RESUSCITAREA CARDIO-PULMONARA ( RCP )

RITMURI ALE STOPULUI CARDIO –

RESPIRATOR

1. Fibrilaţia ventriculară → cea mai severă tulburare de ritm şi cauza cea mai frecvenţă
a morţii subite prin cord.
Boala se caracterizează prin absenţa coordonării contracţiei fibrelor miocardice
ventriculare. În fibrilaţia ventriculară miocardul nu se mişca uniform ( într-o mişcare
unică care să imprime coloanei de sânge direcţie şi viteza ) ci mai degrabă tremura.
Clinic fibrilaţia ventriculară se asociază cu pierderea conştientei, midriaza, convulsii,
tensiune arterială prăbuşită, dispariţia pulsului şi a zgomotelor cardiace. Dacă criza
depăşeşte 4 minute suferinţa cerebrală devine ireversibilă.
Fibrilaţia ventriculară apare cel mai frecvent în cadrul unor afecţiuni cardiace ( de cele
mai multe ori pe fondul bolii cardiace ischemice, însă şi în cardiomiopatii, miocardita ),
supradoze de droguri sau tulburări grave ale echilibrului acido- bazic.
Totuşi, etiologia exactă a fibrilaţiei ventriculare rămâne incomplet cunoscută – studii
post-mortem ( efectuate pe cadavrele autopsiate ) au relevat prezenţa unui infarct
miocardic acut ca patologie cu potenţial declanşator în foarte multe cazuri.
Cauzele cardiace pot fi afecţiuni structurale de tipul ischemiei miocardice sau
infarctului miocardic determinat de boala atreosclerotica ( ateroscleroza este cel mai
frecvent incriminata în obstrucţia vaselor coronare şi declanşarea fenomenelor ischemice
), cardiomiopatii ( dilatative, hipertrofice ), stenoza aortică, disecţie de aorta, tamponada
cardiacă, miocardite, afecţiuni cardiace congenitale.
Afecţiunile cardiace nonstructurale incriminate sunt: accidente traumatice în care este
lezat cordul ( electrocutări ), sindroame de preexcitatie, blocuri de conducere
intracardiace.
Cauzele noncardiace includ:
Cauze pulmonare → bronhospasm, aspiraţie de corpi străini, apnee de somn,
hipertensiune pulmonară primară, embolism pulmonar, penumotorax în tensiune;
Cauze metabolice → acidoza, tulburări ale echilibrului acido bazic;
Cauze toxice → acţiunea unor toxice, sepsis;
Cauze neurologice → convulsii, accidente vasculare cerebrale ( ischemice sau
hemoragice ).
Pacienţii cu fibrilaţie ventriculară îşi pierd conştientă deoarece organele vitale nu mai
sunt perfuzate. Atacul survine brusc, fără să existe semne şi simptome premonitorii.
Cu o oră înainte ca pacientul să leşine, poate să prezinte simptome care să indice o
posibilă afecţiune cardiacă:
– Durere toracică ( având caracterele durerii anginoase );
– Dispnee;
– Oboseală intensă;
– Palpitaţii şi tahircadie;
– Sincopa.
Electrocardiografic, se înregistrează un traseu cu unde neregulate cu o frecvenţă
cuprinsă între 150/minut şi 500/minut şi cu amplitudine variabilă, pe care nu se pot
distinge complexe QRS, segmente ST sau unde T.

Fibrilatie ventriculara cu unde mari

Fibrilatie ventriculara cu unde mici

2. Tahicardia ventriculară → tulburare de ritm al cărei focar este situat la nivelul
ventriculului. Majoritatea episoadelor de fibrilaţie ventriculară ( FV ) încep cu TV
netratata, iar în acest caz, şansele de resuscitare resusita sunt minime. Prezintă un ritm
cardiac rapid cu origine în ventricule ( camerele inferioare ale inimii ) şi produce un ritm
cardiac cu frecvenţa de cel puţin 100 bătăi / minut.
În caz de tahicardie ventriculară, la nivelul ventricululelor ajung semnale electrice
suplimentare provenite de la nivelul ventriculilor sau semnalele electrice anormale sunt
datorate unui defect al sistemului de conducere al impulsului electric al inimii.
Tahicardia ventriculară, se poate dezvolta, uneori, fără a se putea identifica o cauză
specifică. Acest tip de tahicardie ventriculară este cunoscut ca tahicardie ventriculară
idiopatica şi tinde să fie mai puţin periculoasă decât restul tahicardiilor ventriculare.
Alte cauze de tahicardie ventriculară includ:
– infarctul miocardic;
– miocardita;
– cardiomiopatia dilatativa, hipertrofica.
Colapsul hemodinamic este mai frecvent când este prezenta disfuncţia ventriculară
stinga sau la frecvenţe foarte rapide. Debitul cardiac diminuat poate rezulta prin perfuzia
scăzută miocardica, alterarea răspunsului inotropic şi degenerarea în fibrilaţie
ventriculară cu deces subit.
În funcţie de morfologia complexului QRS clasificarea TV se va face în TV monomorfă
şi TV polimorfă.
a) TV monomorfa → secvenţa de activare ventriculară este constantă modelul
electrocardiografic rămâne acelaşi, iar ritmul este denumit tahicardie ventriculară
monomorfa. Pe EKG apare un ritm rapid cu complexe QRS lărgite:

b) TV polimorfa → apare cind secventele de activare ventriculara variaza. Imaginea

ECG a torsadei de vârfuri este reprezentată de complexe QRS largi ce îşi schimbă treptat
polaritatea şi amplitudinea, şi au o frecvenţă de 200 / minut.

Principalele simptome şi semne cuprind:

– discomfortul toracic, dispnea, greaţă;
– diaforeză ( transpiraţie abundenţă ), palpitaţiile, anxietatea sau senzaţia de moarte
iminentă;
– sincopa şi presincopa.
Sincopa este definită ca pierderea de cunoştinţă temporară care conduce la
pierderea echilibrului şi prăbuşirea corpului.Este termenul medical pentru leşinul prin
lipsa oxigenului cerebral datorită hipoxiei cerebrale sau hipotensiunii. Sincopa şi
presincopa ( senzaţia de leşin fără pierderea cunoştinţei ) au aceleaşi cauze şi sunt
întâlnite la o treime din populaţie.
3. Asistola → ritmul de SCR care traduce o lipsă totală a activităţii electrice a cordului
are un prognostic rezervat, rata de supravieţuire fiind doar de 1-2%. Electrocardiografic
asistola este reprezentată de o linie sinusoidală ( nu izoelectrică ) compusă din mici unde
date de depolarizările de mică intensitate ale musculaturii scheletice şi care adesea
trebuie diferenţiată de FV cu unde mici. Pe EKG asistola poate apărea cu unde „p” sau
că o linie sinusoidala:

Asistola cu unde „p” prezente

Asistola
4. Disociaţia electromecanică ( DEM ) → entitate patologică particulară a SCR,
caracterizată prin asocierea dintre o activitate electrică prezentă ( alta decât FV / TV) şi
lipsa activităţii mecanice a miocardului ventricular. Aceasta se observa mai ales după
defibrilarea cu şoc extern.

MANEVRELE DE BAZĂ ALE RCP

I. Evaluarea primară:
Pasul 1. Siguranţa salvatorului: Salvatorul evaluează situaţia generală asigurându-se
de lipsa oricărui pericol. Asiguraţi-vă că nici victima şi nici dvs. nu sunteţi în pericol.
Riscurile majore pentru salvator pot fi: trafic intens, curentul electric, structuri instabile
în care sau sub care se afla victima, substanţe toxice, gaze, boli transmisibile care
necesită o protecţie specială în timpul efectuării ventilaţiei artificiale.
Pasul 2. Stabilirea nivelului de conştientă: Se evaluează starea victimei: este conştient
sau inconştient? Îl scuturam cu grijă de umăr şi îl întreabam cu voce tare: Ce s-a
întâmplat? Vă simţiţi bine? sau încercam să-l determinăm să răspundă la comenzi ca de
exemplu: Deschideţi ochii.

În cazul în care victima nu răspunde, deci este inconştientă:

Pasul 3. Efectuarea accesului → anuntarea serviciilor de urgenta.
Pasul 4. ABC-ul resuscitării:
A. Eliberarea si verificarea cailor aeriene
Eliberaţi căile respiratorii prin ridicarea bărbiei şi hiperextensia capului apăsând pe
frunte. Puneţi una dintre mâini pe fruntea pacientului ( astfel încât degetul mare şi cel
arătător să rămână libere pentru a putea pensa nasul victimei când i se face respiraţie
gură la gură ) în acelaşi timp cu două degete de la mâna cealaltă ridicaţi bărbia victimei.
În cazul victimei inconştiente este posibil ca limba să-i cadă în spate spre faringele
posterior blocând astfel căile aeriene superioare.
Făcând o hiperextensie a capului şi ridicând bărbia, limbă se ridică şi eliberează căile
aeriene. Eliberaţi gâtul de eventualele haine strânse. Îndepărtaţi orice cauză de obstrucţie
evidentă din gură. Aceasta pot fi: dantura ruptă, proteze dentare rupte, saliva, sânge etc.
Nu pierdeţi timpul căutând obstrucţii ascunse.

Subluxatia mandibulei este o alta tehnica folosita pentru eliberarea cailor aeriene si este
folosita cu precadere in cazurile in care pacientul este victima unui accident de
circulatie, cadere de la inaltime sau toate situatiile in care suspicionam un traumatism al
coloanei vertebrale cervicale ( gât ). In aceste cazuri este absolut interzisa hiperextensia
capului deoarece ar putea duce la paralizie.

Pentru a deschide calea aeriana prin subluxatia mandibulei, victima va fi asezata cu fata
in sus ( decubit dorsal ). Ne asezam in genunchi, la capul victimei, se plaseaza degetele
de o parte si de alta sub unghiul mandibulei si se impinge in sus si anterior cu ajutorul
degetelor mari de la ambele mâini. In tot acest timp capul victimei va ramâne intr-o
pozitie neutra fiind foarte atenti ca prin manevra de subluxatie a mandibulei sa nu facem
si hiperextensia capului!
Dupa deschiderea cailor aeriene prin tehnicile aratate anterior se va deschide gura
victimei cautând existenta vreunui eventual obstacol ( resturi alimentare, voma, secretii,
sânge, proteze dentare, dinti rupti, pamânt, etc ).
Curatirea cu ajutorul degetelor – nu necesita echipament in afara de manusile de
examinare. Se intoarce capul pacientului intr-o parte si cu degetele aratator si mijlociu
de la o mâna, invelite intr-o compresa se incearca indepartarea obstacolului.
Degetele de la mâna cealalta pot fi folosite pentru deschiderea gurii, prin plasarea
degetului mare pe arcada superioara, degetul aratator se incruciseaza si se aplica pe
arcada inferioara. Prin impingerea degetelor pe arcadele fixate se obtine deschiderea
gurii.

B. Respiraţia
Păstrând căile respiratorii libere ASCULTAŢI, SIMŢIŢI şi OBSERVAŢI dacă victima
respira adecvat. Se apleacă asupra victimei cu faţa către torace şi se ascultă la nivelul
cavităţii bucale a victimei zgomotele respiratorii, simţiţi dacă există schimb de aer
apropiind obrazul de nasul şi gura victimei, observaţi mişcările pieptului.
În primele minute după oprirea cordului victima mai poate respira slab sau poate avea
gaspuri rare, zgomotoase. Nu trebuie confundate cu respiraţia normală. Încercarea de a
determina existenţa unor respiraţii normale privind, ascultând şi simţind fluxul de aer,
trebuie să dureze cel mult 10 secunde. Dacă salvatorul nu este sigur că victima respiră
normal, trebuie să actioneze ca şi cum ea nu ar respira normal.
Pentru a decide prezenta sau absenţa respiraţiei ASCULTAŢI, SIMŢIŢI ŞI VEDEŢI
timp de minimum 5 – 10 secunde.

C. Circulaţia
Circulaţia este realizată de cord. Evaluarea acesteia se face prin verificarea pulsului.
Pulsul se poate simţi cel mai bine pe artera carotidă care este situată în şanţul format de
unul din muşchii gâtului şi mărul lui Adam. Degetele arătător şi mijlociu localizează
mărul lui Adam şi vor aluneca lateral pe gât până se simte bătaia în vârful acestora.
Pulsul poate fi palpat pe ambele părţi ale gâtului dar niciodată în acelaşi timp. Această
etapă poate fi executată simultan cu verificarea respiraţiei, de asemenea timp de 5-10
secunde. Pulsul nu se verifică niciodată la ambele carotide simultan.

În urma evaluarii unui pacient inconstient ne putem confrunta cu una din situatiile
descrise in subcapitolul urmator:
II. Protocoale de intervenţie
1. Victima nu respira şi nu are puls:
Dacă victima nu respira, nu are puls şi eşti sigur că va sosi ajutor profesionist calificat,
începe ventilaţia artificială şi compresiunile toracice. Ele se execută succesiv. Raportul
este de 30 : 2.
Tehnica ventilaţiei artificiale
Îngenuncheaţi lângă pacient. Cu capul victimei în hiperextensie se menţine gura uşor
între-deschisa cu o mâna, în timp ce cu cealaltă se susţine fruntea şi se pensează nasul.
Inspiraţi profund aer.

Aşează-ţi etanş gura pe gura victimei, şi insufla aer timp de 2 secunde. În acelaşi timp se
verifică dacă toracele se ridica atunci când noi insuflam. Fiecare respiraţie trebuie să fie
suficient de puternică astfel încât toracele să se ridice. Ţineţi capul în hiperextensie cu
bărbia ridicată îndepărtând gura de la gura victimei şi lăsaţi ca toracele pacientului să
revină. Volumul de aer pe care îl insuflam este mai important decât ritmul în care îl
administram.
Tehnica masajului cardiac extern
Cu victima aşezată pe spate pe un plan dur se localizează punctul de compresie situat în
partea inferioară a sternului. Degetul inelar merge de-a lungul rebordului costal până la
apendicele xifoid ( locul de întâlnire a coastelor ). La acest nivel lângă acest deget se
aşează alte două degete, respectiv degetul mijlociu şi cel arătător, după care aşezăm
podul palmei celeilalte mâini, tangent la cele două degete plasate pe piept, aceasta este
locul în care trebuie făcute compresiunile toracice.

Ajungând cu degetul inelar la apendicele xifoid, asezati degetul mijlociu si aratator

lânga el, apoi asezam podul palmei celeilalte mâini, acesta fiind locul în care trebuie
facute compresiunile.
Asezam cealalta mâna ( cea cu care am reperat apendicele xifoid ), peste mâna situata pe
stern fara ca degetele sa se sprijine pe torace.

Cu coatele intinse, cu bratele perpendicular pe stern, linia umerilor sa fie paralela cu

linia longitudinala a pacientului se fac compresiunile astfel incât sa infundam sternul cu
o adâncime de aproximativ 4-5 cm ( numarând cu voce tare, si 1 si 2 si 3 si 4 si 5 ).
Pentru a efectua compresiuni toracice corecte si pentru a economisi energie
ingenunchiati aproape de pacient si aplecati-va inainte cu mâinile deasupra pacientului;
tineti spatele drept si coatele intinse, astfel incât la aplicarea fortei sa folositi si greutatea
corpului nu numai musculatura bratelor. Intre compresiuni pastrati contactul cu toracele
pacientului, dar relaxati complet presiunea. Compresiunile trebuie sa fie ritmice si
continue; fiecare ciclu de compresiune consta dintr-o apasare in jos urmata de o pauza
de relaxare astfel incât inima sa se poata umple de sânge.
Compresiunile toracice se întrerup în cazul detectării pulsului. Se continua respiraţia
artificială dacă victima nu respira. Se opreşte complet apăsarea penru a permite irigarea
inimii cu sânge, dar se păstrează mâinile în poziţie iniţială, în contact uşor cu toracele.

2. Victima nu respira dar are puls: ( vezi si pg. 414 pentru veridicitatea situatiei )
În acest caz prima etapă de acţiune consta din efectuarea unui număr de 10 ventilaţii
artificiale după care vom anunţa 112 solicitând ajutor medical calificat. Ne reîntoarcem,
reevaluam starea pacientului şi vom acţiona în funcţie de ceea ce vom constata. În cazul
în care situaţia va fi nemodificata vom continua ventilaţia pacientului verificând
periodic pulsul pacientului.
Frecventa ventilatiilor la un adult trebuie sa fie de o ventilatie la fiecare 4 – 5
secunde, astfel vom obtine o frecventa de 12 – 14 respiratii / minut. ( pg. 137 )
La copilul sub un an respiratie gura la gura si nasul copilului la o frecventa de 30 /
min. La copilul peste un an respiratie gura la gura sau gura la nas, cu o frecventa de
20/minut intre 1- 8 ani si de 12 – 14 / minut dupa 8 ani. ( pg. 413 ).

3. Victima respira şi are puls:

Dacă victima respira şi are puls, dar este inconştientă o vom aşeza în poziţia laterală de
siguranţă ( PLS ).
Îngenunchind lângă victimă vom elibera căile aeriene prin hiperextensia capului şi
ridicarea bărbiei. Aşezăm braţul cel mai apropiat al victimei în unghi drept faţă de corp,
iar antebraţul se îndoaie în sus. Vom trece celălalt braţ al victimei peste torace aşezând
dosul palmei pe obrazul victimei.
Se ridica genunchiul ( cel opus faţă de salvator ) victimei, trăgându-l ân sus şi menţinând
piciorul pe pământ. Cu o mâna vom prinde umărul opus faţă de salvator şi cu cealaltă
mâna genunchiul pacientului. Îl vom întoarce lateral spre salvator; ne asigurăm că se
sprijină pe genunchi şi pe cot, rearanjam capul în hiperextensie şi deschidem gura.

Pozitia laterala de siguranta

Pacientii inconstienti, care nu au suferit nici un traumatism, trebuie asezati in pozitie
laterala de siguranta pentru a pastra caile aeriene libere. Ingenunchind lânga victima vom
elibera caile aeriene prin hiperextensia capului si ridicarea barbiei. Asezam bratul cel
mai apropiat al victimei in unghi drept fata de corp, iar antebratul se indoaie in sus. Vom
trece celalalt brat al victimei peste torace asezând dosul palmei pe obrazul victimei.

Se ridica genunchiul ( cel opus fata de salvator ) victimei, tragându-l in sus si mentinând
piciorul pe pamânt. Cu o mâna vom prinde umarul opus fata de salvator si cu cealalta
mâna genunchiul pacientului.

Reevaluam situatia si supraveghem pacientul pâna la sosirea echipajului medical.

Pierderea cunoştinţei ( conştientei )

Conştienta este starea în care o persoană vorbeşte coerent, îşi controlează activitatea
musculară, reacţionează la stimuli dureroşi şi atunci când este interpelata îşi dă seama de
mediul înconjurător.
Semiconştienta → victima este conştientă dar prezintă tulburări :
 agitaţie.
 somnolenţă. Stimulată, răspunde, pentru că este conştientă, dar imediat recade în
somnolenţă (dacă era adormită pur şi simplu ea răspunde laintrebari şi rămâne
trează).
 răspunsuri necoerente.
Victima este inconştientă :
 nu poate fi stimulată verbal, da asta nu înseamnă că nu aude.
 poate fi într-o stare de inconştienţă uşoară: are încă refexe de securitate ( tusea,
deglutiţia ), îşi poate elibera singura sistemul respirator.
Victima este în stare de inconştienţă profundă ( provoacă relaxare musculară ) → îşi
pierde reflexele de securitate şi, dacă este culcată pe spate, saliva poate inunda progresiv
căile respiratorii, iar limba să astupe căile respiratorii.
Modalitate de prevenire → aşezarea victimei în poziţie laterală de siguranţă.

SUPORTUL VITAL DE VIAŢĂ ( BLS )

PAŞII
Scopul suportului vital de bază este menţinerea unei circulaţii şi a unei ventilaţii
adecvate nepermiţând instalarea stării de moarte biologică până la sosirea personalului
medical calificat. Cu alte cuvinte resuscitarea cardio – pulmonara de bază este un
ansamblu de manevre care încearcă să menţină perfuzia şi oxigenarea organelor vitale (
creier, cord ).
Câteodată, această operaţiune poate să necesite un timp îndelungat depinzând de cauză
care a dus la instalarea stopului cardiac. Orice întârziere reduce şansa victimei de a-şi
reveni. De aceea trebuie acţionat rapid şi conform protocolului.
RCP-ul are trei componente:
Verificarea şi menţinerea deschisă a căii aeriene – A. Verificarea şi susţinerea respiraţiei
– B. Verificarea şi menţinerea circulaţiei – C.

I. ADULT
1. Siguranţa salvatorului.
2. Stabilirea nivelului de conştientă ( verbal, tactil şi dureros ).
3. Accesul → solicitarea unui echipaj de urgenţă.
4. Eliberarea, verificarea şi asigurarea cailor aeriene:
– hiperextensia capului sau subluxaţia mandibulei unde se suspicionează lezarea
coloanei cervicale;
– cercetarea şi curăţarea cavităţii bucale de corpuri străine.
5. Verificarea respiraţiei şi pulsului:
– dacă persoana respira şi este inconştientă se aşează în poziţia laterală de siguranţă
( PLS ). Evaluare continua.
Verificarea respiraţiei timp de 5 – 10 sec. se face prin:
– ascultare → sunetul respiraţiei;
– privire → ridicarea toracelui;
– simţire → aerul expirat pe obraz.
Verificarea circulatiei se face prin palparea arterei carotide. Se plaseaza indexul si
mediusul pe laringe ( marul lui Adam ), alunecati apoi in santul dintre laringe, trahee si
muschii laterali ai gâtului. Se verifica timp de 5 – 10 secunde pentru a fi siguri de
prezenta sau absenta pulsului.
– dacă nu respira şi nu are puls se trece la resuscitarea cardio – pulmonara ( RCP ).
6. Se execută 30 compresiuni / 2 ventilaţii în 5 cicluri ( maxim 2 minute ) într-un ritm
de 100 / minut. Se apasa pe stern încât să se înfunde 4 – 5 cm.
– se pensează nasul;
– bărbia ridicată;
– se expiră 2 ventilatii a cate 2 sec fiecare, verificându-se dacă se ridică toracele dupa
care trebuie asteptata iesirea aerului ( expirul ).
Se efectuează respiraţie artificială gură la nas atunci când gură este lezată, din motive
estetice ori când resuscitarea e făcută de un copil ( nu poate astupa etanş gura victimei ).
7. După 5 cicluri se verifică semnele vitale :
– dacă prezintă funcţii vitale şi este inconştient se aşează în PLS şi se reevaluează
periodic. Daca pulsul e prezent dar nu respira se continua ventilatia. ( pg. 217 )
– dacă nu prezintă funcţii vitale se continua RCP până când soseşte ambulanţa,
salvatorul oboseşte, victima respira.

PROCEDUA RCP ADULT

1. RCP cu un singur salvator
1. Stabiliţi nivelul de conştientă al pacientului efectuând stimuli tactili, verbali şi
dureroşi. Întrebaţi pacientul “Cum vă simţit?” Scuturaţi uşor pacientul de umeri;dacă nu
răspunde efectuaţi stimulii dureroşi ciupind uşor victima de lobul urechii sau de
tegumentul de deasupra claviculei. Dacă nu răspunde chemaţi ajutor sunând la 112.
2. Deschideţi calea aeriană Folosiţi manevra de hiperextensie a capului şi ridicarea
bărbiei. Dacă pacientul este traumatizat folosiţi manevra de subluxaţie a mandibulei;
menţineţi calea aeriană deschisă.
3. Verificaţi respiraţia. Plasaţi urechea aproape de gură şi nasul pacientului: priviţi,
ascultaţi şi simţiţi pentru a detecta mişcarea aerului. Priviţi pentru a sesiza mişcările
cutiei toracice; ascultaţi cu urechea zgomotele respiratorii şi simţiţi curentul de aer
produs de respiraţia pacientului. Dacă NU respiră:
4. Începeţi compresiunile toracice. Determinaţi locul de compresiune şi efectuaţi
compresiunile după tehnica cunoscută; efectuaţi 30 compresiuni cu o frecvenţă de 100 /
minut. Număraţi compresiunile cu glas tare: “unu, şi doi, şi trei“.
5. După 30 compresiuni efectuaţi 2 ventilaţii artificiale.
6. Continuaţi alternând compresiunile cu ventilaţiile în raport de 30 compresiuni urmate
de 2 ventilaţii.
7. Verificaţi pulsul carotidian după primul minut şi apoi la 2 – 3 minute. Verificarea
semnelelor de circulaţiei; căutaţi pulsul carotidian şi alte semne că tusea sau orice
mişcare. Cauţi pulsul carotidian după tehnica cunoscută ( indexul şi mediusul în jos pe
aringe până în şanţul dintre acesta şi muşchiul lateral al gâtului ) timp de 5 – 10 sec.
Dacă pulsul este absent treceţi la pasul următor; dacă pulsul este prezent continuaţi
respiraţia artificială.

2. RCP cu doi salvatori

Poziţionaţi-vă în genunchi lângi victima cu faţa spre acesta unul în dreptul capului iar
altul în dreptul toracelui. Secvenţa este aceeaşi ca la RCP-ul cu un singur salvator, dar
sarcinile sunt împărţite după cum urmează:
1. Salvatorul unu ( de la capul pacientului ) verifică starea de conştientă a pacientului,
efectuând stimuli tactili, verbali şi dureroşi. Întrebaţi pacientul “Cum vă simţiţi?”
Scuturaţi uşor pacientul de umeri; dacă nu răspunde efectuaţi stimulii dureroşi ciupind
uşor victima de lobul urechii sau de tegumentul de deasupra claviculei.
2. Dacă nu răspunde, victima este inconştientă şi se declanşează sistemul de urgenţă
sunând la 112. Dacă sunt prezenţi alţi martori cineva va fi rugat să sune la 112 sau
salvatorul doi va face alertarea sistemului de urgenţă.
3. Salvatorul unu deschide calea respiratorie efectuând hiperextensia capului şi ridicarea
bărbiei sau subluxaţia mandibulei în caz de traumă.
4. Salvatorul unu verifica respiraţia prin tehnica privitului, ascultatului şi simţitului
descrisă mai sus timp de 5 – 10 secunde. Dacă pacientul nu respira se trece la punctul
următor:
5. Salvatorul doi efectuează 30 compresiuni toracice cu o frecvenţă de 100 / minut. Se
numără: ”unu şi doi şi trei…” pentru a menţine ritmul şi a permite Salvatorului unu să
ştie când să ventileze.

6. Salvatorul unu efectuează două respiraţii, conform tehnicii descrise mai sus.
7. Salvatorul unu evaluează circulaţia prin verificarea pulsului carotidian şi căutarea
altor semne că tusea sau orice mişcare spontană a pacientului. Dacă nu se decelează
pulsul carotidian se trece la punctul următor
8. După efectuarea de către Salvatorul doi a 30 compresiuni toracice, acesta se va opri
pentru a permite efectuarea de către Salvatorul unu a doua ventilaţii. Compresiunile şi
ventilaţiile vor fi efectuate ritmic şi neîntrerupt cu excepţia a 5 secunde pentru a verifica
pulsul pacientului său pentru mutarea acestuia.
În cazul în care cei doi salvatori nu sunt egal instruiţi, cel mai competent dintre cei
doi îşi va asuma efectuarea ventilaţiilor, care pretinde o tehnică mai complicată,
corelată cu menţinerea, păstrarea libertăţii cailor aeriene.

II. COPIL
Copilul nu este un adult în miniatură. El are particularităţi anatomice ce vor determina
specificitatea bolilor. Sugarului şi copilului mic le sunt specifice bolile cu debut brusc
şi urgenţele.
Copilul şi adultul sunt alcătuiţi din aceleaşi sisteme şi aparate, care realizează aceleaşi
funcţii, dar există câteva diferenţe legate de dezvoltare în special la nivelul cailor
aeriene, care trebuie cunoscute în condiţiile acordării primului ajutor în cazul urgentelor
pediatrice.
Diametrul cailor aeriene la copil este mic în relaţie cu restul corpului, astfel încât
secreţiile şi edemul apărute la acest nivel în condiţii de boală sau trauma pot uşor
obstrua lumenul caii aeriene.
Limba copilului este mare în comparaţie cu cea a adultului şi poate uşor bloca calea
aeriană. Deoarece căile aeriene superioare la copil sunt mai flexibile decât la adult
trebuie să se evite hiperextensia capului şi gâtului care pot conduce la obstrucţia cailor
aeriene, acestea rămânând deschise când capul copiluluil este în poziţie neutră.
Capul copilului este mare în raport cu restul corpului şi de aceea va fi mai vulnerabil în
caz de traumatisme.
Cutia toracică şi bazinul, nu sunt în totalitate osificate şi suficient dezvoltate, protejând
mai puţin organele din interiorul lor în condiţii de traumă. Pe de altă parte oasele în
general sunt mai elastice şi incomplet osificate ceea ce va duce la apariţia fracturilor
incomplete numai la nivelul corticalei datorită rezistenţei periostului, denumite fracturi
în lemn verde.
Până la 5 luni copilul respira numai pe nas, iar obstruarea cu secreţii duce la o respiraţie
ineficienta ( pg. 407 ).
Înainte de a prezenta manevrele resucitarii la copii este necesar a lămuri anumite noţiuni.
Astfel, nou – născutul este persoana cu vârsta cuprinsă între 1 – 30 zile, sugarul cu
vârsta cuprinsă între 1 – 12 luni, copilul mic cu vârsta cuprinsă între 1 – 8 ani, peste
8 fiind copil mare. ( vezi pg. 415 )
Etapele resuscitării cardiopulmonare la copii sunt la fel ca şi pentru adulţi doar că există
tehnici speciale de deschidere şi menţinere deschisă a căii aeriene, de efectuare a
compresiunilor toracice.
Manevre de resuscitare la copil ( 1 – 8 ani ) :
1. Siguranţa salvatorului.
2. SNC.
3. Accesul.
4. Eliberarea cailor aeriene prin extensia capului ( spre deosebire de adult unde avem
hiperextensie ) şi subluxaţia mandibulei.
5. Verificarea respiraţiei si pulsului→ dacă nu respira se fac 5 insuflaţii prealabile
RCP-ului. ( 80% din SCR la copii este cauzat de obstrucţii → vezi capitolul
Dezobstrucţie, pg. 153 !! ). Dacă aerul nu intră, se repozitioneaza capul şi se reiau din
nou 5ventilaţii. Dacă nici de data aceasta aerul nu pătrunde se suspicionează obstrucţia
cailor aeriene. Insuflaţia se face gură la gura sau gură la nas. ( pg. 413 ).
Pulsul se verifică la nivelul arterei carotide timp de 5 – 10 sec.
6. Dacă nu îşi recapătă respiraţia după cele 5 insuflaţii se trece la efectuarea RCP. Între
1 – 8 ani compresiunea se efectuează cu 2 degete sau cu eminenţa tenara şi
hipotenara ( podul palmei ), de la o mână, sub linia intermamelonara. Peste 8 ani
compresiunea se efectuează ca la adult! ( pg. 415 )
Presiune toracică de 2,5 – 3,8 cm. Ventilaţie timp de 1 – 1,5 sec. Raportul de
compresiuni toracice / ventilaţii este de 5 / 1 la copilul mic ( 1 – 8 ani ) şi 30 / 2 la
copiii peste 8 ani!!!
!!! Dacă există un singur salvator se efectuează 1 minut de RCP apoi se trece la
Acces !!! ( vezi pg. 144 şi 415 din Cartea Smurd ). Daca sunt doi salvatori, imediat
dupa constatarea starii de inconstienta, unul efectueaza accesul, iar celalalt
salavator continua manevrele.

III. NOU – NĂSCUT ( sub 1 lună ) şi SUGAR ( 1 – 12 luni )

1. S.S.
2. SNC → tactil prin scuturare uşoară. Un sugar neresponsiv este moale, fără tonus.
3. Eliberarea şi asigurarea cailor aeriene → sugarul se aşează în decubit dorsal pe o
suprafaţă tare. Se înclină capul sugarului pentru a-l aduce într-o poziţie neutră. !! Nu se
face hiperextensia → poate ocluziona căile aeriene. Se poate fixa un prosop sub umeri
pentru a menţine poziţia capului ( la copii mici capul este proeminent la nivelul
occipitului ceea ce favorizează pozita de flexie atunci când tonusul muscular scade,
frecvent copilul fiind găsit cu bărbia în piept ).

Eliberarea cailor aeriene

Subluxatia mandibulei la sugar

4. Verificarea respiratiei timp de 5 – 10 sec. Totodată se priveşte în cavitatea bucală
după corpi străini.
5. Dacă nu respira se incep respiraţiile artificiale, insuflând 2 ventilaţii. Se verifică
dacă a apărut respiraţia şi dacă nu se continua până la 5 insuflaţii. ( Vezi pg. 400, in
corelare cu pg. 214 si 153 ) 1 – 1,5 sec. ( 5 pufuri cu aerul existent în gură ). Dacă
aerul nu intra se repozitioneaza capul şi se reiau 5 ventilaţii.
Dacă nici de data aceasta aerul nu pătrunde se suspicionează obstrucţia cailor aeriene.
Ventilarea se face gură la gură şi nas !!!
6. Verificarea circulaţiei → pe partea internă a braţului, pe artera brahială !! timp de 5 –
10 sec. Dacă există puls se continua ventilaţia şi evaluare la 1 min. Dacă nu există puls
se trece la efectuarea RCP.
7. Efectuarea RCP. Începerea compresiunilor toracice. Inima sugarului este plasată ceva
mai sus în torace, în comparaţie cu adultul, de aceea compresiunile vor fi efectuate pe
mijlocul sternului, la un deget sub o linie imaginară ce uneşte cele două mameloane.
Compresiunile se efectuează cu degetele medius şi inelar pe o adâncime de 1,5 – 2,5 cm
. Raportul compresiune / ventilaţie va fi de 3 / 1 pentru nou – născutul aflat în
primele 7 zile de viaţă, şi 5 / 1 la sugar!!! ( Pg. 415, 215 si 400 ).
8. Reevaluarea sugarului după 20 cicluri de 3 / 1 ( după aprox. 1 minut şi apoi la 3 – 4
minute ).
9. Accesul in situatia de unic salvator se realizează după 1 min de RCP. ( vezi pg. 415
) La pg. 221 şi 419 se spune că accesul se realizează imediat constatării stării de
inconştienţă daca exista doi salvatori !!

Situaţii în care RCP nu se va iniţia :

– decapitare ;
– rigiditate cadaverică → rigidizarea temporară datorită cotracturii musculare ce apare
la câteva pre după deces ;
– descompunerea tisulară → după cel puţin 1 zi de la deces ;
– lividitate cadaverică → de culoare roşie sau violet, apar în porţiunile declive ( de jos )
ale corpului. Apar la câteva ore.
Situaţii în care se întrerupe RCP :
– reapariţia circulaţiei şi a ventilaţiei spontane efciente ;
– resuscitarea estepreluata de o persoană instruită la un nivel mai înalt de competenţă ;
– medicul isiasuma responsabilitatea asupra pacientulu ;
– se recunosc criteriile sigure de moarte ( enumerate mai sus ) ;
– în caz de eupizare; mediu ambiant periculos pt siguranţă proprie.
Complicaţiile RCP :
– distensia gastrică → umflarea stomacului cauzată de folosirea unei presiuni prea mari
în timpul respiraţiei artificiale, situaţia în care aerul pătrunde mai uşor în stomac decât
în plămâni.
DEFIBRILAREA
Defibrilarea cardiacă are ca scop stoparea reintrărilor multipleşi necontrolateîn activare,
care provoacă contracţii musculare de fibrilaţie. Fibrilaţia muşchiuluiventricular
produce oprirea totală a pompării de sânge, ducând la o scădere bruscăa presiunii
sanguine, lipsă de oxigen în creierşi moarte în cele din urmă, aceastasurvenind în câteva
minute dacă nu se aplică defibrilarea artificială.
In cazul unui stop cardiac, timpul de reactie al salvatorului este foarte important. In
majoritatea cazurilor, la originea stopului cardiac sta fibrilatia ventriculara si cu cat
trece mai mult timp de la instalarea ei, cu atat devine mai rezistenta la defibrilare si in
cele din urma se instaleaza asistolia.
Argumentele defibrilării precoce rezulta din următoarele:
• ritmul cel mai frecvent întâlnit în SCR este fibrilaţia ventriculară;
• singurul tratament eficient al FV este defibrilarea;
• succesul defibrilării depinde de rapiditatea efectuării manevrei;
• FV tinde să se degradeze trecând în asistola în câteva minute.
Mulţi dintre pacienţii aflaţi în fibrilaţie ventriculară au şansa supravieţuirii fără sechele
neurologice chiar dacă defibrilarea s-a efectuat tardiv ( 6 – 10 minute ), cu condiţia
iniţierii şi efectuării RCP până la sosirea defibrilatorului. Manevrele de RCP pot
menţine FV şi contribuie la mentinera perfuziei cerebrale şi cardiace, în acelaşi timp însa
nu pot,singure converti FV la un ritm normal.
Viteza efectuării defibrilării este factorul determinant al succesului manevrelor
resuscitării. Studiile au arătat prezenta tahicardiei ventriculare ca ritm iniţial la
persoanele care au făcut SCR în prespital în condiţii ce exclud traumatismele. Acest ritm
durează însa foarte puţin, trecându-se rapid în FV, iar pentru FV singura şansă de
resuscitare este defibrilarea. În continuare proporţia pacienţilor care rămân în FV
descreşte în fiecare minut, concomitent crescând procentul asistolei, cu mult mai puţine
şanse de resuscitare. Timp de 4 până la 8 minute aproximativ 50% din pacienţii în colaps
sunt încă în FV. Repetând ca viteza efectuării defibrilării rămâne factorul determinant,
eforturile se vor concentra pentru a scurta timpul de la apariţia SCR până la defibrilare.
Acest lucru se poate face şi implementând utilizarea pe scară largă a defibrilatoarelor
semiautomate.
Defibrilatorul este un dispozitiv care descarca controlat şoc elctric în vederea
întreruperii unei aritmii. Vorbim de defibrilare când aritmia este FV şi de cardioversie
când este vorba de alte aritmii-fibrilatie atriala, flutter atrial, tahicardie ventriculară.
Succesul defibrilării depinde de trecerea unui curent adecvat în vederea depolarizării
miocardului, acest lucru fiind condiţionat de poziţia electrozilor, impedanţa
transtoracica, volumul corpului pacientului şi energia folosită la şoc.
Folosirea defibrilatorlui în condiţii de siguranţă:
– nu se ţin ambele padele în aceeaşi mână;
– încărcarea padelelor numai după aplicarea lor pe torace;
– ştergerea urmelor de lichide de pe torace;
– îndepărtarea surselor de oxigen la cel puţin 1m;
– nu se efectuează defibrilare în ploaie său mediu umed;
– nu este permisă atingerea pacientului în timpul defibrilării;
– nu se aşează padelele pe un defibriloator automat implantat ( padelele se aşează la o
distanţă de 12 – 13 cm de peacemaker ).