M3.U4.3.

Procedeul diviziunii simple

Procedeul diviziunii simple se aplică în întreprinderile cu producţie perfect omogenă, ceea

ce presupune utilizarea lui mai rar, dar foarte frecvent apare folosit în combinaţii cu alte
procedee. Altfel spus, în raport de particularităţile procesului tehnologic şi structurii producţiei,
pentru calculul costului se folosesc o serie de procedee adecvate, dar care, se reduc în final, la
procedeul diviziunii simple.
Se aplică în cazul producţiei perfect omogene, astfel [OPR 65]:

în care:
C = costul unitar;
Ch = cheltuielile de producţie pe articole de calculaţie;
i = articolul de calculaţie;

M3.U4.4. Procedeul cantitativ

Se utilizează pentru calculul costului unitar în cazul produselor asociate (colaterale,

simultane sau cuplate) care au valori de întrebuinţare apropiate. Acestea sunt considerate produse
principale, iar în cazul unor produse nu se întrebuinţează întreaga cantitate fabricată. Acest
procedeu este specific proceselor tehnologice de fabricare a sodei caustice, semicocsului, sodării-
neutralizării produselor petroliere etc.
În esenţă, procedeul presupune calculul unui cost mediu pe produs cu ajutorul procedeului
diviziunii simple şi recalcularea costului unitar pentru produsele care prezintă pierderi
tehnologice.
Etape [OPR 66]:
1. Calculul costului mediu unitar pe produs, pentru întreaga cantitate teoretică produsă,
astfel:

1
 în care:
= costul mediu unitar;
q = cantitatea fabricată din fiecare produs;
i = articolul de calculaţie;
j = felul produselor.
2. Calculul costului unitar efectiv pentru produsele la care intervin pierderi şi nu este
utilizată întreaga cantitate fabricată, astfel:

în care:
Ce = costul unitar efectiv;
qf = cantitatea fabricată dintr-un anumit produs;
qu = cantitatea utilizată dintr-un anumit produs.

M3.U4.5. Procedeul indicilor de echivalenţă

În întreprinderile cu activitate de producţie, există tehnologii de fabricaţie, care conduc la

obţinerea unor produse, cu caracteristici diferite (format, dimensiuni, proprietăţi tehnologice şi
chimice), din aceeaşi materie primă. În această situaţie, este dificil de determinat costurile directe
pe fiecare fel de produs în parte [IAC, DRA 123]. Aceste aspecte ale determinării costurilor pe
unitatea de produs se întâlnesc în industria sticlei, geamurilor, sârmei, panificaţiei, marochinăriei,
încălţămintei, confecţiilor etc.
În acest caz, se ridică problema omogenizării producţiei, recurgându-se la echivalarea ei
cu unul sau mai multe criterii comune tuturor produselor, astfel putând determina un cost
convenţional.
Procedeul utilizat pentru omogenizarea calculatorie a producţiei poartă numele de
„procedeul indicilor de echivalenţă”.
Clasificarea indicilor de echivalenţă [TRI 51]:
2
 a) după modul de calcul:
▪ indici de echivalenţă calculaţi ca raport direct;
▪ indici de echivalenţă calculaţi ca raport invers.
b) după numărul parametrilor (caracteristicilor) care se iau în calcul:
▪ indici de echivalenţă simpli;
▪ indici de echivalenţă complecşi;
▪ indici de echivalenţă agregaţi.
În activitatea practică se aplică indicii de echivalenţă simpli şi complecşi.

Procedeul presupune următoarele etape de calcul [OPR 70]:

1. Alegerea parametrilor pentru calculul indicilor de echivalenţă, precum şi a produsului

etalon sau bază de comparaţie:
√ la indicii de echivalenţă calculaţi ca raport direct se alege ca bază de comparaţie oricare
dintre cele “n” produse fabricate;
√ la indicii de echivalenţă calculaţi ca raport invers se alege drept bază de comparaţie
produsul cu mărimea parametrului cea mai mică deoarece o parte din cheltuielile de producţie
repartizabile (de regulă cele de prelucrare) se află în raport invers proporţional faţă de mărimea
unui anumit parametru care exprimă efortul de producţie.

2. Calculul indicilor de echivalenţă, astfel:

√ indici de echivalenţă simpli calculaţi ca raport direct:

√ indici de echivalenţă complecşi calculaţi ca raport direct:

√ indici de echivalenţă simpli calculaţi ca raport invers:

3
 √ indici de echivalenţă complecşi calculaţi ca raport invers:

în care:
Kj = indicele de echivalenţă corespunzător unui produs “j”;
Pj = mărimea parametrului corespunzător produsului pentru care se calculează indicele de
echivalenţă;
Pb = mărimea parametrului corespunzător produsului ales drept bază de comparaţie.

3. Omogenizarea producţiei fabricate prin exprimarea ei în unităţi echivalente, astfel:

în care:
Qe = cantitatea totală de produse exprimată în unităţi echivalente;
q = cantitatea dintr-un produs exprimată în unităţi de măsură fizice;
k = indicele de echivalenţă corespunzător unui produs;
j = felul (numărul) produselor.

4. Calculul costului unei unităţi echivalente, astfel:

în care:
Ce = costul unei unităţi echivalente de produs;
Ch = cheltuielile de producţie pe articole de calculaţie;
i = articolul de calculaţie.

5. Calculul costului pe unitatea fizică de produs, astfel:

4
 în care:
C = costul unitar pe produs;
j = felul produselor;
qe = cantitatea de produs exprimată în unităţi echivalente;
q = cantitatea de produs exprimată în unităţi fizice.

M3.U4.6. Procedeul echivalării cantitative a produsului secundar cu produsul principal

Se utilizează în întreprinderile care obţin din procesul de producţie un produs principal şi

un produs care se consideră secundar.
Presupune parcurgerea următoarelor etape [OPR 87]:
1. Se transformă producţia secundară în producţie teoretic principală printr-o relaţie de
echivalenţă

unde:
qsp = cantitatea de produs secundar transformată în produs principal;
qs = cantitatea de produs secundar;
E = relaţia de echivalenţă.
2. Calculul cantităţii teoretice de produs principal, conform relaţiei:

unde:
Qpt = cantitatea teoretică de produs principal;
Qp = cantitatea de produs principal.

3. Calculul costului pe unitatea teoretică de produs principal:

unde:
CQpt = costul unitar al produsului principal teoretic;
5
 Ch = cheltuielile de producţie pe articole de calculaţie;
i = numărul articolelor de calculaţie.
4. Calculul cheltuielilor aferente produsului secundar, conform relaţiei:

unde:
Chqs = cheltuielile produsului secundar.

5. Calculul cheltuielilor aferente produsului principal, conform relaţiei:

unde:
ChQp = cheltuielile produsului principal.
6. Calculul costului pe unitatea de produs principal:

unde:
CQp = costul unitar al produsului principal.

7. Calculul costului pe unitatea de produs secundar:

unde:
Cqs = costul unitar al produsului secundar.

M3.U4.7. Procedeul deducerii valorii produselor secundare (procedeul restului, procedeul

valorii rămase)

6
 Se utilizează în întreprinderile care obţin din procesul de producţie, în acelaşi timp, un
produs principal şi unul sau mai multe produse secundare, iar separarea cheltuielilor pe fiecare
produs în parte nu poate fi determinată altfel.
Costul unitar al produsului principal se calculează potrivit relaţiei [OPR 91]:

unde: C = costul unitar;

Q = cantitatea de produs principal;
Ch = mărimea absolută a cheltuielilor cuprinse într-un articol de calculaţie;
i = articolele de calculaţie;
p = preţul produsului secundar;
j = felul produselor secundare.
În cadrul procedeului se acordă o atenţie mărită evaluării cantităţii producţiei secundare,
conform relaţiei:

qsu = cantitatea produsului secundar utilizată în interiorul unităţii;

qsl = cantitatea produsului secundar livrată terţilor;
p = preţul produsului secundar;
Chs = cheltuieli suplimentare aferente producţiei secundare livrată terţilor.
În vederea cunoaşterii structurii costului produsului principal şi a celui secundar, se
structurează totalul cheltuielilor pe articole de calculaţie, parcurgându-se următorii paşi [OPR
93]:

1. Determinarea ponderii valorii produsului secundar în totalul cheltuielilor de

producţie, astfel:

7
unde:
G = ponderea valorii produsului secundar în totalul cheltuielilor de producţie;

2. Calculul cheltuielilor producţiei secundare pe articole de calculaţie, conform relaţiei:

unde:
Ch = cheltuielile producţiei secundare.

3. Calculul cheltuielilor producţiei principale pe articole de calculaţie, astfel:

Exemple
Să se calculeze costul unitar al produsului principal potrivit următoarelor
informaţii: cheltuielile totale 80.400 lei, producţia fabricată din produsul principal
900 tone, iar producţia fabricată din produsul secundar 420 t; destinaţia producţiei
secundare este următoarea: 180 tone este consumată în întreprindere şi 240 tone
este livrata terţilor la preţul de valorificare de 33 lei/tonă, iar cheltuielile
suplimentare pentru producţia secundară livrată terţilor este 2.400 lei.
Rezolvare: