A.

Ablatie pentru fibrilatie atriala

Ablatia de fibrilatie atriala este o procedura minim invaziva, cu rezultate variabile in caz de
fibrilatie atriala, multi pacienti beneficiaza de pe urma ablatiei. Cateterul de ablatie utilizeaza o sursa de
energie, precum: energie radiofrecventa (unde radio), criotermie, energie laser (unde usoare), pentru a
crea o leziune la nivelul situsurilor responsabile de aparitia fibrilatiei atriale, blocand astfel acest circuit
care genereaza Fia.
1. Anestezie locala/generala
2. Fara dureri
3. Fara cicatrici
4. Doar 24h spitalizare
Ablația cu cateter reprezintă o metodă de tratament minim invazivă, cu un profil de siguranță
crescut, utilizată pentru diferite tahiaritmii (ritmuri rapide și anormale ale inimii). Trebuie menționat că,
în general, aritmiile necesită tratament medicamentos cronic, de aceea, ablația fibrilatiei atriale poate fi o
metodă terapeutică optimă atunci când acest lucru este posibil de realizat.
Ca și tehnică, ablația de fibrilație atrială implică distrugerea celulelor cardiace anormale,
responsabile de generarea aritmiilor, utilizând catetere (tuburi subțiri, lungi, flexibile) introduse prin
abord venos, până la nivelul inimii, unde, după identificarea zonei anormale, vor elibera energie cu
producerea de mici leziuni.
Fibrilația atrială

Afectiunea de fibrilație atrială este cea mai frecventă aritmie cardiacă (ritm anormal al inimii).
Deși în mod normal nu pune viața în pericol, poate cauza simptome supărătoare. În plus, poate produce
complicații precum insuficiența cardiacă și accident vascular cerebral ischemic. Trebuie menționat că,
asociat cu sindromul Wolff-Parkinson-White, fibrilația atrială poate determina frecvențe cardiace foarte
mari și poate degenera în fibrilație ventriculară, care este o aritmie potențial letală.
În mod normal, impulsul electric ia naștere la nivelul nodului sinoatrial și este condus ulterior la atrii și
apoi la ventriculi prin intermediul nodului atrio-ventricular (NAV). În fibrilația atrială impulsurile iau
naștere la nivelul unui focar anormal, determinând o activitate anormală, haotică a atriilor. Doar o parte
din aceste impulsuri sunt conduse către ventriculi, restul fiind blocate de către NAV, protejând astfel
inima de frecvențe foarte crescute.

Tipurile de Fibrilație Atrială:

1. Fibrilația atrială Paroxistică reprezintă episoade intermitente, de durată variabilă, dar sub 7 zile,
care pot ceda brusc, fără intervenție sau prin tratament specific (de obicei în primele 24 de ore).
2. Fibrilația atrială Persistentă are o durată peste 7 zile, necesită de obicei tratament specific
(medicamentos sau conversie electrică prin șoc electric extern) pentru restabilirea ritmului cardiac normal
(ritm sinusal) sau pentru controlul frecvenței cardiace
2. Fibrilația atrială Permanentă (cronică)– fibrilația atrială cu durata de peste un an.
Fibrilația atrială este o boală progresivă, de aceea, în peste 50% din cazuri pacienții cu fibrilație atrială
paroxistică vor prezenta fibrilație atrială persistentă și ulterior permanentă.
Întrucât activitatea atrială este haotică, acest lucru favorizează formarea trombilor (cheaguri de
sânge) în inima, trombi care pot migra ulterior în circulația sistemică determinând complicații serioase,
cel mai frecvent accident vascular cerebral ischemic. De aceea, acești pacienți necesită de obicei
tratament anticoagulant (de tip anticoagulant oral, Trombostop), în absența contraindicațiilor.

Teste pentru diagnosticare:

 Teste sanguine - pot fi evidențiate anomalii care explic fibrilația atrială (anomalii hormonale
tiroidiene, infecții)
 Radiografie cardio-pulmonară - poate arăta un cord mărit (cardiomegalie), semne de edem
pulmonar (ca semn de insuficiența cardiacă), poate evidenția infecții pulmonare care pot fi o cauză de
aritmie
 Electrocardiograma (EKG) – esențială pentru diagnostic, mai ales în cazul fibrilației atriale
persistente/permanente
 Monitorizare Holter ECG/24ore - utilă pentru a evidenția fibrilația atrială paroxistică.
  Ecografia cardiacă transtoracică - arată funcția inimii, performanța, dimensiunile cavităților inimii,
valvulopatii, boli ale pericardului, boli cardiace congenitale, care pot fi o cauza a fibrilației atriale, dar
poate evidenția totodată și consecințele aritmiei pe termen lung. În anumite cazuri este necesară evaluare
prin ecografie transesofagiană, care permite vizualizarea mai bună a anumitor structuri (de ex. auriculul)
și evaluarea prezenței sau nu a trombilor intracardiaci.

Cauze:
Fibrilația cardiacă poate avea mai multe posibile cauze favorizante, printre care:
 vârsta
 moștenirea genetică
 istoric de probleme cardiace
 tensiunea arterială crescută
 boli ale plămânilor
 hipertiroidie
 obezitate
 diabet
Simptomele sunt variate, de la oboseală și amețeală, la durere în piept și respirație dificilă. Unii pot
simți palpitații, în timp ce alte persoane sunt complet asimptomatice.

Cum te pregătești pentru ablație?

1. Vei face un examen clinic complet
2. Vei face o radiografie toracică
3. Vei face un set complet de analize de sânge
4. Vei elimina orice potențial focar infecțios: infecții ORL, stomatologice.

Cât durează internarea?

Procedura de ablație are avantajul unei recuperări rapide și a unei scurte durate de spitalizare.
Durata de spitalizare este, în general, de două zile, dacă evoluția post intervenție este favorabilă și fără
complicații.

Riscuri ablație fibrilatie atriala

Complicațiile sunt rare și sunt evitate printr-o pregătire și supraveghere corespunzătoare.
Complicațiile posibile includ:
 afectarea vaselor, nervilor, organelor și țesuturilor din jur prin manipularea instrumentelor
 afectare renală (substanță de contrast în cazul controlului fluoroscopic) sau alergii
 infecții sau sângerare la locul inciziei
 fistula arterio-venoasă la locul puncției
 bloc atrioventricular complet necesitând implantarea de pacemaker (sub 1%)
 revărsat pericardic, tamponada cardiacă
 accident vascular cerebral
 stenoza venelor pulmonare
 sindroame coronariene acute
 fistula atrio-esofagiană – mai ales in caz de ablație circumeferențială a atriului
 spasm piloric și hipomotilitate gastrică prin afectarea nervului vag în timpul ablației
 recurenta FiA – prin persistență comunicării între atriu și venele pulmonare; mai ales în cazul FiA
peristente, pot fi necesare proceduri repetate de ablație
 flutter atrial stâng

Ablația cu radiofrecvență (ARF) – Technică:

Ablația cu radiofrecvență se efectuează în laboratorul de electrofiziologie. De obicei, se folosește
sedarea ușoară și anestezia locală. Medicul electrofiziolog va efectua mici incizii la nivelul canalului
inghinal (la rădăcina coapsei) pentru a vizualiza artera/vena femurală. Ulterior, sub control radiologic se
vor introduce catetere de ablație fie prin artera, fie prin vena femurală până la nivelul inimii. Toate aceste
manevre se fac sub control fluoroscopic și electrocardiografic.. Medicul electrofiziolog va utiliza un
echipament specific și va efectua studiul electrofiziologic pentru a stabili focarul responsabil de aritmie.
După ce se va descoperi țesutul responsabil, se va aplica energie de radiofrecvență. Rolul acesteia este să
producă energie locală care va distruge funcția celulei responsabile de circuitul anormal.

Hemostaza
După terminarea procedurii se scot cateterele și tecile arteriale, iar la locul de puncție se realizează
compresia arterei folosite ca abord. Pentru a se obține compresia, se pune un pansament compresiv ce
trebuie păstrat timp de 24 de ore pentru a se evita sângerările.
În ambele cazuri de abord, pacientului i se va indica să păstreze repaus la pat. În anumite situații,
există indicația de a monta un sistem hemostatic la nivelul puncției femurale. Acesta se montează în sala
de angiografie, imediat după terminarea intervenției. AngioSeal este mic dop de colagen și se introduce în
interiorul arterei femurale. Acesta are ca efect obținerea hemostazei în doar două ore. Astfel, pacientul își
poate mișca piciorul în voie și se poate ridica din pat.

Ce trebuie să faci după ce ieși din spital?

Dacă ai fost supus unei proceduri de ablație, trebuie să revii la controlul cardiologic la o lună, la trei
luni și apoi o dată la șase luni, în funcție de evoluție. Imediat după externare vei face recuperare fizică.
Vei urma un tratament cu aspirină și antiagregant plachetar timp de aproximativ trei luni, la indicația
medicului.

B. Ablaţia epicardică pentru tahicardia ventriculară

Ablaţia epicardică sau ablaţia celulelor de pe exteriorul mușchiului cardiac este utilizată atunci
când ablaţia cateter standard din interiorul inimii (endocavitară, endocardică) nu reușește să identifice
regiunea, zona de ţesut cardiac, responsabilă pentru problema de ritm cardiac, iar regiunea critică de ţesut
cardiac este localizată mai aproape de sau chiar pe suprafaţa externă a inimii.

Cum funcţionează?
Pentru a putea efectua ablaţia cateter în afara inimii, este necesară abordarea percutană a
exteriorului cordului fără utilizarea chirurgiei clasice. Abordul se face prin puncţie percutană pe la nivelul
regiunii subxifoidiene, regiune situată imediat sub stern în partea inferioară a toracelui. Pentru acest abord
se utilizează un ac special pentru o puncţie cât mai sigură cu putinţă. Sub ghidaj radiologic și utilizând
cantităţi foarte mici de contrast acul este introdus progresiv până în spaţiul pericardic, spaţiul virtual
dintre cele două foiţe care învelesc inima (pericardul parietal și cel visceral).
În momentul în care se ajunge în spaţiul pericardic prin acul de puncţie se inserează un fir metalic
cu vârf moale și elastic (ghid metalic). Ulterior acul va fi depărtat și pe ghidul metalic se va poziţiona în
pericard un tub de plastic cu valvă (teacă introducătoare). Acest tub de plastic este folosit în timpul
procedurii pentru a permite introducerea cu siguranţă a cateterului în zona epicardică. Odată ce cateterul
este poziţionat în spaţiul pericardic, se creează o hartă care identifică zona cu problema de ritm cardiac,
care va fi tratată prin ablaţie.
În urma unei proceduri de ablaţie prin abord epicardic, de cele mai multe ori un tub mic de plastic,
de forma unui cateter intravenos va fi lăsat în zona de puncţie, peste noapte, pentru a putea drena fluidele
care s-ar putea acumula în zona pericardică. Acesta este depărtat imediat ce dispare orice urmă de fluide.
După procedură, pacientul poate simţi un disconfort toracic, datorat unui anume grad de iritare a
pericardului, numit pericardită. De cele mai multe ori, pacienţilor le este administrat tratament
medicamentos ce scade gradul de pericardită.

Selectarea pacienţilor pentru ablaţia epicardică

Cei mai mulţi pacienţi cu indicaţie pentru ablaţia epicardică au trecut iniţial printr-o procedură de
ablaţie. În timpul acesteia, de obicei, se descoperă că focusul aritmiei nu este localizat în interiorul inimii.
La anumiţi pacienţi, examenul EKG arată că focusul aritmiei este localizat în exteriorul inimii. În cazul
pacienţilor care dezvoltă aritmii ventriculare pe fondul afectării structurale produse de cardiopatia
ischemică, cele mai multe probleme de ritm cardiac au originea în vecinătatea suprafeţei interne a inimii
(endocard), motiv pentru care ablaţia standard prin interiorul inimii este încercată mai întâi. Pacienţii cu
tahicardie ventriculară în context de cardiopatii structurale fără afectare coronariană (cardiomiopatia
dilatativă, cardiomiopatia hipertrofică, cardiomiopatii valvulare, cardiomiopatia aritmogenă) frecvent au
localizate zonele aritmogene pe exteriorul inimii. Luând în considerare toate tipurile de proceduri de
ablaţie, tahicardia supraventriculară este cea mai puţin susceptibilă în a fi tratată prin abord epicardic, și
un număr mic de tahicardii ventriculare tratate prin abord epicardic.
Cele șase mari centre europene cu expertize și volum mare în ablaţii epicardice pentru tahicardie
ventriculară (TV) au ajuns la concluzia că ablaţia prin abord epicardic al TV are un risc acceptabil și
rezultate favorabile. La anumiţi pacienţi, poate fi considerată ca primă opţiune, abordarea prin ablaţie
epicardică. În majoritatea centrelor de profil, ablaţia epicardică nu se efectuează, ci numai în anumite
centre cu mare expertiză în această tehnică.
Pentru pacienţii care au suferit o intervenţie chirurgicală pe cord, cum ar fi o intervenţie de bypass
coronarian, sau plastie de valvă, procedura de ablaţie epicardică trebuie modificată. În urma vindecării
post-chirurgicale, pacienţii dezvoltă ţesut fibros semnificativ, procedura cu abord standard percutan
pentru obţinerea accesului la spaţiul pericardic frecvent nu este posibilă. În aceste cazuri, prezenţa
chirurgului cardiac este obligatorie pentru obţinerea unei căi de abord către zona pericardică. Același loc
de acces, regiunea de sub stern în partea inferioară a toracelui numită regiune subxifoidiană este utilizat
pentru accesul chirurgical. După obţinerea accesului se introduce un tub de plastic și se execută ablaţia
epicardică identic cu celelalte ablaţii epicardice.

Tahicardia ventriculara

Tahicardia ventriculara se refera la orice ritm cardiac peste 100 batai pe minut care isi are
originea distal de fascicolul Hiss. Ritmul poate avea originea din miocardul ventricular activ si/sau din
sistemul de conducere distal.
Tahicardia ventriculara determina simptome importante precum sincopa, palpitatiile si dispneea.
Este asociata cu riscul crescut de deces subit. Cel mai frecvent apare pe un cord afectat de boala
ischemica, in care cicatricea miocardica este substratul pentru reintrarea electrica. Se asociaza frecvent cu
instabilitatea hemodinamica, mai ales daca ventriculul sting este afectat sau daca frecventa cardiaca este
foarte rapida.
Tahicardia ventriculara se poate dezvolta atunci cind un pacient nu prezinta nici o alta afectiune,
cunoscuta drept tahicardia ventriculara idiopatica si tinde sa fie mai periculoasa decit alte cauze de
tahicardie ventriculara.
Alte cauze care pot determina tahicardia ventriculara includ: istoricul personal de infarct
miocardic care a afectat unul sau ambii ventriculi, boala cardiaca congenitala, cum ar fi tetralogia Fallot
sau sindromul de QT prelungit, cardiomiopatia dilatativa si cea hipertrofica, miocarditele, hipokaliemia,
medicatia aritmogena si unele pilule de slabit, mai ales cele care contin efedrina.
Unii pacienti cu tahicardie ventriculara nu prezinta niciun simptom. Pentru cei la care tabloul
clinic este evident, acesta include dispneea, ametelile, sincopa, durerea precordiala si senzatia ca inima a
sarit o bataie sau palpitatii. Pacientul poate prezenta hipotensiune, iar in cazurile severe stop cardiac si
colaps.
In unele cazuri de tahicardie ventriculara, fara boala cardiaca nu este necesar niciun tratament.
Daca totusi acesta se impune, cel mai indicat este cel farmacologic, cu agenti care stopeaza ritmul cardiac
anormal si previn reaparitia acestuia. In ultimii ani alternativa la terapia farmacologica include ablatia
prin cateter, care este recomandata pacientilor fara boala cardiaca de baza sau pentru cei cu anumite tipuri
de tahicardii. Pentru pacientii cu boala cardiaca se utilizeaza defibrilatoarele implantabile, care elibereaza
un soc electric spre cord pentru a reinstaura activitatea electrica normala.
Chirurgia este de asemenea o optiune. Anterior acestei interventii se determina o harta a cordului
pentru a identifica atent zonele aritmogene de unde origineaza tahicardia. In timpul operatiei aceste zone
sunt excizate. Pentru pacientii cu infarct miocardic operatia este acompaniata de tehnici de by-pass pentru
a restabili fluxul sanguin normal. Chirurgia poate fi recomandata si pacientilor care nu prezinta rezultate
la terapia medicala sau care necesita inlaturarea unui anevrism ventricular sau repararea unei valve
cardiace defective.

In multe cazuri, episodul initial al tahicardiei ventriculare nu poate fi prevenit. Totusi, odata
diagnosticata tahicardia ventriculara, tratamentul poate ajuta la prevenirea episoadelor viitoare. Bolnavii
pot adopta strategii sanatoase pentru cord care sa scada predispozitia de a dezvolta factori de risc cum ar
fi boala arteriala coronariana.
 Patogenia tahicardiei ventriculare
Tahicardia ventriculara este un termen general care include orice ritm rapid, peste 100-120 batai
pe minut, cu originea in ventriculi. In functie de mecanismul aritmiei, severitatea simptomelor clinice
determina urgenta cu care tehicardia ventriculara trebuie tratata. In timpul tahicardiei ventriculare, debitul
cardiac este redus datorita frecventei rapide si lipsei contractiilor atriale coordonate. Ischemia si
insuficienta mitrala pot de asemenea contribui la intoleranta hemodinamica. Colapsul hemodinamic este
mai frecvent cind este prezenta disfunctia ventriculara stinga sau la frecvente foarte rapide. Debitul
cardiac diminuat poate rezulta prin perfuzia scazuta miocardica, alterarea raspunsului inotropic si
degenerarea in fibrilatie ventriculara cu deces subit.

Disociatia atrioventriculara este prezenta la jumatate dintre episoadele de tahicardie ventriculara.

Aceasta apare cind nodulul sinusal depolarizeaza atriile la frecventa sa normala, care este mai mica decit
frecventa centriculara patologica. Undele P pot fi vizualizate intre sau in cadrul complexelor QRS, dar
cele doua au frecvente diferite. Pot apare batai fuzionate cu morfilogie mixta.

Tahicardia ventriculara monomorfa

Cind secventa de activare ventriculara este constanta, modelul electrocardiografic ramine acelasi,
iar ritmul este denumit tahicardie ventriculara monomorfa. Tahicardia ventriculara monomorfa este mai
intilnita la pacientii cu boala cardiaca structurala de baza. Exista o zona de conducere lenta, cel mai
frecvent prin cicatrici datorate infarctelor miocardice anterioare, cardiomiopatiei primare, interventiilor
chirurgicale, hipertrofiei si degenerarii musculare. Tahicardia reintranta apare cind o unde electrica
calatoreste prin zona de conducere lenta, permitind repolarizarea unui circuit electric. Unda se sparge in
cicatrice, activeaza ventriculii si reintra in zona de conducere lenta.
Tahicardia ventriculara monomorfa este denumita dupa locul de origine, cele mai frecvente zone
sunt tractul ventriculului sting, cel al ventriculului drept, septul interventricular si radacina aortica.

Tahicardia ventriculara polimorfa

Aceasta apare cind secventele de activare ventriculara variaza. Poate fi observata cu sau fara boala
cardiaca structurala. Cind se observa in cadrul sindromului de QT prelungit este denumita torsada
virfurilor. Cauzele includ anumite medicamente si defecte cardiace ereditare in structura si expresia
canalelor ionice. Cele mai frecvente cauze sunt administrarea de quinidina, eritromicina, haloperidol.

Tahicardia ventriculara si torsada virfurilor sunt observate si in afara medicamentelor, la pacienti

cu cord normal, dar care prezinta tulburari genetice care afecteaza performanta sau procesarea
intracelulara a canalelor ionice. Exemple: sindromul de QT prelungit, sindromul de QT scurt, sindromul
Brugada, fibrilatia ventriculara idiopatica si tahiacradia ventriculara catecolaminergica familiala.
O a doua varianta a tahicardiei ventriculare este ritmul idioventricular accelerat, citeodata denumit
si tahicardia ventriculara lenta este o aritmie cu o frecventa de 60-100 batai pe minut. Apare de obicei pe
un cord afectat ischemic sau structural, este tranzitorie si rar se asociaza cu instabilitate hemodinamica
sau colaps.

Cauze si factori de risc

Tahicardia ventriculara este consecinta unei boli cardiace ischemice sau structurale sau unei
tulburari electrolitice (hipokaliemia, hipocalcemia, hipomagneziemia).
Poate fi declansata si de urmatorii factori:
a) consumul de agenti simpatomimetici: cafeina, cocaina, metamfetamina
b) medicamente care prelungesc complexul QT: antiaritmice de clasa 1A, droperidol,
fenotiazide
c) afectiuni reumatologice: lupusul eritematos sistemic, artrita reumatoida
d) afectiuni cardiace congenitale: displazia ventriculara drepata, tetralogia Fallot
e) toxicitatea la digitalice
f) ischemia, inflamatia si apnea de somn
g) cauze mecanice: tumorile miocardice, cateterele intraventriculare
h) cauze metabolice: tulburarile electrolitice, acidemia, hipoxia, febra
i) cauzele inflamatorii: carditele virale si alte miocardite
j) miopatiile electrice: sindromul Brugada, sindromul de QT patologic.
 Semne si simptome
Anamneza
1. Urmareste colectarea de date referitoare la aritmia ventriculara, cum ar fi:
2. prezenta si severitatea simptomelor
3. prezenta simptomelor la efectuarea de exercitii fiice
4. interventii si diagnostice cardiace anterioare
5. istoricul medical familial sugestiv pentru boli mostenite
6. consumul recent de droguri ilicite sau medicamente.
Majoritatea pacientilor cu tahicardie ventriculara se prezinta cu simptomatologie caracteristica
ischemiei cardiace sau instabilitatii hemodinamice.
Principalele simptome si semne cuprind:
a. disconfortul toracic, dispnea, greata
b. diaforeza, palpitatiile, anxietatea sau senzatia de moarte iminenta
c. sincopa si presincopa.

Sincopa
Sincopa cardiaca in contrast cu cea mediata nural se caracterizeaza prin instalare brusca, asociata
cu exercitiile fizice, incontinenta, convulsii si recuperare rapida cind aritmia este tranzitorie. Palpitatiile
sunt comune in sincopa cardiaca si cea mediata neural. In timpul episoadelor benigne aceste palpitatii
sunt descrise drept batai puternice la o frecventa scazuta, comparate cu pulsul rapid identificat cind
tahicardia declanseaza sincopa. Sincopa in prezenta unei boli cardiace cunoscute sau aparente necesita
presupunerea existentei unei aritmii severe.

Pre-sincopa sau ametelile

Majoritatea pacientilor cu ameteli episodice, cefalee usoara sau alte simptome presincopale
prezinta diagnostice benigne sau autolimitante.

Palpitatiile
 Pacientii cu extrasistole ventriculare si cei cu aritmie sustinuta raporteaza palpitatii
simptomatice.
 Examenul fizic
 In afara de tahicardie, se evidentiaza si gradul de instabilitate hemodinamica.
Semne ale insuficientei cardiace congestive cuprind:
 hipotensiunea, hipoxemia
 distensia venoasa jugulara
 raluri prin edemul pulmonar.
Modificarea statusului mental cuprinde:
 anxietatea, agitatia
 letargia, coma.

Semne ale disociatiei atrioventriculare cuprind:

a. unde a neregulate la pulsul jugular
b. intensitate variabila a primului zgomot cardiac
c. modificari in presiunea sanguina sistolica de la bataie la bataie.

Evolutia bolii
La pacientii cu tahicardie ventriculara monomorfa, riscul mortalitatii se coreleaza cu gradul de
boala structurala. Boala cardiaca de baza, cum ar fi cardiomiopatia ischemica, cardiomiopatia dilatativa,
cardiomiopatia hipertrofica, boala Chagas si displazia ventriculara dreapta sunt asociate cu tahicardie
ventriculara monomorfa sau polimorfa care degenereaza in fibrilatia ventriculara.
Daca tahicardia ventriculara se asociaza cu colapsul hemodinamic, morbiditatea la pacientii
resuscitati poate include encefalopatia ischemica, insuficienta renala acuta, disfunctia bentriculara
tranzitorie, pneumonia de aspiratie si trauma.
 Daca tahicardia ventriculara este tolerata hemodinamic tahicardia poate determina o
cardiomiopatie dilatativa, care se dezvolta dupa o perioada de citeva luni si este rezolvata prin controlul
eficient al tahicardiei.

Diagnostic
1. Studii de laborator
2. Teste ale electrolitilor serici
 hiperkaliemia si hipokaliemia, neimportind etiologia lor sunt asociate cu cresterea ectopiei
ventriculare si pot afecta repolarizarea
 hipocalcemia severa poate prelungi intervalul QT si permite instalarea tahicardiei
ventriculare polimorfe
 hipomagneziemia poate fi importanta clinic la pacientii cu patologii cardiace in perioada
postoperativa imediata.

3. Testele toxicologice
 administrarea unor antiaritmice si a drogurilor ilicite si recreationale pot declansa aritmia
ventriculara
 se urmareste detectarea supradozelor de antidepresante triciclice, medicamente care
afecteaza canalele de potasiu (cisaprid) si stimulantele.

4. Testele functiei tiroidiene

 hipertiroidismul, nivelul ridicat al tiroxinei pot declansa aritmia ventriculara
 necesitatea evaluarii functiei tiroidiene la pacientii care consuma amiodarona.

5. Alte studii de laborator cuprind:

 evaluarea nivelului transaminazelor si bilirubinei
 saturatia nivelului de oxigen venos central ajuta la evaluarea severitatii hemodinamice a
aritmiei
 testarea genetica pentru cardiomiopatia hipertrofica, sindromul de QT prelungit, sindromul
Brugada si tahicardia polimorfa catecolaminergica.

6. Teste imagistice
Electrocardiografia permite analiza morfologiei, frecventei si substratului electric al aritmiei.
Ajuta la excluderea tahicardiei supraventriculare sau aritmiilor atriale cu bloc de ram fascicular. In
combinatie cu monitorizarea Holter, electrocardiografia aduce date suficiente pentru diagnosticarea
initiala a majoritatii cazurilor de tahicardie ventriculara.
Caracteristicele electrocardiografice care sustin diagnosticul de tahicardie ventriculara cuprind:
 disocierea atrioventriculara
 bataile fuzionate la initierea aritmiei
 durata complexului QRS peste 140 ms
 axa QRS intre 180-270 grade.

Monitorizarea Holter reprezinta inregistrarea activitatii electrice cardiace pe o perioada de 24 de

ore. Se pune accentul mai ales pe intervalul QT si undele T.

Electrocardiograma de efort consta in testarea repetata cu exercitii fizice a cordului, care ajuta la
adoptarea unor doze farmacologice adecvate si a unor strategii interventionale speciale. Exercitiile
Treadmill sunt eficiente in recrearea aritmiilor si permit evaluarea eficienta a presiunii sanguine in
cardiomiopatia hipertrofica, sincopa si alte scenarii clinice. Testarea la efort are o sensibilitate mai
crescuta fata de monitorizarea electrocardiografica.

Radiografia toracica permite o evaluare rapida a dilatatiei ventriculare, a presiunii venoase

pulmonare si a influentelor mecanice-cateterele ventriculare. Odata cu accesul rapid la ecocardiografie,
importanta radiografiei a scazut.
 Ecocardiografia - Toti pacientii cu ectopie semnificativa clinic trebuie sa fie examinati
ecocardiografic complet. Testul permite evaluarea functiei ventriculare, grosimii peretilor, caracteristicile
arterei coronare proximale, tumorile si bolile cardiace structurale.

Rezonanta magnetica cardiaca este folosita pentru a evidentia tumorile cardiace si cardiomiopatia
dilatativa.

Proceduri efectuate
Cateterizarea cardiaca ramine controversata si este in general rezervata pacientilor cu simptome
severe, cu aritmie la care diagnosticul si evaluarea riscului sunt imposibile prin metode neinvazive. Poate
permite biopsierea cardiaca pentru a detecta miocardita, permite efectuarea studiilor hemodinamice,
angiografia coronariana, ventriculografia stinga care faciliteaza creearea de harti ale ventriculului.
Stimularea atriala si ventriculara programata sunt eficiente in reproducerea tahicardiei ventriculare
reintrante. Poate identifica zonele de conducere lenta din peretele liber al ventriculului drept si sept care
reprezinta substratul reintrarii.
Diagnosticul diferential se face cu urmatoarele afectiuni: fibrilatia atriala si ventriculara, flutter
atrial, torsada virfurilor, tahicardia supraventriculara, hipocalcemia, hipomagneziemia, edemul pulmonar,
insuficienta cardiaca congestiva, infarctul miocardic acut, extrasistolele ventriculare, sindromul de QT
patologic, sindromul de pacemaker, sindromul Wolff-Parkinson-White, ritm idioventricular accelerat.

Tratament

1. Tratamentul tahicardiei ventriculare acute

Se incearca diagnosticarea corecta si conversia aritmiei. Tahicardia ventriculara asociata cu
pierderea cunostintei sau hipotensiune este o urgenta medicala care necesita cardioversie imediata la o
energie de 100-200 J cu soc bifazic.
Daca este hemodinamic stabil si nu sunt evidente ale ischemiei coronare sau ale infarctului,
conversia ritmului poate fi efectuata prin cardioversie sau medicatie intravenoasa. Se plaseaza o linie
intravenoasa si se monitorizeaza electrocardiografic anterior cardioversiei. Daca functia ventriculului
sting nu este afectata se administreaza amiodarona, apoi lidocaina. Daca terapia medicala nu are succes se
aplica cardioversia electrica sincronizata cu energie de 50-200 J si sedarea pacientului.

2. Tahicardia ventriculara fara puls

Se trataeaza cu defibrilare imediata, cu energie inalta, nesincronizata. Socul electric initial este dee
200 J urmat de un soc egal sau mai mare. Daca se foloseste un defibrilator monofazis, socul trebuie sa fie
de 360 J. Se administreaza agenti vasopresori, se prinde un abord venos, se suplimenteaza cu oxigen si se
administreaza antiaritmicele.

3. Tahicardia ventriculara instabila

Se caracterizeaza prin semne si simptome ale aportului insuficient de oxigen la organele vitale,
durere precordiala, dispnee, hipotensiune si nivele alterate ale cunostintei. Aceasta situatie se trateaza
imediat prin cardioversie sincronizata cu energie de start de 100 J.

4. Tahicardia ventriculara stabila

Se caracterizeaza de obicei prin tahicardie monomorfa cu perfuzie adecvata. Acesti pacienti nu
experimenteaza simptome ale instabilitatii hemodinamice. Se trateaza cu amiodarona, procainamida sau
sotalol. Se indica cardioversia sincronizata daca terapia medicala esueaza in stabilizarea ritmului. Socul
initial este de 100 J, urmat de energii ridicate.

5. Terapia de lunga durata-chirurgicala

6. Biopsia excizionala
Tahicardiile ventriculare permanente secundare cardiomiopatiei lipoide focale, fibroamelor izolate
sau hamartroamelor beneficiaza de biopsie excizionala diagnostica si terapeutica.

7. Implantarea de cardioverter/defibrilator
 Dispozitivul este folosit mai ales la pacientii cu risc crescut. Similar stimulatoarelor aceste
dispozitive pot fi implantate transvenos. Odata instalate, detecteaza ritmurile ventriculare patologice si le
stopeaza prin administrarea unor socuri electrice.

8. Ablatia endocardiaca pe cateter

Este folosita in tahicardia ventriculara idiopatica (cord normal structural) dar poate fi utilizata
pentru a reduce aritmia in prezenta cardiomiopatiei. La unii pacienti ablatia percutana epicardica poate fi
folosita cu succes cind ablatia endocardica esueaza. Tehnicile actuale includ evaluarea 3D a cicatricii,
isopotential sau creearea unei harti a activarii, urmata de ablatia prin radiofrecventa de inalta energie.

Prognostic
Prognosticul variaza cu procesul cardiac specific, dar are o predictie pozitiva daca functia
ventriculara stinga este buna. La pacientii cu cardiomiopatie ischemica si tahicardie ventriculara
nesustinuta, rata mortalitatii subite se apropie de 30% in 2 ani. La pacientii cu tahicardie ventriculara
idiopatica prognosticul este excelent, iar riscul major este reprezentat de sincope. Totusi pacientii cu
sindromul de QT patologic, displazia ventriculara dreapta si cardiomiopatie hipertrofica sunt la risc
crescut de deces subit in ciuda functiei ventriculare stingi prezervate.
Mortalitatea si morbiditatea in tahicardia ventriculara apar de obicei datorita degenerarii spontane
in fibrilatie ventriculara. Chiar si fara aceasta degenerare, tahicardia ventriculara poate produce
insuficienta cardiaca congestiva si instabilitate hemodinamica cu deces secundar.