezentată și de situația precară a
polițiștilor condamnați să-și desfășoare activitatea într-un mediu ostil, riscând-și viața pe bani puțini.

Există câteva scene emblematice în care tensiunea atinge apogeul. Scena în care, în timpul unei
operațiuni, polițistul Chris strigă ” C’est moi la loi.” (”Eu sunt legea.”) sau scena în care tot el agresează
un grup de fete care așteaptă autobuzul în stație. Transpare în mod clar o diferență între cei care profită
de această stare de fapt și si cei care o îndură. Cu toate acestea, nu se simte nicio clipă vreo tendință de
condamnare sau etichetare a vreuneia dintre tabere.

Perspectiva regizorala rămâne imparțială pana la final. Lipsa totala a maniheismului este un atu
incontestabil al acestui film. Mai mult decât atât, regizorul nu cade în capcana unei abordări stereotipice
când vorbește despre această lume. De multe ori, presa sau clasa politica o alegorizează prin prisma
unor flageluri precum arme, droguri etc. Ladj Ly, cunoscând-o din interior, el însuși fiind un produs al
acesteia, modifică unghiul din care suntem obișnuiți să o privim.

Atenția lui se concentrează pe uman, pe modul în care oamenii interacționează în viața de zi cu zi. De
asemenea, regizorul se ține departe de clișee când își creează personajele întruchipate de polițiști.
Polițistul nou venit în echipa (Stephane), polițistul mediator(Gwada) sau polițistul rasist (Chris) sunt doar
tipologii aparente. Pe măsură ce are loc imersiunea în poveste, spectatorului i se revelează latura lor
profund umană. Când ajunge seara acasă, după o zi de munca pe acest teren ostil, fiecare polițist își
abandonează masca, iar nevoia de a se regăsi și de a face pace cu sine se manifesta neîngrădit.

Filmul vorbește despre copilărie și despre locul pe care îl ocupă aceasta, așa cum este ea trăită, într-un
cartier de periferie, plin de personaje îndoielnice, mizerie, sărăcie, fără acces la o educație adevărată.
Scena în care copiii improvizează un loc de joacă în mijlocul acestei lumi austere devine grăitoare în
acest sens. În vreme ce alți copii, în lumea de dincolo de ”ziduri”, își petrec vacanțele în locuri însorite,
copiii de aici rămân pe loc și se folosesc de o piscina gonflabila pentru a crea un simulacru de vacanță.
Scena este amuzantă și exprimă bucuria autentică a copiilor dar conține în același timp germenele
amenințător al râului. Contrastul între umorul scenei și gravitatea situației este resimțită organic de
spectator. Este una din scenele care ridica multiple întrebări. Care este viitorul acestor copii? Ce loc vor
ocupă în lume mai târziu? Vor fi ei capabili să se ridice din aceasta mizerie? Sau se vor obișnui încercând
să profite de ea _Sau, pur și simplu, se vor lasă înfrânți de mizerie devenind astfel niște replici fidele ale
părinților, ale celor care ii cresc, în lipsa accesului la o alta perspectiva.

Umorul este un element intrinsec al acestei lumi pe care regizorul îl cunoaște foarte bine și pe care îl
scoate în față de fiecare dată în speranța că va trezi râsul spectatorului. Doar că acesta din urmă pare că
se blochează din cauza acestui contrast deliberat ce apare la tot pasul între duritatea scenelor și umorul
personajelor. Umorul este o modalitate de supraviețuire dar și de exprimare a revoltei. Interacțiunea
dintre oameni presupune tatonare, șicanare, amenințare, toate acestea fiind de multe ori mijlocite de
umor. Astfel, umorul devine mediul de translatare a unui conflict verbal intru-un conflict fizic, mult mai
agresiv.

Filmul are multe surprize la tot pasul. Este o estetică a răsturnărilor de situație, a șocurilor, o țesătură de
contraste și de elemente care se intersectează și se separa creând o dinamică aparte. Inclusiv
perspectiva regizorului se face simțită în doua moduri. Avem perspectiva exterioara, total detașată și
obiectivă, caracteristică a personalității sale. Este punctul de vedere de sus, ochiul care vede totul: Buzz
și drona lui. Buzz se erijează intr-un alter ego al regizorului făcând legătura cu activitatea anterioară
realizării acestui film. și avem de asemenea perspectiva subiectiva, oferita de punctul de vedere al ui
Stephane, polițistul nou venit în echipa care se confruntă cu aceste două tabere. El încearcă tot timpul
să-și schimbe perspectiva pentru a-și schimba modul de a gândi, de a judeca și, în final, modul de a
acționa. Această atitudine manifestată în misiunea sa de polițist este o prelungire a dorinței de
schimbare din viața personală. Prin intermediul lui Stephane, regizorul vrea sa-si exprime dorința de a
aduce o schimbare a acestei lumi. Camera să de filmat are un dublu rol: este un instrument de oglindire
dar și o armă, un instrument de exprimare a unui strigăt de disperare, menit să atragă atenția asupra
nevoii imperioase de acțiuni și de schimbare.

Așa cum Victor Hugo își exprima în romanul sau punctul de vedere asupra injustiției sociale și susține în
mod indirect transformarea politică și socială în Franța, intr-un mod similar, Ladj Ly radiografiază
problemele acestei comunități marginalizate în speranța că va atrage atenția politicienilor și autorităților
de a lua masuri înainte ca o nouă revoltă să izbucnească. Deși filmul este racordat la realitatea politică și
socială din Franța, el reușește să atingă o problemă universala a lumii moderne. Care este viitorul
acestor copii? Mai există sperantă pentru ei? Mai pot fi salvați din mizeria în care trăiesc? Orice copil din
orice altă periferie a oricărui alt oraș din lume s-ar putea cu ușurință regăsi în scenariul acestui film.

Revolta din final a copiilor este, în realitate, revolta copiilor față de adulți și față de orice autoritate
indiferent de forma pe care o ia (educatori, dealeri, polițiști etc.). Este revolta copiilor care s-au săturat
să fie victime ale mediului în care trăiesc și ale adulților care îi forțează la o viată limitată. Fără să emită
judecăți și fără să ia partea nimănui, Ladj Ly vrea să adreseze un semnal de alarmă tuturor celor care
sunt considerați responsabili de crearea și perpetuarea acestei situații. Scena de final este plină de
violență, dezbinare, ură, total opusa celei de început marcate de unitate și bucuria care șterge orice
diferențe intre oameni.

și totuși…. finalul filmului ne sugerează ca încă mai exista o speranță, ca nu e totul pierdut și încă se mai
poate face ceva pentru a evita prăbușirea acestei lumi.