(demonstraţia apartenenţei unui text liric studiat la estetica direcţiei tradiţionaliste )

Ion Pillat este un poet tradiţionalist a cărui activitate literara poate fi încadrată în perioada
interbelică. Opera sa se află la confluenţa curentelor literare, înglobând elemente
romantice, parnasiene, simboliste clasice, dar şi motive autohtone, deci tradiţionaliste.
Poetul debutează cu volumul „Visări păgâne” în 1912 după care urmează „Eternităţi de-o
clipă” unde se observă ataşamentul lui faţă de simbolism. Poezia maturităţii este
reprezentată de volumele „Grădina între ziduri” şi „Pe Argeş în sus” unde se evidenţiază
foarte bine legătura cu pământul şi locurile natale. Volumul „Biserica de altădată”
reliefează ortodoxismul, iar „Limpezimi” şi „Poeme într-un vers” sunt volume de
orientare clasică.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeş în sus” apărut în 1923.
Acest volum este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului întrucât poeziile incluse
realizează imaginea spaţiului natal, casa părintească, natura câmpenească însufleţită de
amintirile copilăriei.
Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul, spaţiul natal şi reînvierea trecutului
acestea fiind regăsite şi în poezia „Aci sosi pe vremuri”. Poezia este o meditaţie
nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinului
uman, ciclicitatea vieţii.
Titlul este o sintagmă ce fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi
spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc cu formă regională „aci”),
de timp (locuţiune adverbială de timp „pe vremuri”) şi forma verbală de perfect simplu
(„sosi”). Acestea sugerează că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile,
reluate şi retrăite de fiecare generaţie în parte care simte şi trăieşte asemenea
predecesorilor.
Compoziţional, poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri şi un vers final având
rolul de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice:
incipitul, evocarea iubirii „de ieri” a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei
umane, iubirea „de acum” a tinerilor şi epilogul poeziei. Cele două planuri, trecutul şi
prezentul sunt redate succesiv ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii.
Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor construite pe relaţia „atunci” –
„acum”. Elemente de recurenţă sunt spre exemplu motivul clopotului, însoţind două
momente esenţiale ale existenţei umane – nunta şi moartea, simbol al trecerii timpului şi
laitmotivul din versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul unei
metafore: „casa amintirii”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Aceste prime
versuri reprezintă un pastel în care este descrisă casa ce arată imaginea unor amintiri.
Elementele asociate casei „obloane”, „poartă”, „zăvor”, versul „Păianjeni zăbreliră şi
poartă, şi zăvor” şi personificarea „îmbătrâniră plopii” sugerează trecerea timpului,
degradarea elementelor survenită odată cu trecerea timpului; se conturează astfel o
imagine a unui loc pustiu şi părăsit, dar se şi accentuează ideea de spaţiu privilegiat,
izolat, accesibil numai urmaşului care poate reînvia trecutul în amintire.
Trecutul este activat prin prezentarea bunicii cu nume mitologic Caliopy (muza poeziei şi
a elocinţei în mitologia greacă).
Urmează o zonă narativ-epică unde se poate urmări întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de
altădată. Totul se desfăşoară respectând un ceremonial. Bunicul aşteaptă sosirea berlinei
din care coboară tânăra „în largă crinolină”. Prezenţa berlinei accentuează imaginea
trecutului. Bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice, iar sunetul
clopotului însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi. Aceştia par că vor să conserve
momentele, dar trecerea timpului a afectat până şi această atmosferă de basm. Meditaţia
poetică, tonalitatea elegiacă evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă
doar prin iubire. Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată în versul următor de
revenirea la realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e
bătrână”, portretele fiind singurele care păstrează imaginile de odinioară ale
strămoşilor(„Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în
ştersele portrete.”)
Prin intermediul unei comparaţii se realizează o paralelă trecut-prezent şi se face trecerea
la planul prezentului: „Ca ieri sosi bunica...şi vii acuma tu”. Ca într-un ritual, nepoţii
repetă gesturile bunicilor. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară acum din
trăsură, iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste. Din portretul fizic al iubitei se reţine
doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea”, acum „ochi de
ametist”.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează
repetabilitatea existenţei umane, iar versul final accentuează trecerea iremediabilă a
timpului („De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”).
Muzicalitatea e conferită atât de elementele prozodiei clasice – rima împerecheată, ritmul
iambic, măsura de 13-14 silabe, de motivul clopotului care este un posibil refren cât si de
numele cu sonoritate din secolul al XIX-lea (Eliad, Le lac, Sburătorul) şi moderne de la
începutul secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia Furtună)
La nivel morfo-sintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul
prezent evocate în poezie. Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa
sentimentului de iubire („vii”, „calci”) fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te
vezi”, „te recunoşti”). Verbele la perfectul simplu („sosi”, „sări”, „spuse”) au rolul de a
reda rapiditatea gesturilor.
O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice şi regionale în
evocarea trecutului: „haiduc”, „poteră”, „berlină”, „crinolină”.
Din punct de vedere stilistic, la nivel structural se utilizează paralelismul, simetria,
antiteza, iar dintre figurile de stil se foloseşte cu precădere metafora: „casa amintirii”,
„ochi de peruzea”, „ochi de ametist” şi comparaţia care susţine ideea ciclicităţii („Ca ieri
sosi bunica ...şi vii acuma tu”).
În concluzie, prin tematică - amintirea trecutului, evocarea copilăriei, ciclicitate, simetria
poveştilor şi tonalitatea elegiacă poezia „Aci sosi pe vremuri” aparţine liricii
tradiţionaliste.