Aspectele discursului artistic în veacul al XVII-lea

1. În mod tradiţional, mitropolitul Moldovei Dosoftei (1624-1693) este considerat cel dintâi poet
cult. El a tradus în versuri Psaltirea, adoptând modelul poeziei populare: La apa Vavilonului/
Jălind de ţara Domnului;/ Acolo şăzum şi plânsem/ La voroavă ce ne strânsem. Dar şi mai
înteresant este faptul că în prefaţa Psaltirii în versuri (carte scrisă timp de cinci ani, în intervalul
1660-1670), Dosoftei explică numeroasele trepte ale mesajului sacru, tălmăcind înţelesul unor
cuvinte precum metaforă, alegorie, literar etc. Astfel, el spune: Genunea este lumea cea cu
valuri. Corabiile, sufletele, că cu mare grijă trec de scapă de chiţi, de primejdie; luna este lumea
cu înşelăciunile cele lumeşti şi nestătoare. Aceste "îndrumări" şi "explicaţii", scrise în anul
1673, deschid drumul interpretării de text prin utilizarea perspectivei hermeneutice.

De asemenea, Dosoftei adoptă versificarea ca exerciţiu retoric, în Paraclisul Precistei, adaugând

şi două povestiri - Vavilonul şi Susana – transpuse într-o manieră originală.

2. Dacă traducerile lui Dosoftei fac începutul discursului liric românesc, scrierile lui Antim
Ivireanul, alt mitropolit rămas în istoria culturii noastre, pot fi considerate ca modele discursive
situate în sfera oratoriei religioase. Didahiile sale sunt discursuri rostite din amvonul Mitropoliei
Bucureştiului şi păstrează structurile oralităţii. Considerându-se vraci al sufletelor el întemeiază
un discurs fixat între mustrare şi pildă:

Ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de pomene, de lumânare, de mormânt, de suflet,
de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botz, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici? Şi ne ocărâm şi ne
batjocorim înşine legea; cine dintre păgâni face aceasta?

Antim îmbină reorica vorbirii colocviale cu stilul metaforic, recurgând adeseori la analogii
dezvoltate alegoric.

3. Dar, abia prin Dimitrie Cantemir se poate vorbi despre structuri discursive de factură literară.
În romanul său alegoric, Istoria ieroglifică, toate personajele romanului prind contur şi viaţă prin
intermediul cuvântului; ţin discursuri (primele trei capitole), dialoghează în stil erasmian (ca în
Coloquia) sau pledează în favoarea unei acţiuni prin intermediul povestirii exemplificatoare.
Logosul ordonează lumea, iar aici toate personajele au intenţii ordonatoare. Varietatea
modalităţilor prin care intervin vocile narative sugerează dorinţa autorului de a crea un edificiu
artificos şi redundant în amănuntele lui. S-au făcut numeroase observaţii în privinţa diversităţii
speciilor literare adunate în Istorie şi de aici, asupra structurii labirintice, un reflex al temei care
guverenează opera. Despre simbolul labirintului (sugerat constructiv şi conţinutal) vorbesc
aproape toate exegezele dedicate Istoriei. Cantemir tălmăceşte lavirinthul ca închisoare din care
nu se poate ieşi, iar în plan simbolic îl asociază cu ignoranţa. Impresia de construcţie încâlcită
este imprimată, în primul rând, de lungile discursuri retorice ale animalelor; după cum explică
D.H.Mazilu, obsesia labirintului se cristalizează în literatura barocă prin schema sintactică a
discursului în care regulile şi figurile retorice oferă posibilităţi multiple de camuflare a mesajului.
Textul cantemirian este segmentat şi de paranteze, uneori conţinând informaţii paralele, alteori
intersectând enunţul principal. Despre funcţia parantezelor (în romanul modern) aduce
importante lămuriri J.Ricardou; în interpretarea sa, "dispozitivul parantezei cuprinde un război al
frazelor"; paranteza este o formă respinsă de textul propriu-zis şi apare ca semn al distrugerilor
infinite; ea vrea să distrugă textul şi invers şi de aceea opera grefată de paranteze implică
opoziţie, subversiune, fărâmiţare, agresiune ceea ce contribuie la diseminarea (prin multiplicare)
a alegoriei osirice, adică a impactului legitim-nelegitim. Confruntarea şi neliniştea sunt sugerate
şi la nivelul expresiei artistice; figurile retorice predilecte (poliptota, conversia, hipotipoza,
oximoronul, enumeraţia etc.) conferă textului impresia de zvârcolire continuă, degajată din
contradicţii şi transformări. Pentru Cantemir, orice confruntare războinică arată ca un
caleidoscop, un "metamorfosin" al întregului - ca în capitolul despre răscoala stihială (al
patrulea).