Materiale Organice În Artă Şi Arheologie: Universitatea Din Bucureşti

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE FIZICĂ
Materiale organice
în artă şi arheologie
Traducere adaptată
2012
Cu tot respectul,
Pentru studenţii Secţiei de Master

Ştiinţa Conservării/Restaurării Opere-
lor de Patrimoniu prin Metode Fizice
şi Chimice Avansate
Conf. dr. Vasile DAVID

Departamentul de Chimie Analitică,
Facultatea de Chimie, Universitatea din Bucureşti
2
Introducere în biopolimeri şi procese de degradare
Scop
Acest material este dedicat exclusiv pentru studenţii din anul I al Masterului
interdisciplinar Ştiinţa Conservării/Restaurării Operelor de Patrimoniu prin Metode
Fizice şi Chimice Avansate din cadrul Facultăţii de Fizică, Universitatea din Bucu-
reşti, care au oferit imboldul de a fi pregătit şi, pentru aceasta, merită mulţumiri. El
este prima variantă a cursului Introducere în biopolimeri şi procese de degradare şi
reprezintă traducerea, adaptată la limba română şi puţin completată, a Capitolului
numărul 1, Materiale organice în artă şi arheologie, din cartea Organic Mass
Spectrometry in Art and Archaeology, editată de Maria Perla Colombini şi de
Francesca Modugno (Universitatea din Pisa) şi publicată în anul 2009 la prestigioasa
Editură Wiley.
Într-un volum redus, documenlul descrie principalele materiale organice (şi a-
nume, proteinele, lipidele, cerurile, răşinile, bitumul, polizaharidele, coloranţii şi poli-
merii sintetici) din constituţia obiectelor artistice şi arheologice, alături de compo-
ziţiile lor, de principalele proprietăţi, de căile de degradare în timpul îmbătrânirii şi de
posibilităţile de determinare a surselor de origine şi a momentului de punere în operă.
După cum remarca Klaas Jan van den Berg în recenzia, din Anal. Bioanal.
Chem., 398 1849-1850 (2010), a cărţii menţionate, capitolul utilizat ca sursă prin-
cipală pentru alcătuirea documentului de faţă “oferă o perspectivă asupra materia-
lelor organice tradiţionale, întâlnite cel mai frecvent în artă şi arheologie”. Cu toate
acestea, prezentul suport de curs prezintă, cu siguranţă, numeroase lipsuri. De aceea,
observaţiile şi comentariile studenţilor sunt binevenite.
3
Introducere
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au utilizat materialele naturale din jurul
lor în scopul de a produce obiecte funcţionale şi lucrări de artă. Picturile, ca şi alte
obiecte care fac parte din patrimoniul cultural al umanităţii, printre care materialele
textile, cărţile, sculpturile, obiectele arheologice, mobila şi alte produse organice
strâns legate de acestea (ca, de exemplu, materialele cosmetice, medicamentele, parfu-
murile, alimentele), conţin foarte multe substanţe organice, naturale şi sintetice.
Tabelul nr. 1
Tipuri de materiale organice, materialele organice propriu zise şi utilizările lor
Materiale Materialele organice Utilizările materialelor

organice propriu zise organice propriu zise
Ouă, lapte şi caseină, clei animal, mătase, lână, Lianţi de pictură, adezivi, textile,
Proteine proteine vegetale (de exemplu, usturoi, fasole), ţe- obiecte de uz curent (mărfuri),
suturi umane şi animale (de exemplu, mumii) pergament
Glicero- Grăsimi animale, uleiuri vegetale (de exemplu, ule- Lianţi de pictură, verniuri, mat. de
iuri de palmier şi de măsline), inclusiv de uz cos- iluminat, obiecte de uz curent, in-
lipide
metic (de exemplu, seminţe de in şi de mac, nuci) gred. în prep. cosmetice şi farmac.
Ceară de albine, spermaceti, ceară chinezească, Lianţi de pictură, straturi protec-
Ceruri lanolină (ceruri animale); ceară de Carnauba şi de toare şi de izolare, creioane de
Candelilla, ceară japoneză, Esparto, (ceruri scris, ingredienţi în prep. cosme-
vegetale); parafină, ozocherită (ceruri fosile) tice şi farmaceutice, sculpturi)
Răşini de pin, sandarac, copaluri, mastic, damar, Verniuri, straturi protectoare,
Răşini chihlimbar, tămâie, varietăţi de smirnă (benzoe, materiale de impermeabilizare,
styrax), smirnă, (răşini de plante); şe(r)lac (răşină lianţi de pictură, ingredienţi în
naturale
animală); gudron şi smoală (din tratamentul termic preparate cosmetice şi farma-
al răşinilor de plante sau a lemnului) ceutice
Poliza- Amidon, celuloză, gume extrase din plante (gumă
haride arabică, tragacant, karaya, ghatti, guar, gumă de Hârtie, lianţi de pictură, adezivi
roşcove, gume de arbori fructiferi)
Bitumi- Materiale pentru mulaj, adezivi,
Bitum, asfalt
noase pigmenţi
Coşenil (roşu de coşenilă), garanta (Rubia
Coloranţi Coloranţi pentru vopsirea
tinctorum), kermes, şofran (galben de şofran),
organici textilelor, materiale pentru pictură
purpură, indigo, coloranţi sintetici
Polimeri Poliacrilaţi, azotat de celuloză, răşini fenolice, Lianţi de pictură, verniuri, straturi
sintetici polietilenă, poli(acetat de vinil), polistiren protect., mat. de consolid., sculpt.
4
Din timpuri străvechi, materialele organice naturale au fost utilizate ca lianţi
de pictură, adezivi, impregnanţi1, şi aşa mai departe, după cum se arată în literatura
clasică de către Plinius cel Bătrân şi Vitruvius. Excavaţiile arheologice au adus la
lumină adeseori o varietate mare de obiecte şi de materiale care au fost colectate,
prelucrate şi utilizate de oameni de-a lungul timpului. Datorită perioadei lungi în care
au stat îngropate, unele materiale şi obiecte de acest tip, şi, în special, cele de natură
organică, au fost degradate parţial sau total.
Identificarea substanţelor naturale şi a produşilor de degradare a acestora este
o provocare. Dacă se reuşeşte acest lucru, se poate deduce natura şi originea mate-
rialelor folosite, precum şi starea lor de conservare, şi se poate face lumină asupra
tehnicilor artistice utilizate. Materialele organice sunt mult mai uşor perisabile decât
cele anorganice iar înţelegerea compoziţiei lor poate face ca artefactele străvechi să
rămână în cadrul moştenirilor noastre culturale.
Tabelul nr. 1 prezintă sumar principalele materiale organice din constituţia
obiectelor artistice şi arheologice şi felul în care acestea au fost utilizate în decursul
timpului.
1
Materiale de impermeabilizare, în special împotriva apei.
5
Proteine
Proteinele sunt macromolecule constituite dintr-una sau mai multe catene

neramificate de aminoacizi uniţi între ei prin legături peptidice, realizate între
grupările carboxil şi amino ale resturilor învecinate de aminoacizi. În proteinele
animale şi vegetale se întâlnesc următorii aminoacizi: glicina (Gly), alanina (Ala),
valina (Val), leucina (Leu), izoleucina (Ile), metionina (Met), prolina (Pro), hidroxi-
prolina, (Hyp), treonina (Thr), asparagina (Asn), glutamina (Gln), tirozina (Tyr),
cisteina (Cys), lizina (Lys), arginina (Arg), acidul aspartic (Asp), fenilalanina (Phe),
triptofanul (Trp), serina (Ser), acidul glutamic (Glu) şi histidina (His) [1].
Numărul şi tipul de aminoacizi din proteină, precum şi secvenţa lor, determină
sarcina de la suprafaţa proteinei, configuraţia sa moleculară şi un complex unic de
proprietăţi chimice şi fizice. Funcţia unei proteine depinde de structura sa tridimen-
sională. Diferiţi agenţi, ca, de exemplu, modificările de pH, de temperatură, concen-
traţia de sare şi prezenţa substanţelor reducătoare, pot modifica această structură,
denaturându-o.
În artă, sub formă de textile, de piele şi de pergament, ca lianţi de pictură şi ca
adezivi, precum şi în obiecte arheologice, ca resturi organice ale obiectelor de uz
comun sau ca ţesuturi umane şi animale, se întâlnesc atât proteine animale, cât şi
vegetale. Proteinele îmbătrânite se denaturează, adică structurile terţiară şi cuaternară
se modifică ca urmare a pierderii de apă şi a îmbătrânirii, fapt care duce la rearanjarea
legăturilor interne dintre grupările funcţionale. De aceea, solubilităţile şi reactivităţile
acestor proteine diferă de a celor native în timp ce, în cazuri favorabile, compoziţia în
aminoacizi rămâne nemodificată în mare parte. Deşi degradarea microbiană a protei-
nelor îngropate are loc rapid, în straturile de pictură se întâlnesc frecvent proteine bine
conservate.
6
Determinarea profilului în aminoacizi al proteinelor după hidroliza legăturilor
peptidice poate fi utilizată uneori pentru diferenţierea şi identificarea proteinelor din
probele de vopsele picturale [2–7]. În picturi, proteinele animale, precum oul, caseina
şi cleiul, s-au utilizat în mod frecvent ca şi lianţi ai pigmenţilor în tehnica tempera.
Oul s-a utilizat în principal sub formă de ou întreg sau de gălbenuş de ou. Un ou de
găină întreg şi uscat conţine cca 45 % proteine, 41 % lipide şi 2 % colesterol [2,8].
Laptele este o emulsie apoasă de proteine şi de lipide: laptele de vacă uscat conţine
cca 26 % proteine, 26 % lipide şi zaharuri [2,8]. Caseina se obţine prin tratament acid,
enzimatic sau termic al laptelui iar componenţii săi principali sunt α-caseina, β-
caseina, δ-caseina şi γ-caseina. Cleiul animal s-a obţinut prin fierberea pielii, a oaselor
sau a părţilor cartilaginoase din mamifere sau peşti. Acesta constă din colagen, pro-
teină caracterizată prin conţinuturi ridicate de glicină, prolină şi hidroxiprolină [2].
Una din proteinele vegetale cele mai importante este produsă de usturoi (Allium
sativum), membru al familiei de Liliaceae. Usturoiul, care conţine 0,1–0,4 % ulei
volatil, carbohidraţi (reprezentând până la 75 % din materialul uscat) şi proteine (15–
17 % din materialul uscat) [9], s-a utilizat ca adeziv în decoraţiuni [10]. De asemenea,
gumele din plante (de exemplu, guma arabică), care se compun în principal din poli-
zaharide, conţin şi o fracţie minoră de proteine [11].
Tabelul nr. 2 redă compoziţia medie în aminoacizi ai unor proteine animale şi
vegetale întâlnite în obiectele de artă şi în artefactele arheologice [2,12].
Tabelul nr. 2
Compoziţia în aminoacizi ai materialelor bogate în proteine (greut./greut. %)
Albuş Gălbe- Case- Clei Lână Mătase Us-
Aminoacid
de ou nuş de ou ină (colagen) (keratină) (fibroină) turoi
Glicină 3,6 3,5 1,7 26,6 6,0 42,8 4,9
Alanină 6,3 5,6 2,7 10,3 3,9 33,5 6,2
Valină 8,3 6,4 7,2 2,5 5,5 3,3 5,8
Leucină 10,3 9,2 9,0 3,7 7,9 0,9 5,8
Izoleucină 6,2 5,1 6,0 1,9 3,8 1,1 3,0
Prolină 4,5 4,5 13,2 14,4 6,7 0,5 3,1
Fenilalanină 5,2 3,9 5,1 2,3 3,7 1,3 4,9
Tirozină 1,4 2,8 5,5 1,0 5,2 11,9 2,1
Serină 5,8 9,1 4,0 4,3 8,4 16,3 10,9
Treonină 3,7 5,6 2,7 2,3 6,6 1,4 —
Cistină 1,9 1,9 0,0 0,0 12,8 0,0 —
Metionină 1,2 2,3 2,3 0,9 0,6 0,0 0,8
Arginină 6,8 5,5 4,0 8,2 9,9 1,0 —
Histidină 2,4 2,4 3,6 0,7 3,0 0,4 —
Lizină 8,0 5,7 6,7 4,0 0,9 0,6 6,1
Acid aspartic 10,5 11,5 6,1 6,9 6,9 2,2 16,7
Acid glutamic 13,9 15,0 20,2 11,2 14,5 1,9 29,3
Hidroxiprolină 0,0 0,0 0,0 12,8 0,0 0,0 0,3
7
În timpul îmbătrânirii, proteinele reacţionează cu alte materiale din obiectele
de interes istoric şi arheologic. De exemplu, pot avea loc reacţii de reticulare între
proteine şi glicerolipide. Aldehida aminomalonică a fost identificată ca unul dintre
produşii posibili ai degradărilor oxidative ale serinei, fenilalaninei şi cisteinei [13].
Oxidarea suplimentară a acestui compus poate conduce la acidul aminomalonic care a
şi fost detectat în probe de vopsele picturale şi a cărui cantitate creşte în timpul îm-
bătrânirii.
Un alt factor foarte important în degradarea proteinelor este modificarea pH-
ului care, în prezenţa umidităţii, poate să conducă la hidroliza legăturilor peptidice. În
consecinţă, masa moleculară se poate schimba iar serina şi treonina se pot deshidrata.
Tratamentele alcaline, utilizate de obicei în restaurare, pot să producă hidroliza par-
ţială a proteinelor iar, prin aceasta, din cisteină pot să rezulte cistină şi dehidroalanină
[14]. S-a mai observat şi formarea de oxalaţi pe suprafeţele pictate, fapt care suge-
rează anumite tipuri de oxidări fotochimice [15]. Solubilitatea mică a proteinelor
prezente în probele prelevate din obiecte străvechi se datorează proceselor de îm-
bătrânire, însoţite de reticulare şi denaturare: cationii pot să funcţioneze ca şi cata-
lizatori în procesele de oxidare a proteinelor, accelerându-le. Degradarea anaerobă a
proteinelor de către microorganisme poate conduce la formarea de molecule precum
piperidonă, acid benzoic şi p-hidroxifenilacetat [16].
Proteinele sunt compuse şi se sintetizează din L-aminoacizi. Când organismele
vii mor, aminoacizii încep să se transforme spontan în formele D- printr-un proces
numit racemizare. Gradul de racemizare se măsoară prin raportul dintre izomerii D şi
L şi creşte odată cu creşterea timpului şi a temperaturii, acest raport putând fi utilizat
în geocronologie sau în paleotermometrie: cu cât timpul de racemizare este mai lung,
cu atât raportul dintre formele D- şi L- ale aminoacizilor devine mai apropiat de
valoarea 1. Deşi aceasta nu este o metodă absolută, gradul de racemizare al amino-
acizilor s-a utilizat la datarea unor materiale organice, precum fosile bine conservate,
dinţi, oase, ouă şi cochilii de moluşte, plante, sedimente de soluri bogate în calciu,
precum şi picturi pe rocă, şi pentru a evalua starea de degradare a materialelor bogate
în proteine. Racemizarea unor aminoacizi mai poate fi folosită şi pentru a estima
vârsta animalelor în momentul morţii acestora [17–20].
8
Glicerolipide
Uleiurile şi grăsimile sunt amestecuri de trigliceride cunoscute şi sub numele

de triacilgliceroli (sau gliceroli triacilaţi). De fapt, trigliceridele sunt esteri ai glicero-
lului2 cu acizii graşi şi sunt însoţite de obicei de cantităţi mici de steroli şi vitamine.
Proprietăţile fizice şi chimice ale uleiurilor şi grăsimilor individuale sunt de-
terminate de natura acizilor graşi şi de proporţiile acestora din compoziţia triglice-
ridelor. Grăsimile animale şi cele din lapte, precum şi uleiurile din plante, sunt com-
puse în principal din triacilgliceroli, steroizii fiind prezenţi în cantităţi mai mici iar,
între aceştia, colesterolul şi esterii săi sunt cei mai abundenţi. Triacilglicerolii din gră-
simile animale se deosebesc de cei din uleiurile de plante prin conţinuturi mai mari de
acizi graşi saturaţi, motiv pentru care sunt solizi la temperatura camerei.
Compoziţia procentuală în acizi graşi ai unor lipide proaspete, întâlnite frec-
vent în artefacte arheologice sau în vopsele picturale, este prezentată în Tabelul nr. 3.
Uleiurile vegetale, precum şi grăsimile din lapte sau din animale, s-au utilizat
deosebit de mult în timpurile străvechi la prepararea hranei, pentru iluminat şi ca
ingredienţi în produse cosmetice, în balsamuri şi în medicamente [21–29]. Uleiurile
de măsline, migdale, balanos, ricin, nuci de cocos, seminţe de in, moringa, palmier,
mac, ridichi, şofrănel3 şi susan erau foarte bine cunoscute în spaţiul mediteranean
[21,30]. Date despre utilizarea uleiurilor se obţin din papirusuri şi din textele lui
Theophrastus, ale lui Dioscorides şi ale lui Plinius, care permit identificarea plantelor
cultivate pentru seminţele lor uleioase [30].
2
Glicerină sau 1,2,3-propantriol.
3
Adică Carthamus tinctorius (vezi http://www.agroromania.ro/articole/Diverse/
Documentatie: -Cultivarea-sofranelului-(Carthamus-tinctorius)-63.html şi, respectiv,
http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98ofr%C4%83nel). Pe de altă parte, conform cu
http:// dexonline.ro / definitie/%C8%99ofr%C4%83nel, şofrănel reprezintă planta
Crocus banaticcus (vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Crocus_banaticus).
9
Tabelul nr. 3
Compoziţia procentuală în acizi graşi ai unor uleiuri vegetale proaspete şi a unor lipide animale
Tip A. palmitic A. stearic Acid oleic A. linoleic A. linolenic A. eleostearic A. ricinoleic A. gondoic A. erucic
de (esade- (octade- (9-octade- (9,12-octa- (9,12,15-octa- (9,11,13-oc- (12-OH-(Z)-9- (11-eico- (13-doco-
ulei canoic) canoic) cenoic) decadienoic) decatrienoic) tadecatrienoic) octadecenoic) senoic) senoic)
Seminţe de in 6–8 3–6 14–24 14–19 48–60 — —
Nuci 3–7 0,5–3 9–30 57–76 2–16 — —
Seminţe de mac 8–12 2–3 12–17 55–65 3–8 — —
Măsline 8–18 2–5 56–82 4–19 0,5–1 — —

Floarea soarelui 5–6 4–6 17–51 38–74 — — —
Ricin 1–2 1–2 3–6 4–7 — — 83–89
Arborele Aleurites 3–5 2–4 8–11 12–15 0–3 5–85 —
Palmier 43–46 4–10 35–40 7–10 — — — — —
Seminţe de rapiţă 2–6 1–3 20–30 17–22 6–10 — — 13–16 20–40
Ou de găină 25–27 9–12 38–44 13–15 0–1 — — — —
Slănină 20–27 13–19 37–45 7–10 0–1 — — — —
10
Compoziţiile chimice originale ale uleiurilor se modifică radical ca şi conse-
cinţă a reacţiilor de degradare a lipidelor [29,31,32]. Hidroliza triacilglicerolilor este
procesul cel mai obişnuit, care conduce la formarea de acizi graşi. Monoacilglicerolii
şi diacilglicerolii rezultaţi în timpul hidrolizei parţiale a triacilglicerolilor se conservă
şi, deci, rămân prezenţi în probele arheologice ca urmare a stabilităţii lor [32].
De obicei, acizii graşi nesaturaţi din triacilgliceroli, în special cei polinesatu-
raţi, se oxidează uşor [33–37] prin reacţii radicalice însoţite de incluziunea oxigenului
în catenele acilice, de clivajul legăturilor carbon-carbon şi de formarea unor specii cu
mase moleculare mai mici. În timpul uscării unor uleiuri, ca cele obţinute din seminţe
de in, din seminţe de mac, din nuci, din arborii chinezeşti Aleurites, cu conţinut ridicat
de acizi graşi polinesaturaţi, predomină formarea unei reţele polimerice, proces prin
care rezultă un film solid de vopsea. Tocmai de aceea, aceste uleiuri se utilizează
foarte mult ca lianţi de pictură şi pentru verniuri sau straturi de acoperire.
Datorită hidrolizei triacilglicerolilor, cantitatea de acizi graşi saturaţi creşte în
timpul îmbătrânirii şi, ca urmare a afinităţii dublelor legături faţă de oxigen, se for-
mează noi grupări funcţionale oxigenate, inclusiv prin clivajul oxidativ al catenelor
hidrocarbonate din acizii graşi. În general, produşii de oxidare ai lipidelor sunt acizii
graşi α,ω-dicarboxilici, acizii hidroxicarboxilici şi acizii dihidroxicarboxilici [32,38,
39]. Solubilităţile în apă relativ mari uşurează pierderea prin scurgere a acestor com-
puşi care, în consecinţă, sunt detectaţi foarte rar în artefacte străvechi [32].
Condiţiile de conservare specifice, cum ar fi mediile foarte aride, absenţa apei
de percolare (infiltraţii), precum şi condiţiile de stocare controlate (de exemplu,
picturile din muzee), permit să se întâlnească cantităţi relativ mari de hidroxiacizi
împreună cu acizi dicarboxilici şi cu acizi dihidroxicarboxilici [29,39,40–42]. Filmele
îmbătrânite de vopsele picturale obţinute cu uleiuri sicativante conţin de obicei canti-
tăţi importante de acizi dicarboxilici precum acizii pimelic (1,7-heptandioic, 7di), su-
beric (1,8-octandioic, 8di), azelaic (1,9-nonandioic, 9di) şi sebacic (1,10-decandioic,
10di), dintre care acidul azelaic este cel mai abundent.
Procesele naturale de degradare a lipidelor sunt accelerate sau modificate când
materialele se expun la condiţii oxidante sau la temperaturi mari ca, de exemplu, la
arderea produselor ceramice, la utilizarea uleiurilor pentru iluminat, în cazul uleiurilor
sicativante prepolimerizate prin încălzire înainte de utilizare ca lianţi în vopsele pictu-
rale şi al straturilor picturale în contact cu lumina şi oxigenul. Aşadar, natura pro-
duşilor de degradare depinde de compoziţia materialului original, de tratamentul
11
materialului înainte de a fi, sau în timp ce este, utilizat, de prezenţa speciilor reactive
din material şi de condiţiile de mediu.
Este destul de dificil de a diferenţia diferitele uleiuri şi grăsimi degradate pe
baza compoziţiei lor în acizi graşi. Asemănările de compoziţie ale multor uleiuri ve-
getale utilizate în timpuri străvechi şi felul în care aceste uleiuri se amestecau fac ca
uleiurile degradate să aibă profile complexe de compoziţie moleculară, fapt care nu
permite identificarea sursei botanice de origine de cele mai multe ori. Cu toate
acestea, anumite uleiuri vegetale au o compoziţie foarte specifică. De exemplu, uleiul
de ricin conţine cantităţi mari, de 83–89 %, de acid ricinoleic, adică 12-hidroxi-(Z)-9-
octadecenoic, care nu se mai întâlneşte în alte lipide naturale [21]. Acidul ricinoleic
conduce la produsul de oxidare foarte caracteristic numit acid 9,12-dihidroxi-
octadecanoic [43], motiv pentru care ambii compuşi pot fi consideraţi biomarkeri
specifici ai uleiului de ricin şi s-au utilizat pentru a evidenţia prezenţa sau absenţa
acestui ulei în lămpile ceramice [43] şi în balsamurile de mumifiere [23].
Alte uleiuri prezintă un profil al acizilor graşi saturaţi foarte distinct care, cel
puţin teoretic, ar putea fi folosit în scopuri de identificare a probelor arheologice. De
exemplu, uleiul de moringa conţine cca 8 % acizi graşi saturaţi cu catene lungi (acid
eicosanoic şi acid docosanoic) care, de obicei, rezistă în timpul îmbătrânirii [21,44],
iar uleiul de nuci de cocos constă preponderent din trigliceride saturate în care prin-
cipalii acizi graşi întâlniţi sunt acidul dodecanoic (sau lauric) şi cel tetradecanoic (sau
miristic) [21]. Toate uleiurile obţinute din seminţe de legume Cruciferae, precum
uleiurile de rapiţă, de gulii şi de ridichi, care s-au utilizat în Africa de Nord şi în multe
zone din Europa şi din Asia [21,45], se caracterizează printr-un profil în acizi graşi cu
următoarele trăsături distincte: 5–15 % acid (Z,Z)-9,12-octadecadienoic (sau linoleic),
10–30 % acid (Z)-9-octadecenoic (sau oleic), 5–20 % acid (Z)-11-eicosenoic (sau
gondoic), 20–60 % acid (Z)-13-docosenoic (sau erucic), 0,1–3 % acid (Z)-15-tetra-
cosenoic (sau nervonic) şi cca 4 % acizi graşi saturaţi, cu catenă lungă (precum acizii
eicosanoic, docosanoic sau tetracosanoic) [21,46]. În vase ceramice şi în lămpi de ulei
din Egipt, au fost găsiţi acizi graşi α,ω-dicarboxilici cu catene medii sau lungi îm-
preună cu acizii 11,12-dihidroxieicosanoic şi 13,14-dihidroxidocosanoic [29,43,47].
Aceste lucrări au demonstrat că formarea acizilor α,ω-dicarboxilici şi dihidroxi-
carboxilici prezenţi este legată de oxidarea acizilor erucic şi gondoic, care sunt uşor
degradabili datorită prezenţei dublelor legături, fapt care a permis identificarea unui
ulei vegetal obţinut din seminţele unor plante Brassicaceae.
12
Un caz special este cel al materialelor lipidice folosite ca şi lianţi în vopsele
picturale. De-a lungul secolelor, tehnicile de pictură au restrâns gama de materiale
utilizate la ouă şi la uleiuri sicativante [2]. Scurta listă de candidaţi posibili face ca
materialele lipidice din probele de vopsele picturale să poată fi uşor identificate pe
baza profilului lor în acizi graşi. După îmbătrânire, uleiurile sicativante se caracte-
rizează printr-o cantitate mai mare de acizi dicarboxilici decât lipidele provenite din
ouă [40,41,48,49]. Mai mult, steroizii se pot găsi în forma iniţială sau ca steroizi de-
gradaţi, precum colesta-3,5-dien-7-ona şi 7-cetocolesterolul [50–53]. Diferitele uleiuri
sicativante pot fi deosebite pe baza raportului dintre acizii palmitic şi stearic
(C16:0/C18:0) [2,40]. Totuşi, acest parametru nu este semnificativ în cazul ameste-
curilor de lianţi ca, de exemplu, în prezenţa grăsimii de tempera (ou întreg/gălbenuş
de ou şi ulei sicativant) sau în prezenţă de ceară de albine.
În legătură cu grăsimile animale şi cu cele din lapte, raportul dintre acizii graşi
C16:0/C18:0 a fost utilizat pentru a identifica grăsimile animale şi a le deosebi de
uleiurile din plante [21,43,54,55]. În general, un conţinut de C16:0 mai mic decât de
C18:0 indică o grăsime animală. Prezenţa unor acizi graşi cu catene liniare formate
dintr-un număr impar de atomi carbon (C15, C17 şi C19) şi a unor cantităţi impor-
tante de acizi graşi cu catene ramificate se consideră ca fiind caracteristice grăsimilor
provenite de la rumegătoare (oi, vaci, capre etc.) [56,57]. Grăsimile rumegătoarelor
mai conţin un amestec complex de izomeri de poziţie ai acidului octadecenoic, care
rezultă în rumen4 prin biohidrogenarea acizilor graşi nesaturaţi din dietă şi care se
caracterizează prin duble legături prezente în diferite poziţii. Acest fapt permite
deosebirea grăsimilor provenite de la rumegătoare de cele ale animalelor nerume-
gătoare (ca porcul), care conţin doar izomerul C18:1 D9 [56,57].
Lipidele din fructele de mare au fost studiate mai rar. Detecţia acizilor ω-(o-
alchilfenil)alcanoici cu 16, 18 şi 20 atomi de carbon, întâlniţi alături de acizii graşi
izoprenoidici 4,8,12-trimetiltetradecanoic şi fitanic şi de cantităţi mari de oase de peşti
şi de moluşte, a condus la ideea că fructele de mare erau prelucrate în vase de olărie
[58–60]. Se presupune că acizii ω-(o-alchilfenil)alcanoici de tip C16, C18 şi C20 se
formează în timpul încălzirii, însoţite de reacţii de izomerizare alcalină, de reacţii
intermoleculare periciclice de tip Diels-Alder şi de reacţii de aromatizare, ai acizilor
graşi trinesaturaţi (C16:3, C18:3 şi C20:3) – componenţii esterificaţi ai lipidelor
produse în mediu marin.
4
Primul și cel mai mare compartiment al stomacului rumegătoarelor.
13
Ceruri naturale
Cerurile naturale sunt materiale lipidice deosebit de eterogene, care conţin

esteri ai acizilor carboxilici cu catenă lungă şi, de aceea, sunt solide la temperatura
camerei şi au hidrofobicitate mare. Cerurile de origine animală (ceara de albine, ceara
chinezească, lanolina şi ceara spermaceti) şi cele vegetale (carnauba, candelilla, ceara
esparto şi ceara japoneză), precum şi cerurile fosile (ceara de parafină, ceara de lignit,
cerezina) [2] s-au utilizat în scopuri diverse, ca materiale de izolare, ca straturi de
protecţie sau de lustruire a unor suprafeţe, ca materiale pentru forme de turnare şi de
modelaj, ca ingredienţi în balsamuri şi în produse cosmetice, precum şi ca lumânări.
Câteva dintre caracteristicile chimice şi fizice ale cerurilor naturale sunt prezentate în
Tabelul nr. 4. În plus faţă de cerurile naturale, în restaurare se mai utilizează şi foarte
multe ceruri sintetice, aşa cum sunt cerurile siliconice şi polietilenglicolul.
1. Ceruri animale
Ceara de albine, obţinută din stupurile albinelor, este răşina naturală utilizată
cel mai des la producerea operelor de artă. Din timpuri preistorice, ceara de albine s-a
utilizat ca material de impermeabilizare împotriva apei şi ca agent de izolare sau
etanşare. Egiptenii au utilizat-o în balsamurile de mumifiere, la construcţia de va-
poare, pentru a lustrui suprafeţele picturilor, pentru iluminat şi pentru a confecţiona
statui şi creioane de scris [2,61–66]. Grecii şi romanii au utilizat-o pentru impermea-
bilizarea statuilor la apa de ploaie, ca agent de protecţie şi ca verniuri [67]. Până în
Evul Mediu, ceara de albine s-a utilizat ca liant într-o tehnică de pictură numită
tehnica encaustică [65,67]. În sec. XVII-XX, pentru realizarea de sculpturi anatomice
şi de modele botanice, s-a elaborat tehnica ceroplastică [68].
Compoziţia calitativă medie a cerii de albine este relativ constantă şi constă
din hidrocarburi (14 %), monoesteri (35 %), diesteri (14 %), triesteri (3 %), hidroxi-
monoesteri (4 %), hidroxipoliesteri (8 %), esteri monoacizi (1 %), poliesteri acizi (2
%), acizi liberi (12 %) şi alcooli liberi (1 %) [2,69–73].
14
Tabelul nr. 4
Proprietăţile chimice şi fizice ale cerurilor naturale
Tipul de Intervalul de Indicele de Indicele de

ceară topire (°C) saponificarea iodb
Animală
Ceară de albine 66–71 17–21 8–11
Ceară chinezească 80–83 11–15 1–2
Ceară Spermaceti 42–50 1–3 3–4
Lanolină 35–42 18–36
Ambră cenuşie (Ambergris) 60–80 — —
Vegetală
Carnauba 82–86 4–8 12–15
Candelilla 67–79 16 14–37
Ceară japoneză 50–60 206–237 4–13
Minerală
Cerezină 54–77 7–9
Ceară de lignit 76–92 23–27 10–16
Parafină 46–68 — —
a
Indicele de saponificare este o măsură a numărului de funcţiuni acide. Reprezintă cantitatea,
în mg, de KOH sau de NaOH necesară pentru a neutraliza acizii dintr-un gram ( 1 g ) de material
lipidic.
b
Indicele de iod este o măsură a gradului de nesaturare a trigliceridelor. Reprezintă cantitatea,
în mg, de iod necesară pentru a reacţiona cu un gram ( 1 g ) de material lipidic.
Catenele alifatice ale compuşilor din ceara de albine sunt preponderent satu-
rate şi, în consecinţă, sunt foarte rezistente la îmbătrânire. Totuşi, pot avea loc anu-
mite modificări ale compoziţiei iniţiale în funcţie de tratamentele suferite de ceară şi
de condiţiile de conservare. Deoarece ceara de albine este solidă la temperatura
camerei, tratamentele termice ale acesteia erau frecvent utilizate pentru a obţine un
material mai puţin vâscos care se utiliza apoi ca liant pictural sau se amesteca cu alte
materiale. Ca rezultat, putea avea loc o sublimare parţială a unor componenţi, însoţită
de modificarea raportului dintre alcani şi esteri [61,71,74–77]. Mai mult, umiditatea
naturală poate conduce la hidroliza parţială a esterilor din ceara de albine. Ca rezultat,
se formează acid palmitic liber şi alcooli cu catenă lungă, care pot şi ei să sublimeze
parţial şi, deci, profilul de compoziţie în acizi şi în alcooli se modifică.
Ceara chinezească este un material alb sau alb-gălbui, gelatinos, cristalin, in-
solubil în apă, care se obţine din secreţia insectei Coccus ceriferus din China şi din
India. Ceara chinezească se utilizează mai ales la fabricarea cremelor de lustruit şi a
lumânărilor şi la umplerea unor corpuri. În plus, se utilizează în mod tradiţional în
medicina chinezească. Ea constă, în principal, din cerotat de ceril, sau esacosanoat de
esacosanoil, şi din esacosanol [78,79].
Ceara Spermaceti (Ambergrisul sau ambra cenuşie) se obţine din uleiul preţios
aflat în cavitatea cefalică a caşalotului (sau balenei-spermă) Physeter macrocephalus
şi s-a utilizat mai mult în balsamuri, în alifii, în creme cosmetice, în lumânări din
15
ceară fină, în pomade, la finisarea textilelor şi ca şi combustibil în lămpile de ardere a
uleiurilor. În zilele noastre, datorită interdicţiei în vigoare de a vâna balene, Amber-
grisul autentic nu mai este disponibil şi, ca înlocuitor al materialului existent în mod
natural, se foloseşte ceară sintetică, din esteri cetilici. Compoziţia Ambergrisului in-
clude palmitat de cetil, sau esadecanoat de esadecanoil, miristat de cetil, laurat de
cetil, stearat de octil, palmitat de octil şi alcool cetilic [80,81]. Ambergrisul apare ca
secreţie biliară a intestinelor caşalotului şi conţine 46 % steroli de tip colestanol [82].
Lanolina este o ceară secretată de glandele sebacee ale oilor care se obţine din
lână şi s-a utilizat ca lubrifiant şi ca ingredient în preparate farmaceutice. Conţine
esteri ai acizilor alcanoici cu catenă lungă, atât liniară, cât şi ramificată, precum şi ai
hidroxiacizilor, colesterolului şi lanosterolului [2,83].
2. Ceruri din plante

Aceste ceruri se sintetizează biochimic în plante şi conţin, în principal, esteri
ai alcoolilor cu catenă lungă (C22–C34) şi ai acizilor graşi cu numere pare de atomi
de carbon.
Ceara Carnauba se obţine din frunzele câtorva specii de palmieri din America
de Sud, aşa cum este Copernicia cerifera care creşte în Brazilia. Se compune din
esteri ai alcoolilor cu catenă lungă şi ai acizilor cu numere mari de atomi de carbon,
din poliesteri cu masă moleculară mare ai hidroxiacizilor şi din derivaţi ai acizilor p-
hidroxi- şi p-metoxicinamic [84].
Ceara Ouricuri este un exudat de pe spatele frunzelor palmierului Syagrus
coronata din nord-estul Braziliei, care are proprietăţi şi compoziţie asemănătoare cu
cele ale cerii Carnauba. Ceara Ouricuri se foloseşte pentru fabricarea hârtiei carbo-
nice, a agenţilor de neadeziune la formele de mulaj şi a cernelurilor.
Ceara Candelilla se extrage din Euphorbia cerifera şi din Euphorbia
antisyphilitica, care se întâlnesc mai mult în Mexic. Ceara se colectează de pe supra-
faţa rădăcinilor pe care acţionează ca strat de acoperire protector. Este un solid galben
închis, tare şi fragil, şi s-a utilizat pentru a consolida, sau întări, alte ceruri, precum
ceara de albine. Ceara Candelilla se utilizează ca material de lustruire, precum şi la
fabricarea lumânărilor şi a hârtiei cu pori impregnaţi. Principalii săi componenţi sunt
hidrocarburile (cca 50 %, între C29 şi C33), esterii (28–29 %), alcoolii, acizii graşi
liberi (7–9 %) şi esterii triterpenici (12–14 %). Entriacontanul şi alcoolul miricilic
[CH3(CH2)28CH2OH] sunt compuşii caracteristici cei mai abundenţi.
16
În diferite scopuri, s-au exploatat multe alte ceruri din plante, inclusiv ceara
esparto, din iarba esparto Stipa tenacissima, şi ceara japoneză, din plantele speciei
Rhus.
3. Ceruri fosile
Cerezina este produsul final, de culoare albă, obţinut din ceara fosilă numită
ozocherită, care se găseşte în depozitele de lignit din miocen la adâncimi considera-
bile, prin purificarea constând din separarea materialului străin şi răşinos şi decolora-
rea cu agenţi activi. Este mai tare decât ceara de parafină şi se compune din hidrocar-
buri liniare şi ciclice cu mase moleculare mari [2]. Se foloseşte ca impregnant, adică
pentru impermeabilizare împotriva apei, şi pentru absorbţia uleiului.
Cerurile parafinice sunt şi ele considerate ca având origine minerală şi se obţin
prin distilarea petrolului. Materialul solid care rezultă se albeşte prin spălare şi purifi-
care cu acizi şi reprezintă ceară cu interval de topire, sau înmuiere, cuprins între cca
47 °C şi 64 °C. Utilizările sale includ fabricarea de lumânări, turnarea pentru mulaj,
precum şi ca solidificator/stabilizator. Ceara se compune din n-alcani C20–C36 (40–
90 %), izoalcani şi cicloalcani.
Ceara de lignit, sau Montan, se obţine prin extracţia cu solvenţi a anumitor
tipuri de lignit sau de cărbune brun. Are culoare închisă dacă nu este tratată însă, în
stare rafinată, este mai deschisă la culoare. Compoziţia sa chimică constă din esteri ai
acizilor C22–C32 (53 %), acizi liberi (17 %), alcooli liberi (1–2 %), cetone (3–6 %) şi
compuşi terpenici (20–23 %) [85].
Ceara microcristalină se găseşte în toată lumea ca şi component al ţiţeiului
brut. Se îndepărtează prin extracţie cu solvenţi şi prin distilare. Culoarea sa variază, în
funcţie de calitate, de la alb la negru-brun. Are multe utilizări: la producerea de hârtie
şi de textile impregnate (pentru impermeabilizare la apă), precum şi ca material de
izolare împotriva aerului. Această ceară constă dintr-un amestec de hidrocarburi
nesaturate cu catenă lungă (C41–C57), cu masa moleculară medie de 500–800.
17
Răşini naturale
Răşinile din plante sunt amestecuri, solubile în lipide, de compuşi secundari,

volatili şi nevolatili, de tip terpenic şi/sau fenolic, care sunt de obicei sectretaţi în
structuri specializate din interiorul sau de la suprafaţa plantei. Deşi răşinile terpenice
reprezintă majoritatea răşinilor produse şi utilizate, unele răşini importante sunt de tip
fenolic. Componenţii răşinilor fenolice, care se găsesc pe suprafeţele organelor plan-
telor, s-au utilizat în special în produse medicinale [86].
Răşinile terpenice naturale şi materialele răşinoase au jucat un rol proeminent
în timpurile străvechi. Proprietăţile lor intrinseci le-au adus utilizări ca adezivi, ca ma-
teriale de impermeabilizare împotriva apei, ca straturi de acoperire şi ca agenţi de
etanşare [87–92]. Când sunt arse, produc un miros plăcut [92] şi, datorită proprietă-
ţilor antitoxice şi antioxidante, s-au mai adăugat şi în vin. În Egiptul Antic, răşinile
vegetale, împreună cu alţi compuşi organici naturali, precum ceruri, gume, uleiuri şi
bitum, s-au utilizat la prepararea balsamurilor de mumifiere [23,88,93–97]. Răşinile şi
lemnul de mesteacăn, pin şi brad s-au utilizat pentru a fabrica gudron şi smoală în
diferite zone din Europa şi din jurul Mării Mediterane.
Răşinile naturale sunt substanţe cu vâscozitate mare, semisolide sau solide şi
insolubile în apă. Ele sunt produse în aşa numitele “canale rezinifere” ale mai multor
arbori. În mod spontan, multe varietăţi de plante exudează răşini ca produs al meta-
bolismului lor, pentru a se proteja împotriva pierderilor excesive de apă şi al atacului
microorganismelor.
Din punct de vedere chimic, răşinile vegetale sunt un amestec complex de
mono-, sesqui-, di- şi triterpene, care au, respectiv, 10, 15, 20 şi 30 de atomi de carbon
pe moleculă. Atât mono-, cât şi sesquiterpenele sunt prezente în cele mai multe răşini.
Rareori di- şi triterpenele se găsesc împreună în aceeaşi răşină, ceea ce înseamnă că
18
răşinile terpenice pot fi împărţite în două clase principale. Tabelul nr. 5 prezintă
originea botanică şi tipul de compuşi terpenici din unele răşini naturale.
Tabelul nr. 5
Originea botanică şi compoziţia chimică a răşinilor terpenice
Tip sau clasă Familie Gen (tip de răşină) Compoziţie

Coniferales Pinaceae Pinus (răşină de pin, Acizi abietadienici, acizi
colofoniu) piramadienici
Abies (terebentină de Acizi abietadienici, acizi
Strasbourg) piramadienici, cis-abienol
Larix (terebentină de Acizi abietadienici, acizi
Veneţia) pimaradienici, epimanool,
larixol, acetat de larixil
Cupressaceae Juniper, Cupressus, Acizi pimaradienici (acid
Tetraclinis articulate sandaracopimaric), acid
(sandarac) comunic, totarol
Guttiferales Dipterocarpaceae Hopea (damar) Damarani (hidroxidamarenonă,
damaradienol), ursani (acid
ursonic, ursonaldehidă)
Terebinthales Anacardiaceae Pistacia (mastic) Eufani (acizi masticadienonic şi
izomasticadienonic),
oleanani (acid oleanonic,
acid moronic), damarani
Burseraceae Commiphora (smirnă) α- şi β-amirin, eufani, oleanani
Boswellia (olibanum sau
tămâie)
Canarium (răşină elemi)
Mono- şi sesquiterpenele au o utilizare limitată la identificarea şi clasificarea

răşinilor îmbătrânite. Datorită volatilităţii lor, ele se găsesc rareori în probe străvechi,
exceptând cazurile în care conservarea s-a realizat în condiţii foarte specifice [88,98].
Pe de altă parte, di- şi triterpenele permit identificarea răşinilor şi, pe această bază,
stabilirea originii lor botanice [2,99]. Figurile nr. 1 şi nr. 2 prezintă structurile princi-
palelor diterpene şi triterpene.
Diterpenele şi triterpenele din răşinile naturale conduc, în general, la unu, doi
sau trei atomi de oxigen sub forma unor funcţiuni acide, carboxilice sau alcoolice, şi
la un grad de nesaturare variabil.
1. Răşini diterpenice
Plantele care exudează răşini diterpenice intră în categoria coniferelor. Răşi-
nile de pin (din genul Pinus), terebentina de Strasburg (din genul Abies), terebentina
de Veneţia (din Larix decidua) se extrag din Pinaceae. Răşinile de sandarac, de ienu-
păr şi de chiparos se extrag din arborii familiei Cupressaceae: Tetraclinis articulate
19
(specia Juniperus) şi, respectiv, Cupressus semprevirens. Mai mult, răşina labdanum
din familia de Cistaceae (specia Cistus) intră şi ea în categoria răşinilor diterpenice.
COOH COOH COOH COOH
Acid palustric Acid levopimaric Acid abietic Acid neoabietic
COOH COOH COOH
Acid sandaracopimaric Acid izopimaric Acid pimaric
COOH COOH
COOH CH 2 OH COOH
Acid agatic Acid agatolic Acid comunic
Figura nr. 1. Compuşii diterpenici caracteristici răşinilor de Pinaceae şi de

Cupressaceae.
Răşina de pin, şi anume rozina sau colofoniul5, este una din cele mai răspân-
dite răşini diterpenice şi s-a utilizat pentru impermeabilizare împotriva apei, la tratarea
lemnului şi a hârtiei, ca verniu, pentru tămâiere şi ca ingredient în alifii parfumate.
Principalii compuşi prezenţi în răşinile proaspete de Pinaceae sunt acizii diterpenici,
care au schelete de tipul abietanului sau a pimaranului (vezi Figura nr. 1). Ambele
5
Sinonim: sacâz.
20
tipuri de acizi sunt triciclici: acizii abietadienici conţin o dublă legătură conjugată în
timp ce acizii pimaradienici nu prezintă această conjugare întrucât cele două duble le-
gături sunt separate de un atom de carbon cuaternar. Absenţa dublei legături conjugate
face ca pimaradienele să fie mai stabile la oxidare decât abietadienele [31]. Răşinile
de conifere, precum cele din familia pinului (Pinaceae), conţin o fracţie importantă de
compuşi volatili (20–50 %) în care monoterpenele predomină în detrimentul sesqui-
terpenelor. În mod obişnuit, ambele clase conţin hidrocarburi cu câteva forme oxidate,
adesea ca şi componenţi în urme. În condiţii naturale, monoterpenele se volatilizează
mai mult sau mai puţin uşor conducând, de exemplu, la aromele încântătoare din pă-
durile de conifere când vremea este caldă [86].
E R2
C D R2 C D
3 A B A B
R 1 = OH; O R 1 = OH; O
R1 R1
R 2 = CH 3 ; COOH R 2 = CH 3 ; CH 2 OH; COOH
Structura damaranului Structura lupanului
19 20 20
E R2 E R2
C D C D
A B A B
R 1 = OH; O R 1 = OH; O
R1 R1
R 2 = CH 3 ; COOH R 2 = CH 3 ; COOH
Structura ursanului Structura oleananului
Figura nr. 2. Formulele moleculare generale ale triterpenelor prezente în răşi-

nile triterpenice.
Totuşi, în multe probe arheologice, diterpenele de tip pimaran sunt deseori ab-
sente iar, dintre compuşii de tip abietan, se întâlneşte doar acidul dehidroabietic. De
fapt, acidul dehidroabietic este prezent ca şi component minor în răşinile proaspete
însă abundenţa sa creşte în timpul îmbătrânirii pe seama acizilor abietadienici deoa-
21
rece aceştia suferă dehidrogenare oxidativă cu formarea de triene aromatice mai sta-
bile, adică a acidului dehidroabietic [2,18]. În prezenţă de oxigen, acidul dehidro-
abietic poate fi oxidat la acid 7-oxodehidroabietic şi la acid 15-hidroxi-7-oxodehidro-
abietic. Aceşti compuşi diterpenici sunt deseori componenţii predominanţi din probele
arheologice [95,97] şi sunt consideraţi ca fiind caracteristici pentru prezenţa răşinilor
de Pinaceae.
Din familia de Cupressaceae, sandaracul (din Tetraclinis articulata) a fost uti-
lizat în mod frecvent ca verniu colorat. Acesta conţine compuşi cu schelet de labdan
care formează fracţia polimerică a răşinii (cca 70 %) [31]. Principala diterpenă mono-
merică prezentă este acidul sandaracopimaric, alături de cantităţi mai mici de acid 12-
acetoxisandaracopimaric. Mai sunt prezenţi şi fenoli, inclusiv totarol [31].
Răşina labdanum (din familia de Cistaceae) conţine compuşi diterpenici cu
structură de tip labdan, şi anume acizii laurifolic, cistenolic şi labdanolic [100–103].
2. Răşini triterpenice
Răşinile triterpenice includ răşinile-gume ale arborilor din familia de Bur-
seraceae, inclusiv smirna şi tămâia, şi răşinile de tip mastic (din genul Pistacia) [88].
Răşinile triterpenice constau din amestecuri de molecule triterpenice, cu schelete în
principal pentaciclice şi tetraciclice (vezi Figura nr. 2). Triterpenele tetraciclice includ
structurile damaranului şi lanostanului, caracterizate de prezenţa unei grupe hidro-
xilice sau cetonice în poziţia 3 şi printr-o catenă laterală care conţine o legătură dublă.
De asemenea, de obicei este posibil să mai fie prezente şi alte grupări funcţionale.
Moleculele de tip lanostan se deosebesc de cele de tip damaran prin prezenţa unei a
doua legături duble în poziţia 7 sau 8. Triterpenele pentaciclice pot fi clasificate în
patru grupe principale, de următoarele tipuri: ursan, oleanan, lupan şi hopan. Triter-
penele de tip ursan şi oleanan diferă doar prin poziţia unei grupări metil. Moleculele
de tip ursan conţin o grupare metil în poziţia 20 şi o alta în poziţia 19 în timp ce
moleculele de tip oleanan au două grupări metil în poziţia 20. Triterpenele cu schelete
de tip lupan şi hopan au patru cicluri de câte şase atomi şi un ciclu de cinci atomi
(ciclul E) (vezi Figura nr. 2).
Tămâia, mai cunoscută şi ca olibanum, se obţine din arbori din genul
Boswellia (familia de Burseraceae). Ea este una din cele mai bine cunoscute răşini de
plante străvechi. Egiptenii antici au fost primii care au utilizat-o pentru tămâiere, în
practicile de îmbălsămare şi la prepararea produselor medicinale, a cosmeticelor şi a
22
parfumurilor, iar astăzi se mai utilizează în scopuri terapeutice. Conţine triterpene
pentaciclice cu molecule de tip oleanan, ursan sau lupan, şi în special acizii α- şi β-
boswellici, precum şi O-acetaţii lor [104–111]. Acidul 11-oxo-β-boswellic şi derivatul
său acetilat, identificaţi în mai multe specii de Boswellia, sunt caracteristici pentru
tămâie [112].
În probe arheologice, s-au izolat acizii α- şi β-boswellic, precum şi O-acetaţii
acestora, compuşi care au fost izolaţi doar din tămâie [99,107,113]. De aceea, aceşti
compuşi sunt consideraţi drept markeri chimici specifici, foarte utili la identificarea
tămâiei în materiale arheologice răşinoase.
Răşina mastic derivă de la genul Pistacia (familia de Anacardiaceae, cu
următoarele patru specii mediteraneene: Pistacia atlantica, Pistacia khinjuk, Pistacia
lentiscus şi Pistacia terebinthus). Ea s-a utilizat pentru tămâiere, ca adezivi şi ca ver-
niuri. Împreună cu răşina damar şi cu sandaracul, este una dintre răşinile cel mai des
întâlnite în formulările de verniuri pentru picturile de şevalet. Pentru această utilizare,
masticul s-a aplicat deseori în amestec cu ulei din seminţe de in, obţinându-se un
verniu oleorăşinos care suferă îngălbeniri şi cracluri.
Răşinile de tip mastic are mulţi componenţi comuni cu damarul şi cu răşina de
elemi. Principalele triterpene neutre sunt nor-α-amirona, 28-norolean-17-en-3-ona, hi-
droxidamarenona, aldehida oleanonică împreună cu acizii triterpenici (oleanonic, mo-
ronic, izomasticadienonic şi masticadienonic) [92,114–122]. Spre deosebire de răşina
damar, masticul nu conţine ursani, dar conţine o cantitate relativ mare de specii olea-
nice.
Acizii moronic, izomasticadienonic şi masticadienonic sunt consideraţi mole-
cule caracteristice, de diagnostic al prezenţei răşinii mastic în probe străvechi [2,88,
94,123,124].
Se mai ştie că, în timpul îmbătrânirii, se formează noi compuşi prin reacţii de
oxidare. De fapt, în mai multe probe îmbătrânite s-au pus în evidenţă 20,24-epoxi-25-
hidroxi-damaren-3-ona şi 3-oxo-trisnor-damarano-20,24-lactona [125–127]. Primul
compus este produs prin ciclizarea catenei laterale a hidroxi-damarenonei, ceea ce
conduce la formarea ciclului tetrahidrofuranic. Al doilea compus se formează din
20,24-epoxi-25-hidroxi-damaren-3-onă prin reacţii suplimentare de oxidare, care im-
plică formarea unui derivat lactonic.
În obiectele găsite de arheologi, prezenţa abundentă de 28-norolean-17-en-3-
onă a fost corelată cu procese de ardere mocnită suferite de răşinile de Pistacia
23
[94,123,124]. Masticul mai conţine şi o fracţie polimerică (15–20 %), identificată ca
fiind cis-1,4-poli-β-mircen [128].
Răşina damar a fost introdusă în Europa în secolul al nouăsprezecelea, în
special ca verniu colorat. Ea se mai utilizează şi astăzi datorită bunelor sale proprietăţi
optice şi a acidităţii reduse. Se obţine din specii diverse (din genurile Hopea şi Shorea
ale familiei de Dipterocarpaceae). Se caracterizează prin terpenele tetraciclice din
seria damaranului şi conţine cantităţi mici de triterpene pentaciclice din seriile olana-
nului, ursanului şi hopanului. Mai conţine şi o fracţie polimerică denumită polica-
dinenă sau β-rezen. În timpul îmbătrânirii, triterpenele din răşinile de tip damar suferă
oxidări similare celor descrise pentru componenţii răşinilor de tip mastic.
3. Răşini fenolice
Răşinile fenolice sunt compuse în principal din esteri aromatici: răşinile
benzoe şi storax erau cele mai obişnuite în spaţiul mediteranean [86].
Răşina benzoe, mai cunoscută şi ca benzoină, provine din specia Styrax
(familia Styraceae). În genul Styrax, singura specie care se întâlneşte în ţările din
jurul Mării Mediterane este Styrax officinalis şi, probabil, aceasta este sursa de răşină
utilizată în antichitate în zona respectivă. Răşina benzoe conţine în principal acizii
cinamic şi benzoic liberi, precum şi esterii corespunzători ai cinamilului, p-cumari-
lului şi ai alcoolilor coniferilici. Cantităţile acestor compuşi sunt destul de variabile şi
depind de specia din care a fost obţinută răşina [129].
Răşina storax se extrage din Liquidambar orientalis (Hammamelidiaceae) şi
din Altingia iar componenţii săi majoritari sunt cinamaţii de cinamil şi de 3-fenil-
propanil, alături de care se mai întâlnesc cantităţi importante din acizii benzoic şi
cinamic şi din alcoolii 3-fenilpropanilic şi cinamilic [130,131]. Fracţia volatilă este
redusă, fiind observate câteva triterpene (acizii oleanonic şi 3-epioleanolic şi acidul
ambronovic lichid) [130,132].
4. Răşini animale
Răşina de origine animală cea mai utilizată în domeniul conservării şi al res-
taurării moştenirilor culturale este şelacul. Ea este produsă de secreţia glandulară a
unei insecte indiene cornoase (Laccifer lacca Kerr, cunoscută şi ca Kerria lacca), care
infestează ramurile a numeroşi copaci din Indiile de Est [133]. A început să fie utili-
zată în Europa spre sfârşitul secolului al şasesprezecelea [85], în principal ca verniuri,
24
cunoscute ca “lustru franţuzesc”, pentru obiecte de lemn, instrumente muzicale, deco-
raţiuni şi picturi, ca material de izolaţii electrice şi ca adeziv la restaurarea obiectelor
de olărie.
Şelacul este un amestec complex constituit din mono- şi poliesteri ai acizilor
hidroxialifatici şi sesquiterpenici, putând fi separat în două fracţii: răşina moale, solu-
bilă în eter, constând în principal din monoesteri [134] şi reprezentând cca 30 % din
toată răşina; şi răşina tare, insolubilă în eter, cu o compoziţie în poliesteri destul de
complexă, care reprezintă cealaltă parte a răşinii totale, de cca 70 % [135]. Principalii
componenţi din esterii şelacului sunt acizii jalaric şi laccijalaric (vezi Figura nr. 3) şi
acizii 9,10,16-trihidroxihexadecanoic (acidul aleuritic) şi 6-hidroxitetradecanoic
(acidul butolic) [136–140].
HO HO
OHC COOH OHC COOH
CH 2 OH
Acid jalaric Acid laccijalaric
Figura nr. 3. Structurile principalilor compuşi sesquiterpenici din şelac.
R = CH 3
R = CH 2 OH
R R = COOH
Polilabdanoizi Policadinenă Polistiren
Figura nr. 4. Structurile principalelor răşini fosile polimerice.
5. Răşini fosile
Răşinile mai vechi de 40.000 de ani sunt considerate ca fiind răşini fosile.
Fosilizarea răşinilor începe cu polimerizarea şi conduce la chihlimbaruri şi la copaluri.
25
Cele mai multe chihlimbaruri derivă din componenţii răşinilor diterpenice, cu struc-
tură labdanoidă. Alte chihlimbaruri se bazează pe polimeri ai unor hidrocarburi
sesquiterpenice, precum cadinenul, şi poate include triterpene. Chihlimbarurile mai
puţin comune, pe bază de răşini fenolice, derivă din polimeri ai stirenului. Figura nr. 4
prezintă structurile de schelet ale componenţilor care formează polimerii din răşinile
fosile [141].
Chihlimbarul6 care provine din specia dispărută Pinus succinifera este cu-
noscut sub numele de chihlimbar baltic şi constă din dimeri ai acizilor abietici şi din
copolimeri ai comunolului şi ai acidului comunic. Chihlimbarul este mai puţin solubil
decât celelalte răşini. Totuşi, el este parţial solubil în ulei fierbinte, astfel încât s-a uti-
lizat ca ingredient în verniuri.
Copalurile, denumite uneori şi chihlimbaruri imature, se întâlnesc în ţările din
Africa, Asia sau America Centrală şi provin de la arborii din familiile de Arauca-
riaceae şi de Leguminosae. Principalii compuşi întâlniţi, în stare polimerizată, în
aceste răşini fosile sunt acizii comunic şi agatic. Duritatea extremă a copalurilor este
dată de polimerii unor acizi rezinici, precum acidul ozoic – enantiomer al acidului
comunic care poate polimeriza şi, în felul acesta, permite fosilizarea [86]. Copalurile
se mai utilizează în verniuri şi la protecţia lemnului.
6. Gudron şi smoală
Răşinile naturale şi lemnul răşinos nu s-au utilizat doar în formele lor naturale
ci deseori au fost supuse la tratamente termice dure şi la procese de tip distilare când
rezultă materiale mai dense şi mai vâscoase, cunoscute ca smoală sau gudron [87,88].
În diferite zone ale Europei şi din spaţiul mediteranean, răşinile şi lemnul de
mesteacăn, pin şi brad s-au utilizat pentru a produce smoală şi gudron [87–92,142–
148], cu scopul de a fabrica apoi atât adezivi, cât şi materiale hidrofobe şi straturi de
acoperire.
În Imperiul Roman, smoala şi gudronul din lemnul răşinos de Pinaceae s-au
utilizat pentru tratarea suprafeţelor interioare ale amforelor în care se stocau lichide
precum vinul [145,149] şi pentru a izola pereţii din scânduri ai vapoarelor [89,144].
Tratamentele termice ale răşinilor naturale şi ale lemnului răşinos modifică
profund compoziţia chimică a materialului iniţial. Compuşii diterpenici suferă reacţii
6
Sinonim: ambră galbenă.
26
de aromatizare, demetilare şi decarboxilare, prin care rezultă compuşi noi, cu mase
moleculare mai mici şi cu grade mai mari de aromatizare [87,88]. În smoala şi gudro-
nul produse din răşinile şi lemnele de Pinaceae, retenul este considerat a fi produsul
final, stabil al acestor căi de reacţii iar nor-abietatrienele, simonelitul şi tetrahidro-
retenul reprezintă intermediarii acestor reacţii [87,89,150].
Scoarţa de mesteacăn a fost şi ea utilizată pentru a produce gudron şi smoală.
Gudronul realizat din scoarţa de arbori ai familiei de Betulaceae a fost găsită pe vâr-
furile săgeţilor şi a uneltelor de cremene din timpurile preistorice iar gudronul era pro-
babil un rest din adezivul original [92,151,152]. Gudronul din scoarţa de mesteacăn a
mai fost identificat în artefacte ceramice ca adeziv pentru a acoperi, a închide etanş
sau a repara suprafeţele interioare ale vaselor [90].
Betulina şi lupeolul, împreună cu mici cantităţi de lupenonă, betulonă şi acid
betulinic, sunt caracteristici scoarţei de mesteacăn [87,153–157]. Toţi aceşti compuşi
sunt triterpene pentaciclice, cu schelet de lupan. În plus faţă de terpene, coaja de
mesteacăn mai conţine şi cantităţi mari din materialul lipidic numit suberină [158].
27
Asfalt şi bitum
Bitumul, asfaltul şi alte materiale organice fosile precum cărbunele, lignitul şi

turba se întâlnesc ca depozite naturale şi, practic, s-au utilizat tot timpul în artă şi
artizanat. În Egiptul Antic, bitumul şi asfaltul s-au utilizat în produsele medicinale şi
în cele cosmetice, ca şi pigmenţi, ca şi adezivi, precum şi în balsamurile de mumifiere
[2,159,160].
Aceste materiale sunt foarte complexe din punct de vedere chimic iar com-
poziţia materiei organice fosile depinde de tipul de organisme din care s-au format
depozitele [2].
Bitumul conţine o fracţie solubilă în solvenţi, numită maltene, şi o fracţie
insolubilă, constând din asfaltene. Uneori, cuvântul bitum se mai utilizează şi pentru a
denumi reziduul de la distilarea petrolului.
Asfaltul şi bitumul conţin compuşi izoprenici care derivă din fitosteroli, triter-
pene şi diterpene care şi-au pierdut în timp funcţiunile organice şi s-au fragmentat în
paralel cu pierderea catenelor laterale. Conţin în principal compuşi saturaţi precum
hopani şi sterani, alături de cantităţi reduse de compuşi nesaturaţi şi aromatizaţi. În
general, bitumul conţine un domeniu complet din seria omoloagă a n-alcanilor, pre-
cum şi izoprenii pristan şi fitan. Hopanii sunt biomarkeri care pot fi corelaţi cu precur-
sorii lor biogenetici originali. Larga lor răspândire în materialele organice indică fap-
tul că ei se formează prin transformări bacteriene ale resturilor biologice [2]. Au fost
descrise pe larg identificarea, originea şi utilizările bitumului, precum şi comerţul cu
acesta [161,162].
28
Materiale polizaharidice
Polizaharidele sunt polimeri care constau din multe monozaharide unite între
ele prin legături glicozidice şi includ celuloza, amidonul, mucilagiile vegetale şi gu-
mele din plante.
Celuloza este un polimer cu masă moleculară mare, constituită din D-glucoză,
înlănţuită prin legături β(1-4)-glicozidice. Se întâlneşte în fibrele din plante şi este
componentul majoritar din cele mai multe ţesuturi de plante. Amidonul este o altă
polizaharidă larg răspândită, care conţine doi polimeri de glucoză: amiloză şi amilo-
pectină. Acesta s-a utilizat în anumite preparate de vopsele picturale şi la producerea
de hârtie. Tratamentul acid al amidonului produce dextrine, care se folosesc ca adezivi
şi ca aditivi la pictura în acuarelă.
Gumele de plante sunt polizaharide naturale care sunt exudate de mai multe
specii de plante sau se extrag din endosperma unor seminţe. Polimerii constau din
aldopentoze, aldohexoze şi acizi uronici, înlănţuiţi prin legături glicozidice. Din cele
mai vechi timpuri, mai multe gume de plante s-au utilizat pe larg ca medii pentru vop-
selele de pictură şi ca agenţi de reliefare (umplere a corpurilor). Gumele utilizate în
mod tradiţional au fost guma arabică (exudată de Acacia senegal şi Acacia seyal),
guma tragacant (exudată de Astragalus) şi gumele de arbori fructiferi (obţinute în
special din cireşi, caişi, piersici şi arbori de stafide). Guma de roşcove, extrasă din
fructele-boabe ale arborelui de roşcove (Ceratonia siliqua), guma de guar (din
Cyanoposis tetragonolobus, Leguminosae), guma ghatti (din Anogeissus latifolia,
Combretaceae) şi guma karaya (din Sterculia urens, Sterculiaceae) au fost materiale
importante, utilizate în special în subcontinentul indian.
29
Tabelul nr. 6
Compoziţia procentuală a gumelor extrase din plante şi a mierii
Monozaharid: d Arabi- Acid ga- Acid glu-

Xiloză Ramnoză Fucoză Glucoză Manoză Galactoză Fructoză
Tip de gumă: noză lacturonic curonic
Gumă arabică — 37 11 — — 7 — — 45 —
Gmă de arbori fructiferi 6 35 3 — — 13 — 5 37 —
Gumă de roşcove — 1 — — — — — 81 17 —
Gumă karaya 15 — 25 — 7 4 — — 64 —

Gumă tragacant — 35 3 7 14 4 11 — 10 —
Gumă de guar — 2 — — — — — 63 34 —
Gumă ghatti — 47 3 — 11 — 2 36 — —
Miere — — — — — — 40 — 49 —
30
Gumele naturale prezintă distribuţii variabile ale maselor moleculare medii ale
moleculelor polimerice în timp ce procentele din compoziţie ale zaharurilor constitu-
ente rămân destul de constante şi depind de specia de plantă. Compoziţia în monoza-
haride diferă de la o gumă la alta, fapt care poate fi utilizat la identificări [163,164].
De exemplu, fucoza este considerată a fi un marker de recunoaştere a gumei tragacant
deoarece acest monozaharid este absent în alte gume.
Tabelul nr. 6 prezintă compoziţia în zaharide ale gumelor cu cea mai largă
răspândire.
Gumele sunt materiale hidrofile care suferă uşor depolimerizare prin hidroliză
chimică, oxidări şi atacuri microbiologice. Interacţia cu apa de precipitaţii (ca inversia
dintre conţinuturile de arabinoză şi de xiloză [164,165]), şi antrenarea în sol a mate-
rialelor polizaharidice degradate, sunt fenomene bine cunoscute.
31
Coloranţi organici
Materialele organice naturale cu putere mare de colorare s-au utilizat pe larg la

vopsirea textilelor, precum şi ca pigmenţi în pictură [165–168]. Investigarea colo-
ranţilor naturali de importanţă istorică conduce la informaţii despre utilizările pigmen-
ţilor şi ale coloranţilor naturali, comerţul cu aceştia şi cu artefactele vopsite, tehnolo-
giile de vopsire şi diferenţele dintre acestea de la o zonă geografică la alta. În secolul
al nouăsprezecelea, coloranţii sintetici au început să îi înlocuiască pe cei naturali,
odată cu producerea purpurei de anilină în 1856.
Coloranţii organici sunt fixaţi de suporturi prin dispersare într-un liant sau prin
adsorbţie directă. Mulţi coloranţi organici sunt utilizaţi după precipitare cu săruri me-
talice sau hidroxizi metalici (mordanţi) precum alaunul, adică K 2(SO4)2 x Al2(SO4)3 x
24H2O, sau tartratul de potasiu.
Cromoforii conţinuţi în coloranţii naturali sunt în principal flavonoizi, antra-
chinoizi, indigoizi şi galotaninuri. Alte tipologii moleculare includ carotenoizii şi deri-
vaţii benzochinonici şi antocianidinici.
Cei mai utilizaţi coloranţi galbeni conţin flavonoizi (flavone şi flavonoli) şi se
întâlnesc în plante ca derivaţi ai zaharurilor. Rechiile (Reseda luteola), scumpiile
(Cotinus coggyria), drobiţele (Genista tinctoria), gălbinările (Serratula tinctoria),
fructele sălbatice ale unor specii de Rhamnus, duzii galbeni (Chlorophora tinctoria),
şi coaja de stejar negru (Quercus velutina) sunt cele mai comune materiale vegetale
din care se extrag coloranţii galbeni. După hidroliza agliconului părinte în cada de
vopsire, flavonoizii se leagă de fibre printr-un complex metalic cu mordantul, format
prin gruparea carbonilică şi prin gruparea fenolică învecinată.
32
Tabelul nr. 7
Materiale naturale comune utilizate în vopsitorii şi compoziţiile chimice ale acestora
Nume comun Nume botanic Cromoforii principali

Coloranţi antrachinoizi
Acid car- Acid ker- Acid flavo- Acid lac- Acid lac-
dc II
minic mesic kermesic caic A caic B
Kermes vermilio — + + — — —
Porphyrophora polonica + + + + — —
Coşenilă Porphyrophora hameli + + + + — —
Dactylopius coccus Costa + + + — — —
Kerria lacca Kerr — + + — + +
Aliza- Purpu- Xantopur- Mun- Pseudo- Alţi com-
rină rină purină jistină purpurină puşi
Rubia tinctorum + + + + + —
Rubia peregrine — + — — + —
Garanţă
Rubia cordifolia + + + + + Morină

Rubia akane Nakai — + — — + —
Galium verum L. + + + — + —
Drăgaică
Galium mollugo L. + + + + + Rubiadină
“Relbunium” Relbunium hypocarpium L. — + + + + —
“Morinda” Morinda citrifolia L. —/+ — — — — Morină
Coloranţi indigoizi
Indi- Indi- Monobromo- Dibromo- Dibromo- Alţi com-
gotină rubină indigotină indigotină indirubină puşi
Drobuşor Isatis tinctoria + — — — — Quercetină, Kaempferol
Indigo Diferite specii de Indigofera + + — — — Kaempferol
Indigotină Indigofera tinctoria — — — — — Indigotină
Purpură Muricidae şi Rapaninae + — + + + —
“Orchil” Rocella şi Ochrolechia — — — — — Orceină
33
Tabelul nr. 7 (continuare)

Coloranţi flavonoizi
Fise- Mo- Mac- Kaemp- Quer- Alţi com-
tină rină lurină ferol cetină puşi
Scumpii Cotinus coggyria Scop. + — — — — Fustină, Sulfuretină
Dud galben Clorophora tinctoria L. — + + + — —
Coajă de stejar negru Quercus velutina L. — — — — + Quercitrină
Fructe de cruşân Familia Rhamnus — — — + + Ramnetină
Lute- Apige- Genis- 3-Metil- Alţi com-
olină nină teină quercetină puşi
Rechie Reseda luteola L. + + — —
Drobita Genista tinctoria L. + — + —
Coajă de cruşân Rhamnus frangula (cortex) — — — — Glucofrangulină A şi B, Frangulină, Emodină
Gălbinare Serratula tinctoria L. + — — +

Brazi- Brazi- Hema- Hema-
lină leină toxilină teină
Lemn roşu Specii de Caesalpinia + + + +
Bacan Hematoxylum campechianum — — + +
Coloranţi pe bază de taninuri
Arin negru Alnus glutinosa Acid galic, quercetină, emodină
Oţetar Genul Rhus Acid galic, acid elagic, quercitrină, kaempferol
Juglans nigra, Juglans regia L.,
Nuc negru Juglon
Juglans cinerea L.
Gale din specii de Cynips,
Cecidii de nuc* Taninuri
Quercus infectoria Oliv.
Betula pendula, B. pubescens, B.
Mesteacăn argintiu nana, B. alleghaniensis, B. popu- Taninuri
34
lifolia, B. papyriferia, B. lenta
Tabelul nr. 7 (continuare)
Alţi coloranţi
“Henna” Lawsonia inermis Lawson
Lemn de santal Pterocarpus santalinus Santalin A, Santalin B
Şofrănel Carthamus tinctorius L. Cartamină, Safflower Yellow A şi B
“Annatto” Bixa orellana L. Bixină
Drăcilă Berberis vulgaris L. Berberină
Şofran Crocus sativus L. Crocină, crocetină
“Turmeric” Curcuma longa Curcumină, demetoxicurcumină, bisdemetoxicurcumină
* Cecidiile, sau galele, sunt excrescenţe tumorale, apărute pe diferite organe ale
plantelor (frunze, flori, muguri etc.) ca reacţie de autoapărare la atacul unor paraziţi
precum bacterii, ciuperci şi, frecvent, insecte (http://dexonline.ro/definitie/cecidie).
Deoarece multe plante sunt bogate în flavonoizi, nicio sursă individuală de
coloranţi galbeni nu a predominat – aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu garanţa7 şi
coşenila pentru coloranţii roşii – şi s-au utilizat simultan mai multe surse locale.
Toţi coloranţii sunt predispuşi la “ofilire”, în principal ca urmare a oxidării din
timpul expunerii la lumină. La degradarea morinului din probe de duzi galbeni [169]
şi a luteoninei din rechii şi din drobiţe [170], au fost puşi în evidenţă produşi cu mase
moleculare mici: acizii 2,4-dihidroxibenzoic şi 2,4,6-trihidroxibenzoic.
Debromurarea în timpul îmbătrânirii a fost observată în compuşii indigoizi de
culoare vânătă [171,172]. De asemenea, au fost studiate şi clarificate parţial profilurile
de degradare fotochimică a celor trei antocianidine conţinute de colorantul roşu din
Arrabidaea chica, utilizat în cultura ando-indiană între secolele al zecelea şi al cinci-
sprezecelea [173].
Deşi identificarea surselor de coloranţi din artefactele străvechi este destul de
dificilă, ea este utilă la înţelegerea mecanismelor de ofilire şi de degradare.
Tabelul nr. 7 prezintă coloranţii naturali8 cu cea mai largă utilizare şi compo-
ziţiile lor chimice. În acesta, se întâlnesc şi denumiri de cromofori9 cu structuri mai
greu de identificat, definite în literatura mai veche.
7
Sinonim: Roibă (popular). Conform cu: http://dexonline.ro/definitie/garanta.
8
Pentru cuvintele dintre ghilimele, nu au fost găsite echivalente româneşti.
9
Structura cromoforului Safflower Yellow B se deduce din următorul articol mai
recent: S. Sato, T. Kusakari, T. Suda, T. Kasai, T. Kumazawa, J. Onodera, H. Obara,
Efficient synthesis of analogs of safflower yellow B, carthamin, and its precursor: two
yellow and one red dimeric pigments in safflower petals, Tetrahedron, 61 (2005)
9630-9636. Structurile, şi unele proprietăţi, ale quasi-totalităţii compuşilor întâlniţi în
tot acest curs (la fel ca pentru majoritatea compuşilor cunoscuţi) se găsesc în baza de
date ChemSpider (acces la: http://www.chemspider.com/). În căutări, se pot utiliza
orice denumiri în limba engleză (inclusiv comerciale) ale compuşilor de interes.
35
Polimeri sintetici
Încă de la începutul fabricării materialelor sintetice la mijlocul secolului XIX,

artiştii şi restauratorii au explorat posibilităţile lor. După anul 1900, majoritatea ar-
tiştilor s-au familiarizat cu materiale noi şi moderne precum azotatul de celuloză şi
acetatul de celuloză. Drept urmare, artiştii moderni au înlocuit formele de turnare
tradiţionale din ceară, turnarea în forme scumpe din gips sau bronz cu noile materiale
apărute. Utilizarea materialelor plastice în obiectele de artă s-a produs treptat. Astfel,
utilizarea în sculpturi a celuloidului a început în anul 1915 iar din 1943 în acelaşi scop
se utilizează Plexiglasul sau Perspexul [adică, poli(metil metacrilatul), PMMA] dato-
rită rezistenţei sale bune la îmbătrânire. În plus faţă de materialele tradiţionale, pre-
cum uleiurile sicativante şi tempera proteinoasă, în pictură s-au experimentat diverşi
polimeri sintetici, cei mai utilizaţi dintre aceştia în secolul al douazecilea fiind
poli(acetaţii de vinil) şi răşinile alchidice şi, respectiv, acrilice [2,174,175].
Aproape toţi polimerii disponibili pe scară industrială au fost utilizaţi în artă
sau în conservare [176]. Răşinile sintetice au fost utilizate ca solidifianţi, verniuri,
straturi de acoperire, lianţi în pictură, materiale de modelaj şi de turnare, îmbrăcă-
minte, bijuterii, mobilier şi ca materiale de expunere, susţinere şi stocare a obiectelor
de artă.
Domeniul de materiale posibile este foarte vast şi, în funcţie de necesităţi,
materialele respective pot fi aplicate în diferite moduri. De exemplu:
– soluţii de polimeri în solvenţi organici din care solventul utilizat se evaporă;
– emulsii sau dispersii, de obicei în apă;
– prepolimeri lichizi care formează polimeri prin reacţii chimice;
– adezivi lichizi care rămân ca şi lichide;
– lichide topite care formează solide prin răcire.
36
Până în prezent, comportamentul chimic şi fizic al materialelor sintetice mo-
derne nu este cunoscut pe deplin, ceea ce îngreunează caracterizarea şi conservarea
lor. Aceasta este deosebit de important în legătură cu interacţiile acestor materiale cu
componenţii din obiectele de artă şi cu aditivi precum umpluturi, plastifianţi sau colo-
ranţi, precum şi cu modificarea proprietăţilor lor în timpul îmbătrânirii. Deşi polimerii
sintetici sunt produşi comerciali, materialele utilizate în trecut pot să difere semni-
ficativ de materialele moderne cu aceeaşi compoziţie nominală, fapt ce îngreunează
demersurile de caracterizare şi comparaţiile. Pentru materialele plastice, au fost des-
crise mai multe tipuri de degradări, cele mai bine cunoscute dintre acestea fiind deco-
lorările, deformările, fragilizările, crăpările şi sfărâmările datorate umezelii, căldurii şi
luminii.
Tabelul nr. 8 prezintă câteva materiale sintetice şi utilizarea lor în artă.
Straturile sintetice de acoperire şi verniurile, care sunt transparente şi conduc
la filme protectoare incolore, au înlocuit în mare parte verniurile de pictură naturale
utilizate în mod tradiţional până nu demult (răşina damar, răşina mastic, copalurile sau
colofoniul). Polimerii moderni utili în acest scop constau din răşini cetonice, răşini
acrilice şi metacrilice. Ei încep să fie utilizaţi datorită faptului că au indici de refracţie
buni, rezistenţe la îngălbenire şi temperaturi de tranziţie ridicate. În legătură cu ultima
proprietate menţionată, temperaturile mici de tranziţie a sticlei fac ca straturile de aco-
perire pe bază de sticlă să înglobeze în timp particule de praf, ceea ce duce la pierde-
rea transparenţei şi a luciului. Un polimer acrilic foarte mult utilizat este Paraloidul
B72, adică un copolimer de etil-metil metacrilat cu tendinţă mică de reticulare la îm-
bătrânire şi cu solubilitate acceptabilă.
În acelaşi timp, adezivii naturali precum cleiul de caseină, cleiul animal şi gu-
mele polizaharidice s-au înlocuit treptat cu adezivi sintetici. În sensul acesta, deosebit
de importanţi sunt adezivii termoplastici vinilici, ca poli(acetatul de vinil), şi adezivii
obţinuţi prin reticularea in situ a doi componenţi, aşa cum sunt răşinile epoxidice.
În prezent, utilizarea în restaurare a răşinilor termoplastice sintetice pentru
consolidare este un fapt obişnuit. De exemplu, poli(etilenglicolii) cu diferite mase mo-
leculare s-au utilizat pentru consolidarea lemnului arheologic îmbibat [177]. De obi-
cei, în acest scop sunt preferate materiale cu o oarecare solubilitate. Teoretic, poli(e-
tilenglicolii) pot fi îndepărtaţi, fapt care asigură intervenţiilor o anumită reversibili-
tate. Proprietăţi similare mai au însă şi răşinile vinilice, precum şi cele acrilice. Dintre
polimerii vinilici, poli(acetatul de vinil) prezintă stabilitate bună la îmbătrânire şi
37
rezistenţă faţă de agenţii de oxidare fotochimică. Totuşi, acesta se reticulează în
timpul îmbătrânirii şi, în consecinţă, îşi pierde solubilitatea şi este dificil de înde-
părtat. Produşii acrilici comerciali, cu aplicaţii majore în consolidare, sunt Paraloidul
B72 şi Plexisolul, ei având o polaritate mai mică şi o solubilitate mai mare în solvenţi
neagresivi.
Tabelul nr. 8
Unele materiale sintetice şi utilizările lor în artă
An fa- Plastifiant
Material Principala utilizare Observaţii
bricaţie adăugat
Material de modelaj, vop-
Camfor, Inflamabilitate şi degra-
Azotat de celulo- sele picturale, cleiuri, stra-
1850 esteri ai dabilitate mari, cu gene-
ză (Celluloid) turi de acoperire, filme fo-
ftalatului rare de bioxid de azot
tografice, verniuri
Materiale de modelaj şi de Se degradează prin hidro-
Acetat de ce-
1910 extrudere, fibre, filme fo- liza grupărilor acetat, cu
luloză
tografice generare de acid acetic
Răşini fenol- Emailuri, materiale de mu-
1906–
formaldehidice laj, bijuterii, vopsele pictu- Rumeguş
1909
(Bachelită) rale, mat. pt. consolidare
Poliamide Fibre, textile, fixativi ai vop- Nu se mai utiliz. ca fixa-
1934
(nailonuri) selelor picturale (Calaton) tivi dat. incluz. de praf
Polimeri vinilici
[polistiren, PVC,
Materiale de împachetat, Esteri ai
polietilenă, poli-
tuburi, obiecte casnice, ftalatului,
propilenă, poli(a- ~1920
amintiri, covoare, jucării, poli(alcool
cet. de vinil), po-
acuarele, adezivi, verniuri vinilic)
li(alcool vinilic),
poliacrilonitril
Răşini acrilice Sensibile la lumină. Meta-
Verniuri, adezivi, glazuri,
(Perspex, crilaţii suferă clivaj de
~1930 sculpturi, medii pentru
PMMA, legături iar acrilaţii –
vopsele picturale
Paraloid) reticulări
Foarte puţin solubile. Im-
Uleiuri
Răşini alchidice Vopsele picturale, verniuri posibil de îndepărtat
sicativante
după îmbătrânire
Spume, fibre, adezivi, stra- Tendinţă de îngălbenire,
Poliuretani 1937 turi de acoperire, sculp- depolimerizare. Toxi-
turi, ornamente citatea izocianaţilor
Poli(etilen
Materiale de consolidare Solubili în apă
glicoli)
Răşini cetonice Destul de stabile la îmbă-
Uleiuri de
(Laropal K ~1930 Verniuri trânire, tendinţă redusă
seminţe
80®, MS2A) de îngălbenire
Rezistă la acizi, alcalii,
Răşini epoxidice 1936 Adezivi, în special pentru
solv. org.. Tendinţă de
reparaţii de ochelari
îngălbenire la îmbătr.
38
Bibliografie
1. T. E. Creighton, Proteins: Structures and Molecular Properties, W. H.

Freeman, New York, 1993.
2. J. S. Mills, R. White, The Organic Chemistry of Museum Objects,
Butterworth Heinemann, Oxford, 1994.
3. M. P. Colombini, F. Modugno, “Characterisation of proteinaceous binders
in artistic paintings by chromatographic techniques”, Journal of Separation Science,
27, 147–160 (2004).
4. R. White, “The characterisation of proteinaceous binders in art objects”,
National Gallery Technical Bulletin, 8, 5–14 (1984).
5. S. Keck, T. Peters, “Identification of protein-containing paint media by
quantitative amino acid analysis”, Studies in Conservation, 14, 75–82 (1969).
6. M. R. Shilling, H. P. Khanjian, L. A. C. Souza, “Gas chromatographic
analysis of amino acids as ethyl chloroformate derivatives. Part 1: compositions of
proteins associated with art objects and monuments”, Journal of American Institute
for Conservation, 35, 45–59 (1996).
7. A. Andreotti, I. Bonaduce, M. P. Colombini, G. Gautier, F. Modugno, E.
Ribechini, “Combined GC/MS analytical procedure for the characterization of
glycerolipid, waxy, resinous, and proteinaceous materials in a unique paint
microsample”, Analytical Chemistry, 78, 4490–4500 (2006).
8. P. Cok, B. De Bernard, M. P. Radillo, F. Francescato, Synoptic Food
Composition Tables, Edizioni Piccini, Padova, 1986.
9. US Department of Agriculture, Agricultural Research Service. 2007. USDA
National Nutrient Database for Standard Reference, Release 20. Nutrient Data
Laboratory Home Page, http://www.ars.usda.gov/ba/bhnrc/ndl.
39
10. I. Bonaduce, M. P. Colombini, S. Diring, “Identification of garlic in old
gildings by gas chromatography-mass spectrometry”, Journal of Chromatography A,
1107, 226–232 (2006).
11. D. M. W. Anderson, J. F. Howlett, C. G. A. McNab, “The amino acid
composition of the proteinaceous component of gum Arabic acacia Senegal (L.)
Willd”, Food Additives and Contaminants, 2, 231–235 (1985).
12. B. Stuart, Analytical Techniques in Materials Conservation, John Wiley
& Sons, Ltd, Chichester, 2007.
13. M. P. Colombini, F. Modugno, R. Fuoco, A. Tognazzi, “A GC-MS study
on the deterioration of lipidic paint binders”, Microchemical Journal, 73, 175–185
(2002).
14. A. Karpowicz, “Ageing and deterioration of proteinaceous media”, Studies
in Conservation, 26, 153–160 (1981).
15. L. Rampazzi, F. Cariati, G. Tanda, M. P. Colombini, “Characterisation of
wall paintings in the Sos Furrighesos necropolis (Anela, Italy)”, Journal of Cultural
Heritage, 3, 237–240 (2002).
16. C. Hecht, S. Bieler, C. Griehl, “Liquid chromatographic-mass
spectrometric analyses of anaerobe protein degradation products”, Journal of
Chromatography A, 1088, 121–125 (2005).
17. B. J. Jonson, G. H. Miller, “Archaeological applications of amino acid
racemization”, Archaeometry, 39, 265–2872 (1997).
18. A. M. Pollard, C. Heron, Archaeological Chemistry, Royal Society of
Chemistry, Cambridge, 1996, pp. 271–301.
19. E. Cappellini, B. Chiarelli, L. Sineo, A. Casoli, A. DiGioia, C.Vernesi, M.
C. Biella, D. Caramelli, “Biomolecular study of the human remains from tomb 5859
in the Etruscan necropolis of Monterozzi, Tarquinia (Viterbo, Italy)”, Journal of
Archaeological Science, 31, 603–612 (2004).
20. F. Mori, R. Ponti, A. Messina, M. Flieger, V. Havlicek, M. Sinibaldi,
“Chemical characterization and AMS radiocarbon dating of the binder of a prehistoric
rock pictograph at Tadrart Acacus, Southern West Libya”, Journal of Cultural
Heritage, 7, 344–349 (2006).
21. M. Serpico, R. White, “Oil, fat and wax”, in Ancient Egyptian Materials
and Technology, P. Nicholson and I. Shaw (Eds), Cambridge University Press,
Cambridge, 2000, pp. 390–429.
40
22. K. Kimpe, P. A. Jacobs, M. Waelkens, “Analysis of oil used in late Roman
oil lamps with different mass spectrometric techniques revealed the presence of
predominantly olive oil together with traces of animal fat”, Journal of
23. A. Tchapla, P. Mejanelle, J. Bleton, S. Goursaud, “Characterisation of
embalming materials of a mummy of the Ptolemaic era. Comparison with balms from
mummies of different eras”, Journal of Separation Science, 27, 217–234 (2004).
24. P. Walter, P. Martinetto, G. Tsoucaris, R. Breniaux, M. A. Lefebvre, G.
Richard, J. Talabot, E. Dooryhee, “Making make-up in Ancient Egypt”, Nature, 397,
483–484 (1999).
25. R. P. Evershed, R. Berstan, F. Grew, M. S. Copley, A. J. H. Charmant, E.
Barham, H. R. Mottram, G. Brown, “Archaeology: formulation of a Roman
cosmetic”, Nature, 432, 35–36 (2004).
26. E. Ribechini, F. Modugno, C. Baraldi, P. Baraldi, M. P. Colombini, “An
integrated analytical approach for characterizing an organic residue from an
archaeological glass bottle recovered in Pompeii (Naples, Italy)”, Talanta, 74, 555–
561 (2008).
27. E. Ribechini, F. Modugno, R. Evershed, M. P. Colombini, “Gas
chromatographic and mass spectrometric investigations of organic residues from
Roman glass unguentaria”, Journal of Chromatography A, 1183, 158–169 (2008).
28. S. Mirabaud, C. Rolando, M. Regert, “Molecular criteria for
discriminating adipose fat and milk from different species by nanoESI MS and
MS/MS of their triacylglycerols: application to archaeological remains”, Analytical
Chemistry, 79, 6182–6192 (2007).
29. M. P. Colombini, F. Modugno, E. Ribechini, “Organic mass spectrometry
in archaeology: evidence for Brassicaceae seed oil in Egyptian ceramic lamps, Journal
of Mass Spectrometry”, 40, 890–898 (2005).
30. D. B. Sandy, “The production and use of vegetable oils in Ptolemaic
Egypt”, Bulletin of the American Society of Papyrologists, Supplement 6 (1989).
31. R. P. Evershed, S. N. Dudd, M. S. Copley, R. Berstan, A. W. Stott, H.
Mottram, S. A. Buckley, Z. Crossman, “Chemistry of archaeological animal fats”,
Accounts of Chemical Research, 35, 660–668 (2002).
41
32. M. Regert, H. A. Bland, S. N. Dudd, P. F. van Bergen, R. P. Evershed,
“Free and bound fatty acid oxidation products in archaeological ceramic vessels”,
Proceedings of the Royal Society London B, 265, 2027–2032 (1998).
33. R. J. Hamilton, C. Kalu, E. Prisk, F. B. Padley, H. Pierce, “Chemistry of
free radicals in lipids”, Food Chemistry, 60, 193–199 (1997).
34. N. A. Porter, S. E. Caldwell, K. A. Mills, “Mechanisms of free radical
oxidation of unsaturated lipids”, Lipids, 30, 277–290 (1995).
35. L. A. O’Neill, “The autoxidation of drying oils”, Chemistry & Industry,
384–387 (1954).
36. W. E. Neff, W. C. Byrdwell, “Characterization of model triacylglycerol
(triolein, trilinolein and trilinolenin) autoxidation products via high-performance
liquid chromatography coupled with atmospheric pressure chemical ionization mass
spectrometry”, Journal of Chromatography A, 818, 169–186 (1998).
37. N. A. Porter, “Chemistry of lipid peroxidation”, Methods in Enzymology,
105, 273–282 (1984).
38. W. J. Muizebelt, M. W. F. Nielen, “Oxidative crosslinking of unsaturated
fatty acids studied with mass spectrometry”, Journal of Mass Spectrometry, 31, 545–
554 (1996).
39. F. O. Gülaçar, A. Buchs, A. Susini, “Capillary gas chromatography-mass
spectrometry and identification of substituted carboxylic acids in lipids extracted from
a 4000-year-old Nubian burial”, Journal of Chromatography, 479, 61–72 (1989).
40. J. S. Mills, “The gas chromatographic examination of paint media. Part I:
Fatty acid composition and identification of dried oil films”, Studies in Conservation,
11, 92–107 (1966).
41. M. P. Colombini, F. Modugno, R. Fuoco, A. Tognazzi, “A GC-MS study
on the deterioration of lipidic paint binders”, Microchemical Journal, 73, 175–185
(2002).
42. M. P. Colombini, S. Francesconi, R. Fuoco, F. Modugno,
“Characterisation of proteinaceous binders and drying oils in wall painting samples by
GC-MS”, Journal of Chromatography A, 846, 101 (1999).
43. M. S. Copley, H. A. Bland, P. Rose, M. Horton, R. P. Evershed, “Gas
chromatographic, mass spectrometric and stable carbon isotopic investigations of
organic residues of plant oils and animal fats employed as illuminants in
archaeological lamps from Egypt”, Analyst, 130, 860–871 (2005).
42
44. M. A. Somali, M. A. Bajneid, S. S. Al-Fhaimani, “Chemical composition
and characteristics of Moringa peregrina seeds and seeds oil”, Journal of the
American Oil Chemists Society, 61, 85–86 (1984).
45. P. Mayerson, “Radish oil: a phenomenon in Roman Egypt”, Bulletin of the
American Society of Papyrologists, 38, 109–117 (2001).
46. D. Grieco, G. Piepoli, “Composizione degli acidi grassi contenuti nei lipidi
estratti da semi e frutti oleosi”, Rivista Italiana delle Sostanze Grasse, XLI, 283–287
(1964).
47. M. P. Colombini, G. Giachi, F. Modugno, E. Ribechini, “Characterisation
of organic residues in pottery vessels of the Roman age from Antinoe (Egypt)”,
Microchemical Journal, 79, 83–90 (2005).
48. A. Spyros, D. Anglos, “Study of aging in oil paintings by 1D and 2D NMR
spectroscopy”, Analytical Chemistry, 76, 4929–4936 (2004).
49. D. J. van den Berg, K. J. van den Berg, J. J. Boon, “GC/MS analysis of
fractions of cured and aged drying oil paints”, Advances in Mass Spectrometry, 14,
D052100/1-D052100/8 (1998).
50. P. Agozzino, G. Avellone, I. D. Donato, F. Filizzola, “Mass spectrometry
for cultural heritage knowledge: gas chromatographic/mass spectrometric analysis of
organic remains in Neolithic potsherds”, Journal of Mass Spectrometry, 36, 443–444
(2001).
51. S. A Buckley, A. W. Stott, R. P. Evershed, “Studies of organic residues
from ancient Egyptian mummies using high temperature-gas chromatography-mass
spectrometry and sequential thermal desorption-gas chromatography-mass
spectrometry and pyrolysis-gas chromatography-mass spectrometry”, Analyst, 124,
443–452 (1999).
52. M. P. Colombini, F. Modugno, E. Ribechini, “The Egyptian mummies in
the ‘Museo di Anatomia’ of the University of Pisa: a chemical approach for the
characterization of balms”, Science and Technology for Cultural Heritage, 13, 83–87
(2004).
53. J. S. Mills, R. White, “The identification of paint media from the analysis
of their sterol composition”, Studies in Conservation, 20, 176–182 (1975).
54. S. Charters, R. P. Evershed, P. W. Blinkhorn, V. Denham, “Evidence for
the mixing of fats and waxes in archaeological ceramics”, Archaeometry, 37, 113–127
(1995).
43
55. S. A. Buckley, K. A. Clark, R. P. Evershed, “Complex organic chemical
balms of Pharaonic animal mummies”, Nature, 431, 294–299 (2004).
56. R. P. Evershed, S. N. Dudd, M. S. Copley, R. Berstan, A. W. Stott, H.
Mottram, S. A. Buckley, Z. Crossman, “Chemistry of archaeological animal fats”,
Accounts of Chemical Research, 35, 660–668 (2002).
57. H. R. Mottram, S. N. Dudd, G. J. Lawrence, A. W. Stott, R. P. Evershed,
“New chromatographic, mass spectrometry and stable isotope approaches to the
classification of degradated animal fats preserved in archaeological pottery”, Journal
of Chromatography, 833, 209–221 (1999).
58. F. A. Hansel, M. S. Copley, L. A. S. Madureira, R. P. Evershed,
“Thermally produced ω-(o-alkylphenyl)alkanoic acids provide evidence for the
processing of marine products in archaeological pottery vessels”, Tetrahedron Letters,
45, 2999–3002 (2004).
59. O. E. Craig, M. Forster, S. H. Andersen, E. Koch, P. Crombé, N. J. Milner,
B. Stern, G. N. Bailey, C. Heron, “Molecular and isotopic demonstration of the
processing of aquatic products in northern European prehistoric pottery”,
Archaeometry, 49, 135–152 (2007).
60. E. Ribechini, M. P. Colombini, G. Giachi, F. Modugno, P. Pallecchi, “A
multi-analytical approach for the characterization of commodities in a ceramic jar
from Antinoe (Egypt)”, Archaeometry, 51, 480-494 (2009).
61. M. Regert, C. Rolando, “Identification of archaeological adhesives using
Direct Inlet Electron Ionization Mass Spectrometry”, Analytical Chemistry, 74, 965–
975 (2002).
62. N. Garnier, C. Cren-Olivè, C. Rolando, M. Regert, “Characterization of
the archaeological beeswax by electron ionization and electrospray ionization mass
spectrometry”, Analytical Chemistry, 74, 4868–4877 (2002).
63. C. Heron, N. Nemcek, K. M. Bonfield, “The chemistry of Neolithic
beeswax”, Naturwissenschaften, 81, 266–269 (1994).
64. R. P. Evershed, “Biomolecular analysis by organic mass spectrometry”, in
Modern Analytical Methods in Art and Archaeology, E. Ciliberto and G. Spoto
(Eds), Wiley Interscience, New York, 2000.
65. H. G. Bayer, “The bust of Nefertiti”, Analytical Chemistry, 54, 619–628
(1982).
44
66. R. P. Evershed, S. J. Vaughan, S. N. Dudd, J. S. Soles, “Fuel for thought?
Beeswax in lamps and conical cups from late Minoan Crete”, Antiquity, 71, 979–985
(1997).
67. R. White, “The application of gas-chromatography to the identification of
waxes”, Studies in Conservation, 23, 57–58 (1978).
68. J. C. T. Chen, A. P. Amar, M. L. Levy, M. L. J. Apuzzo, “The
development of anatomical art and sciences: The ceruplastica anatomical models of la
Specola”, Neurosurgery, 45, 883–891 (1999).
69. P. Tulloch, L. L. Hoffman, “Canadian beeswax: analytical values and
composition of hydrocarbons, free acids and long chain esters”, Journal of the
American Oil Chemists Society, 49, 696–699 (1972).
70. P. Tulloch, “Beeswax-composition and analysis”, Bee World, 61, 47–62
(1980).
71. A. P. Tulloch, “Beeswax: structure of the esters and their component
hydroxy acids and diols”, Chemistry and Physics of Lipids, 6, 235–265 (1971).
72. J. J. Jiménez, J. L. Bernal, S. Aumente, M. J. del Nozal, M. T. Martín, J.
Bernal, “Quality assurance of commercial beeswax: I. Gas chromatography–electron
impact ionization mass spectrometry of hydrocarbons and monoesters”, Journal of
73. J. J. Jiménez, J. L. Bernal, S. Aumente, L. Toribio, J. Bernal, “Quality
assurance of commercial beeswax: II. Gas chromatography–electron impact
ionization mass spectrometry of alcohols and acids”, Journal of Chromatography A,
1007, 101–116 (2003).
74. M. Regert, S. Colinart, L. Degrand, O. Decavallas, “Chemical alteration
and use of beeswax through time: accelerated ageing tests and analysis of
archaeological samples from various environmental contexts”, Archaeometry, 43,
549–569 (2001).
75. R. P. Evershed, S. N. Dudd, V. A. Anderson-Stojanovic, E. R. Gebhard,
“New chemical evidence for the use of combed ware pottery vessel as beehives in
ancient Greece”, Journal of Archaeological Science, 30, 1–12 (2003).
76. M. P. Colombini, G. Giachi, F. Modugno, P. Pallecchi, E. Ribechini, “The
characterization of paints and waterproofing materials from the shipwrecks found at
the archaeological site of the Etruscan and Roman harbour of Pisa (Italy)”,
Archaeometry, 45, 659–674 (2003).
45
77. M. Regert, J. Langlois, S. Colinart, “Characterisation of wax works of art
by gas chromatographic procedures”, Journal of Chromatography A, 1091, 124–136
(2005).
78. A. Gascard, “Ceryl alcohol and cerotic acid of Chinese wax”, Comptes
Rendue, 170, 1326–1328 (1920).
79. A. P. Tulloch, “Comparison of some commercial waxes by gas liquid
chromatography”, Journal of the American Oil Chemists Society, 50, 367–371 (1973).
80. R. White, “The application of gas chromatography to the identification of
waxes”, Studies in Conservation, 23, 57–68 (1978).
81. T. Horiguchi, Y. Takase, Y. Arai, H. Ageta, Y. Showa, M. Tokyo, “GC-
MS study on ester components of spermaceti”, Natural Medicines, 53, 105–108
(1999).
82. C. Sell, “The chemistry of ambergris”, Chemistry & Industry, 20, 516–520
(1990).
83. C. Chemtob, F. Fawaz, F. Puisieux, “Analysis of ointments, oils, and
waxes. XX. Chemical composition of waxy lanolin”, Annales Pharmaceutiques
Francaises, 33, 243–251 (1975).
84. L. E. Vanderburg, E. A. Wilder, “The structural constituents of carnauba
wax”, Journal of the American Oil Chemists Society, 47, 514–518 (1970).
85. L. Masschelein-Kleiner, Ancient Binding Media, Varnishes and
Adhesives, ICCROM Ed., Rome, 1995.
86. J. H. Langenheim, Plant Resins, Chemistry, Evolution, Ecology, and
Ethnobotany, Timber Press, Portland, 2003.
87. A. M. Pollard, C. Heron, Archaeological Chemistry, Royal Society of
Chemistry, Cambridge, 1996, pp. 239–270.
88. M. Serpico, R. White, “Resins, amber and bitumen”, in Ancient Egyptian
Materials and Technology, P. Nicholson and I. Shaw (Eds), Cambridge University
Press, Cambridge, 2000, pp. 430–474.
89. N. Robinson, R. P. Evershed, W. J. Higgs, K. Jerman, G. Eglinton, “Proof
of a pine wood origin for pitch from Tudor (Mary Rose) and Etruscan shipwrecks:
application of analytical organic chemistry in archaeology”, Analyst, 112, 637–643
(1987).
46
90. S. Charters, R. P. Evershed, L. J. Goad, C. Heron, P. Blinkhorn,
“Identification of an adhesive used to repair a roman jar, Archaeometry”, 35, 91–101
(1993).
91. M. P. Colombini, F. Modugno, E. Ribechini, “Direct exposure electron
ionization mass spectrometry and gas chromatography/mass spectrometry techniques
to study organic coatings on archaeological amphorae”, Journal of Mass
Spectrometry, 40, 675–687 (2005).
92. M. P. Colombini, F. Modugno, E. Ribechini, “Chemical study of
triterpenoid resinous materials in archaeological findings by means of direct exposure
electron ionisation mass spectrometry and gas chromatography/mass spectrometry”,
Rapid Communications in Mass Spectrometry, 20, 1787–1800 (2006).
93. S. A. Buckley, R. P. Evershed, “Organic chemistry of embalming agents in
Pharaonic and Graeco-Roman mummies”, Nature, 413, 837–841 (2001).
94. M. P. Colombini, F. Modugno, F. Silvano, M. Onor, “Characterisation of
the balm of an Egyptian mummy from the seventh century B.C.”, Studies in
Conservation, 45, 19–29 (2000).
95. U. Weser, Y. Kaup, H. Etspuler, J. Koller, U. Baumer, “Embalming in the
old kingdom of Pharaonic Egypt”, Analytical Chemistry, 70, 511A–516A (1998).
96. C. Vieillescazes, S. Coen, “Caracterisation de quelques resines utilisees en
Egypte ancienne”, Studies in Conservation, 38, 255–264 (1993).
97. M. L. Proefke, K. L. Rinehart, M. Raheel, S. H. Ambrose, S. U.
Wisseman, “Probing the mysteries of ancient Egypt. Chemical analysis of Roman
period Egyptian mummy”, Analytical Chemistry, 64, 105A–111A ( 1992).
98. S. Hamm, J. Bleton, A. Tchapla, “Headspace solid phase microextraction
for screening for the presence of resins in Egyptian archaeological samples”, Journal
of Separation Science, 27, 235–243 (2004).
99. R. P. Evershed, P. F. van Bergen, T. M. Peakman, E. C. Leigh-Firbank, M.
C. Horton, D. Edwards, M. Biddle, B. Kjølbye-Biddle, P. A. Rowley-Conwy,
“Archaeological frankincense”, Nature, 390, 667–668 (1997).
100. J. de Pascual Teresa, J. G. Urones, I. S. Marcos, P. B. Barcala, N. M.
Garrido, “Diterpenoid and other components of Cistus laurifolius”, Phytochemistry,
25, 1185–1187 (1986).
47
101. J. de Pascual Teresa, J. G. Urones, I. S. Marcos, F. Bermejo, P. Basabe,
“A rearranged labdane: salmantic acid from Cistus laurifolius”, Phytochemistry, 22,
2783–2785 (1983).
102. J. de Pascual Teresa, J. G. Urones, I. S. Marcos, L. Núñez, P. Basabe,
“Diterpenoids and flavonoids from Cistus palinhae”, Phytochemistry, 22, 2805–2808
(1983).
103. M.T. Calabuig, M. Cortés, C. G. Francisco, R. Hernández, E. Suárez,
“Labdane diterpenes from Cistus symphytifolius”, Phytochemistry, 20, 2255–2258
(1981).
104. B. Mahajan, S. C. Taneja, V. K. Sethi, K. L. Dhar, “Two triterpenoids
from Boswellia serrata gum resin”, Phytochemistry, 39, 453–455 (1995).
105. E. M. Hairfield, H. H. Hairfield Jr, H. M. McNair, “GC, GC/MS, and
TLC of β-boswellic acid and O-acetyl-β-boswellic acid from B. serrata, B. carteii,
and B. papyrifera”, Journal of Chromatographic Science, 27, 127–133 (1989).
106. C. Mathe, G. Culioli, P. Archier, C. Vieillescazes, “High-performance
liquid chromatographic analysis of triterpenoids in commercial frankincense”,
Chromatographia, 60, 493–499 (2004).
107. C. Mathe, G. Culioli, P. Archier, C. Vieillescazes, “Characterization of
archaeological frankincense by gas chromatography-mass spectrometry”, Journal of
108. B. Buchele, T. Simmet, “Analysis of 12 different pentacyclic triterpenic
acids from frankincense in human plasma by high-performance liquid
chromatography and photodiode array detection”, Journal of Chromatography B, 795,
355- 362 (2003).
109. B. Buchele, W. Zugmaier, T. Simmet, “Analysis of pentacyclic
triterpenic acids from frankincense gum resins and related phytopharmaceuticals by
high-performance liquid chromatography. Identification of lupeolic acid, a novel
pentacyclic triterpene”, Journal of Chromatography B, 791, 21–30 (2003).
110. G. Culioli, C. Mathe, P. Archier, C. Vieillescazes, “A lupane triterpene
from frankincense (Boswellia sp., Burseraceae)”, Phytochemistry, 62, 537-541
(2003).
111. P. Archier, C. Vieillescazes, “Characterization of various geographical
origin incense based on chemical criteria”, Analusis, 28, 233–237 (2000).
48
112. R. S. Pardhy, S. C. Bhattacharyya, “β-Boswellic acid, acetyl-β-boswellic
acid, acetyl-11-keto-β-boswellic acid and 11-keto-β-boswellic acid, four pentacyclic
triterpene acids from the resin of Boswellia serrata Roxb”, Indian Journal of
Chemistry, 16B, 176–178 (1978).
113. P. F. van Bergen, T.M. Peakman, E. C. Leigh-Firbank, R. P. Evershed,
“Chemical evidence for archaeological frankincense: boswellic acids and their
derivatives in solvent soluble and insoluble fractions of resin-like materials”,
Tetrahedron Letters, 38, 8409–8412 (1997).
114. J. Koeller, U. Baumer, D. Grosser, E. Schmid, “Arbeitshefte des
bayerischen landesamtes fur denkmalpflege”, Arbeitsheft, 81, 347–358 (1997).
115. D. H. R. Barton, E. Seoane, “Triterpenoids. Part XXII. The constitution
and stereochemistry of masticadienonic acid”, Journal of the Chemical Society, 4150–
4157 (1956).
116. E. Seoane, “Further crystalline constituents of gum mastic”, Journal of
the Chemical Society, 4158–4159 (1956).
117. R. Caputo, L. Mangoni, P. Monaco, G. Palumbo, “Triterpenes of galls of
Pistacia terebinthus: galls produced by Pemphigus utricularius”, Phytochemistry, 14,
809–811 (1975).
118. P. Monaco, R. Caputo, G. Palumbo, L. Mangoni, “Triterpenes from the
galls of Pistacia lentiscus”, Phytochemistry, 12, 1534–1537 (1973).
119. P. Monaco, R. Caputo, G. Palumbo, L. Mangoni, “Neutral triterpenes
from the galls of Pistacia terebinthus”, Phytochemistry, 12, 939–942 (1973).
120. R. Caputo, L. Mangoni, P. Monaco, G. Palumbo, Y. Aynehchi, M.
Bagheri, “Triterpenes from the bled resin of Pistacia vera”, Phytochemistry, 17, 815–
817 (1978).
121. F. J. Marner, A. Freyer, J. Lex, “Triterpenoids from gum mastic, the resin
of Pistacia lentiscus”, Phytochemistry, 30, 3709–3712 (1991).
122. V. P. Papageorgiou, M. N. Bakola-Christianopolou, K. K. Apazidou, E.
E. Psarros, “Gas chromatographic-mass spectroscopic analysis of the acidic
triterpenic fraction of mastic gum”, Journal of Chromatography A, 769, 263–273
(1997).
123. Y. Kaup, U. Baumer, J. Koller, R. E. M. Hedges, H. Werner, H.
Hartmann, H. Etspueler, U. Weser, Zn2Mg alkaline phosphatase in an early Ptolemaic
mummy, Zeitschrift fuer Naturforschung C, 49, 489–500 (1994).
49
124. M. Serpico, R. White, “The botanical identity and transport of incense
during the Egyptian New Kingdom”, Antiquity, 74, 884–897 (2000).
125. G. A. van der Doelen, K. J. van den Berg, J. J. Boon, N. Shibayama, E.
R. de la Rie, W. J. L. Genuit, “Analysis of fresh triterpenoid resins and aged
triterpenoid varnishes by high performance liquid chromatography–atmospheric
pressure chemical ionisation (tandem) mass spectrometry”, Journal of
126. G. A. van der Doelen, J. J. Boon, “Artificial ageing of varnish
triterpenoids in solution”, Journal of Photochemistry and Photobiology A: Chemistry,
134, 45–57 (2000).
127. M. P. Colombini, F. Modugno, S. Giannarelli, R. Fuoco, M. Matteini,
“GC-MS characterization of paint varnishes”, Microchemical Journal, 67, 385–396
(2000).
128. K. J. van der Berg, J. ven der Horst, J. J. Boon, O. O. Sudmeijer, “Cis-
1,4-poly-β-myrcene; the structure of the polymeric fraction of mastic resin (Pistacia
lentiscus) elucidated”, Tetrahedron Letters, 39, 2654–2648 (1998).
129. I. Pastorova, C. G. de Koster, J. J. Boon, “Analytical study of free and
ester bound benzoic and cinnamic acids of gum benzoin resins by GC-MS and HPLC-
frit FAB-MS”, Phytochemical Analysis, 8, 63–73 (1997).
130. I. Pastorova, T. Weeding, J. J. Boon, “3-Phenylpropanylcinnamate, a
copolymer unit in siegburgite fossil resin: a proposed marker for the
Hamamelidaceae”, Organic Geochemistry, 29, 1381–1393 (1998).
131. F. Modugno, E. Ribechini, M. P. Colombini, “Aromatic resin
characterisation by gas chromatography-mass spectrometry: Raw and archaeological
materials”, Journal of Chromatography A, 85, 164-173 (2006).
132. S. Huneck, “Triterpenes. IV. Triterpene acids of Liquidambar orientalis”,
Tetrahedron, 19, 479–482 (1963).
133. K. S. Brown, “The chemistry of aphids and scale insects”, Chemical
Society Reviews, 4, 263–288 (1975).
134. A. N. Singh, A. B. Upadhye, V. V. Mhaskar, Sukh Dev, “Chemistry of
lac resin-VI. Components of soft resin”, Tetrahedron, 30, 867-874 (1974).
135. R. G. Khurana, A. N. Singh, A. B. Upadhye, V. V. Mhaskar, Sukh Dev,
“Chemistry of lac resin-III. An integrated procedure for their isolation from hard
50
resin; chromatography characteristics and quantitative determination”, Tetrahedron,
26, 4167-4175 (1970).
136. M. S. Wadia, R. G. Khurana, V. V. Mhaskar, Sukh Dev, “Chemistry of
lac resin-I. Butolic, jalaric and laksholic acids”, Tetrahedron, 25, 3841-3854 (1969).
137. A. N. Singh, A. B. Upadhye, M. S. Wadia, V. V. Mhaskar, Sukh Dev,
“Chemistry of lac resin-II. Laccijalaric acid”, Tetrahedron, 25, 3855-3867 (1969).
138. A. B. Upadhye, M. S. Wadia, V. V. Mhaskar, Sukh Dev, “Chemistry of
lac resin-IV. Pure lac resin-1: isolation and quantitative determination of constituent
acids”, Tetrahedron, 26, 4177-4187 (1970).
139. A. B. Upadhye, M. S. Wadia, V. V. Mhaskar, Sukh Dev, “Chemistry of
lac resin-V. Pure lac resin-2: points of linkage of constituent acids”, Tetrahedron, 26,
4387-4396 (1970).
140. A. N. Singh, A. B. Upadhye, V. V. Mhaskar, DevSukh, A. V. Pol, V. G.
Naik, “Chemistry of lac resin-VII. Pure lac resin-3: structure”, Tetrahedron, 30, 3689-
3693 (1974).
141. K. B. Anderson, J. C. Crelling (Eds), Amber, Resinite, and Fossil
Resins, American Chemical Society, Washington, DC, 1995.
142. J. Koller, U. Baumer, D. Mania, “High tech in the Middle Palaeolithic:
Neanderthal-manufactured pitch identified”, European Journal of Archaeology, 4,
385–397 (2001).
143. M. Reunamen, R. Ekman, M. Heinonen, “Analysis of Finnish pine tar
and tar from the wreck of frigate St. Nikolai”, Holzforschung, 43, 33–39 (1989).
144. M. P. Colombini, C. Colombo, F. Modugno, F. Silvano, E. Ribechini, L.
Toniolo, “Chemical characterization of Egyptian amphorae from Fayum”,
Geoarchaeological and Bioarchaeological Studies, 157–160 (2005).
145. D. Urem-Kotsou, B. Stern, C. Heron, K. Kotsakis, “Birch-bark tar at
Neolithic Makriyalos, Greece”, Antiquity, 76, 962–967 (2002).
146. M. Regent, S. Vacher, C. Moulherat, O. Decavallas, “Adhesive
production and pottery function during the Iron Age at the site of Grand Aunay
(Sarthe, France)”, Archaeometry, 45, 101–120 (2003).
147. E. Ribechini, F. Modugno, M. P. Colombini, “Direct exposure-(chemical
ionization)-mass spectrometry for a rapid characterization of raw and archaeological
diterpenoid resinous substances”, Microchimica Acta, 162, 405–413 (2008).
51
148. S. N. Dudd, R. P. Evershed, “Unusual triterpenoid fatty acyl ester
components of archaeological birch bark tars”, Tetrahedron Letters, 40, 359–362
(1999).
149. D. P. S. Peacock, D. F. Williams, Amphorae and the Roman Economy:
An Introductory Guide, Longman, London, 1986, p. 49.
150. J. Connan, A. Nissenbaum, “Conifer tar on the keel and hull planking of
the Ma’agan Mikhael ship (Israel, 5th century BC): identification and comparison
with natural products and artefacts employed in boat construction”, Journal of
Archaeological Science, 30, 709–719 (2003).
151. M. Regert, S. Vacher, C. Moulherat, O. Decavallas, “Adhesive
production and pottery function during the Iron Age at the site of Grand Aunay
(Sarthe, France)”, Archaeometry, 45, 101–120 (2003).
152. P. P. A. Mazza, F. Martini, B. Sala, M. Magi, M. P. Colombini, G.
Giachi, F. Landucci, C. Lemorini, F. Modugno, E. Ribechini, “A new Palaeolithic
discovery: tar-hafted stone tools in a European id-Pleistocene bone-bearing bed”,
Journal of Archaeological Science, 33, 1310–1318 (2006).
153. R. Ekman, “The suberin monomers and triterpenoids from the outer bark
of Betula verrucosa Ehrh”, Holzforschung, 37, 205–211 (1983).
154. B. J. W. Cole, K. D. Murray, A. R. Alford, Y. Hua, M. D. Bentley,
“Triterpenes from the outer bark of Betula nigra”, Journal of Wood Chemistry and
Technology, 11, 503–516 (1991).
155. B. J. W. Cole, M. D. Bentley, Y. Hua, “Triterpenoid extractives in the
outer bark of Betula lenta (black birch)”, Holzforschung, 45, 265–268 (1991).
156. B. J. W. Cole, M. D. Bentley, Y. Hua, L. Bu, “Triterpenoid constituents
in the outer bark of Betula alleghaniensis (yellow birch)”, Journal of Wood Chemistry
and Technology, 11, 209–223 (1991).
157. M. M. O’Connell, M. D. Bentley, C. S. Campbell, B. J. W. Cole, “Betulin
and lupeol in bark from four white-barked birches”, Phytochemistry, 27, 2175–2176
(1988).
158. P. J. Holloway, “Composition of suberin from the corks of Quercus suber
and Betula pendula”, Chemistry and Physics of Lipids, 9, 158–170 (1972).
159. J. Connan, D. Dessort, “Du bitume dans des baumes de momies
ègyptiennes (1295 av. J.C. – 300 ap. J.C.): determination de son origine et évaluation
52
de sa quantité”, Comptes Rendue Académie des Sciences de Paris Serie II, 312, 1445–
1452 (1991).
160. A. Nissenbaum, “Molecular archaeology: organic geochemistry of
Egyptian mummies”, Journal of Archaeological Science, 19, 1–6 (1992).
161. J. Connan, R. P. Evershed, L. Biek, G. Eglinton, “Use and trade of
bitumen in antiquity and prehistory: molecular archaeology reveals secrets of past
civilizations”, Philosophical Transactions: Biological Sciences, 354, 33–50 (1999).
162. J. Connan, O. Kavak, E. Akin, M. N. Yalc, K. Imbus, J. Zumberge,
“Identification and origin of bitumen in Neolithic artefacts from Demirkoy Hoyuk
(8100 BC): Comparison with oil seeps and crude oils from southeastern Turkey”,
Organic Geochemistry, 37, 1752–1767 (2006).
163. I. Bonaduce, H. Brecoulaki, M. P. Colombini, A. Lluveras, V. Restivo, E.
Ribechini, “GC-MS characterization of plant gums in samples from painted works of
art”, Journal of Chromatography A, 1175, 275–282 (2007).
164. V. Pitthard, P. Finch, “GC-MS analysis of monosaccharide mixtures as
their diethyldithioacetal derivatives: Application to plant gums used in art works”,
Chromatographia, 53, S317–S321 (2001).
165. J. H. Hofenk de Graaff, The Colorful Past. Origin, Chemistry and
Identification of Natural Dyestuffs, Abegg-Stiftung, Riggisberg, 2004.
166. H. Zollinger, Color Chemistry. Syntheses, Properties and Applications
of Organic Dyes and Pigments, Wiley-VCH, Weinheim, 2003.
167. E. W. Fitzhugh (Ed.), Artists’ Pigments. A Handbook of Their History
and Characteristics, Vol. 3, Oxford University Press, New York, 1997.
168. J. Cannon, M. Cannon, Dye Plants and Dyeing, The Herbert Press,
London, 1994.
169. E. S. B. Ferreira, A. Quye, H. McNab, A. N. Hulme, “Photo-oxidation
products of quercetin and morin as markers for the characterisation of natural
flavonoid yellow dyes in ancient textiles”, Dyes in History and Archaeology, 18, 63–
72 (2002).
170. M. P. Colombini, A. Andreotti, C. Baraldi, I. Degano, J. J. Łucejko,
“Colour fading in textiles: A model study on the decomposition of natural dyes”,
Microchemical Journal, 85, 174–182 (2007).
53
171. Z. C. Koren, Photochemical vat dyeings of the biblical purple tekhlet and
argaman dyes, Paper presented at the 13th meeting of Dyes in History and
Archaeology, Royal Museum of Scotland, Edinburgh, 1994.
172. C. J. Cooksey, R. S. Sinclair, “Colour variations in Tyrian purple
dyeing”, Dyes in History and Archaeology, 20, 127–135 (2005).
173. J. Wouters, I. Van den Berghe, B. Devia, “Understanding historic dyeing
technology: a multifaced approach”, in Scientific Analysis of Ancient and Historic
Textiles, R. Janaway and P. Wyeth (Eds), Archetype Publications, London, 2005, pp.
187–193.
174. T. van Oosten, Y. Shashoua, F. Waentig, Plastics in Art, History,
Technology, Preservation, Siegl, Munich, 2002.
175. F. Cappitelli, Y. Shashoua, E. Vassallo (Eds), Macromolecules in
Cultural Heritage, Wiley-VCH, Weinheim, 2006.
176. C. V. Horie, Materials for Conservation, Organic Consolidants,
Adhesives and Coatings, Butterworth Heinemann, Oxford, 1987.
177. P. Hoffmann, “On the stabilisation of waterlogged oak-wood with PEG.
Designing a two-step treatment for multi quality timber”, Studies in Conservation, 31,
103–113 (1986).
54
Cuprins
Scop 3
Introducere 4
Proteine 6
Glicerolipide 9
Ceruri naturale 14
1. Ceruri animale 14
2. Ceruri din plante 16
3. Ceruri fosile 17
Răşini naturale 18
1. Răşini diterpenice 19
2. Răşini triterpenice 22
3. Răşini fenolice 24
4. Răşini animale 24
5. Gudron şi smoală 26
Asfalt şi bitum 28
Materiale polizaharidice 29
Coloranţi organici 33
Polimeri sintetici 36
Bibliografie 39
55

Materiale Organice În Artă Şi Arheologie: Universitatea Din Bucureşti

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Materiale Organice În Artă Şi Arheologie: Universitatea Din Bucureşti

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Pentru studenţii Secţiei de Master

Conf. dr. Vasile DAVID

Materiale Materialele organice Utilizările materialelor

Proteinele sunt macromolecule constituite dintr-una sau mai multe catene

Uleiurile şi grăsimile sunt amestecuri de trigliceride cunoscute şi sub numele

Nuci 3–7 0,5–3 9–30 57–76 2–16 — —

Seminţe de mac 8–12 2–3 12–17 55–65 3–8 — —

Măsline 8–18 2–5 56–82 4–19 0,5–1 — —

Introducere în biopolimeri şi procese de degradare

Ricin 1–2 1–2 3–6 4–7 — — 83–89

Arborele Aleurites 3–5 2–4 8–11 12–15 0–3 5–85 —

Palmier 43–46 4–10 35–40 7–10 — — — — —

Seminţe de rapiţă 2–6 1–3 20–30 17–22 6–10 — — 13–16 20–40

Ou de găină 25–27 9–12 38–44 13–15 0–1 — — — —

Slănină 20–27 13–19 37–45 7–10 0–1 — — — —

Cerurile naturale sunt materiale lipidice deosebit de eterogene, care conţin

Tipul de Intervalul de Indicele de Indicele de

2. Ceruri din plante

Răşinile din plante sunt amestecuri, solubile în lipide, de compuşi secundari,

Tip sau clasă Familie Gen (tip de răşină) Compoziţie

Mono- şi sesquiterpenele au o utilizare limitată la identificarea şi clasificarea

COOH COOH COOH COOH

Acid palustric Acid levopimaric Acid abietic Acid neoabietic

COOH COOH COOH

Acid sandaracopimaric Acid izopimaric Acid pimaric

Acid agatic Acid agatolic Acid comunic

Figura nr. 1. Compuşii diterpenici caracteristici răşinilor de Pinaceae şi de

Structura damaranului Structura lupanului

Structura ursanului Structura oleananului

Figura nr. 2. Formulele moleculare generale ale triterpenelor prezente în răşi-

Acid jalaric Acid laccijalaric

Figura nr. 3. Structurile principalilor compuşi sesquiterpenici din şelac.

Polilabdanoizi Policadinenă Polistiren

Figura nr. 4. Structurile principalelor răşini fosile polimerice.

Bitumul, asfaltul şi alte materiale organice fosile precum cărbunele, lignitul şi

Compoziţia procentuală a gumelor extrase din plante şi a mierii

Monozaharid: d Arabi- Acid ga- Acid glu-

Gmă de arbori fructiferi 6 35 3 — — 13 — 5 37 —

Introducere în biopolimeri şi procese de degradare

Materialele organice naturale cu putere mare de colorare s-au utilizat pe larg la

Nume comun Nume botanic Cromoforii principali

Introducere în biopolimeri şi procese de degradare

Nume comun Nume botanic Cromoforii principali

Introducere în biopolimeri şi procese de degradare

Încă de la începutul fabricării materialelor sintetice la mijlocul secolului XIX,

1. T. E. Creighton, Proteins: Structures and Molecular Properties, W. H.

S-ar putea să vă placă și