PROIECT BIOCHIMIE

 Vitaminele
Definiție: Vitaminele sunt substanțe chimice organice necesare în cantități
mici pentru ca organismul să fie sănătos.
Majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de către organism, deci ele
trebuie obținute din alimentație. Spre deosebire de proteine, lipide sau glucide,
vitaminele nu reprezinta surse de calorii si ne sunt necesare in cantitati mult mai
mici decat acestea. Suplimentarea cu vitamine este larg răspândită în ziua de azi.
Multor alimente li se adaugă vitamine în plus față de ce conțin inițial în timpul
procesului de fabricație.
Una din problemele suplimentării cu vitamine este faptul că multe dintre ele
cresc în mod semnificativ apetitul. În ziua de astăzi, obezitatea este o problemă
serioasă, iar suplimentarea cu vitamine o poate crea sau accentua. Există oameni
care au devenit obezi din cauza suplimentării cu vitamine în copilărie sau
adolescență.
Clasificare:
S-a încercat o clasificare în funcție de mecanismul de acțiune, deși nu
este pe deplin cunoscut pentru toate vitaminele. Multe vitamine funcționează ca
atare sau după o prealabilă biotransformare, formând coenzime ale unor enzime
specifice (toate vitaminele B, biotina, vitaminele A și K).
Pentru oameni există 13 vitamine, împărțite în două grupe, cele patru
solubile în grăsimi (A, D, E și K) și cele nouă solubile în apă (opt vitamine B și
vitamina C).
Altele acționează pe căi asemănătoare hormonilor (D și A). Unele
(vitaminele C și E) funcționează ca sisteme antioxidante față de peroxizii nocivi.
Vitaminele A (retinalul, acidul retinoic) au modalități particulare de acțiune.
O clasificare mai veche împărțea vitaminele în 2 mari clase, în funcție de
solubilitatea lor:
- vitamine hidrosolubile (solubile în apă), din care fac parte toate
vitaminele B, biotina, acidul ascorbic;
- vitamine liposolubile, (insolubile în apă), solubile în lipide
(grăsimi), din care fac parte vitaminele A, D, E și K.
Există o serie de substanțe, numite antivitamine care prezintă o acțiune
antagonistă vitaminelor și care produc efectele avitaminozelor respective. În
principiu fiecare vitamină poate avea una sau mai multe antivitamine.
1
Rolul vitaminelor in organism:
1.Rolul vitaminei A în organism: Vitamina A este necesară pentru
vedere, creșterea și formarea oaselor și rezistența organismului la infecții

2. Rolul vitaminei B1 în organism: Vitamina B1 este vitală pentru

funcționarea normală a celulelor și a nervilor. Este indispensabilă schimburilor
dintre celulele creierului, activează memoria

3. Rolul vitaminei B2 în organism: Vitamina B2 este necesară pentru

furnizarea energiei din carbohidrați, proteine și grăsimi. Este de asemenea
importantă pentru o dezvoltare normală a organismului, producerea unor
hormoni și bună funcționare a celulelor roșii. Ameliorează vederea nocturnă,
participă la construcția celulară, protejează vederea

4. Rolul vitaminei B3 în organism: Vitamina B3 este necesară pentru

furnizarea energiei din carbohidrati, proteine și grăsimi, pentru sinteza
grăsimilor și pentru formarea celulelor roșii. Stimulează refacerea celulară a
pielii capului și a rădăcinii părului.

5. Rolul vitaminei B6 în organism: Vitamina B6 ajută organismul să se

folosească de carbohidați și proteine. Joacă un rol cheie în prelucrarea
aminoacizilor, în așezarea proteinelor. Este fundamentală pentru bună
funcționare a creierului.

6. Rolul vitaminei B12 în organism: Vitamina B12 este necesară pentru

producerea carbohidraților, a proteinelor și a unor aminoacizi și grăsimi. Are
acțiune antianemică și favorizează echilibrul nervos

7. Rolul vitaminei C în organism: Vitamina C este necesară în formarea

colagenului, o proteină care conferă rezistența oaselor, cartilagiilor, mușchilor și
vaselor de sânge și contribuie la bună menținere a capilarelor, oaselor și dinților.
Are acțiune antiinfecțioasă prin excelență.

8. Rolul vitaminei D în organism: Vitamina D este esențială în formarea

și menținerea în bună stare a oaselor și dinților. Ajută și la bună funcționare a
sistemului nervos și a celui muscular.

9. Rolul vitaminei E în organism: Vitamina E protejază grăsimile și

vitamina A aflate în organism. Ca antioxidant, stabilizeză membranele celulelor.
Facilitează schimburile dintre celulele cerebrale, menține pielea suplă, întârzie
apariția petelor de vârstă și a alunițelor, prelungește viața globulelor roșii

2
 10. Rolul vitaminei K în organism: Vitamina K funcția de bază a acestei
vitamine este de a coagula sângele

Manifestările legate de lipsa vitaminelor din organism

Vitamina B9 este un factor important în formarea globulelor roșii,

metabolizarea proteinelor, are rol extrem de util în sinteza ADN-ului, ARN-ului,
și mai mult decât atât, cercetătorii au stabilit ca aceasta vitamină reduce riscul de
anomalii congenitale și previne nașterea prematură. Femeile care iau un
supliment de 0,4 mg/zi cu cel puțin un an înainte de a rămâne însărcinate au un
risc cu 70% mai mic de a naște prematur. Tot vitamina B9 e responsabilă de
apariția cancerului de col . S-a dovedit că administrarea zilnică previne și
împiedică dezvoltarea displaziei cervicale , o fază premergătoare cancerului de
col uterin. Lipsa vitaminei B9 (acid folic) și B12 (cianocobalamina) poate cauza
senzație de furnicături la nivelul pielii, stări de depresie, de anxietate, oboseală
dar și dereglări hormonale.

Carența de vitamina B, a calciului și a magneziului se poate manifesta

prin crampe musculare puternice, resimțite mai ales la nivelul picioarelor.
Aceste crampe pot apărea din senin și când stai pe scaun sau întins în pat.

Apariția de mici crăpături la colțurile buzelor, care nu trec în câteva zile,

pot fi un semnal de alarmă, că ai un deficit de vitaminele B2 și B3. Mai pot să
apară riduri, dar și piele uscată.

 O lipsă de vitamina B7 dar și vitaminele A, D, E și K se poate manifesta

prin căderea părului, dar și prin apariția de pete roșii pe față.

Carența de vitamina A se manifestă prin tulburări de vedere, în special în

timpul nopții, predispoziție la apariția de carii și sângerări ale gingiilor.

Carența de vitamina C se manifestă prin amețeli, indigesție, dureri

articulare, predispoziție la infecții respiratorii, alte infecții în organism.

Manifestările legate de lipsa vitaminei D sunt coșurile apărute pe ten,

cariile, absorbție slabă a calciului în oase.

 Enzimele
Enzimele  sunt macromolecule de origine proteică cu rol de biocatalizatori,
cu ajutorul cărora celulele vii pot înfăptui reacții complexe într-un timp scurt, la
temperatura mediului înconjurător. 

Catalizând reacțiile biochimice din organism, ele au un rol esențial în

biosinteza și degradarea substanțelor din materia vie, întâlnindu-se în toate

3
organismele animale, vegetale și în microorganisme, mai fiind denumite din
această cauză biocatalizatori. Fără enzime , procesele biochimice s-ar desfășura
cu viteze foarte mici.

Biosinteza enzimelor
Biosinteza reunește totalitatea proceselor anabolice și este un proces
chimic care se desfășoară în mai multe etape, catalizat de enzime, în urma căruia
are loc transformarea unuia sau mai multor substraturi într-un anumit produs de
biosinteză. Procesele biosintetice au loc în organismele vii și sunt adesea
alcătuite din mai multe căi metabolice.
În majoritate, procesele anabolice, de biosinteză, se realizează cu consum
de energie (prin intermediul moleculei macroergice de ATP), iar enzimele
implicate în cataliza acestora necesită prezența unor coenzime sau cofactori.
Enzimele pot sintetiza substanțe complexe necesare vieții, din substanțe
mai simple și descompun aceste deșeuri până la componentele simple din care
au fost sintetizate alimentele: apa, bioxid de carbon, azot, sulf etc.De aceea, în
unele boli când activitatea unor enzime este mare sau prea scazută se produc
perturbări în exploatarea normală a alimentelor și în degradarea lor de către
acestea.
Biodegradarea enzimelor
Biodegradarea este procesul de descompunere a substanțelor organice de
către enzimele produse de organisme vii, în special bacterii și ciuperci microsco-
pice, prin care se asigură ciclul elementelor în natură.
Degradarea sub acțiunea microorganismelor în prezența oxigenului duce
la descompunerea unui component chimic organic în dioxid de carbon, apă iar a
celorlalte elemente prezente, în săruri minerale (proces denumit mineralizare),
rezultând apariția unei noi biomase. În absența oxigenului, descompunerea are
ca rezultat dioxid de carbon, metan, săruri minerale și crearea unei noi biomase.
Rolul lor în funcționarea organismului
Enzimele joacă un rol foarte important în buna funcționare a
organismului, susținând procesul de creștere musculară, distrugând toxinele din
corp și descompunând particulele de mâncare pe parcursul digestiei. 
Forma enzimelor este strâns legată de funcționalitatea acestora. Așadar,
căldura, bolile sau condițiile dure de mediu pot deteriora enzimele prin alterarea
formei lor. În acest context, enzimele devin nefuncționale, ceea ce afectează
procesele din corp susținute de acestea. 
Enzimele sunt produse în mod natural în organism. De exemplu, enzimele
necesare pentru buna funcționare a sistemului digestiv sunt produse, în cea mai
mare parte, în pancreas, stomac și intestinul subțire. De asemenea, chiar și
glandele salivare produc enzime digestive, pentru a ajuta la descompunerea

4
 moleculară a mâncării, atunci când mesteci. Persoanele care suferă de afecțiuni
digestive adesea primesc, de la medic, o rețetă pentru un tratament cu tablete
enzimatice. 

Tipuri de enzime

Există 3 tipuri principale de enzime digestive. Acestea sunt categorisite în

funcție de reacțiile pe care le catalizează, și anume:

 Amilaza, care ajută la descompunerea carbohidraților și a amidonului,

transformându-le în zahăr
 Proteaza, care ajută la descompunerea proteinelor în aminoacizi
 Lipaza, care ajută la descompunerea lipidelor, adică a grăsimilor, tranformându-le
în glicerol și acizi grași
Enzimele sunt esențiale pentru o digestie sănătoasă și un corp sănătos.
Acestea interacționează cu alte substanțe chimice din organism, precum acidul
gastric și secreția biliară, pentru a susține descompunerea mâncării, ceea ce
întreține o scară largă de funcții ale organismului. 
Carbohidrații, de exemplu, sunt utilizați pentru energie, în timp ce
proteinele sunt necesare pentru construirea și repararea mușchilor. Pentru a
putea fi absorbiți de organism, este nevoie ca aceștia să fie convertiți într-o
formă ușor asimilabilă, iar aici intervine rolul enzimelor. 

 Hormonii
Definiție: Hormonul este o substanță biochimică ce transmite informații de la un
organ sau țesut la altul, fiind secretată de glandele endocrine sau de alte țesuturi,
care stimulează și coordonează activitatea anumitor organe sau a
întregului organism
Spre deosebire de sistemul nervos, unde informațiile de la centru
(creier sau măduva spinării), respectiv impulsurile nervoase, se propagă prin
prelungirile axonice sau dentritice cu o viteză mare care durează fracțiuni de
secundă, informațiile transmise pe cale hormonală sunt mai lente, unele, ca de
exemplu în cazul adrenalinei, care durează secunde, pe când în cazul celorlalți
hormoni durează zile, până când informațiile ajung la organul sau țesutul țintă.
De la această regulă fac o excepție hormonii tisulari (produși de țesuturi),
hormoni ca: histamina, serotonina, sau prostaglandinele, care sunt produși direct
de parenchimul organului țintă.

5
Clasificarea hormonilor
Clasificarea hormonilor se face in functie de raza de actiune, solubilitate,
structura chimica, locul de sinteza si in functie de interdependinta sistem
endocrin cu cel nervos
 Clasificare hormonilor în funcție de raza de acțiune
În funcție de raza de acțiune, hormonii sunt grupați în:

 Hormoni locali: autocrini și paracrini

 Hormoni endocrini
 Neurohormoni
Hormoni endocrini
Hormonii endocrini respecta definiția clasica fiind sintetizați și secretați
de celule specializate urmând sa ajungă la celula țintă prin intermediul
sistemului circulator legați de proteine transportoare în cazul hormonilor
hidrofobi sau liberi în sânge în cazul hormonilor hidrofili
Hormonii paracrini
Hormonii paracrini nu respecta definiția clasica data hormonilor fiind
sintetizați de o celula specializata,urmând sa acționeze asupra celulelor
învecinate, fără a mai ajunge în torentul circulator Exemplu: somatostatina
produsa de celulele D pancreatice acționează asupra celulelor A (secretoare de
glucagon) și B (secretoare de insulina) inhibându-le secreția
Hormonii autocrini
Hormonii autocrini sunt sintetizați și secretați de către o celula în spațiul
extracelular, acționând ca mesager asupra aceleiași celule. În acest caz, celula
țintă și celula secretoare reprezinta de fapt aceeași celula.
Neurohormonii
Neurohormonii sunt o categorii speciala de substanțe chimice produse de către celulele
nervoase, eliberate în sânge prin terminațiile axonale și apoi vehiculate prin sistemul circulator
pana la nivelul celulei țintă. Prin intermediul neurohormonilor se realizează interacțiunea dintre
sistemul nervos și sistemul endocrin.

 Clasificare hormonilor în funcție de solubilitate

În funcție de solubilitate, hormonii se pot clasifica în:
*hormoni hidrosolubili (hidrofili)
*hormoni liposolubili (hibrofobi).
Hormonii liposolubili necesită proteine transportoare pentru a fi vehiculați
prin sânge până la nivelul celulei țintă, de asemenea acești hormoni prezintă
capacitatea de a traversa bistratul lipidic al membranei celulare, pătrunzând în

6
 interiorul celulei unde se află receptori specifici fie în citoplasmă fie legați de
cromatină la nivelul nucleului.
Hormonii hidrosolubili circulă liberi prin sistemul circulator însă nu pot
traversa membrana celulară. Receptori pentru acest tip de hormoni se află
încorporați în membrana celulară, determinând producția de mesageri secunzi la
nivelul spațiului citoplasmatic hormonul fiind considerat mesager primar.
Hormonii hidrosolubili: -hormonii peptidici
-hormonii proteici
-hormonii derivați din aminoacizi
Hormonii liposolubili: -hormonii steroizi
-hormonii tiroidieni

 Clasificarea hormonilor după structura chimica

Hormoni derivați din aminoacizi

Hormonul Aminoacid precursor Loc de sinteza

Dopamina Tyrozina Hipotalamus, medulosuprarenala

Adrenalina Tirozina medulosuprarenala

Noradrenalina Tirozina medulosuprarenala, nervi periferici

Celule bazofile, celule care se

Histamina Histidina
regenerează

Serotonina Triptofan ficat, nervi simpatici

3,5,3'triiodotironin
Tirozina Glanda tiroida
a

7
Hormoni polipeptidici, proteici și glicoproteici

Numar de
Hormon Loc de sinteza
resturi aminoacidice

Hormonul eliberator al tireotropinei (TRH) 3 Hipotalamus

Met-encefalina 5 Hipotalamus

Leu-encefalina 5 Hipotalamus

Angiotensina II 8 Sânge

Vasopresina (ADH) 9 Hipotalamus anterior

Oxitocina 9 Hipotalamus anterior

Hormonul eliberator al
10 Hipotalamus
gonadotropinelor (Gn-RH)

Somatostatina (GH-RIH) 14 Hipotalamus

Mucoasa
Gastrina 17
gastrica duodenala

Hormonul melanocitostimulator (MSH) 27 Hipofiza anterioara

Secretina 27 Duoden si Jejun

Peptidul intestinal vasoactiv (VIP) 28 Duoden si Jejun

Celule A
Glucagonul 29
(α) pancreatice

8
β-endorfina 31 Hipofiza anterioara

Calcitonina 32 Celulele C tiroidiene

Colecistokinina (CCK) 33 Duoden si Jejun

Polipeptidul pancreatic 36 Celule F pancreatice

Hormonul adenocorticotrop
39 Hipofiza anterioara
(corticotropina, ACTH)

Hormonul eliberator de
41 Hipotalamus
corticotropina (CRH)

Peptidul inhibitor gastric (GIP) 43 Duoden si jejun

Hormonul eliberator al hormonului de

44 Hipotalamus
crestere (GH-RH)

Celulele B
Insulina 51
(β) pancreatice

Factorul de crestere epiermal (EGF) 53 Glandele salivare

Factorul de crestere asemanator insulinei

67 Ficat
(IGF II)

Somatomedina (IGF I) 70 Ficat

Interleukine Variabil Celule albe din sânge

Hormonul parotidian 84 Celule parotidiene

Prolactina (PRL) 198 Hipofiza anterioara

9
Hormonul tiroido-stimulator (TSH) 209 Hipofiza anterioara

Hormonul luteinizant (LH) 215 Hipofiza anterioara

Gonadotropina corionica umana (hCG) 231 Placenta

Hormonul foliculo-stimulator 236 Hipofiza anterioara

Hormoni steroizi
Hormonii steroizi sunt hormoni ce au ca precursor comun colesterolul:

 Estradiol
 Estrona
 testosteron
 1.25 dihidroxicolecalciferol
 Cortisol
 Aldosteron

Hormonii eicosanoizi
Hormonii eicosanoizi reprezintă o serie de hormoni derivați din acidul
arahidonic:

 Prostaglandinele primare (clasice, PG)

 Endoperoxizi prostaglandinici (PGG2 si PGH2)
 Prostaciclina (PGI2)
 Tromboxani (TX)
 Leucotrienele (LT)
 Clasificarea hormonilor în funcție de locul de producere

Hormonii sunt secretați la nivelul întregului organism, putând fi secretați

de organe specializate sau de celule individuale ce prezintă activitate secretorie

Hormoni hipotalamici

 Hormonul eliberator al tireotropinei (TRH)

 Hormonul eliberator al somatostatinei (GH-RIH)
 Hormonul eliberator al gonadotropinelor (Gn-RH)
10
 Hormonul eliberator al corticotropinei (CRH)
 Hormonul eliberator al somatotropinei (GH-RH)
 Hormonul antidiuretic - vasopresina (ADH)

Hormoni hipofizari

 Somatotropina numită și hormonul de creștere (GH)

 Corticotropina numită și hormonul adenocorticotrop (ACTH)
 Gonadotropine (Gn)
o Hormonul luteinizant (LH)
o Hormonul foliculo-stimulator (FSH)
 Tireotropina (TSH)
 Prolactina (PRL)

Hormoni gastrointestinali

 Gastrina
 Colecistokinina (CCK)
 Secretina
 Polipeptidul intestinal vasoactiv (VIP)
 Peptidul gastic inhibitor (GIP)
 Ghrelina
 Peptidul YY
 Parotina
 Sialogastrona
 Leptina
 Motilina

Hormoni pancreatici

 Insulina
 Glucagonul
 Somatostatina
 Polipeptidul pancreatic

Hormoni trombocitari

 Tromboxan

11
Hormoni limfocitari

 Leucotrienele

Hormoni suprarenalieni

 Epinefrina (adrenalina)
 Norepinefrina (noradrenalina)
 Cortisol
 Aldosterona

Hormoni secretați de rinichi

 Renina

Hormoni din țesutul miocardic atrial

 Polipeptidul natrinuretic

 Clasificarea hormonilor după interdependența sistem endocrin cu cel

nervos
Din punct de vedere al interdependenței sistemului endocrin cu cel nervos
sistemul endocrin poate fi structurat în 3 nivele ierarhice:
Nivelul I
Nivelul I cuprinde hormoni secretati de tesuturi ce provin embriologic din
tesut nervos

 Hipotalamusul
 Celule C din tiroida
 Celule secretoare de hormoni din mucoasa gastrointestinala
 Medulosuprarenala
Nivelul II
Nivelul II cuprinde hormoni ce sunt influentați în mod direct de sistemul
nervos

 Hormonii adenohipofizari

12
 Hormonii secretați de insulele pancreatice
 Hormonii parotidieni
Nivelul III
Nivelul III cuprinde hormonii a căror secreție este dependentă de hipofiza
anterioară

 Hormonii elaborați în cortexul glandei suprarenale

 Hormonii tiroidieni
 Hormonii secretați de gonade

Rolul lor în organism

ACTH – hormonul adenocorticotrop – este secretat în glanda pituitară și are rol
în stimularea producerii de hormoni în cortexul glandelor suprarenale
TSH – hormonul tiroido-stimulator – stimulează producerea de tiroxină în
glanda tiroidă
STH –  hormonul somatotrop – sau HGH – hormonul uman de creștere –
stimulează creșterea prin mărirea ritmului de formare al aminoacizilor care
pentru a alcătui proteinele din celule.
FSH – hormonul folico-stimulator – la femei, împreuna cu LH-ul, stimulează
dezvoltarea ovulelor în foliculii ovarieni și secretarea de estrogen de către
folicul în primele stadii ale ciclului menstrual. La bărbați, cauzează formarea
spermatozoizilor.
LH – hormonul luteinic – este numit  și luteotropina la femei și ICSH (hormonul
de stimulare a celulelor interstițiale) la bărbați. LH stimulează ovulatia, formarea
corpului galben și secretarea de estrogen și progesteron, pentru a stimula
îngroșarea mucoasei uterului. La bărbați, cauzează producerea de androgeni.
PR – hormonul lactogen sau prolactina – împreuna cu LH-ul cauzează
secretarea de hormoni în corpul galben. Cauzează producerea laptelui după
naștere.
Oxitocina – stimulează contractarea mușchilor uterului în timpul nașterii și
secretarea laptelui după naștere.
ADH – hormonul antidiuretic sau vasopresina – mărește cantitatea de apă
reabsorbită în sânge din tuburile urinifere în rinichi.
Tiroxina – mărește ritmul de descompunere a hranei, mărind astfel energia și
ridicând temperatura corpului. Împreună cu STH-ul, controlează creșterea și
dezvoltarea copiilor, conține iod
TCT – tirocalcitonina – scade nivelul calciului și al fosforului din sânge,
reducând eliberarea acestora din oase (unde sunt depozitate).
PTH – hormonul paratiroid – mărește nivelul calciului din sânge, mărind
eliberarea acestuia din oase. Scade nivelul fosforului.

13
Adrenalina – stimulează eliberarea unei cantitați mai mari de glucoza din ficat
în sânge și accelerarea ritmului inimii, a ritmului respirației și contricția vaselor
de sânge.
Aldosteronul – mărește cantitatea de sodiu și apă din sânge, cauzând
reabsorbirea unei cantitați mai mari din tuburile urinifere în rinichi.
Cortizonul – stimulează accelerarea ritmului de descompunere a hranei pentru
obținerea energiei, mărind astfel rezistența la stres. Reduce inflamația.
Estrogenul si progesteronul – hormonii sexuali femeiești – estrogenul
activează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la pubertate, cum ar fi
creșterea sânilor. Ambii hormoni pregătesc glandele mamare pentru producerea
de lapte și, împreuna cu LH-ul, cauzează îngroșarea mucoasei uterului.
Progesteronul domină spre sfârșitul ciclului menstrual și în timpul sarcinii, când
menține pregatite mucoasele uterului si glandele mamare.
Androgenii – hormonii sexuali bărbatești – activează dezvoltarea și menținerea
caracterelor sexuale secundare în pubertate, cum ar fi creșterea bărbii.
Gastrina – stimulează producerea sucului gastric.
CCK – colecistochinina – stimulează deschiderea sfincterului lui Oddi,
contractarea vezicii biliare și eliberarea bilei în duoden.
Secretina PZ – stimulează producerea sucului pancreatic de către pancreas și
secretarea acestuia în duoden.
Enterocrinina – stimulează producerea sucului intestinal.
Insulina – stimulează convertirea de către ficat a unei cantități mai mari de
glucoza în glicogen, pentru depozitare, și accelerează transportul glucozei către
celule.
Glucagonul – stimulează convertirea mai rapidă a gicogenului din ficat în
glucoză și convertirea grăsimilor și proteinelor în glucoză

Mod de acțiune
Hormonii controlează multe procese corporale diferite:
- Metabolismul
- Homeostazia (echilibrul intern constant), cum ar fi reglarea tensiunii arteriale
si a glucozei din sange, echilibrul hidro-electrolitic si temperatura corpului
- Creșterea si dezvoltarea
- Funcția sexuală
- Reproducerea
- Ciclul somn-veghe
- Starea de spirit
Hormonii sunt mesageri chimici care afectează și gestionează sute de
procese corporale. Adesea, un proces corporal implică o reacție în lanț a mai
multor hormoni diferiți. Un hormon va acționa asupra unei părți a corpului doar
dacă celulele din țesutul țintă au receptori potriviți care primesc mesajul
hormonului. 
14
 Corpul folosește hormoni pentru două tipuri de comunicare: 
- primul tip este comunicarea între două glande endocrine: o glandă eliberează
un hormon, care stimulează o altă glandă pentru a modifica nivelurile de
hormoni pe care îi eliberează. Un exemplu în acest sens este comunicarea dintre
glanda pituitară și tiroidă. Glanda pituitară eliberează hormonul de stimulare al
tiroidei (TSH), care determină glanda tiroidă să-și elibereze hormoni, care apoi
afectează diferite procese din organism.
- al doilea tip de comunicare este între o glandă endocrină și un organ tință. Un
exemplu în acest sens este atunci când pancreasul eliberează insulina, care apoi
acționează asupra mușchilor și ficatului pentru a ajuta la procesarea glucozei.
Patologia succesivă hipo- sau hiper-secreției hormonale
 
Sistemul endocrin este reprezentat de totalitatea glandelor endocrine ale
corpului uman. La baza sistemului endocrin stă secreția hormonală. Hormonii
sunt substanțe chimice secretate de către o celulă sau de un grup de celule, în
lichidele organismului, cu rol de a controla alte celule ale organismului în mod
fiziologic. Sistemul endocrin este responsabil de controlul funcțiilor
metabolismului, reglând intensitatea reacțiilor chimice din celule, secreția și
transportul anumitor substanțe prin membrane, participă la menținerea
homeostaziei, a echilibrului intern, la procesul de reproducere și la stimularea
creșterii și dezvoltării organismului. Efectele exercitate asupra organismului, de
sistemul endocrin, prin intermediul hormonilor, se pot instala în câteva secunde
și pot dura chiar și ani de zile. Funcțiile organismului sunt reglate prin
intermediul a două mari sisteme de control: sistemul nervos și sistemul
endocrine, între cele două existând multiple conexiuni. Un exemplu în acest sens
fiind secreția hormonală a hipofizei, ce se realizează doar ca răspuns la
activitatea nervoasă și endocrină din hipotalamus. Mecanismul de reglare al
sistemului endocrin se realizează prin producția hormonală și prin reglarea la
nivelul receptorilor specifici din celulele-țintă. În cadrul producției hormonale se
disting trei mecanisme de reglare: mecanism de feed-back lung, scurt sau ultra-
scurt, bioritm ultradian (secreție cu durată mai mică de 24 de ore), circadian
(durată de 24 de ore), circatrigian (durată aproximativă de 30 de zile) sau
circumanual (durată de aproximativ 1 an). Iar reglarea la nivelul receptorilor
specifici din celulele-ținta se face prin “down-regulation”, care presupune o
relație de inversă proporționalitate între concentrația unui hormon și numărul
receptorilor prin creșterea concentrației și scăderea numărului receptorilor; prin
“up regulation”, care presupune creșterea numărului de receptori ca urmare
a deficitului mesagerului chimic; și prin reglarea postreceptor, în relație cu
activitatea proteinkinazelor și fosforilarea proteică. Principalele glande
endocrine sunt: hipotalamusul, hipofiza, timusul, epifiza, glanda tiroidă,
glandele suprarenale, pancreasul endocrin, testiculul și ovarul, fiecare cu funcții
și structuri diferite.

15
 Dezechilibre acido-bazice
Definiția pH-ului: este logaritmul negativ al concentraţiei ionilor de H. Între pH
şi ionii de H+ există o relaţie invers proporţională, aşa că o creştere a pH-ului
înseamnă de fapt o scădere a concentraţiei ionilor de H+

Sisteme tampon

Reprezintă soluţia dintr-un acid slab şi baza sa conjugată.

Sistemele de tampon din organism sunt:

• intracelulare

• extracelulare

– major este reprezentat de acid carbonic şi bicarbonat care acţionează imediat

– minor acţionează după cele majore şi durează câteva ore şi sunt reprezentate
de Hemoglobină, proteine, fosfat dibazic, carbonatul din oase.

• Raportul tampon extracelular : intracelular este de 1:1.

Tipurile de tampon din organism:

• sistemele sanguine:
– Bicarbonat : • Plasmatic

• Eritrocitar

– Non-bicarbonat: • Hemoglobina şi oxihemoglobina

• proteinele plasmatice

• fosfatul organic

• fosfatul anorganic

• sistemele tisulare de tampon reprezintă capacitatea majoră de tamponare a

organismului datorită acceptorilor de protoni exsanguini :

– muşchi

– oase

16
• Acestea au o capacitate de tamponare de 5 ori mai mare ca sistemele de
tampon sanguine. Oasele furnizează cantitatea de bază pentru neutralizarea
acidului noncarbonic din compartimentul extracelular

Alcaloza respiratorie

• Prima modificare este scăderea PaCO2 şi creşterea pH-ului. Compensarea este

renală prin excreţia bicarbonatului.

Cauze: • Hipoxemia (inclusiv cea de altitudine)

• embolism pulmonar

• anxietate

• sepsis

• insuficienţă hepatică

• boli pulmonare acute

• Compensarea - pentru fiecare 10mmHg CO2 scăzut

• Formele acute:

– scade bicarbonatul cu 2mEq/l

– pH-ul creşte cu 0,03

• Formele cronice:

– bicarbonatul scade cu 5mEq/l

– pH-ul creşte cu 0,03.

• Simptome: anxietate, iritabilitate, vertij prin hipotensiune arterială, scade PPC,

sincopă, tetanie, segment ST şi undele T plate

• Tratament – corectarea cauzelor determinante

• în timpul ventilaţiei mecanice se ajustează parametrii pentru:

– reducerea ventilaţiei alveolare

– creşterea spaţiului mort

• pentru a favoriza reinhalarea

17
Alcaloza metabolică

• Prima modificare este creşterea bicarbonatului rezultând creşterea pH-ului

Compensarea se face prin hipoventilaţie.

Cauzele cele mai frecvente sunt:

• vomă

• aspiraţie nasogastrică

• depleţie de Cl şi/sau K prin diuretice, corticosteroizi

• hiperaldosteronism, sdr. Cushing, sdr Bartter

• metabolizarea lactatului din soluţia Ringer

• metabolizarea citratului din sângele conservat

• metabolizare acetatului din soluţia de alimentaţie, la HCO3

• Compensare – fiecare mEq/l de bicarbonat crescut creşte PaCO2 cu 0,6-

0,7mmHg.

Tratament:

• Corectarea procesului responsabil

• administrarea de KCl care permite rinichilor să excrete excesul de

bicarbonat

• Perfuzarea de protoni sub formă de NH4Cl 0,1 molară sau HCl max 0,2
mEq/kg/h

Acidoza metabolică

Prima modificare este scăderea HCO3 şi automat scade şi pHul.

Compensarea este hiperventilaţia.

Cauzele cele mai frecvente sunt:

• cu creşterea hiatului anionic

– acidoza lactică

– cetoacidoza
18
 – intoxicaţii (metanol, etilenglicol)

– supradozare de aspirină, izoniazidă

• cu hiat anionic normal

– diareea

– nefrită interstiţială

– acidoză tubulară

• Clinic – vasodilataţie periferică, scade contractilitatea miocardică,

fatigabilitate, stupoare,comă

• Tratamentul – cauzelor declanşatoare

• administrare de bicarbonat la pH < 7,2

Acidoza respiratorie

• Prima modificare este creşterea PaCO2 care determină scăderea pH-ului.

Compensarea este renală şi constă în retenţia de bicarbonat.

Este determinată de:

• depresia sistemului nervos (supradozare de medicamente)

• tulburări de motilitate a peretelui toracic (miastenia gravis)

• afecţiuni pulmonare şi /sau ale căilor aeriene(astm, BPOC, Edem

pulmonar)

Compensarea pentru acidoză respiratorie

• pentru fiecare creştere cu 10mmHg a PaCO2:

– Formele acute: • creşte bicarbonatul cu 1mEq/l

• scade pH-ul cu 0,07

– Formele cronice: • HCO3 creşte cu3-4 mEq/l

• pH-ul scade cu 0,03

• Simptomele sunt nespecifice în formele uşoare: tahipnee, cefalee

19
• În formele grave: oboseală, confuzie, tremor, asterixis, semne de nervi
cranieni, edem papilar, hemoragii retiniene, semne de tract piramidal, creşte
PIC, comă la PaCO2 > 70mmHg în funcţie de pH şi viteza creşterii

• Tratament – forma cronică- corectarea tulburării responsabile

• La valori crescute de PaCO2 - ventilaţie mecanică

 Determinarea principalelor constante biolo-

gice
VSH

VSH-ul reprezintă viteza de sedimentare a eritrocitelor şi măsoară indirect

gradul de inflamare din sânge

Determinarea VSH-ului este o analiză simplă care se bazează pe

proprietatea globulelor roşii de a sedimenta, de a se depune într-un tub de sticlă
după ce sângele recoltat din venă a fost amestecat cu osubstanţă anticoagulantă.
VSH se deosebeste de hematocrit prin faptul că sângele se separă spontan după
un oarecare timp în plasmă şi globule roşii, fără ca să fie centrifugat în prealabil.
Dacă un tubsubţire, înalt de 200 mm, se umple cu sânge şi se menţine în poziţie
verticală timp de o oră şi apoi două ore, se observă cum deasupra se separă
plasma.

Valoarea VSH se socoteşte după numărul de mm de plasmă separată într-

o oră şi în două ore. Cu cât creşte înalţimea plasmei separate şi cu cât înalţimea
stratului inferior compus din globule roşii, cu atât valoarea VSH este mai
crescută, mai mare. VSH-ul trebuie să fie 12 mm/oră, iar la bărbaţi 28 mm/oră.
În cazul vârstnicilor, o valoare mai crescută la această analiză nu trebuie să
constituie un motiv de panică. În această etapă a vieţii mai bine de un sfert dintre
persoane au VSH-ul peste limita superioară. Analiza VSH este un test uşor de
efectuat, necostisitor care a fost folosit de mai mulţi ani pentru a ajuta la
diagnosticarea condiţiilor asociate cu inflamaţia acută şi cronică, inclusiv
infecţii, cancer şi boli autoimune. VSH este de tip nonspecific deoarece nu
indică exact cauzele infecţiei; din acest motiv, analiza este de obicei utilizată
împreună cu alte teste.

Valori normale:

  *la bărbaţi = 3-10 mm, la o oră; 5-15 mm la 2 ore

20
  *la femei = 6-13 mm la o oră; 1-20 mm la 2 ore

*la copii mici = 7-11 mm la o oră

Timp de coagulare

Timpul de coagulare reprezintă timpul necesar sângelului plasat într -un

tub la 37 C pentru a se coagula.

Clasic pentru a aprecia puterea de coagulare a sângelui în cazul unei

hemoragii sau în vederea unei operaţii chirurgicale, se determină t.c. după cum
urmează: se recoltează o picătură de sânge din pulpa degetului, se pune pe o
lamă de sticlă şi se cronometrează timpul care a trecut până la coagularea
sângelui.

Valori normale ale timpului de coagulare sunt de: 8-12 minute. Depăşirea
acestui timp (T.C. crescut) arată că, coagularea sângelui se face cu întârziere,
fapt ce poate predispune la sângerări, la hemoragii.

Un T.C. scăzut (sub cinci minute) indică o coagulare anormal de rapidă a

sângelui putând duce lacoagularea sângelui chiar în vasele sanguine, aşa cum se
întâmplă în unele infecţii microbiene.

Hematocrit

Reprezintă masa de hematii (globule roşii) dintr-un anumit volum de

sânge. Procedeul constă în recoltarea sângelui dintr-o venă, apoi acesta se
combină cu o substanţă antiocoagulantă şi serepartizează într-un tub de sticlă
foarte îngust, care se centrifughează puternic la o centrifugă. În urma acestei
operaţii se observă separarea sângelui în stratul superior (plasma) şi stratul
inferior, format din globule roşii, care constituie hematocritul.

Hematocritul se poate defini ca fiind volumul stratului de globule roşii (în

procente) faţă de volumul total al sângelul din tubul de sticlă.

Valori normale ale hematocritului:

*la bărbaţi = 40-48%

 *la femei = 36-42%

*la copii 2-15 ani = 36-39%

Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, când se pierde multă apă din

corp prin transpiraţie, prinfebră, prin vărsături (deshidratare) precum şi în boala
21
care se caracterizează prin creşterea exagerată anumărului de globule roşii
(poliglobulie).

Scăderea hematocritului se observă în anemii, în pierderea de sânge sau

când se consumă multelichide înainte de recoltarea sângelui. Hematocritul,
alături de numărătoarea globulelor roşii şi de dozarea hemoglobinei, ajută
la punerea unui diagnostic mai precis de anemie.

Glicemie

Glucoza este cea mai importantă zaharidă care se găseşte în mod normal
în organele şi sângele omului şi constituie combustibilul cel mai preţios pentru
obţinerea energiei necesare activităţii omului. Din arderea unui gram de glucoză,
de către organism, rezultă 4 calorii. Glucoza în organism provine din alimentele
consumate de către om. Cele mai bogate alimente în glucoză sunt dulciurile
(zahărul, produsele zaharoase, mierea), precum şi alimentele care conţin amidon
(făina de cereale şi produsele cerealifere, cartofii etc.) care în organism se
transformă prin acţiunea enzimelor hidrolitice în glucoză. Dar organismul poate
fabrica zahăr din orice nutriment, chiar din proteine şi grăsimi prin procesul de
gluconeogeneză. Pentru aprecierea cantităţii de zahăr din organism, în laborator
se analizează zahăruldin sângele total ori din ser sau plasmă.

Valori normale ale glucozei din sânge: 65-110 mg la 100 ml sânge.

La persoanele de peste 40-50 ani, valorile medii ale glicemiei sunt mai
crescute decât la tineri, deoarece la ele şi consumul de glucoză în organism este
mai redus. Scăderea sau creşterea glicemiei în afara acestor valori produce
perturbări grave organismului. Astfel, scăderea glicemiei prea mult sub valorile
normale (hipoglicemie) poate produce ca simptome slăbiciune, tremurături,
transpiraţii şi chiar pierderea conştienţei (coma hipoglicemică). Acest lucru
se întâmplă când organismul este sub alimentat cu alimente ce conţin glucoză
(glucide) sau în caz de înfometare (inaniţie). Eforturile fizice mari, mai ales pe
munte, care consumă rezervele de glucide din ficat (în special la bolnavii de
ficat) pot predispune la hipoglicemie. Hipoglicemia se întâlneşte mai rar
în bolile unor glande endocrine care secretă hormoni insuficienţi (hipofiza,
tiroida, suprarenale), precum şi la bolnavii de diabet care se tratează cu doze
prea mari de insulină sau alte medicamente antidiabetice.

Creşterea glicemiei (hiperglicemie) se întâlneşte şi la persoanele sănătoase

dacă analiza sângelui se face după un consum crescut de dulciuri. De asemenea,
persoanele care au avut un traumatism fizic sau psihic (stres) sau care s-au tratat
cu anumite medicamente, pot avea o glicemie crescută, fără a fi bolnavi de
diabet. În aceste situaţii glicemia revine la normal după ce a dispărut şi
cauza care i-a provocat creşterea.

22
 O glicemie mărită se întâlneşte în bolile glandelor endocrine care au rolul
de a regla concentraţia glucozei în sânge. Astfel, secreţia în exces a hormonilor
unor glande (hiopofiza, tiroida, suprarenalele) produce hiperglicemie.

Dar cea mai mare creştere a glicemiei se întâlneşte în diabetul zaharat sau
diabetul pancreatic. Pancreasul este o glandă mixtă, cu secreţie endocrină de
insulină şi exocrină de enzime digestive ce se elimină în duoden. Insulina este
un hormon ce are rolul de a ajuta la consumul şi la arderea glucozei dinsânge şi
celule. În unele boli ale pancreasului acesta secretă mai puţină insulină sau
nu mai secretădeloc şi din această cauză glucoza, în loc să se consume, să se
ardă, se acumulează în sânge, crescând glicemia. Astfel, glicemia poate
ajunge la 200-300 mg% şi chiar mai mult, ceea ce duce la coma diabetică (coma
hiperglicemică) mai ales la acele persoane care nu ştiu că au diabet.

De aceea, pentru depistarea persoanelor cu diabet se fac următoarele

analize în sânge sau în urină:

Analiza zahărului din sânge (glicemia) nu este obligatorie pentru persoanele

tinere considerate sănătoase. Dar după 30-40 ani vârsta când apare de obicei
diabetul, este bine ca, cel puţin odata pe an să se dozeze glicemia.

Uremie

Nivelul de uree din sânge. Uremia este cuprinsă în mod normal între 0,25
şi 0,45g, adică între 3,3 şi 6,6 milimoli, pe litru de sânge: aceste cifre pot fi uşor
mai mari la subiecţii care au un regimalimentar foarte bogat în carne sau care nu
consumă lichide în cantităţi suficiente. Uremia este anormal de ridicată în caz de
insuficienţă renală, anormal de scăzută în insuficienţa hepatică gravă.

Colesterolemia

Colesterolul face parte din lipidele mai complexe. Pe lângă rolul său
fiziologic foarte important în buna funcţionare a celulelor organismului, el poate
contribui atunci când este în exces la screlozarea arterelor. Colesterolul sau
colesterina din organe şi sânge provine din alimentele bogate în colesterol ca:
ouă, unt, lapte, icre, creier, etc. Interesant este că ficatul are proprietatea de a-l
sintetiza din unele alimente care nu conţin colesterol cum sunt grăsimile,
proteinele şi glucidele.

În general, scăderea colesterolului nu are importanţă mare pentru

organism. Acest lucru se întâmplă în cazul subnutriţiei şi după eforturi fizice
intense care consumă o parte din colesterol. În bolile ficatului, organ care
sitetizează colesterolul, scăderea acestuia este un indiciu de reducere a funcţiei
ficatului (insuficienţa hepatică, ciroza hepatică).

23
 Creşterea colesterolului seric se datorează unui consum exagerat de
alimente care conţin colesterol, unei supra alimentaţii, vieţii sedentare, etc. Cea
mai frecventă cauză a creşterii colesterolului(hipercolesterolemia) însă este
sinteza foarte crescută a acestuia de către organism.

Colesterolul mai poate creşte şi în insuficienţa glandei tiroide, glanda a

cărei hormon are rolul de a “arde” substanţele grase. Dacă colesterolul crescut
apare la o vârstă mai tânără şi rămâne permanent crescut, riscul de a produce
modificări cardiovasculare este mare. De aceea prevenirea creşterii
colesterolului sanguin trebuie făcută la o vârsta tânără nu după ce s-au produs
modificări mai mult sau mai puţin irevesibile în artere. Excesul de colesterol din
sânge se depune pe pereţii arterelor contribuind la formarea aterosclerozei. La
unele persoane colesterolul se depune şi sub piele, mai ales la faţă subformă de
pete gălbui (xantom).

Multe persoane confundă starea de obezitate cu un colesterol mare

neştiind că acesta nu se găseşteîn grăsimea corpului, ci în sânge şi în unele
organe.

Valorile normale ale colesterolului depind şi de vârsta omului, astfel,

colesterolul creşte cu vârsta până 50-60 ani. După vârsta de 60 ani, valorile
colesterolului nu mai cresc mult, rămânând staţionar.

Un colesterol de 2,50-3,00g/l este un semnal de alarmă, în timp ce un

colesterol de peste 3g/l pune urgent problema unor măsuri de tratament. Desigur
că există şi persoane cu hipersolesterolemie, care nu fac ateroscleroză şi nici
accidente vasculare (cardiace sau cerebrale), după cum există persoane cu valori
normale ale colesterolului care prezintă semne de ateroscleroză.

Hemogramă

Hemograma este un test de laborator care măsoară diferite componente

ale sângelui, prin numărarea elementelor figurate ale sângelui, care se foloseşte
la diagnosticul infecţiilor virale sau bacteriale, a anemiilor şi a altor boli.

 Hemoglobina

Hemoglobina (Hgb) -este proteina care transportă oxigenul de la plamâni la

ţesuturi şi este prezentă în globulele roşii. În drumul spre sângele venos,
hemoglobina transportă anhidrida carbonică la plămâni de unde este eliminată
prin aerul expirat. Ea se formează în măduva oaselor în acelaşi timp cu
eritrocitele imature. Într-o globulă roşie sunt cca 350 milioane de molecule de
hemoglobină, dintre care fiecare transportă patru molecule de oxigen. Valorile
normale: Sunt considerate valori normale cele cuprinse între 14 –18 g/100ml
pentru bărbaţi şi 12– 16 g/100ml pentru femei.

24
 Cauza din care valorile sunt mai mari decât media: Valorile mai mari
decât media pot fi cauzate de diaree, de deshidratare, de policitemie, de şoc, de
transfuzii de sânge repetate, etc.

Cauze pentru valorile inferioare mediei: Acestea pot fi cauzate de

colagenopatie, de dificit de fier, dificit de vitamină B12, de hemoragii, de
infecţii grave, de insuficienţă renală cronică, de leucemie, etc. Pentru sportivi
intervalele normale pot fi diminuate cu o unitate.

 Globulele albe

Globulele albe (WBC) -sunt celule ale sângelui, numite şi leucocite, au un

aspect de mici mase gelatinoase incolore, sunt mai mici decât eritrocitele însă
mai groase (10-12 micron diametru) şi deasemenea fără nucleu. În general
acestea au funcţii de apărare împotriva microorganismelor. Unele din ele ajung
la ţesuturile cu bacterii şi substanţe străine, înconjurândule şi distrugândule.
Altele produc substanţe numite anticorpi, care neutralizează acţiunea nociva a
virusului şi a bacteriilor care eventual penetrează în organism. Pot fi divizate în:

Neutrofile -servesc la apărarea organismului de la infecţii, în special

cauzate de bacterii. Acestea conţin diverse proteine şi substanţe chimice în stare
să distrugă ireversibil membrana organismelor patogene.

Eozinofilele au funcţiunea de apărare a organismului de paraziţi. Numărul

lor cresc mai ales în bolile alergice (asma, rinită alergică, urticaria etc) şi pot fi
responsabile de anumite simptome caracteristice acestor boli.

Bazofilele -funcţia acestora nu e foarte bine cunoscută,chiar dacă numărul

acestora cresc în cazul alergiilor; conţin istamina care eliberată în exces în sânge
sau în ţesut provoacă discomfort.

Monocitele -apăra organismul de anumite bacterii, cum ar fi cele care

provoacă tuberculoză. Dacă creşte numărul acestora înseamnă că infecţia e
provocată de bacteii. Valorile normale sunt de la 4. 000 la 7.000 pe mm 3 pentru
femei şi de la 5.000 la 8.000 pe mm3 la bărbat.

Neutrofilele constitue 40-75%, eosinofilele 0-7%, basofilele 0-2%,

linfocitele 18-50% şi monocitele 2-9%.

Numărul globulelor albe cresc dacă se consuma anumite substanţe că

arginină sau periodoc (în cazde sarcină, menstruaţii). În caz că numărul lor scăde
corpul este mai mult expus bolilor căci sistemul imunitar slăbeşte

Bilirubina este un pigment biliar provenit din hemoglobină. La fiecare 120

de zile, eritrocitele sunt reînnoite, iar hemoglobina este descompusă de
macrofagi în componentele sale de baza (grupul eme și globinele). Dacă la nou
25
născuţi nivelul de bilirubină întrece valoarea necesară pentru colorarea pielii,
poate produce daune creierului.

Deasemenea examenul determină existenţa unei boli de ficat.

O diminuare a bilirubinei poate fi cauzata de:

1. anumite tipuri de anemie

2. efectul anumitor sedativi

 Sideremia

Sideremia este concentraţia fierului în sânge (de la 60 la 160 mcg/dl

pentru bărbaţi şi de la 20 la 140 mcg/dl pentru femei)

 Transferinemia

Transferinemia este concentraţia de tranferină în sânge (de la 250 la 400

mg/dl). Aceasta este responsabilă de mecanismul de compensaţie când nu
ajunge fier.

 Feritinemia

Feritinemia -indică fierul existent la nivelul ficatului, adică rezerva de

fier. Valorile normale sunt 5-177 ng/100ml. Cauze pentru valorile superioare
mediei: excesul de fier, leucemia, transfuziile de sânge. Cauze ale valorilor
inferioare mediei: lipsa de fier, hemoragii, sarcina.

 Microalbuminuria

Microalbuminuria este proteina cea mai abundentă în sânge şi e produsă

de ficat. Concentraţia acesteia în sânge se ridică în caz de foame, când ficatul e
bolnav cronic (ciroza), sau când rinichii nu funcţionează adecvat. Atunci când
albumina se elimină prin urină nu e ceva foarte grav, cel puţin pentru început,
însă indică că rinichii încep a se distruge.

 Electroliții

Eletroliţii- controlul de sodiu (valoarea 135-145 mEq/l), şi potasiu (3,5-

5,2 mEq/l), calciu şi magneziu (1,7-2,3 mEq/l)

 Creatinina

Creatinina este formată în timpul lucrului muscular şi vine eliminată prin

urină. Dacă rinichii nu lucrează bine, valorile sale în sânge rămâne ridicat.

26
  Trigliceridele

Trigliceridele sunt grăsimi produse de ficat sau introduse în organism pe

cale alimentară (de exemplu unt, caşcaval). Au funcţia de a „păzi” grăsimile
pentru organism şi furnizează energie numai în caz de necesitate.

Valorile normale sunt

Grupa
Grupa Aglutinogen Aglutinine cuprinse între 40-170
(Landsteiner
(Janský) (antigen) (anticorpi) mg/100ml şi sunt
)
puternic influenţate de
O I nu are α și β alimentaţia de dinainte de
A II A β recoltarea eşantioanelor
de B III B α sânge pentru analize.
AB IV A și B nu are
Cauzele pentru valorile
ridicate: diabet, alcoolism, insuficienţă renală, obezitate, pancriatită acută.

Cauzele pentru valorile mici: anemie, contraceptive orale, sarcină,

bătrâneţe.

Împreună cu valorile ridicate ale colesterolului, valorile peste medie ale

trigliceridelor reprezintă un factor care poate contribui la deteriorarea stării
arterelor.

 Analiza grupelor de sânge

Sistemul 0AB

  Există două sisteme OAB și Rh, cele mai cunoscute, care prin combinație
pot determina 8 grupe sanguine:

 A Rh pozitiv (A+)
 A Rh negativ (A-)
 B Rh pozitiv (B+)
 B Rh negativ (B-)
 AB Rh pozitiv (AB+)
 AB Rh negativ (AB-)
 0 Rh pozitiv (0+)
 0 Rh negativ (0-)

27
 Sistemul AB0 se bazează pe existența a două aglutinogene, notate A și B,
și a două aglutinine specifice: α (anti A) și respectiv β (anti B).

Un individ poate dispune de unul, ambele sau de nici unul din

aglutinogene. Întotdeauna există aglutinine corespunzătoare aglutinogenului
care lipsește, iar când sunt prezente atât A cât și B, nu vor exista aglutinine.

Aglutinogenul este un antigen care favorizează coagularea globulelor roșii

din sânge în prezența anticorpului corespondent.
Aglutinogenele sistemului AB0:
1. Un substrat mucopolizaharidic de bază este modificat, sub acțiunea
unei gene H, prin adăugarea unei molecule de L-Fucoză, rezultând substanța H,
sau antigenul H, comun pentru A și B. Este important de menționat faptul că
substratul mucopolizaharidic are structură comună cu cea a unui antigen
specific pneumococului. De fapt gena H codifică o glicoziltransferază, neapărat
necesară pentru a sinteza atât A cât și B.
2. Dacă în genotip există gena A, atunci aceasta determină și ea sinteza
unei glicoziltransferaze, care va determina atașarea la substanța H a unui rest de
N-acetil-galactozamină, rezultând astfel antigenul A.
3. Dacă în genotip există gena B, ea determină sinteza unei
glicoziltransferaze care atașează la substanța H un rest de D-Galactoză,
rezultând antigenul B.
4. Dacă genotipul cuprinde atât gena A cât și gena B, relația dintre ele este
de codominanță, fenotipul rezultant prezentând ambele aglutinogene, în cantități
aproximativ egale, adică grupa sanguină AB.
Aglutinina este un anticorp care provoacă aglutinarea (coagularea)
globulelor roșii din sânge, purtătoare ale unui antigen (aglutinogen).
Aglutininele sistemului AB0
Sunt anticorpi (gamaglobuline, imunoglobuline) cu structură și origine
obișnuite, din clasele IgM și IgG. Cea mai mare parte sunt IgM, netraversând
bariera placentară. Mai sunt numite și hemaglutinine sau izohemaglutinine.
Titrul lor este aproape nul la naștere, devenind detectabili la vârsta de
aproximativ 6 luni. Cresc apoi în ritm constant până la 8-10 ani, când ajung la
titrul ce se va menține pe tot parcursul vieții adulte. Scad la bătrânețe, dar nu
dispar.

28
 Este încă incertă calea prin care un organism care nu a luat niciodată
contact cu antigenele de grup AB0 ajunge să sintetizeze acești anticorpi.
Genetica sistemului AB0
Trei alele sunt implicate în determinismul genetic al sistemului
AB0: IA (sau A), IB (sau B) și i.
Relațiile funcționale dintre ele sunt următoarele:

 IA și IB sunt codominante, adică atunci când există amândouă caracterul

rezultat este intermediar, deoarece ambele gene funcționează în paralel.
 IA și IB sunt dominante față de i, adică atunci când i există în genotip alături
de IA sau IB va apărea caracterul corespunzător lui IA sau respectiv lui IB
Alela i mai este notată și I0 sau 0. Ea este nefuncțională, adică nu codifică
sinteza niciunei glicoziltransferaze. Genotipul îi corespunde grupei 0 și se
caracterizează prin prezența pe hematii a antigenului H, nemodificat. Locusul
alelelor menționate este situat pe cromozomul 9, brațul lung, banda 3, subbanda
4 (9q34).
Sistemul RH
Sistemul Rh clasifică sângele uman după prezența sau absența unor
proteine specifice pe suprafața hematiilor. Determinarea statutului Rh ține cont
de cea mai frecventă dintre acestea: factorul D, sau antigenul D.
Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt
considerați Rh+ (pozitiv), ceilalți Rh- (negativ). Spre deosebire de sistemul
AB0, în sistemul Rh absența antigenului nu presupune existența anticorpilor
specifici; indivizii Rh- nu au în mod normal în ser anticorpi anti D.
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că
"grupa sanguină" este exprimată prin adăugarea semnului + sau - la grupa AB0;
de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informații reprezintă minimul necesar în
practica medicală pentru realizarea unei transfuzii.
Genetica sistemului Rh
Factorul D este codificat de o genă (1p36.2-p34) D. Aceasta determină
direct sinteza antigenului D, și are o alelă recesivă d. Deci indivizii cu fenotip
Rh+ pot avea genotip DD sau Dd, pe când cei Rh- doar dd. În aceeași zonă a
cromozomului mai există și un locus pentru altfel de alele: C, c, E, e (locusul
CE). Ordinea pe cromozom este C-E-D, și din acest motiv se tinde către
înlocuirea prescurtării CDE cu CED. Alelele C, c, E, e, D, d se transmit
înlănțuit. Astfel, pot exista 8 haplotipuri (haplotipul reprezintă configurația
genelor pe un singur cromozom dintr-o pereche): Dce, DCe, DcE, DCE, dce,
dCe, dcE, dCE. C, c, E și e nu se exprimă decât când în genotip nu există D.

29
 Compatibilitate
Problema compatibilității se pune atunci când se dorește realizarea
unei transfuzii sanguine. Clasic, în sistemul AB0, există noțiunile de donator
universal (cu referire la grupa 0, care nu are aglutinogene) și de primitor
universal (cu referire la grupa AB, care nu are aglutinine). Ele nu sunt însă utile
decât pentru transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic de 500 ml. În cazul
transfuziei a peste 500 ml, se folosește exclusiv sânge izogrup, adică de aceeași
grupă cu a primitorului. Aceasta pentru că, deși de exemplu grupa 0 nu are
aglutinogene, are totuși aglutinine. Acestea devin de ajuns de diluate în sângele
primitorului pentru a nu da reacții sesizabile, dar la volume mari contactul lor cu
aglutinogenele unui primitor de grupă A, B sau AB poate determina aglutinarea
intravasculară a eritrocitelor.
În afară de sistemul AB0, în cazul unei transfuzii este obligatoriu să se
țină seama și de grupa Rh. Sângele Rh- poate primi doar de la indivizi Rh-
deoarece dezvolta anticorpi antigenul D, pe când cel Rh+ pot primi de la Rh+ si
Rh-. Rh- se poate administra la Rh- și Rh+ fără nici o problemă, deoarece în
sistemul Rh nu există anticorpi în absența factorului antigenic.
În cazul transfuziei de sânge integral compatibilitățile sunt rezumate în
următorul tabel:
Compatibilitate AB0/Rh pentru sânge integral
*= mai puțin de 500 ml

Grupa Poate dona la Poate primi de la

0- 0-, 0+, AB+*, AB-*, A+*, A-*, B+*, B-* 0-

0+ 0+, A+*, B+*, AB+* 0+, 0-

A- A-, A+, AB-*, AB+* A-, 0-*

A+ A+, AB+* A-, A+, 0+*, 0-*

B- B-, B+, AB-*, AB+* B-, 0-*

B+ B+, AB+* B-, B+, 0+*, 0-*

AB- AB-, AB+ A-*, B-*, 0-*, AB-

AB+ AB+ A-*, A+*, B-*, B+*, 0-*, 0+*, AB-, AB+

Pentru tranfuzia de plasmă (care nu poate conține nici un fel de antigene,

indiferent de grupa donatorului, dar poate conține anticorpi) compatibilitatea nu

30
mai ține cont de Rh, ci doar de AB0. Aceasta doar dacă s-a exclus posibilitatea
ca un donator Rh- să fi venit la un moment dat în contact cu sânge Rh+. În
practică, fiecare țară are reglementări oficiale cu privire la această problemă.

Compatibilitate AB0 pentru plasmă

Grup
Poate dona la Poate primi de la
a

0 0 A, B, 0, AB

A A, 0 A, AB

B B, 0 B, AB

AB A, B, 0, AB AB

 BIOCHMIA SÂNGELUI
Sângele: descriere
Sângele este o substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și
din globule (albe și roșii), care circulă prin vene și artere, capilare (cele mai mici
vase de sânge care participă la procesul de respirație) asigurând nutriția și
oxigenarea organismului la animalele superioare.
Sângele este un țesut special sub formă lichidă care, prin intermediul
aparatului circulator, alcătuit din inimă și vasele sanguine, transportă nutrienții și
oxigenul la nivelul țesuturilor corpului, de unde preia dioxidul de carbon și
produșii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de eliminare.
Proprietăți ale sângelui : culoare, densitate, temperatura, vâscozitate
Culoarea sângelui se datorează prezenței hemoglobinei (Hb) din
eritrocite. Nuanțele de roșu ale sângelui variază în funcție de gradul de saturație
a Hb cu oxigen. Astfel, la nivel arterial, unde hemoglobina este aproape 100%
saturată în oxigen formând oxihemoglobina, sângele are o culoare de roșu
intens, pe când la nivel venos, unde saturația în oxigen a hemoglobinei este de
60%, conferă sângelui venos culoarea roșu- închis.
Densitatea sângelui este dată de cantitatea și densitatea substanțelor
solvite, în special proteine și de numărul de elemente figurate. Densitatea
normală a sângelui este la bărbați de 1061 și la femei de 1057. Există anumite
variații ale densității sângelui, fiziologice sau patologice. Variațiile fiziologice
apar datorită pierderii sau ingestiei de lichide.
Variațiile patologice pot fi întâlnite în următoarele situații:

31
 Scăderi ale densității sanguine:
- hipoproteinemiile din cadrul hepatopatiilor, pierderilor renale,
reducerea aportului alimentar
- scăderea numărului de elemente figurate, așa cum se întâmplă în
anemii
Creșteri ale densității sanguine:
- hiperproteinemii, ca în cazul mielomului multiplu
- creșterea numărului de elemente figurate, așa cum se întâlnește în
poliglobulii, în deshidratare, în hemoconcentrațiile din șoc
Temperatura sângelui variază cu o medie de 37,7-38 grade Celsius.Tem-
peratura este maxima (40 grade Celsius) la nivelul hilului hepatic și prezintă un
minim (36 grade Celsius) în plămâni.
Vâscozitatea sângelui este un factor hemodinamic important deoarece
poate influența fluxul sangiun și astfel aportul de O2. Prin frecarea dintre
moleculele diverselor substanțe de sânge, precum și dintre sânge și peretele
vascular sunt generate forțe de coeziune care se opun curgerii sângelui.
Nivelul vâscozității sângelui influențează rezistența periferică și prin
aceasta presiunea arterială. Vâscozitatea depinde atât de factori plasmatici, cât și
de elementele figuratea le sângelui. Factorii plasmatici sunt reprezentați de
concentrația proteinelor totale. Elementele figuratea ale sângelui influențează
mai puternic vâscozitatea, atât prin variațiile cantitative evidențiate prin
hematocrit, cât și calitative eritrocitare.
Măsurată cu vâscozimetrul Hess și apreciată față de apă vâscozitatea
sângelui este de 4,7 centi Poise la bărbat și de 4,4 centi Poise la femeie și de
1,80 centi Poise pentru plasmă.
Vâscozitatea scade în anemii influențând și tipul de curgere al sângelui
(crescând viteza, curgerea laminară poate deveni turbulență) și crește în
poliglobulii mărind rezistența periferică.
Pentru același hematocrit și proteinemie, vâscozitatea poate varia în
funcție de temperatură, viteza de curgere și diametrul vasului.
Componentele sângelui
I.Elemente figurate
 Eritrocite
Sunt lipsite de nucleu şi reprezintă cea mai numeroasă populaţie de celule din
sânge (4 – 5 milioane/milimetru cub de sânge). La evaluarea cu microscopul
optic, acestea se descriu pe frotiul de sânge: celule rotund-ovalare de culoarea
roz (datorită coloraţiei folosite în mod uzual în hematologie). Acestea conţin un
pigment numit hemoglobină (Hb), care determină culoarea roşie a sângelui. Hb
32
este formată din hem (colorant roşu, care conţine fier şi care are rolul de a fixa
oxigenul) şi globina (proteină din grupa albuminelor) . Rolul eritrocitelor este de
a transporta oxigen de la plămâni la ţesuturi şi dioxid de carbon de la ţesuturi la
plămâni unde este eliminat.

Anumite eritrocite mai tinere şi mai mari decât cele adulte, prezintă în
citoplasmă, la coloraţii speciale granulaţii şi care se numesc reticulocite.
Aceastea sunt anucleate (fără nucleu), spre deosebire de eritroblaşti (hematii
tinere) care lipsesc în mod normal din sângele unei persoane adulte.

Perioada de viaţă a eritrocitelor este de 120 de zile.

Fiziologic, un număr de eritrocite se pierd prin tubul digestiv, în materiile

fecale, iar la femei se adaugă şi pierderile din cadrului ciclului menstrual.

 Leucocite

Celule nucleate, care se mai numesc și globule albe, datorită absenţei

coloraţiei acestora pe frotiul de sânge. Valorea normală este de 4000 – 8000 pe
milimetru cub de sânge. Rolul leucocitelor este de a apăra organismul împotriva
infecţiilor, inflamaţiilor, neoplaziilor sau alergiilor.

În funcţie morfologie, dimensiuni, aspectul nucleului şi prezenţa granulaţiilor

din citoplasmă, se deosebesc mai multe tipuri de leucocite.

Granulocitele – leucocite cu granulații în citoplasmă, după culoarea şi

afinitatea pentru anumiţi coloranţi a granulaţiilor acestea se pot clasifica în:

1. Neutrofile - cele mai numeroase (42 – 77%) - rol principal în apărarea

împotriva infecţiilor bacteriene
2. Eozinofile (0,5 – 5,5 %) dintre leucocite – rol în reacţiile alergice şi în
infecţiile parazitare
3. Bazofile (0 – 1%)

Leucocitele fără granulaţii în citoplasmă şi cu nucleul nesegmentat au fost

denumite mononucleate şi sunt de mai multe feluri.

 Trombocite

Valorea normală a trombocitelor este: 150000 – 370000/milimetru cub de

sânge.

Cele mai mici celule sanguine, anucleate şi sunt dispuse în grămezi sau
grupe. Rolul acestora este de a iniţia procesul de oprire a unei sângerări

33
(hemostază). Durata lor de viaţă nu depăşeşte câteva zile, ca şi în cazul
majorităţii globulelor albe, fiind distruse la nivelul splinei.

II.Plasma

Plasma, în biologie, este o noțiune care desemnează fracțiunea lichidă

a sângelui și limfei. În plasmă se află în suspensie celulele sanguine
(hematii, leucocite și trombocite). Este formată din apă, substanțe anorganice
dizolvate (săruri minerale) și diverse substanțe organice (protide, lipide, glucide,
combinații ale acestora etc.). Plasma servește ca vehicul atât pentru elementele
celulare sanguine, cât și pentru diverse substanțe biologic active
(hormoni, anticorpi, etc.)

Funcțiile sângelui

Sângele este o componentă a mediului intern, alături de limfa și lichidul

interstițial. Prin toate componentele sale, celulare și plasmatice, sângele
îndeplinește în organism funcții importante.

1. Funcția respiratorie

Sângele transportă O2 fixat la nivelul plămânului, către țesuturi și

CO2 fixat la nivelul plămânului, către țesuturi și CO2 rezultat din metabolismul
tisular spre plămâni

2. Funcția nutritivă

Sângele asigură calea principală de transport a principiilor alimentare în

forme utilizabile metabolic (aminoacizi, acizi grași, monozaharide) după
absorbția lor intestinală

3. Funcția excretorie

Sângele preia cataboliții inutili sau chiar toxici rezultați la nivelul țesuturilor
și îi transferă organelor cu rol specializat în prelucrarea și excreția lor (rinichi,
ficat, tract digestiv, piele)
4.Funcția termoreglatorie

Se realizează prin mai multe mecanisme:

34
– sângele este sursa de substrat energetic pentru toate țesuturile (rol de
termogeneză)
– transportă căldură de la nivelul organelor interne spre suprafața corpului unde
participă prin mecanismele complexe la eliminarea căldurii (termoliză)
– temperatura sângelui circulant este un excitant specific pentru centrii nervoși
termolitici și termogenetici ai sistemului nervos central
5.Funcția de protecție imunobiologică

La realizarea acestei funcții participă atât elementele figurate, cât și anumite

componente ale plasmei sanguine.
Apărarea nespecifică include modalitățile generale de riposta ale
organismului fără adresa specială împotriva unui agent patogen.
Mecanismele de răspuns selectiv, îndreptat numai împotriva unui tip de agent
nociv recunsocut ca atare, realizează imunitatea specifică umorală și celulară.
6.Funcția de menținere a echilibrului acido-bazic
Sângele contribuie la menținerea constantă a pH-ului mediului intern, prin
sistemele tampon din eritrocite, țesuturi și plasmă și datorită capacitații speciale
a unor țesuturi și organe de a modifica concentrația de ioni de hidrogen a
sângelui care le irigă.
Valoarea medie a pH-ului intracelular este de 6,9. Mediul extracelular are
valori pH de 7,35 – 7,40 care sunt menținute riguros constante. Lupta
împotriva acidozei  (devierea pH-ului spre valori acide situate la sau sub limita
inferioară normală), ca și lupta contra alcalozei ( devierea pH-ului spre valori
acide situate spre / sau limita superioară normală) sunt indispensabile pentru
menținerea echilibrului acido-bazic.
Majoritatea produșilor de catabolism sunt acizi, astfel ca majoritatea
mecanismelor de menținere a echilibrului acido-bazic sunt “specializate” în
neutralizarea agresiunii acide.
Mecanismele de reglare a echilibrului acido-bazic:
– mecanisme fizico-chimice, sistemele “tampon”
– mecanismele biologice, asigurate de intervenția plămânului în eliminarea
aciziilor volatili și a rinichiului, pielii, ficatului și altor țesuturi în eliminarea și
neutralizarea acidității fixe
Compoziția chimică a sângelui
Sângele este alcătuit din elemente figurate (40-45%), suspendate într-o
masă lichidă denumită plasmă, care reprezintă 55-60% din volumul sângelui.

35
Cantitatea totală de sânge care ocupă toate compartimentele aparatului cardio-
vascular este de aproximativ 5000 ml la adult, reprezentând volemia normală.
Elementele figurate ale sângelui sunt:
– hematiile (eritrocite, globule roșii)
– leucocitele (globulele albe)
– trombocitele (plachetele sanguine)
Analize hematologice
Hematologia este ramura medicinei interne care se ocupă cu sângele,
organele care îl produc și bolile acestuia. Hematologia include studiul etiologiei,
diagnosticării, tratării, identificării posibilelor complicații si profilaxiei bolilor
sangvine.
Bolile sangvine afectează producerea sângelui și/sau a componentelor
acestuia, cum ar fi celulele sangvine (hematii, tromobocite si leucocite),
hemoglobina, proteine sangvine (ex. albumine, globuline, TGP, TGO, factori ai
coagulării, imunoglobuline, anticorpi, transferina, ceruloplasmina, etc),
mecanismele coagularii, etc.

Teste uzuale de hematologie

 numărul hematiilor
 numărul leucocitelor, împărțite în:
o Granulocite: Polimorfonucleare neutrofile (PMN sau Neutrocite),
Eozinocite, Bazocite
o Agranulocite: Limfocite, Monocite
 numărul trombocitelor
 valoarea hemoglobinei
 valoarea hematocritului
 viteza de sedimentare a hematiilor
 indicii eritrocitari:
o VEM (volumul eritrocitar mediu)
o HEM (hemoglobina eritrocitară medie)
o CHEM (concentrația eritrocitară medie)
 timpi de coagulare:
o timp de sângerare
o timp de coagulare
o timp de protrombină
o timp parțial de tromboplastină

Analize biochimice

36
 Analiza biochimică a sângelui este o metodă de analiză a nivelurilor
glicemiei, a balanței hidro-electrolitice și a funcției renale. Se recomandă a fi
efectuată ca analize de rutină sau pentru monitorizarea unor tratamente, pentru
diagnosticul unor afecțiuni. 
Cele mai importante analize de biochimie sunt: 

o analiza zahărului în sânge

o analiza proteinelor sanguine
o analiza grăsimilor din sânge (lipide)
o analiza bilirubinei
o analiza enzimelor din sânge
o analiza hormonilor
o analiza mineralelor (ionograma)

Lista completă analize de biochimie:

1. Glucoza serică/Glicemia
2. Testul de toleranță la glucoza orală - OGTT
3. Acidul uric
4. Creatinina serică
5. Ureea serică
6. Colesterol total
7. Colesterol HDL 
8. Colesterol LDL
9. Trigliceride
10. Alaninaminotransferaza -ALT (TGP)
11. Aspartat aminotransferaza - AST (TGO)
12. Raportul AST/ALT
13. Bilirubina totală
14. Bilirubina indirectă (neconjugată)
15. Bilirubina directă (conjugată)
16. Fosfataza alcalină - FA
17. Gama-glutamiltranspeptidaza - GGT
18. Amilaza serică
19. Lipaza serică
20. Proteine totale serice
21. Albumina serică
22. Factor reumatoid
23. Sodiu seric
24. Sideremie (fier seric)
25. Potasiu seric
26. Magneziu seric

37
 27. Calciu seric
28. Electroforeza proteinelor serice

Echilibrul acido-bazic al sângelui

Echilibrul acido-bazic al sângelui e reglat și menținut pe un interval de

valori corespunzător funcționării organismului de sistemele tampon
sanguine prin mecanisme fizico-chimice ce apelează si la mecanismele biologice
specifice anumitor organe, cum ar fi plămânul, ficatul, rinichiul, pielea etc.

Fiecare sistem tampon are două elemente reprezentate fie de un acid slab

și sarea sa cu o bază puternică, fie de o bază slabă și sarea sa cu un acid tare.
Sistemul tampon acționează în sensul reducerii amplitudinii variațiilor de pH. În
prezența unui acid tare, sistemul tampon îl transformă în sarea corespunzătoare,
formând cantități echivalente de acid slab. Fiind puțin disociabil, acesta
determină o acidifiere a mediului mult redusă față de cea determinată de acidul
tare.

În organism există cinci sisteme tampon importante, și anume :

sistemul bicarbonat/acid carbonic; sistemul hemoglobină redusă/hemoglobinat
de potasiu; sistemul oxihemoglobină/oxihemoglobinat de potasiu;
sistemul fosfat monosodic/fosfat disodic; sistemul proteine acide/proteine
alcaline.

 BIOCHIMIA URINEI
Analize de urină

Biochimia urinei se determină printr-o metodă semicantitativă, cel mai

adesea pe un analizor automat, folosind stripuri de urină. Acest tip de test este
rapid si măsoară elementele din urină care sunt semnificative pentru disfuncții
renale, urinare, hepatice si metabolice.

Sumarul de urină include determinarea caracterelor fizice (culoare, aspect,

densitate), chimice (pH, proteine, glucoza, corpi cetonici, hematii, bilirubina,
urobilinogen, leucocite, nitriti) și examenul microscopic al sedimentului. Chimia
urinară realizată cu ajutorul analizoarelor automate prin metode semicantitative
este un test rapid care orientează diagnosticul disfuncțiilor renale, hepatice sau
metabolice ale pacientului.

 Densitatea urinara: acest indicator evaluează capacitatea rinichiului de

filtrare a plasmei prin determinarea concentrației de ioni în urina.

38
 La persoanele cu funcție renală îndemnă, densitatea este invers proporțională
cu volumul de urină emis, însă în cazul diabetului, hipertensiunii arteriale și al
bolilor renale cronice, valoarea acesteia prezintă modificări de creștere sau
scădere în funcție de gradul de afectare a capacității rinichiului de
concentrare/diluare a urinii.

Hiperstenuria este reprezentată de o densitate > 1022 și este specifică

diabetului, nefrozelor, pierderilor excesive de apă (vărsături, hipersudorație,
stare febrilă), insuficiență cardiacă sau toxemie de sarcină. Hipostenuria
reprezintă o densitate <1015 și însotește aportul excesiv de lichide, diabetul
insipid, pielonefrite cronice sau administrare parenterală crescută de lichide.

 pH-ul urinar: pH-ul indică capacitatea tubilor renali de a menține

echilibrul acido-bazic al plasmei și al lichidului extracelular și în condiții
fiziologice este cuprins între 5 si 6.

Acest indicator poate semnala prezența de urină alcalină la valori mai mari de
8 care se asociază postprandial, dietelor vegetariene, infecțiilor de tract urinar cu
germeni producători de urează (genul Proteus și Pseudomonas), sau în urma
vărsăturilor abundente care însoțesc stările de alcaloza metabolică. O valoarea
scăzută a pH-ului determină urina acidă care este favorizată de o dietă bogată în
carne și proteine, acidoza respiratorie și metabolica, diaree, înaniție, insuficiență
renală, infecții urinare produse de Escherichia coli, tuberculoza renală sau
afecțiuni reumatismale cronice.

 Leucocitele urinare: prezența leucocitelor în urină este determinată de

infecțiile bacteriene de tract urinar (pielonefrita acută sau cronică, cistita,
uretrita), infecții virale sau fungice, infestări parazitare, nefropatie indusă
de analgezice, intoxicații și tulburări în evacuarea urinei.
 Nitriți in urina: prezența nitriților în urină se datorează conversiei
nitratului în nitrit și este asociată infecțiilor bacteriene cu Escherichia coli,
Enterobacter, Klebsiella fiind specifică în prezența bacteriuriei. Anumite
infecții cu germeni care nu formează nitriti cauzate de stafilococi,
enterococi sau pseudomonade pot genera apariția unei valori negative ale
nitriților.
 Proteine in urina: prezența proteinuriei reprezintă cel mai important
indicator de suferință renală care determină alterarea membranei
glomerulare și a capacității de filtrare ale acesteia.

Proteinuria poate fi tranzitorie (în stări infecțioase, insuficiență cardiacă,

edem acut pulmonar) și permanența (litiază, tuberculoză, glomerulonefrite,
sindrom nefrotic, afecțiuni localizate ale rinichiului, tumori).

39
  Glucoza urinara: glicozuria prezintă specificitate înaltă pentru diabetul
zaharat, alte afecțiuni în care mai poate apărea glucoza în urina fiind
reprezentate de: hipertiroidism, Boala Cushing, boli hepatice și
pancreatice, traumatisme cerebrale, accident vascular cerebral sau diabet
gestațional.

În prezența valorilor glucozei în urină care depășesc >1000 mg/dL, este necesară
determinarea glicemiei.

 Corpi cetonici în urină: prezența corpilor cetonici în urină indică

alterarea metabolismului carbohidraților sau intensificarea proceselor de
cetogeneză hepatică, fiind asociată dietelor bogate în grăsimi, diabetului
zaharat, pierderilor lichidiene importante prin vărsături și diaree (în
special la copii), hipertiroidismului, stărilor febrile și sarcinii.

Apariția corpilor cetonici urinari la persoanele diabetice indică

decompensarea pacientului datorată unui management terapeutic deficitar al
afecțiunii. La persoanele non diabetice, prezența corpilor cetonici în urină poate
fi determinată de efort fizic intens sau stres excesiv. Apariția compușilor în urină
la copii cu vârsta mai mică de 2 ani constituie un semnal de alarmă care necesită
investigații suplimentare și intervenție terapeutică adecvată cât mai rapidă.

 Bilirubina și urobilinogenul în urină: pigmenții biliari reprezentați de

către bilirubina și biliverdina sunt absenți în urină normală, iar
urobilinogenul și urobilina apar în cantități reduse.

Prezența bilirubinei urinare poate indică o boală hepatocelulară sau obstrucție

biliară, fiind esențială și în diagnosticul diferențial al icterului. Valorile crescute
ale urobilinogenului urinar indică icter hemolitic și insuficiență hepatică. Dacă
urobilinogenul urinar este absent, iar bilirubina prezentă, pacientul poate suferi
de icter obstructiv.

Pigmenții sanguini reprezentați de către hemoglobina liberă și cea eritrocitară

pot apărea și ei în urina, indicând anumite stări patologice. Hematuria se
datorează prezenței de eritrocite în urină și apare în cazurile de litiază, tumori
renale, ureterale sau vezicale, cistita, pielonefrite, adenom de prostată, necroza
papilară, infarct renal, traumatisme, rinichi polichistic, în timp ce
hemoglobinuria (hemoglobina libera) apare în hemolize intravasculare severe.

Examenul fizic și chimic al urinei

Sumarul de urină include determinarea caracterelor fizice (culoare, aspect,

densitate), chimice (pH, proteine, glucoza, corpi cetonici, hematii, bilirubina,
urobilinogen, leucocite, nitriti) și examenul microscopic al sedimentului. Chimia

40
urinară realizată cu ajutorul analizoarelor automate prin metode semicantitative
este un test rapid care orientează diagnosticul disfuncțiilor renale, hepatice sau
metabolice ale pacientului.

Urina este de obicei clară. Nebulozitatea sau mirosul neobișnuit pot indica o
problemă. Prezența sângelui în urină îi dă aspectul roșu sau maro. Culoarea
urinei poate fi influențată și de alimentele consumate. De exemplu, sfecla poate
colora urina în roșu. Un aspect tulbure poate indica o infecție.

 Aciditatea (pH) - indică cantitatea de acid din urină. Nivelurile anormale

ale pH-ului pot indica tulburări ale tractului urinar sau la nivelul rinichilor
 Concentrația sau greutatea specifică arată modul în care particulele sunt
concentrate în urină. O concentarție mai mare decât cea normală este
adesea rezultatul faptului că persoana respectivă nu bea suficiente lichide
 Proteinele - un nivel scăzut de proteine din urină este normal. De obicei,
un nivel ușor ridicat nu este un motiv de îngrijorare, dar cantitățile mai
mari ar putea indică o problemă la rinichi
 Zaharul. În mod normal, cantitatea de zahăr (glucoza) din urină este prea
mică pentru a fi detectată. Astfel, orice prezența a zaharului implică o
noua testare și evaluarea pentru diabet zaharat
 Cetone. Ca și în cazul zaharului, orice cantitate de cetone în urină ar
putea fi un semn de diabet zaharat și necesită monitorizare
 Bilirubina - este rezultatul unei afectări a celulelor roșii din sânge. În
mod normal, bilirubina este transportată în sânge și trece în ficat, unde
este indepărtată și devine parte a bilei. Prezența bilirubinei în urină poate
indica și afectarea ficatului
 Dovezi ale infecției. Prezența nitriților sau a esterazei leucocitare (o
enzimă a celulelor albe din sânge) poate semnala o infecție la nivelul
tractului urinar
 Sângele - poate fi un semn de afectare renală, infecții, pietre la rinichi sau
la vezica urinară, cancer renal sau cancer de vezica urinară sau poate
semnala tulburări de coagulare a sângelui
Analiza microscopică a urinei
Elementele și formațiunile solide din urină cum sunt celulele, cristalele
etc. se pot observa numai la microscop. Când aceste elemente sunt puține, nu au
importanță pentru sănătate, dar când depășesc o anumită cantitate pot ajuta la
punerea unui diagnostic.

La femei, unele dintre aceste elemente pot proveni nu numai din urină, ci
și din sfera genitală. De aceea, pentru a evita unele confuzii, la femei se
recomandă repetarea examenului microscopic din urină recoltată după toaleta
prealabilă.

41
Proprietățile fizice ale urinei

Culoarea urinei normale este gălbuie sau roșiatică. Ea este mai închisă la

culoare când este foarte concentrată sau după consumul unor medicamente
(piramidon, antinevralgice, tetraciclină, albastru de metilen etc.).
În bolile însoțite de eliminarea sângelui în urină, urina are o culoare roșie
murdară. În bolile de ficat cu icter, bila trecând în sânge se elimină prin urină,
producând o culoare brună-negricioasă (ca berea neagră). De asemenea, o serie
de alimente ca sfecla, varza roșie, bomboanele colorate etc. pot să modifice
culoarea normală a urinei.
Mirosul urinei este specific. În infecțiile urinare care duc la fermentarea
urinei, mirosul este caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele
alimente sau medicamente aromate care se elimină prin urină pot să-i imprime
acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate mirosi a acetonă, iar
a alcoolicilor a alcool.
Transparența este caracteristică urinei proaspete; după câteva ore de la
urinare se poate tulbura, mai ales dacă este ținută la rece. Acest lucru este cauzat
de precipitarea (solidificarea) sărurilor minerale, care se găsesc în mod normal
dizolvate în urină și nu constituie simptomul vreunei boli, așa cum cred unele
persoane.
Dacă urina proaspătă, caldă este tulbure, atunci poate fi vorba de o
infecție (puroi și mucus), de o hemoragie sau de un consum foarte mare de
produse bogate în calciu (lapte, brânză) ori de carne.
În cazul unei urine cu sânge, se pot vedea plutind cheaguri cu sânge.
Pentru a putea aprecia dacă urina este clară sau tulbure trebuie să fie examinată
într-o sticlă sau eprubeta necolorată.
Cantitatea de urină în 24 de ore la un adult variază de la 1-1,5 litri. În
sezonul cald, după febră, după vărsături, diaree, după transpirații intense
(deshidratare), după fumat sau consum redus de lichide, cantitatea de urină este
mai mică.
În șocul produs de hemoragii mari, arsuri sau traumatisme, în bolile care
rețin apă în organism (insuficiență cardiacă, ciroza hepatică) cantitatea de urină
scade foarte mult. Sunt unele boli de rinichi (insuficiență renală, infecții renale)
sau intoxicații cu substanțe chimice în care cantitatea de urină scade sub 500 ml
(oligurie). În aceste situații, organismul suferă, deoarece nu se mai pot elimina
prin urină deșeurile nesănătoase din sânge.
În bolile care blochează căile urinare (calculi urinari, hipertrofie de
prostată etc.), din cauza dificultății de a urina, cantitatea de urină este mai mică.
După frig, emoții, tratamente cu diuretice, consum mare de lichide, de alimente
sărate, de alcool crește și cantitatea de urină peste 2 litri (poliurie). Bolile
cronice de rinichi (glomerulonefrită, scleroza renală) care nu mai permit
reabsorbția apei filtrate prin rinichi, produc eliminarea unei cantități foarte mari
de urină.

42
 Din cauza consumului exagerat de lichide, în diabetul zaharat netratat,
bolnavii elimină cantități mari de urină, până la câțiva litri pe zi.

Există și un ritm biologic de eliminare a urinei, eliminarea fiind mai mare

în timpul zilei și mai mică în timpul nopții. Inversarea acestui ritm indică o
tulburare în funcția rinichiului. De asemenea, bărbații elimină mai multă urină
decât femeile.

Densitatea (greutatea specifică) urinei este mai mare dacât a apei (care

este de 1000) și se determină cu urodensimetrul. Valori normale în cazul
densității: 1015-1030.
Când se consumă mai multe lichide, deci în cazurile în care crește
cantitatea de urină, se produce în general o scădere a densității urinare și invers,
când urina din 24 de ore este în cantitate mai mică și mai concentrată, atunci
densitatea urinară este mai crescută. Numai în diabetul zaharat, în ciuda unei
cantități mari de urină, densitatea urinei nu scade, ci crește, din cauza zaharului
dizolvat în urină.
O densitate urinară se consideră anormală atunci când examenele repetate
arată cifra sub 1012. Aceasta situație arată că rinichii bolnavi nu mai au
capacitatea de a produce o urină mai concentrată.

Creșterea densitătți urinare peste cifra 1030 indică fie o deshidratare a

organismului, fie un diabet zaharat.

PH-ul urinar sau reacția urinei arată dacă urina este acidă sau alcalină.
Determinarea pH-ului se face cu o hârtie impregnată cu tinctura de turnesol (sau
cu altă substanța indicatoare). Se introduce hârtia în urină și se observă
modificarea culorii benzii de hârtie. Sub pH-ul 7,0 urina este considerată acidă și
hârtia se înroșește, iar peste pH-ul 7,0 urina este considerată alcalină și hârtia se
albăstrește.
În mod normal, urina este acidă, având pH-ul cuprins între 5,5 si 6,5.
După o alimentație bogată în carne și medicamente acide (sare de
lămâie, vitamina C), se elimină o urină mai acidă, iar după un regim alimentar
vegetarian, după medicamente alcaline (bicarbonat, ape minerale) sau
după infecții ale aparatului urinar, devine alcalină. Urina care este permanent
prea acidă sau prea alcalină predispune la formarea de calcului urinari de acid
uric, respectiv de fosfat și carbonat de calciu.

Proprietățile chimice ale urinei

Albumina din urină (albuminuria)

43
 Proteinele urinare provin din albumina sanguină și, în mod normal, ea nu
se găsește în urină. În bolile care alterează porii din filtrul rinichilor sau în bolile
care produc sângerări pe traiectul căilor urinare, albumina trece în urină
(albuminurie, proteinurie).
La unele persoane cu constituție mai slabă a rinichilor, urina poate conține
albumina în cantitate mai mică. Este vorba mai ales de tineri de 15-25 ani, de
obicei slabi și înalți, care, după eforturi fizice, după mers, după statul îndelungat
în picioare prezintă albuminurie tranzitorie în timpul zilei, care dispare noaptea
și după repaus la pat.

Albuminurii tranzitorii se mai întâlnesc după frig, stări emoționale,

vaccinări și stări alergice, după consumul de ouă și medicamente în
timpul sarcinii. Albuminurii permanente și masive se întâlnesc frecvent în cazul
bolilor de rinichi și ale căilor urinare (bazinet, uretere, vezica): glomerulonefrita,
nefroza, cistita, pielocistita, tuberculoza renală, calculi urinari etc. Alte boli care
pot atinge rinichiul se însoțesc de albuminurie cum sunt: hipertensiunea arterială
,diabetul, bolile de sânge și de inimă, infecții cu microbi sau virusuri, intoxicații
cu substanțe minerale sau organice.
Deseori, albuminuria se însoțește de hematurie. După pierderea cronică de
albumină prin urină se produce o scădere a proteinelor corpului cu consecințe
negative asupra întregului organism. În marea majoritate a cazurilor,
albuminuria este moderată și se apreciază calitativ, în raport cu cantitatea de
albumina, astfel:
- albumina = absența; nor foarte fin; nor fin și dozabil
În acest caz se efectuează și dozarea albuminei din urină care se exprimă
în g/l.  Aprecierea se mai poate face și prin 1-3 plusuri.

Zaharul sau glucoza din urină (glucozuria sau glicozuria)

Medicii din antichitate au observat că urina diabeticilor care este dulce,

atragea furnicile și albinele și au numit-o "urină de albine". Ei foloseau aceste
insecte pentru descoperirea diabetului, metoda aceasta fiind cea mai veche
"analiza medicală" care se cunoaște.
Mai târziu, medicii sau ajutoarele lor puneau rapid diagnosticul de diabet
zaharat chiar la patul pacientului prin simpla gustare a urinei. Așa cum s-a arătat
la analiza zaharului în sânge, când glicemia din diabet depășește 150-200
mg/100 ml sânge, glucoza (zaharul) trece prin filtrul renal și se elimină prin
urină, de unde poate fi analizată.
De menționat ca glicozuria nu se întâlnește numai în diabet, ci și în alte
situații, de exemplu, după un consum exagerat de glucoza sau alte zaharuri, după
diferite medicamente, la femeile gravide și la persoanele care urmează
tratamente cu hormoni.

44
 Există persoane care, fără să aibă diabet zaharat, elimină permanent sau
periodic zahăr prin urină (diabet renal). Acest fapt este determinat de prezența
unui defect al filtrului renal care permite trecerea glucozei în urina, care nu
influențează starea de sănătate a persoanei respective.
Corpii cetonici din urină (cetonuria)

Corpii cetonici nu se găsesc în urina normală, însă, după cum s-a aratat la
diagnosticul de laborator al diabetului, concentrația lor urinară crește foarte mult
în diabetul zaharat netratat.
Alte cauze ce pot cauza o creștere a concentrației corpilor cetonici din
urină: infecții microbiene, intoxicații grave, după un post prelungit sau după un
regim alimentar sărac în dulciuri și bogat în grăsimi, în cursul sarcinii, după
vărsături prelungite. Unele medicamente luate de bolnavi produc o reacție falsă
pentru corpii cetonici. Prezența corpilor cetonici se notează cu 1-3 plusuri.
Pigmenți biliari

Pigmenții biliari sunt substanțe colorate care îi

imprimă bilei hepatice culoarea brun-verzuie. În bolile de ficat însoțite de icter,
acești pigmenți trec în sânge dând culoare galbenă pielii, iar din sânge trec în
urină, colorând-o în brun. În mod normal, pigmenții biliari sunt absenți în urină.
Prezența lor se notifică prin expresia "prezenți".
Urobilinogenul

Urobilinogenul este o substanță care se găsește în cantitate mică în urina

normală, însă în bolile de ficat cu sau fără icter (hepatita, insuficiența hepatică),
în intoxicațiile care atacă ficatul, în boli ale vezicii biliare (colecistita), în bolile
intestinale cu tulburări de digestie (enterita, colica, constipație) urobilinogenul
este foarte crescut. Prezența sa în urină se exprimă calitativ prin 1-3 plusuri sau
prin expresia "normal" sau "crescut".

 BIOCHIMIA DIGESTIEI
Sucul pancreatic

Sucul pancreatic este un lichid alcalin (pH 8) care conține enzime,

proenzime și electroliți pentru digestia carbohidraților, proteinelor, grăsimilor și

45
acizilor nucleici; 1,5–2 l sunt secretați zilnic de acinii exocrini ai celulelor
epiteliale pancreatice, care însumează 98% din masa pancreasului.

Proprietăți fizice
Sucul pancreatic este un lichid clar, vâscos, având un pH apropiat de 8.
Bazicitatea este conferită de concentrația mare de ioni bicarbonat pe care îi
conține. Sucul pancreatic este izoton în raport cu lichidul extracelular. În
condiții normale, pancreasul secretă 1,5–2 l de suc pancreatic pe zi.

Compoziție
În compoziția sucului pancreatic intră substanțe anorganice și organice.
Dintre substanțele anorganice concentrațiile de Na+ și K+ sunt asemănătoare cu
cele din plasmă; în schimb HCO3- este crescut. Concentrația HCO3- variază cu
debitul secretor, de la 70 mEq/l la rate scăzute de secreție până la 130 mEq/l la
rate înalte. Rolul HCO3- este de neutralizare a sucului gastric ajuns în duoden și
de asigurare a unui pH optim pentru activitatea enzimelor pancreatice.
Concentrația Cl- variază invers proporțional cu a HCO3-.
Substanțele organice sunt reprezentate de enzime. Sucul pancreatic
conține enzime a căror acțiune se exercită asupra celor trei principii
alimentare: proteine, lipide și glucide. Enzimele pancreatice sunt secretate sub
formă de proenzime ce devin active numai în lumenul intestinal, în prezența
enterokinazei, protejând astfel glanda de autodigestie.
Sucul gastric și intestinal
Sucul gastric este un lichid secretat la nivel stomacal și este alcătuit dintr-
un amestec de compuși, precum acid clorhidric (HCl), clorură de potasiu (KCl)
și clorură de sodiu (NaCl). Joacă un rol extrem de important în procesul
de digestie al proteinelor, activând enzimele digestive și pregătind o parte din
proteinele ingerate cu scopul de a fi degradate de către aceste enzime. Sucul
gastric este produs de către celulele glandelor gastrice din stomac, a căror
secreție este dictată de necesarul de acid (de exemplu, secreția va crește
postprandial).
Sucul intestinal conţine enzime care acţionează la suprafaţa mucoasei
intestinale:
– oligopeptidazele hidrolizează oligopeptidele până la aminoacizi
– lipaza intestinală acţionează la fel ca şi cea pancreatică
– dizaharidazele (maltază, zaharază, lactază) desfac dizaharidele maltoză,
zaharoză (zahărul din sfeclă) şi lactoză (zahărul din lapte) în
monozaharide: glucoză, fructoză, galactoză
Bila

46
 Bila, sau fierea, este un lichid de culoarea galben-verzuie, cu gust amar și
caracter alcalin, secretat de ficat și depozitat în vezica biliară. Acesta este
evacuat în duoden în timpul digestiei, ajutând la digerarea lipidelor.

Funcții fiziologice
Bila ajută la emulsionarea grăsimilor. Anionii sării biliare sunt hidrofili pe
o parte și hidrofobi pe cealaltă; astfel ea are tendința să se alăture grăsimilor și
să formeze micele, cu partea hidrofobică înspre grăsimi și cu cea hidrofilică în
cealaltă parte. Părțile hidrofilice sunt încărcate negativ, asta nepermițând
grăsimii să se cupleze, creând particule de grăsime mai mari. Normal, micelele
formate în duoden au o dimensiune de 14–33 μm.
Precum bila mărește absorția lipidelor, ea ajută și la extragerea
substanțelor solubile în grăsime, ca vitaminele D, E, K și A. Înafară de funcția sa
în digestie, bila reprezintă modul de excreție a bilirubinei, produsă de celulele
roșii reciclate de ficat.
Bila este alcalin, având și funcția de a neutraliza acidul în plus
al stomacului înainte de a trece în duoden, prima parte a intestinului subțire.
Sărurile biliare sunt bactericide, eliminând potențialii microbi din mâncare.

Compoziția
Bila este alcătuită din:

 10% săruri biliare ce au rol în: reducerea tensiunii superficiale

a lipidelor, emulsionarea grăsimilor, adică fragmentarea acestora în picături
fine, favorizarea acțiunii lipazelor pancreatice și a celor intestinale;
 1% colesterol;
 0, 3% lecitină;
 3% pigmenți biliari: biliverdină (culoarea verde) și bilirubină (culoarea
galbenă);
 85% apă.

Producerea bilei
Bila este produsă în ficat, de către celulele-hepatice. Ea este stocată în
vezica biliară, aflată lângă ficat.
 BIOCHIMIA MATERIILOR FECALE
Aspectul materiilor fecale poate fi asemănător unei paste sau lichid. În
condiții patologice la examenul fizic se poate observa prezența mucusului, a

47
puroiului, a sângelui , a viermilor intestinali sau a alimentelor nedigerate.
Culoarea materiilor fecale se datorează pigmenților biliari și a derivaților
acestora. Culoarea poate fi mai închisă după un regim alimentar carnat sau mai
deschisă după un regim vegetarian.
Scaunele mai pot fi decolarate, albicioase în cazul prezenței unui obstacol
în căile biliare. În cazul hemoragiilor intestinale superioare scaunul este negru.
Consistența poate fi dură (constipație) , asemănătoare unei paste sau lichida
(diaree).
Examenul microscopic al scaunului
-se realizează pentru decelarea reacțiilor inflamatorii ale intestinului, pentru
punerea în evidență a oualelor de paraziți intestinali, a unor germeni patogeni a
unor levuri sau pentru urmărirea digestiei.
Examenul microscopic poate evidenția:
 Fibre muscular
 Tesut conjunctiv apare ca filament fine cu structură fibrilară; Dacă apare
la examenul microscopic denota o insuficinență gastric
 Grăsimi
 Acizi grași sub formă de ace luni și fine
 Resturi alimentare vegetale
 Amidon apare sub formă de granule
 Spori si graunte de polen
Examenul macroscopic al scaunului
-se urmărește culoarea, consistența, modificările patologice- prezența de mucus,
puroi, sânge
Culoarea
Culoarea materiilor fecale poate să varieze de la o zi la cealaltă, fără să
indice vreo boală, dacă ea este dată de alimentele sau medicamentele
administrate. Chiar și așa, există situații în care transformările de nuanță ale
scaunelor excretate tradează prezența diverselor boli.

Materiile fecale care reflectă o stare de sănătate normală au diverse nuanțe

de maro, provenite din compoziția naturală a excrețiilor bacterii, apă, lichid
biliar, bilirubina, celule roșii metabolizate și fibre nedigerabile din plante,
precum celuloză și mici cantități de proteine și grăsimi. Alte culori ale materiilor
fecale sunt considerate anormale și semne patologice

- materii fecale roșii indică sângerări la nivelul tractului gastrointestinal inferior,

posibil produse de hemoroizi, diverticuloza sau cancer rectal. Totodată, roșeața

48
materiilor fecale poate să nu provină de la sângerări, ci de la alimente roșii cu
ingrediente nedigerate, cum este sfecla roșie
- materii fecale verzi pot să apară în condițiile unui tranzit intestinal accelerat, în
care lichidul biliar nu a fost metabolizat complet. Aceeași nuanță verzuie a
scaunelor apare și în cazul sindromului Crohn, administrarea de antibiotice,
ingestia de legume verzi cu frunze sau terapia cu suplimentarea de fier

- materii fecale galbene pot fi rezultatul unei disfuncții de la nivelul vezicii

biliare. De asemenea, infecția cu Giardia Lamblia sau alte infecții ale tractului
gastrointestinal de natură virală, bacteriană sau parazită, pot provoca o diaree de
culoare galbenă
- materii fecale albe pot fi un semn al absorbției incorecte de grăsimi, de regulă
specifică pancreatitei sau cancerului pancreatic. Prezența mucusului în scaunul
expulzat este un semn al inflamației colonului și un simptom frecvent al
sindromului de colon iritabil

- materii fecale negre pot indica o hemoragie internă la nivelul tractului

gastrointestinal superior (esofag, stomac sau intestinul subțire), însă apar și în
cazul terapiei cu fier, consumului frecvent de carne greu digerabilă sau a
alimentelor care conțin bismut

- materii fecale în nuanța lutului sunt caracteristice bolilor hepatice sau

afecțiunilor care determină secreția insuficientă de lichid biliar

Vitaminele și suplimentele alimentare produc în general schimbări în

culoarea urinei, însă pot induce și transformări ale culorii materiilor fecale.

49
50
51