Chimie generală

METODA LEGĂTURII DE VALENȚĂ

TEORIA ORBITALILOR HIBRIZI

Determinarea experimentală a geometriei moleculelor a evidențiat o mare varietate de valori
pentru unghiurile dintre legături ca urmare a orientării diferite în spațiu a orbitalilor atomici implicați.
Pentru explicarea acestor neconcordanțe metoda legăturii de valență explică formarea moleculelor prin
implicarea orbitalilor atomici hibrizi.
Hibridizarea presupune modificarea, prin combinare liniară, a funcțiilor de undă proprii unor
orbitali atomici din stratul de valență în momentul formării legăturii, adică la trecerea atomilor într-o
stare excitată. Funcțiile de undă rezultate se numesc funcții de undă hibride. Această trecere presupune
concomitent modificarea formei, egalizarea energetică a orbitalilor hibrizi formați și o distribuție
spațială cât mai simetrică a acestora în jurul nucleului.
Ca urmare, orbitalii hibrizi (OH) se obțin prin combinarea liniară a funcțiilor de undă ale unor
orbitali atomici de energie și simetrie diferită din stratul de valență al unui atom. Orbitalii hibrizi sunt
în general monoelectronici, dar pot conține și perechi de electroni cuplați. Ca urmare, orbitalii hibrizi
au următoarele proprietăți:
• au proprietăți direcționale diferite de cele ale orbitali atomici puri de proveniență;
• sunt echivalenți din punct de vedere energetic (orbitali degenerați) și de aceea sunt preferați la
formarea legăturii chimice.
Principalele tipuri de hibridizări cunoscute sunt: hibridizarea digonală, hibridizarea trigonală,
hibridizarea tetraedrică și hibridizarea octaedrică.
Hibridizarea digonală. La compușii unor elemente din perioada a II – a (ex. CO2, CS2, N2O,
HCN, BeH2, BeCl2 etc.), hibridizarea este de tip sp. Aceasta se realizează prin combinarea unui orbital
s cu un orbital p din învelișul electronic exterior al unui atom central dintr-o moleculă. În urma acestui
proces rezultă doi orbitali hibrizi sp de energie egală, intermediară energiei orbitalilor atomici
participanți; orbitalii hibrizi au densitatea norului electronic concentrată pe o anumită direcție (lobul
mare pozitiv al orbitalului hibrid), sunt distribuiți simetric (coliniar), iar axele lor formează unghiuri
de 180o. În figura 1 este prezentată geometria orbitalilor hibrizi sp, iar în figura 2 diagrama energetică
a orbitalilor hibrizi și distribuția electronilor pentru molecula BeF2.

Fig. 1 Formarea orbitalilor hibrizi în molecula BeF2

Be:1s22s2
2p

OH OH
F F
2s

Be în stare Atomul de Be Formarea moleculei

fundamentală hibridizat sp BeF2

Fig. 2 Formarea orbitalilor hibrizi sp în molecula BeF2

1
 Chimie generală

La elementele mai grele, situate în perioadele 3 - 6, în special în cazul metalelor tranziționale,

au loc hibridizări digonale și prin participarea orbitalilor d sau f; ca urmare pot exista hibridizări de tip
ds, df, sf.
Hibridizarea trigonală. Numeroși compuși ai elementelor din perioadele scurte, cum sunt
trihalogenurile de bor, monomerul trioxidului de sulf, anionii BO53-, CO32-, NO3- comportă hibridizarea
trigonală de tip sp2. Ea constă din combinarea unui orbital s cu doi orbitali p (px și py) aparținând
atomului central a combinației chimice respective. Orbitalii hibrizi formați sunt mai extinși în spațiu
decât orbitalii atomici fiind preferați la formarea legăturii chimice. În figura 3. se prezintă formarea
orbitalilor hibrizi sp2 în molecula BCl3.

B:1s22s2p1

2p

OH OH OH Cl
C C
2s

B în stare Atomul de B Formarea moleculei

fundamentală hibridizat sp2 BCl3

Fig. 3 Formarea orbitalilor hibrizi sp2 în molecula BCl3

Cei trei orbitali hibrizi obținuți au densitatea electronică maximă distribuită către colțurile unui
triunghi echilateral, unghiurile dintre covalențe fiind egale de câte 1200.
În afară de hibridizarea trigonală de tip sp2 prezentată se mai cunosc și alte tipuri de hibridizări
trigonale cum ar fi dp2, d2s precum și hibridizări de tip piramidal-trigonal, p3 sau f3.

Hibridizarea tetraedrică. Cel mai cunoscut tip de hibridizare tetraedrică este cea de tip sp3,
caracteristică atomului de carbon. Hibridizarea sp3 se realizează prin participarea unui orbital s și a
celor trei orbitali p (px, py, pz) din învelișul electronic exterior al atomului central al unei combinații
chimice; rezultă 4 orbitali hibrizi, egali în energie (degenerați) și distribuiți către vârfurile unui
tetraedru regulat având unghiul dintre covalențe de 109o28’.
Astfel de hibridizări se întâlnesc în CH4 (fig. 4), NH4+, BF4-, BH4-.

C:1s22s2p2

2p

OH OH OH OH H H H H

2s
C în stare Atomul de C Formarea moleculei
fundamentală hibridizat sp3 CH4

Fig. 4 Formarea orbitalilor hibrizi sp3 în molecula CH4

Hibridizarea de tip spd2, formată prin participarea a doi orbitali d, a unui orbital s și a unui
orbital p, poate fi întâlnită în moleculele SiX4, GeX4, SnX4, PbX4 sau în ionii PO43-, SO42-, ClO4-. La

2
 Chimie generală

elementele tranziționale hibridizările tetraedrice pot fi și de tip d3s în oxoanioni ca: VO43-, CrO42-,
MnO4- sau sf3 în compușii lantanidelor și actinidelor.
Hibridizarea octaedrică. Dacă la elementele ușoare din primele perioade ale sistemului
periodic, în procesul de hibridizare participă orbitali de tip s și de tip p, la elementele mai grele, pot
participa și orbitalii d ocupați cu electroni din stratul inferior. Cel mai des întâlnită este hibridizarea
octaedrică sp3d2 care se obține prin combinarea liniară a șase funcții orbitale. Se pot forma astfel șase
legături dirijate spre vârfurile unui octaedru regulat, combinând liniar o funcție proprie s cu trei
funcții proprii p și două funcții proprii d. Cele șase legături sunt echivalente și sunt orientate către
vârfurile unui octaedru regulat. În figura 5 este prezentat modul de formare al orbitalilor hibrizi de tip
sp3d2 în molecula SF6.

16S: [Ne] 3s2p4

3d

3p OH OH OH OH OH OH
F F F F F F

3s
S în stare Atomul de S Formarea moleculei
fundamentală hibridizat sp3d2 SF6

Fig. 5 Formarea orbitalilor hibrizi sp3d2 în molecula SF6

Hibridizările sp3d2 sunt frecvent întâlnite îndeosebi în combinațiile complexe ale metalelor
tranziționale cum ar fi de exemplu [Fe(CN)6]4-, [Fe(CN)6]3-, [PtCl6]2-.
Geometria celor 5 tipuri de orbitali atomici hibrizi (sp, sp2, sp3, sp3d și sp3d2) este prezentată în
figura 6.

Fig. 6 Geometria orbitalilor hibrizi

Legăturile covalente realizate cu orbitali hibrizi sunt mai puternice decât cele cu orbitali puri,
datorită unei mai bune suprapuneri a orbitalilor hibrizi formați.
Toate procesele care au loc în timpul hibridizării, cum sunt decuplarea unui electron dintr-un
orbital de energie mai joasă, promovarea electronului într-un orbital de energie mai înaltă, egalarea
energetică a orbitalilor, modificarea formei și distribuției spațiale necesită un consum de energie. Acest
consum este compensat de cantitatea mare de energie degajată în formarea covalențelor prin orbitali
hibrizi (fig. 7).

3
 Chimie generală

Stare de
E valență

Modificarea formei și
energiei

Decuplare și
promovare

Hf
Starea energetică a
Starea energetică a
atomului înainte de
moleculei formate
hibridizare

Fig. 7 Variația energiei în procesul de hibridizare.

În cazul în care consumul energetic necesar pentru realizarea hibridizării este mult mai mare
decât energia degajată la formarea legăturii covalente, hibridizarea nu se mai produce. Este cazul H2S,
H2Se, H3P, H3As, H3Sb care nu mai prezintă hibridizare la atomul central al moleculei.

4
 Chimie generală

STEREOCHIMIA
compușilor elementelor din blocurile s și p
Legătura covalentă în combinații cu legături localizate, legătură bielectronică bicentrică, deci
fără duble legături conjugate, este dirijată în spațiu, are lungime, energii, constante de forță și alte
caracteristici bine definite.
Deoarece densitatea electronică se află distribuită în spațiul din jurul nucleelor pe anumite
direcții, legăturile chimice se formează pe direcțiile de maximă probabilitate de prezență a electronilor.
Un atom poate stabili atâtea covalențe câte cuplări de spin electronic se pot face până la
dobândirea unei configurații electronice stabile.
Nivelele interioare ocupate cu electroni nu contribuie la formarea legăturilor ci exercită doar
un efect de ecranare pentru electronii exteriori. Tipurile de legături covalente sunt determinate de
modul cum are loc suprapunerea orbitalilor atomici care participă la formarea legăturii.
Din punct de vedere istoric, formele multor molecule au fost determinate prin deducție de
chimiști organicieni, la mijlocul secolului XIXlea, care s-au bazat pe studii asupra numărului și tipurilor
de produși obținuți într-o mare varietate de reacții chimice. Recent, tehnici ca spectroscopia
moleculară, spectroscopia de raze X, difracția neutronilor și a electronilor și microscopia electronică
au confirmat aceste deducții și au furnizat informații precise asupra formei moleculelor.

Stereochimia sau chimia structurală tridimensională a apărut pentru prima dată în anul 1874
sub forma postulatelor lui van’t Hoff și Le Bell referitoare la orientarea tetraedrică a valențelor
carbonului. Ulterior s-a stabilit că există numeroase alte configurații și că toate moleculele pot fi
grupate după configurațiile lor în câteva forme geometrice de bază.
Stereochimia este capitolul din chimie care studiază configurațiile geometrice ale compușilor
chimici în corelație cu structura lor electronică.
Modelele mecanic-cuantice de interpretare a legăturii chimice își propun stabilirea geometriei
moleculelor. În cadrul acestor teorii s-au elaborat următoarele modele pentru stabilirea stereochimiei
moleculelor:
• modelul VSPER (Valence Shell Electrons Pair Repulsions) elaborat de R. J. Gillespie;
• modelul legăturilor tricentrice;
• modelul valențelor dirijate (VD);
• modelul orbitalilor moleculari (MOM).
Pentru a stabili geometria unei molecule este necesar să se cunoască numărul de legături
realizate de un atom “central” A cu liganzii B, orientarea lor spațială reciprocă (deci unghiul dintre
legături) și lungimea legăturilor . Legăturile multiple de tip π,  și  influențează lungimea legăturilor
dar nu au efect determinant asupra geometriei moleculare.

Modelul repulsiilor dintre perechile de electroni din stratul de valență - Modelul Gillespie

Printre cele mai moderne teorii care interpretează geometria moleculelor în corelație cu
structura electronică este teoria sau modelul elaborat de R. J. Gillespie și R. S. Nyholm în anul 1957,
denumit “Modelul repulsiilor dintre perechile de electroni din stratul de valență” - RPESV. Acest
model pornește de la imaginea intuitivă a orbitalilor localizați cu proprietăți direcționale, bine definite
(în metoda legăturii de valență).
Ideea de bază a acestui model, care poate fi considerat ca o extindere a teoriei Lewis, este aceea
conform căreia geometria moleculei este determinată de repulsia dintre perechile de electroni ce se
găsesc în stratul de valență.
Electronii din stratul de valență pot fi implicați în formarea de legături covalente . Numărul
de legături  se notează cu N; pot exista perechi de electroni neparticipante la legături, numărul
acestora notându-se cu n.
Molecula este reprezentată prin formula ABlEn în care A este atomul central al moleculei, B

5
 Chimie generală

sunt liganzii, în număr de l (cu l notându-se și numărul perechilor de electroni de legătură), E perechile
de electroni neparticipante la legătură care pot fi în număr de n.
Modelul lui Gillespie se aplică ținând seama de patru reguli. Prima regulă a acestui model
poate fi enunțată astfel:
În stratul de valență al unui atom A perechile de electroni de legătură se distribuie în așa fel încât
spațiul dintre ele să fie cât mai mare.
Se postulează astfel că fiecare pereche de electroni de legătură, ca urmare a respingerilor cu
celelalte perechi, se găsește la distanța maximă posibilă față de celelalte. Aceasta poate fi privită fie ca
o respingere între electronii cuplați, fie ca o consecință a principiului excluziunii al lui Pauli.
Adoptarea unei astfel de poziții în care perechile de electroni de legătură să fie cât mai depărtate una
de cealaltă impune anumite poziționări simetrice ale acestora. Aranjarea specifică depinde de numărul
de perechi care înconjoară atomul central, așa cum se poate observa din tabelul 1 .

Tabelul 1 Orientarea perechilor de electroni de legătură.

0
109 28'
180 0
0
120

2 Pe-
dispunere liniară 3Pe- 4Pe-
1800 dispunere plan- dispunere 5Pe-
trigonală tetraedrică dispunere 6Pe-
1200 109028’ trigonal- dispunere
bipiramidală octaedrică

Schemele din tabelul 1 prezic imediat o formă pentru molecula considerată. Astfel, de
exemplu, scriind formulele Lewis pentru moleculele clorurii de beriliu BeCl2, trifluorurii de bor, BF3,
ale metanului CH4, ale pentaclorurii de fosfor, PCl5 și hexafluorurii de sulf, SF6 se observă că:

Beriliul are două perechi de electroni în stratul de valență, deci

molecula va fi liniară (2 legături , moleculă AB2, hibridizarea
atomului Be este sp, unghiul de legătură 180o).

Borul are trei perechi de electroni în stratul său de valență, deci

molecula va fi plan trigonală (3 legături , moleculă AB3,
hibridizarea atomului B este sp2, unghiul de legătură 120o).

Carbonul are patru perechi de electroni, deci molecula va avea o

geometrie tetraedrică (4 legături , moleculă AB4, hibridizarea
atomului C este sp3, unghiul de legătură 109o28`)

Fosforul are cinci perechi de electroni, molecula de PCl5 va avea o

geometrie bipiramidal trigonală (5 legături , moleculă AB5,
hibridizarea atomului P este sp3d)

6
 Chimie generală

Sulful are șase perechi de electroni molecula de SF6 va avea o

geometrie octaedrică (6 legături , moleculă AB6, hibridizarea
atomului S este sp3d2).

Atomii centrali din aceste molecule au câte 2, 3, 4, 5 și respectiv 6 perechi de electroni de

valență. În acord cu principiul respingerii maxime dintre perechile de electroni din stratul de valență,
aceste molecule vor avea formele ilustrate în tabelul 1, geometrii confirmate experimental. Deci, pentru
a prezice forma unor molecule este necesară scrierea formulelor Lewis și stabilirea numărului
perechilor de electroni de legătură din stratul de valență ce trebuie orientate simetric în spațiu.
Cea de-a doua regulă a modelului V.S.P.E.R. se enunță astfel:
Perechile de electroni de nelegătură ocupă un spațiu mult mai mare pe suprafața moleculei
comparativ cu spațiul ocupat de perechile de electroni de legătură.
Această regulă este logică deoarece perechile de electroni neparticipante (n) se găsesc sub
atracția unui singur nucleu în timp ce perechile de electroni de legătură (l) sub atracția a două nuclee.
Al doilea argument al acestei comportări poate fi repulsia electrostatică ce se exercită între cei doi
electroni, repulsie mult mai mare în perechea de electroni neparticipanți la legătură (n). Ca urmare,
perechea de electroni de legătură (l) se repartizează mai mult în orbitalii dispuși între cele două nuclee,
iar perechea de electroni de nelegătură (n) în orbitalii dispuși unghiular astfel:

A : A . .. B
n l
Perechile de electroni de legătură creează două sarcini negative concentrate în jurul unei
legături de valență. Electronii de legătură l sunt relativ difuzi între atomi, și ca urmare densitatea
electronică netă între doi atomi A și B este mai mică decât două sarcini negative elementare. Astfel
apar forțe de repulsie între perechile de electroni.
Interacțiile dintre perechile de electroni sunt prezentate în figura 8:

n/n n/l l/l

Fig. 8 Tipuri de interacții realizate între perechile de electroni de legătură (l) și nelegătură (n).

Puterea forțelor de repulsie crește în ordinea:

l-l<n–l<n–n
Repulsiile vor fi cu atât mai mici cu cât unghiul dintre legături va fi mai mare. La 900 repulsia
este maximă, iar la 1800 minimă.
În cazul compușilor cu patru perechi de electroni de legătură, geometria moleculei va fi un
tetraedru regulat cu unghiurile de legătură de 109028’ dacă toate cele patru perechi de electroni sunt
de legătură sau de nelegătură. Dacă o singură pereche din cele patru va fi neparticipantă la legătură, va
ocupa un spațiu mai mare pe suprafața moleculei. Repulsia celor trei perechi de electroni participante
la legătură de către dubletul neparticipant conduce la o distorsionare a tetraedrului regulat în sensul
micșorării unghiului de legătură. Apa și amoniacul sunt exemple clare în acest sens, iar forma
moleculelor poate fi descrisă prin referire la geometria moleculei de metan, CH4. În figura 9 sunt
prezentate formulele Lewis și geometria celor trei molecule.

7
 Chimie generală

Fig. 9 Reprezentarea moleculelor CH4, NH3, H2O

Forma ilustrată pentru aceste molecule se referă la poziția atomilor legați, adică tetraedrică,
piramidală și angulară. Deși forma generală a celor trei molecule este corect explicată, se observă că
unghiul dintre legături scade de la CH4 la NH3 și respectiv H2O. Aceste structuri apar ca urmare a
faptului că la CH4 toate cele patru perechi de electroni sunt perechi de electroni de legătură, formează
4 legături  cu cei patru atomi de hidrogen, deci sunt echivalente. La NH3 trei perechi de electroni sunt
echivalente, iar cea de-a patra este o pereche de electroni neparticipantă. Prin respingere electrostatică
această pereche neparticipantă împinge perechile de electroni liante, micșorând astfel unghiurile dintre
legăturile H-N-H care devin mai mici decât unghiurile tetraedrice. Acest efect este și mai puternic la
molecula de apă care are 2 perechi de electroni neparticipante.
La moleculele cu 5 perechi de electroni, tip AB4E, AB3E2, AB2E3 cu simetrie trigonal
bipiramidală se pune întrebarea dacă perechile de electroni neparticipante vor prefera pozițiile axiale
sau ecuatoriale. Studiile experimentale confirmă cea de-a doua ipoteză; ca urmare perechile de
electroni neparticipante ocupă un unghi diedru mai mare și vor prefera pozițiile ecuatoriale.
Moleculele tetrafluorurii de sulf, SF4, trifluorurii de brom, BrF3 și difluorurii de xenon, XeF2
ilustrează tendința perechilor de electroni neparticipante de a ocupa un spațiu mai mare în jurul
atomului central decât cel ocupat de perechile liante. În fiecare din aceste molecule, atomul central
are 5 perechi de electroni în stratul său de valență.
Geometria confirmată experimental poate fi explicată luând în considerare următoarele:
• cele 5 perechi de electroni sunt orientate spre vârfurile unei bipiramide trigonale (BPT);
• perechile de electroni neparticipante sunt localizate în pozițiile din jurul ecuatorului structurii; în
aceste poziții ecuatoriale, unghiurile dintre perechile de electroni din planul ecuatorial sunt
maxime, iar respingerea este minimă.

8
 Chimie generală

Ionul ICl4- are 6 perechi de electroni în jurul atomului de iod. În mod normal aranjamentul a 6
perechi de electroni este unul octaedric. Schițând posibilitățile de aranjare a ionilor Cl- apar două
posibilități de reprezentare a geometriei ionului ICl4-:

În structura (A) cei 4 atomi de clor sunt coplanari cu iodul, iar perechile de electroni
neparticipanți la legătură sunt perpendiculare pe plan. În această reprezentare există 4 interacții l-l, o
interacție n-n și 8 interacții l-n. Interacția n-n este slabă fiind poziționată sub unghi maxim, la 1800,
deci această structură a fost observată experimental. În structura (B) 3 atomi de clor sunt coplanari cu
iodul, iar cel de-al patrulea este perpendicular pe plan. În acest caz există 8 interacții n-l, 4 interacții l-
l și o interacție n-n poziționată sub un unghi de 900 ceea ce conduce la o structură bogată în energie,
deci complet defavorabilă.
Un alt exemplu interesant este cel al seriei NO2+, NO2, NO2- care diferă fiecare printr-un
electron și o micșorare corespunzătoare a legăturii N – O de la NO2+ la NO2-:

Se observă că apariția în serie a electronilor neparticipanți la azot determină respingeri

electrostatice între aceștia și perechile de electroni de legătură , ceea ce conduce la micșorarea
unghiului de legătură.

9
 Chimie generală

Cea de-a treia regulă a modelului VSPER se enunță astfel:

a. Cu cât crește electronegativitatea ligandului scade unghiul de legătură

b. Cu cât crește electronegativitatea atomului central, cu atât crește unghiul dintre legături

Considerând hidrurile elementelor grupei a 15-a și două hidruri ale elementelor grupei a 16-a
se poate observa că unghiul de legătură scade odată cu scăderea electronegativității atomului central:

Perechea de electroni de legătură este mai aproape de oxigen în H2O decât de sulf în H2S în
acord cu electronegativitatea mai mare a oxigenului (O=3,5) față de cea a sulfului (S =2,5). Ca
urmare, în moleculele de H2O repulsia între perechile de electroni de legătură este mai mare. Efectul
perechilor de electroni neparticipanți asupra unghiului legăturii în apă este mai mic decât în H2S; în
consecință, unghiul dintre cele două legături H – O ale apei este mult mai mare.
Comparația dintre NH3 și NF3 cu unghiurile 1070, respectiv 1020 conduce la evidențierea unei
abateri de la modelul VSPER, deoarece diferența mică dintre unghiuri nu poate fi atribuită lipsei de
repulsie între electronii neparticipanți ai fluorului. Ca urmare, se pot accepta repulsii minime în
compușii în care există atomi de fluor terminali. Electronegativitatea foarte mare a fluorului (F = 4,0)
determină o atracție importantă a electronilor de legătură, nucleul fluorului atrăgând foarte puternic
electronii săi de nelegătură, a căror densitate se contractă și cresc repulsiile n - l.
Cea de-a patra regulă a modelului lui Gillespie consideră influența legăturilor duble și triple:
Două perechi de electroni ale unei duble legături și respectiv trei perechi de electroni dintr-o triplă
legătură necesită mai mult spațiu decât o pereche de electroni dintr-o simplă legătură.
Datele experimentale asupra formelor moleculelor care conțin duble legături pot fi explicate
dacă dubla legătură este tratată ca o singură pereche de electroni atunci când se evaluează numărul de
perechi de electroni din jurul atomului central. Astfel molecule ca: formaldehida, fosgenul (clorura de
carbonil) sau fluorura de carbonil sunt plan trigonale; în acest caz, atomul central la care apare dubla
legătură necesită mai mult spațiu comparativ cu atomii care participă la formarea legăturilor simple.

Din exemplul precedent se poate observa că cele două reguli, regula privind influența
electronegativității și regula privind influența multiplicității acționează simultan.
Modelul VSPER prevede pentru moleculele bipiramidal trigonale tip AB4E (exemplu PF4-, SF4,
ClF4+) o geometrie bipiramidal trigonală a celor 5 perechi de electroni din stratul de valență a atomului
central A (P, S, respectiv Cl) cu situarea unei perechi de electroni de nelegătură în plan ecuatorial.
Modelul VSPER prevede nu numai tipul de geometrie al moleculei ci și alte detalii în ceea ce
privește lungimea legăturilor, unghiuri și polarități. Aceste prevederi pot fi concluzionate astfel:
• cu scăderea electronegativității atomului central, perechile de electroni de legătură se distanțează
de atomul central și este de așteptat ca lungimea legăturii și polaritatea ei să crească în seria:
ClF4+ → SF4 → PF4-

10
 Chimie generală

• legăturile axiale, realizate prin perechi de electroni de legătură, sunt mai depărtate de nucleu decât
cele ecuatoriale, lungimea legăturii axiale fiind mai mare decât a celor ecuatoriale.
• unghiurile dintre legături Feq - A - Feq sunt mai mici decât cele Fax-A-Fax și cresc în seria:
PF4- → SF4 → ClF4+
Utilizarea modelului VSPER, elaborat de Gillespie, simplifică mult stabilirea configurațiilor
moleculare, mai ales la compușii elementelor din blocurile s și p.

Determinarea lui n din formula ABlEn pe baza structurii atomului A și a numărului de legături conduce
la stabilirea în mod formal a geometriei moleculei, independent de natura liganzilor B, chiar dacă ei
sunt diferiți.
În aceeași configurație sterică pot fi încadrate molecule din diferite clase de combinații realizate
de oricare din elementele sistemului periodic. Modelul VSPER conduce la interpretări concordante cu
rezultatele experimentale pentru compușii simpli ai elementelor din blocurile s și p.
În cazul elementelor din blocul d, la formarea legăturilor participă și electroni din orbitali (n-
1)d concomitent cu electroni de pe ultimul strat. Uneori, o parte din electronii din (n-1)d rămân inerți
fără a influența geometria moleculei comportându-se întocmai ca electronii interiori. În aceste cazuri
se obțin rezultate mai bune prin aplicarea conceptelor privind realizarea legăturii chimice în
combinațiile complexe.
Între modelul “valențelor dirijate” și cel al “repulsiei perechilor de electroni din stratul de
valență” există o diferență formală, concepția orbitalilor hibrizi din primul model fiind înlocuită cu
aceea a perechilor de electroni și a repulsiei dintre ele, în cel de-al doilea. Cele două metode se
completează reciproc, astfel încât se poate spune că legătura covalentă reprezintă o cuplare prin spin a
electronilor de la doi atomi diferiți. Din acest motiv, o serie de molecule nu pot fi interpretate pe baza
modelelor prezentate. Metoda legăturii de valență explică formarea unor molecule, admițând
posibilitatea ca perechea de electroni să aparțină fie unui singur atom (legătură covalentă coordinativă),
fie mai multor nuclee (legăturile  și π delocalizate).

11