Ion

Cea mai ampla specie a genului epic in proza, romanul cunoaste o actiune diversificata pe
mai multe planuri la care participa un numar mare de personaje complex caracterizate. Firul
diegetic este organizat pe momentele subiectului, uzitandu-se numeroase tehnici narative precum
tricotajul, flashback-ul sau reflectarea poliedrica. Romanul este o specie proteica(=are multe
forme de manifestare), asadar are o tematica diversa si numeroase modalitati de realizare. In
perioada interbelica, specia a cunoscut o dezvoltare fara precedent. Se continua inspiratia rurala
prin operele lui Sadoveanu si Rebreanu, dar apar si romanele citadine prin Camil Petrescu si
George Calinescu, unii scriitori se ghideaza dupa metoda balzaciana sau cea proustiana sau dupa
modelul zolist.
Deși romanul ,,Ion” are tematică rurală, în centru aflându-se un țăran care se zbate între două
chemări, aceea a pământului și a iubirii, opera în sine are valențe de modernitate prin tehnicile
narative. Eugen Lovinescu apreciază că Ion ,,este o dată istorică în procesul de obiectivare a
literaturii noastre epice”, fiind deopotrivă o operă realistă, cu substrat antropologic, căci e
ancorată în experiența de viață a autorului. Scena sărutării pământului i-a fost inspirată de
vederea unui țăran care a îmbrățișat cu patimă pământul, ca pe o ibovnică, iar satul Pripas are
corespondent în Prislopul copilăriei lui Rebreanu. Rodovica, fata ce a rămas însărcinată cu cel
mai netrebnic flăcău, se transpune în lumea ficțiunii în personajul Ana, în timp ce Ion Pop,
protagonistul romanului are ca prototip un țăran cu acelasi nume care se plângea scriitorului de
problemele sale, puse pe seama faptului că nu avea pământ.
Structura romanescă este echilibrată, având două părți cu titluri metaforice: ,,Glasul
pământului” și ,,Glasul iubirii”, prima organizată pe șase capitole
(,,Începutul”, ,,Zvârcolirea”, ,,Iubirea”, ,,Noaptea”, ,,Rușinea”, ,,Nunta”) și a doua pe șapte
capitole (,,Vasile”, ,,Copilul”, ,,Sărutarea”, ,,Ștreangul”, ,,Blestemul”, ,,George”, ,,Sfârșitul”). Se
respectă cronologia evenimențială prin tehnica tricotajului, pasajele de flashback având menirea
de a oferi explicații suplimentare, vizând trecutul personajelor. Totodată, compoziția este
circulară prin relația de simetrie incipit-final, existând elemente comune: drumul, Hristosul de
tinichea, toponime si hidronime, precum Jidovița, Armadia, Pădurea Domnească, Cișmeaua
Mortului,Someș.
Romanul surprinde o panoramă a societății ardelenești în perioada ocupației austro-ungare,
urmărind o problematică vastă și medii sociale diferite. Un element ce ține de monografia satului
Pripas se regăsește în incipit, hora fiind modalitatea prin care autorul introduce personajele în
scena. Printr-un ,,captatio benevolentiae” clasic, cititorul este condus in lumea ficțiunii de către
drum, adevărat suprapersonaj ce îi arată cele mai de seamă case din sat. Prima este aceea a
învățătorului Herdelea, având ferestrele îndreptate spre inima Pripasului, ,,cercetătoare și
dejenitoare”, fapt ce reflectă influența acestuia asupra comunității, fiind un reper de conduită
umană la care se raportează cu toții. Alte detalii precum frânghia pe care erau atârnate niște
cămăși femeiești sau găinile ce se scăldau în praful uliței fac trimitere la firea sa de gospodar, dar
și de familist. A doua casă este cea a lui Ion, având acoperiș din paie, semn de sărăcie, pereții
proaspăt văruiți și ușa închisă cu zăvorul, sugerând o fire introvertită, și o relatie ostilă cu ceilalți.
Nicolae Manolescu a remarcat faptul că ,,animalele și obiectele neînuflețite premerg apariției
oamenilor, care își fac simțită prezența de-abia la cârciuma lui Avrum. Până și baba care stă la
soare, prăjindu-se de parcă ar fi de lemn, intră tot în recuzita obiectelor fără viață”. Acțiunea se
desfășoară într-o perioadă istorică tensionată căci Ardealul era sub ocupație austro-ungară,
conflictele dintre autorități și români existând inerent, cu toate că în stare latentă.
Hora duminicală ce se organiza în bătătura casei Floricăi este un prilej de ierarhizare socială
pe criterii pecuniare și de vârstă. Astfel, intelectualii ,,stăpâneau pe prispă” în frunte cu fostul
învățător care povestea vrute și nevrute, nefiind însă întrerupt de nimeni din respect. Cei bogați
precum Ștefan Hotnog, ,,chiaburul cu burta umflată” stăteau deoparte, ironizând pe ceilalți, în
timp ce sărăntocii priveau umili, asemeni lui Alexandru Glanetașu, stând ca un câine la ușa
bucătăriei. Cei tineri și necăsătoriți dansau în horă, femeile măritate nu aveau voie să joace decât
cu bărbații lor, preocupati însă de treburile obștești, iar copiii pândeau poalele fetelor când
acestea se învârteau, fiind ocărâți de babe, Nicolae Manolescu o consideră ,,o horă a destinelor”,
aici conturându-se conflictele dintre Ion și Vasile Baciu, Ion și George, sărăntoci și bogătași.
Un prim diferend care izbucnește încă din scena horei este acela dintre Ion și Vasile Baciu.
Flăcău sărac ,dar harnic, Ion își dorește pămând, crezând că este unica valoare ce poate să-i
aducă fericirea și încearcă din răsputeri să o cucerească pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, un țăran
înstărit. Fata era promisă lui George, având același statut material, însă ei îi era drag Ion. Venind
de la cârciumă la horă, Baciu află că Ana era cu sărăntocul satului pe care il face de râs folosind
apelative jignitoare(,,sărăntoc”, „hoț”, ,,tâlhar”), amenințându-l totodată de față cu întreaga lume.
Conflictul se acutizează în momentul în care Vasile aude că fata lui este însărcinată, iar tatăl
copilului nu era George, ci Ion. După ce o bate o trimite să se înțeleagă cu el, însă acesta nu vrea
s-o ia de nevastă fără zestre. Singura soluție este ca Baciu să-i dea pământurile pentru ca Ana să
nu ajungă de râsul satului. Nunta lui Ion cu Ana pare să liniștească apele, însă conflictul se
reaprinde când fata se sinucide ,iar copilul moare, Baciu cerându-i în acest context pământurile
înapoi. Tensiunile, deși aplanate de către preot, care îi convinge să semneze un act ce lăsa în
proprietatea bisericii pământul în condiții acceptate de amândoi, nu se sting decât în momentul în
care Ion este ucis de către George, la înmormântare Vasile Baciu afirmând că ,,Dumnezeu nu
bate cu bâta, l-a săturat de pământ”.
Conflictul dintre autoritățile austro-ungare și români, deși aflat mai mult în stare latentă,
ocupă un rol important în economia romanului. Este surprinsă atitudinea intelectualității
ardelenești, preocupată să-și păstreze slujbele și privilegiile, dar interesată și de lupta de clasă.
Cel mai acerb luptător este Titu, fiul învățătorului Herdelea, care decide să plece în România, la
București, angajându-se la un ziar de unde poate să militeze pentru drepturile românilor. Este
dezgustat de faptul că tatăl său a suținut la alegeri pe candidatul ungur ,întrucât inspectorul i-a
sugerat că ar fi bine să facă această alegere dacă vrea să-și păstreze postul de la catedră.
Totodată, Zaharia Herdelea este obligat să predea în limba maghiară, înțelegând astfel că trebuie
să facă niște compromisuri pentru a avea un loc de muncă.
Consider că cea mai puternică dispută se consuma în sufletul protagonistului. Dacă înainte de
a avea pământ Ion se simțea ,,ca un vierme, sau ca o frunză pe care vântul o o vântorește cum îi
place”, după ce intră în posesia lui are sentimentul că e ,,un uriaș care a învins în luptă balauri
îngrozitori”. Cu toate acestea, nu e fericit, afirmând: ,,Ce folos de pământuri, dacă cine ți-e drag
pe lume nu e al tău”, motiv pentru care încearcă să o recucerească pe Florica, căsătorită acum cu
George. Această inconsecvență în idealuri îi va fi fatală, căci iubirea se va transforma într-o
chemare a morții. Complexitatea personajelor e susținută și de multitudinea opiniilor exegete,
unele total divergente. Astfel, Lovinescu afirmă că Ion e ,,înzestrat cu o inteligență ascuțită și o
voință imensă”, în timp ce Călinescu vede în personajul rebrenian ,,o brută căreia viclenia îi ține
loc de deșteptăciune”. Opinez că personalitatea lui Ion e o conjugare a ambelor caracteristici -
inteligență și viclenie - folosite însă într-un scop distructiv, conducând la sinuciderea Anei și în
final, la moartea sa, în consecință, uciderea lui Ion de către George are valențe justițiare.
Construcția romanescă impresionează prin modul în care e realizat discursul, împletindu-se
diverse tehnici narative precum tricotajul și flashback-ul, dar și limbajul uzitat specific stilului
anticalofil și operelor realiste. Rebreanu diferențiază personajele prin lexic, existând pe de o
parte limbajul țăranilor, iar pe de altă parte acela al intelectualității de educație bilingva.
Perspectiva narativă dominantă este aceea ,,din spate”, presupunând o voce narativă omniscientă
care cunoaște trecutul personajelor, dar și trăirile lor.