E.

(EKG) - conectarea pacientului la un monitor cardiac este utilă atât pentru

stabilirea substratului stopului cardiac (fibrilaţie ventriculară, asistolie, disociaţie electro-
mecanică) şi, implicit, a conduitei cât şi pentru evaluarea eficienţei resuscitării.
F. (Fibrilation)- defibrilarea electrică externă reprezintă, în concepţia actuală,
o prioritate absolută (faţă de intubaţie şi administrarea intravenoasă a medicaţiei) în stopul
cardiac, având în vedere faptul că în 75% din cazuri acesta este determinat de fibrilaţia sau
tahicardia ventriculară.
Contrar vechilor teorii, s-a demonstrat că defibrilarea se poate realiza în condiţii de acidoză
şi nu este facilitată de convertirea fibrilaţiei fine în fibrilaţie grosolană prin administrarea de
adrenalină.
Defibrilarea imediată (în primele 30 secunde) este obligatorie când avem la dispoziţie un
defibrilator cu posibilitate de monitorizare rapidă a EKG prin intermediul electrozilor
(indicând tahicardie sau fibrilaţie ventriculară), dar şi în lipsa acestei posibilităţi de
monitorizare, când neputând exclude FV, se impune defibrilarea oarbă.
Prima defibrilare trebuie să aibă cea mai mică intensitate eficientă pentru a obţine
depolarizarea unei mase semnificative de miocard, energia excesivă putând genera necroze
miocardice şi efecte adverse electrofiziologice tardive (FV recurentă, bloc a-v).
Intensitatea curentului electric care ajunge efectiv la inimă este invers proporţională cu
impedanţa peretelui toracic determinată de numeroşi factori: suprafaţa şi plasamentul
electrozilor, defribilări anterioare etc.
Standardele actuale recomandă utilizarea unor electrozi cu diametrul de 10 cm (la adulţi)
aplicaţi ferm pe peretele anterior al toracelui - în dreptul apexului şi, respectiv, imediat sub
claviculă laterosternal drept.
Se administrează rapid o secvenţă de trei şocuri separate numai de intervalul necesar
reîncărcării aparatului (în care se continuă masajul cardiac extern) şi urmăririi efectului.
Prima descărcare în FV la adult este de 200 J (100-150 J în tahicardia ventriculară),
următoarea între 200 şi 300 J, iar ultima de maximum 360 J, administrate în perioada de
expir a ventilaţiei artificiale.
Eşecul acestei prime tentative de defibrilare impune intubarea pacientului, adrenalina 1 mg
i.v. şi reluarea tripletei de electroşocuri (360 J); în caz de nereuşită se trece la administrarea
de:
- antiaritmice (lidocaină, bretylium, amiodarona);
- bicarbonat;
- repoziţionarea electrozilor antero-posterior.
În situaţiile când se poate exclude diagnosticul de FV (la un pacient monitorizat
electrocardiografic) - asistolie (linie izoelectrică) sau disociaţie electromecanică -
defibrilarea electrică este contraindicată, esenţiale fiind intubaţia cu administrarea de O2
100% şi accesul venos cu administrarea succesivă, în bolus, a medicamentelor necesare
(adrenalina, atropina), fără a opri masajul cardiac extern.
În disociaţia electromecanică reanimatorul trebuie să excludă hipovolemia, tamponada
cardiacă, embolia pulmonară masivă, pneumotoraxul sub tensiune, acidoza, supradoza de
medicamente, hipotermia.