ŞTEFAN BONCU

Unitatea de învățare 1.
FACILITAREA SOCIALĂ ȘI LENEA SOCIALĂ

1. FACILITAREA SOCIALĂ

Faptul primordial al ştiinţei psihosociologice este evoluţia individului în mijlocul semenilor. În

forma sa incipientă, ca şi în formele cele mai evoluate, socialul înseamnă con-vieţuire. Este individul
afectat de simpla prezenţă a celorlalţi? Constituie co-prezenţa pură o situaţie de influenţă socială? La
începutul veacului al XX-lea tânăra disciplină a psihologiei sociale făcea din această întrebare obiectul
primelor sale experimente.

EXPERIMENT
Într-un articol din 1898, intitulat “Factori dinamogenetici în competiţie şi în imprimarea
ritmului”, psihologul american Norman Triplett a remarcat timpii superiori ai cicliştilor evoluând în
compania altora, în comparaţie cu timpii obţinuţi în situaţia de cursă solitară. El a imaginat apoi un
context pe care l-a vrut modelul curselor de biciclete, cerând unor copii să acţioneze mulinete, “cât de
repede sunt în stare”, singuri sau având alături pe alţii care făceau acelaşi lucru. Cercetătorul a
constatat o performanţă superioară în al doilea caz, conchizând asupra influenţei benefice pe care
prezenţa altora ce execută o sarcină identică o are asupra individului.

În anii ‘20 Floyd Allport, autorul primului manual de psihologie socială, ce-şi întemeia sintezele
pe studii experimentale, a dat un nume acestui fenomen - facilitarea socială, semnalându-i prezenţa şi
în lumea animală. În principiu, facilitarea socială se referă la ameliorarea performanţei subiectului atunci
când ceilalţi sunt de faţă în raport cu situaţia în care subiectul se află singur. Acelaşi psiholog a distins
între efectele publicului (ceilalţi asistă pasivi la evoluţia subiectului) şi efectele co-acţiunii (ceilalţi
prezenţi fac acelaşi lucru ca şi subiectul).

ÎNTREBARE
Prin ce credeți că se deosebesc efectele publicului de efectele de co-acțiune? Pot apărea efecte ale
evaluării de către ceilalți? Sau efecte ale competiției dintre subiect și ceilalți?

În perioada dintre cele două războaie mondiale cercetările s-au înmulţit, făcând apel atât la
subiecţi umani, cât şi la subiecţi recrutaţi din diferite specii animale. Totuşi, pe lângă efectele propriu-
zise de facilitare socială, s-a constatat curând că există situaţii în care prezenţa altora se soldează cu
efecte negative asupra performanţei. Lipsa unei explicaţii unificatoare, precum şi dificultatea de a defini
cu exactitate pasivitatea publicului, au condus la dispariţia interesului pentru acest fenomen.
În 1965, când Robert Zajonc publică un articol cu un impact deosebit, studiile asupra facilitării
sociale căzuseră în desuetudine şi mulţi le priveau ca pe o eroare a debutului, ca pe o fundătură a
cercetării. Prin simplitatea şi nemaipomenita eleganţă a interpretării sale, Zajonc va resuscita
preocupările pentru acest domeniu. Astăzi nici o discuţie despre procesele de grup sau despre influenţa
socială nu mai poate ocoli problema dificilă a facilitării sociale.

6
 
PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

APLICAŢIE
Căutați Robert Zajonc în Wikipedia și rezumați-i activitatea. Care sunt contribuțiile științifice importante
ale acestui psiholog?

1.1. Teoria impulsului

Punctul de plecare al psihologului social american a fost un principiu binecunoscut al psihologiei
experimentale: ideea că activarea (sau excitarea fiziologică) întăreşte răspunsul dominant. Potrivit
ecuaţiei lui Hull-Spence, tendinţa de a da un răspuns creşte direct proporţional cu puterea obişnuinţei
de a-l emite şi cu nivelul impulsului. Creşterea activării îmbunătăţeşte performanţa în activităţile simple,
bine învăţate; aici răspunsul către care există propensiune - răspunsul dominant - este cel corect.
Dimpotrivă, în sarcinile complexe răspunsul dominant nu mai corespunde celui corect, iar activarea,
favorizând emiterea lui, duce la o performanţă slabă sau chiar la eşec. Zajonc a aruncat o punte între
cele două domenii de cercetare, observând că prezenţa celorlalţi determină creşterea activării – aceasta
este ipoteza fundamentală a modelului său. Prin urmare, compania celorlalţi provoacă răspunsurile
dominante, făcând ca individul să se depăşească pe sine în sarcinile simple, pe care le cunoaşte
perfect şi să aibă o evoluţie nemulţumitoare în cele complicate, de rezolvare de probleme sau de
creativitate. La drept vorbind, facilitarea socială îşi merită numele numai în cazul primului tip de sarcini -
în sarcinile complexe ea se transformă într-un serios blocaj extern.

EXPERIMENT
În 1969, Zajonc, Heingarten şi Herman au realizat un experiment inspirat din studiile interbelice
asupra facilitării sociale la animale: ei au folosit drept subiecţi gândaci de bucătărie. Se ştie că în faţa
unei surse de lumină răspunsul dominant al insectelor este fuga. Zajonc şi colaboratorii săi au construit
un aparat care conţinea fie un tub drept prin care se puteau deplasa insectele, fie un tub în cruce. În
cazul tubului drept, ei au plasat o sursă de lumină la un capăt, iar la cellalt capăt o cameră întunecoasă,
care reprezenta limanul pentru gândacii fotofobi. În aceste condiţii, răspunsul dominant era adaptativ:
fugind în linie dreaptă în sensul opus celui din care venea lumina, gândacii se adăposteau în întuneric.
Pe de altă parte, în cazul tubului în cruce, camera întunecoasă nu se afla la capătul opus sursei de
lumină, ci era plasată lateral: ca să ajungă la adăpost, insectele trebuiau să se întoarcă la dreapta la
jumătatea drumului. Dacă ele continuau să alerge înainte, dădeau peste o cameră luminoasă. De data
aceasta, răspunsul dominant nu era cel adecvat: îndepărtându-se în linie dreaptă de sursa de lumină,
insectele se îndepărtează şi de camera întunecoasă.
Potrivit ipotezei fundamentale a lui Zajonc, prezenţa altora din aceeaşi specie va întări
răspunsul dominant. Această întărire va ameliora performanţa în cazul tubului drept, dar va deteriora în
cazul tubului în cruce. Experimentatorii au creat două condiţii de prezenţă socială: co-acţiune şi public
pasiv. Co-acţiunea presupunea ca insectele să alerge câte două, fie în tubul drept, fie în tubul în cruce.
Prezenţa publicului pasiv a fost asigurată prin crearea unor mici cabine de o parte şi de alta a tuburilor
din plexiglas, prin care patru insecte priveau la cele care se puneau la adăpost în faţa luminii; evident,
insectele din tub puteau percepe această prezenţă socială. Rezultatele acestui experiment bizar pentru
psihologia socială au confirmat pe deplin teoria impulsului: în aparatul cu tub drept, prezenţa celorlalţi
din aceeaşi specie a făcut ca insectele să ajungă mai repede în camera întunecoasă. Dimpotrivă,
insectele care alergau în tubul în cruce şi care trebuiau să emită un răspuns subordonat pentru a ajunge
în întuneric, au avut o performanţă mai slabă dacă au fost însoţite sau privite de alte insecte decât dacă
au fost singure. Aşadar, prezenţa celorlalţi a crescut probabilitatea răspunsului dominant, fie el corect
sau incorect.

7
ŞTEFAN BONCU

Zajonc a insistat asupra rolului simplei prezenţe în facilitarea socială. Potrivit acestui autor,
facilitarea socială, deci ameliorarea performanţei subiectului în sarcinile simple şi deteriorarea
performanţei lui în sarcinile complexe, are la bază simpla prezenţă a celorlalţi. Simpla prezenţă implică
un public total inactiv, ce nu oferă nici un feed-back. Zajonc susţine că fenomenul de facilitare socială
are loc, indiferent de ceea ce fac membrii publicului, şi indiferent de ceea ce gândeşte subiectul despre
prezenţa lor.

ÎNTREBARE
Credeți că există în viața reală simpla prezență așa cum o descrie Zajonc?

1.2. Teoria fricii de evaluare

Principala rivală a concepţiei lui Zajonc este teoria fricii de evaluare, elaborată de Nicholas
Cottrell (1972). Acesta susţine că publicul ca şi co-actorii înseamnă pentru individ înainte de toate
posibilitatea de a fi evaluat. Ca atare, autorul menţionat propune o modificare a teoriei simplei prezenţe,
avansând ipoteza că celălalt provoacă o creştere a activării (excitării fiziologice) numai dacă este privit
ca un potenţial evaluator. Cottrell acceptă ideile lui Zajonc despre rolul activării în situaţiile de facilitare
socială (aceasta stimulează răspunsurile dominante), dar neagă faptul că activarea ar fi produsă de
simpla prezenţă a celorlalţi.

EXPERIMENT
Spre a testa această ipoteză, Cottrell şi colaboratorii săi (1968) au contrastat condiţia de simplă
prezenţă cu una în care membrii publicului erau legaţi la ochi, explicându-se subiectului că se pregătesc
astfel pentru a participa la o experienţă asupra percepţiei. Spre deosebire de publicul dispunând de
posibilitatea urmăririi evoluţiei subiectului, cei lipsiţi de această posibilitate n-au determinat răspunsuri
dominante decât într-o măsură foarte redusă; cercetătorii au putut conchide că ei n-au influenţat nivelul
de activare al subiectului. Facilitarea socială are la bază, aşadar, evaluarea pe care ceilalţi o fac asupra
subiectului, şi nu simpla lor prezenţă.

ÎNTREBARE
Ceilalți diferă mult între ei în privința capacității lor de a ne evalua. Ce caracteristici au cei pe care-i
socotim în măsură să ne evalueze?

S-a demonstrat, de asemenea, că indivizii cu scoruri înalte la anxietate devin mai anxioşi în
situaţia de evaluare de către un public decât cei ce au această trăsătură mai puţin pronunţată, fapt ce
confirmă teoria fricii de evaluare. Cottrell a explicat capacitatea instanţei evaluatoare de a suscita frică
prin anticiparea de către actor a rezultatelor negative ale evaluării. Provocând frică, aceste expectanţe
produc implicit o creştere a activării. Pe de altă parte, expectanţele cu privire la urmările pozitive ale
evaluării implică şi ele o activare, încât ambele tipuri de expectanţe sfârşesc prin a produce efecte de
facilitare socială.

8
 
PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

1.3. Teoria distragere - conflict

O teorie a facilitării sociale ce ţine seama mai puţin decât oricare alta de caracterul social al
acestui fenomen este teoria distragere - conflict, aparţinând lui G. Sanders şi R. Baron. Sanders şi
Baron se declară şi ei de acord cu Zajonc în ceea ce priveşte efectele activării fiziologice în situaţiile de
facilitare socială, dar în viziunea lor activarea apare ca urmare a distragerii atenţiei subiectului de către
ceilalţi. În această teorie, concentrarea atenţiei subiectului joacă rolul central. Ceilalţi, în calitate de
observatori sau de co-actori distrag atenţia subiectului de la sarcină; astfel ia naştere un conflict,
subiectul trebuind să decidă dacă îşi va concentra atenţia în continuare pe sarcină sau şi-o va focaliza
pe ceilalţi. Conflictul, ce corespunde unei supraîncărcări a sistemului cognitiv, cauzează activare
(excitare fiziologică) iar aceasta la rândul ei conduce la efectele cunoscute asupra performanţei
(îmbunătăţirea performanţei în sarcinile simple şi deteriorarea ei în sarcinile complexe). Şi stimulii non-
sociali dispun de potenţial de distragere a atenţiei, încât şi ei pot declanşa activarea, afectând
performanţa.

*
Facilitarea socială constituie astăzi obiectul unei vii confruntări de idei. Chiar dacă procesele
de facilitare au loc la nivelul zero al interacţiunii ele constituie forma radicală de influenţă, cea mai
simplă, dar căreia cu greu ne putem sustrage.

2. LENEA SOCIALĂ

Max Ringelmann, un profesor francez de inginerie agricolă a realizat la sfârşitul veacului trecut
un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor
din agricultură. Rezultatele acestor studii au fost publicate în 1913 iar după 1970 au fost recuperate de
psihologii sociali, care au descoperit în cercetările agronomului francez sugestii preţioase cu privire la
fenomenele de influenţă din grupuri. Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de funie şi
a măsurat cu dinamometre forţa dezvoltată; a măsurat şi forţa dezvoltată de indivizii ce evoluau singuri
în aceeaşi sarcină. . El a constatat că indivizii trag mai tare de funie când li se cere să facă asta singuri
şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri.
“Efectul Ringelmann” sau “lenea socială“ (social loafing), cum l-au numit mai târziu psihologii sociali se
referă, aşadar, la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Comparați lenea socială cu facilitarea socială. Ce deosebește cele două procese?

Cercetătorii contemporani din domeniul performanţei de grup au reluat această concluzie şi au

sugerat că efectul Ringelmann are două explicaţii posibile:
1. Lipsa de coordonare - în condiţia de grup, subiecţii se pot încurca unii pe alţii trăgând de aceeaşi
funie. Ei nu pot, din cauza celorlalţi, să tragă la fel de tare ca atunci când realizează singuri sarcina.
2. Pierderea motivaţiei - evident, explicaţia aceasta implică mecanisme psihologice. Potrivit ei, subiecţii
sunt mai puţin motivaţi să tragă cât de tare pot de funie în situaţia de grup - pur şi simplu, ei nu
încearcă să tragă mai tare. Din cauze care rămân a fi elucidate, grupul determină o diminuare a
motivaţiei.

9
ŞTEFAN BONCU

EXPERIMENT
Pentru a stabili validitatea acestor explicaţii, câţiva cercetători de la Yale University în frunte cu M.
Ingham au reluat în 1974 cercetarea lui Ringelmann. Într-una din condiţiile experimentului lor, grupuri de
diferite mărimi trăgeau de funie. Într-o altă condiţie, evoluau pseudo-grupuri, alcătuite dintr-un subiect
naiv şi din complici ai experimentatorilor. Complicii erau instruiţi să se facă numai că depun efort, fără
să tragă realmente de funie. Subiectul se afla primul în şir şi nu ştia că ceilalţi nu făceau decât să se
prefacă. Rezultatele au indicat o scădere a performanţei individuale în pseudo-grupuri. Întrucât nu se
punea problema coordonării, subiectul fiind primul în şir (ideea aceasta ingenioasă a permis
operaţionalizarea diferită a lipsei de coordonare şi a pierderii motivaţiei şi disocierea celor două
explicaţii), scăderea performanţei nu se datorează lipsei de coordonare între indivizi, ci scăderii
motivaţiei.

Studiul acesta este cu atât mai merituos, cu cât unul din specialiştii de marcă în psihologia
grupurilor, Ivan Steiner, şi el profesor la Yale, susţinuse într-o carte de succes publicată în 1972 că
performanţa individuală mai redusă în grupuri trebuie pusă pe seama imposibilităţii coordonării perfecte.
Ingham a recunoscut că în grupurile reale coordonarea eforturilor pune probleme, dar a afirmat că
factorul crucial în multe situaţii de grup îl constituie diminuarea motivaţiei.

IMPORTANT
Începând cu acest experiment, tocmai această scădere a motivaţiei (executând o sarcină de grup,
subiectul nu este interesat să depună tot atât efort ca atunci când o realizează singur) a fost numită
“lene socială“. Lenea socială ar fi, deci, o reducere a efortului individual atunci când se lucrează în grup
şi eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, în comparaţie cu situaţia când individul lucrează
singur. Remarcăm de la început că ea nu apare decât în cazul anumitor sarcini colective (trăsătura
principală pare să fie imposibilitatea stabilirii exacte a contribuţiilor individuale).

APLICAŢIE
Încercați să caracterizaţi mai exact genul de activitate de grup în care poate apărea lenea socială.
Credeţi că acest fenomen se poate manifesta într-un grup de alpinişti ce escaladează un munte prinși
unul de altul cu funii?

EXPERIMENT
Bibb Latané şi colegii săi au realizat un alt experiment în care sarcina subiecţilor consta de data
aceasta în a striga cât pot de tare, singuri sau în grupuri de doi, patru, sau şase. Participanţii aveau
căşti la urechi, încât nu auzeau nici zgomotul pe care-l făceau ei înşişi, nici strigătele celorlalţi, pe care îi
vedeau numai că ţipă. Grupurile se compuneau dintr-un subiect naiv şi din complici ai
experimentatorilor, cărora li se ceruse să se facă numai că strigă. S-a constatat că strigătele fiecărui
subiect se reduceau în medie, în comparaţie cu situaţia individuală, cu 29% în grupurile de două
persoane, cu 49% în grupurile de patru persoane şi cu 60% în grupurile de şase.

10
 
PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

La fel ca în experimentul precedent, s-a pus în evidenţă o reducere semnificativă a eforturilor

subiecţilor atunci când evoluau în grup. În plus, acest studiu are meritul de a fi demonstrat relaţia dintre
efortul individual şi talia grupului precum şi pe acela de a fi impus o paradigmă de cercetare (în
experimentele ulterioare se va mai folosi această sarcină). Menţionăm că nu există o relaţie de
proporţionalitate directă (cum ar putea sugera experimentul lui Latané şi al colaboratorilor săi) între
lenea socială şi numărul indivizilor din grup. De exemplu, intrarea unei a treia persoane într-un grup de
doi are consecinţe însemnate asupra performanţei individuale (contribuie la scăderea ei), dar intrarea
unei a 20-a persoane într-un grup de 19 are efecte relativ neînsemnate. În general, se consideră că
mărimea grupului afectează performanţa atunci când grupul conţine de la 2 la 8 membri.
Russell Geen, un cercetător cunoscut din domeniul agresivităţii şi al facilitării sociale, a propus
în 1991 trei explicaţii pentru fenomenul de lene socială:

Echitatea rezultatelor
Subiecţii îşi ajustează eforturile la ceea ce ei percep a fi nivelul eforturilor altora în grup şi
încearcă să atingă un nivel de echitate. Această explicaţie se bazează pe presupunerea că subiecţii se
aşteaptă ca partenerii lor să lenevească şi ca atare lenevesc şi ei mai curând decât să depună un efort
mai mare decât al celorlalţi.

EXPERIMENT
Rezultatele unui experiment al lui Jackson şi Harkins (1985) demonstrează acest efect. Subiecţii
manifestă lene socială strigând mai tare singuri decât în grup, când nu au informaţii despre nivelul de
efort pe care intenţionează să-l atingă partenerul. Când sunt informaţi că celălalt intenţionează să
depună un efort intens, ei înşişi strigă mai tare. La fel, efortul lor scade în cazul în care deţin informaţii
că celălalt va striga mai slab.

Rezultatele acestui experiment probează că ne aflăm într-o situaţie de comparaţie socială:

partenerul, prin comportamentul lui oferă informaţii despre nivelul de efort normal în acest context
marcat de ambiguitate. Pe de altă parte, aceleaşi rezultate atestă existenţa aşa-numitului “efect al
fraierului” (sucker effect): subiectul poate să creadă că se păcăleşte depunând un efort considerabil, în
timp ce celălalt “leneveşte”; ca atare, de teamă că “pică de fraier”, subiectul îşi reduce efortul până la
nivelul la care socoteşte că evoluează ceilalţi.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Cum operează efectul fraierului în evaziunea fiscală? Credeți că întreprinzătorii români care nu-și
plătesc impozitele au credința că ceilalți le achită?

Frica de evaluare
O altă explicaţie a lenei sociale este aceea că dorinţa de a lenevi reprezintă un răspuns în faţa
unor sarcini neinteresante, plictisitoare, care nu determină implicarea subiectului. În acest caz, lenea
socială va apare dacă nu vor exista constrângeri sociale. Prezenţa celorlalţi membri ai grupului oferă
acoperirea anonimatului pentru individul nemotivat. De aceea, orice tratament ce îndepărtează
anonimatul şi face performanţa individului observabilă, reduce lenea socială.

11
ŞTEFAN BONCU

EXPERIMENT
Într-un experiment din 1981, Williams şi colaboratorii săi au testat aceste idei. Ei i-au făcut pe unii
subiecţi să creadă că răspunsurile lor, atât cele din condiţia de grup, cât şi cele din condiţia individuală,
pot fi măsurate foarte precis. În raport cu cei ce nu aveau această informaţie, subiecţii care se simţeau
reperaţi în situaţia de grup au strigat la fel de tare în cele două condiţii.

ÎNTREBARE
Cum ar putea fi aplicată această soluţie de combatere a lenei sociale în experimentul lui Ringelmann?

A face răspunsurile subiecţilor identificabile, creează posibilitatea ca aceste răspunsuri să fie

evaluate. Identificabilitatea determină evaluarea. Dar sunt ele lucruri diferite? Cu alte cuvinte, subiecţii
se tem de a fi identificaţi ori de a fi evaluaţi?

EXPERIMENT
Harkins şi Jackson (1985) au arătat că indivizii lenevesc în grup chiar şi atunci când contribuţia lor poate
fi stabilită cu precizie, dacă au impresia că nimeni nu le evaluează performanţa. Design-ul celor doi
psihologi sociali este foarte ingenios, căci ei reuşesc să separe identificabilitatea de posibilitatea
evaluării. Sarcina a fost o sarcină de creativitate obişnuită: a găsi cât mai multe utilizări pentru un obiect.
Subiecţii lucrau fie în grupuri de patru, fie singuri - în felul acesta se manipula faptul de a fi sau nu
identificat. În condiţiile experimentale în care se urmărea ca subiecţii să creadă că nu pot fi evaluaţi,
obiectul pentru care li se cerea să genereze cât mai multe utilizări era diferit de cel al celorlalţi membri ai
grupului. În felul acesta, evaluarea devenea imposibilă, căci subiecţii înţelegeau că nu pot fi comparate
liste cu utilizări ale unor obiecte diferite. Dimpotrivă, când trebuiau să găsească utilizări posibile pentru
acelaşi obiect ca şi ceilalţi, ei simţeau că performanţa lor poate fi nu numai identificată, dar şi comparată
cu a celorlalţi. Rezultatele au arătat că subiecţii care lucrau la aceeaşi sarcină ca şi ceilalţi şi a căror
performanţă nu putea fi stabilită cu precizie, au furnizat mai multe utilizări decât subiecţii din celelalte
condiţii. Aşadar, condiţia în care se provoca teama de evaluare facilita emisia de răspunsuri în contextul
de grup.

Apropierea de standard
Cea mai recentă explicaţie asupra lenei sociale face apel la conceptul de standard: lenea
socială intervine când standardul de performanţă este necunoscut subiecţilor. Invocarea unui standard
de comparaţie poate elimina acest fenomen.

EXPERIMENT
Szymanski şi Harkins (1987) au realizat un experiment ce probează efectele cunoaşterii standardului de
către subiecţi. Sarcina acestora era de a găsi cât mai multe utilizări ale unor obiecte. Ei lucrau în grup
ori singuri. Jumătate din subiecţi au fost informaţi asupra numărului mediu de utilizări generate de
studenţii dintr-o cercetare anterioară. Chiar şi atunci când contribuţia lor nu putea fi distinsă de aceea a

12
 
PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

grupului în ansamblu, subiecţii cărora le fusese adus la cunoştinţă un standard de performanţă nu au

“lenevit”, furnizând în medie tot atâtea utilizări cât subiecţii ale căror răspunsuri individuale puteau fi
măsurate.

A furniza indivizilor un standard bazat pe performanţa trecută a altora induce două motivaţii
diferite: 1. dorinţa de a afla ce rezultat pot obţine (cât de bine pot realiza sarcina); în acest caz,
comportamentul este declanşat de motivaţia de auto-cunoaştere. 2. dorinţa de a obţine un rezultat mai
bun decât au obţinut alţii în sarcina respectivă - acest motiv se numeşte auto-validare. În experimentul
citat, subiecţii sunt animaţi de ambele motive.
Dar comparaţiile şi apropierea de standard se pot produce nu numai la nivel individual, ci şi la
nivel de grup. Teoria identităţii sociale a lui Tajfel şi Turner arată că grupurile care câştigă în competiţia
socială simbolică, deci grupurile mai bune decât alte grupuri într-o anumită privinţă, conferă membrilor
lor o identitate socială pozitivă. Indivizii sunt motivaţi să caute informaţii despre performanţa grupului
tocmai pentru a stabili dacă grupul lor este superior altor grupuri, superioritate ce le-ar aduce o
identitate socială pozitivă. Cercetările experimentale au arătat că lenea socială dispare nu numai atunci
când se stabilesc standarde personale, dar şi în cazurile în care se face salient un standard pentru
grup. Aşadar, formularea explicită a unui standard de performanţă poate elimina lenea socială. Este
aceasta o concluzie importantă pentru proiectarea strategiilor de combatere a fenomenului ce afectează
atât de grav performanţa de grup.

Am arătat că împrejurările în care participanţii cred că performanţa individuală poate fi stabilită

cu precizie nu sunt propice pentru dezvoltarea lenei sociale. Un alt factor care dizolvă lenea socială este
atractivitatea sarcinii pentru individ. Sarcinile de grup pot prezenta interes pentru subiecţi, ori pot fi
plictisitoare şi descurajatoare. Din acest punct de vedere, o ipoteză validă ar putea fi aceea că lenea
socială dispare când indivizii manifestă interes pentru sarcină - când sunt, deci, motivaţi intrinsec.

EXPERIMENT
Brickner şi colaboratorii săi (1986) au găsit suport empiric pentru această concluzie. Subiecţii erau elevi
de liceu şi au fost rugaţi să includă într-o listă tot ceea ce gândesc despre un nou sistem de
bacalaureat. În condiţia de implicare intensă, subiecţilor li s-a spus că acest sistem va fi implementat la
şcoala lor şi că ei înşişi vor susţine astfel bacalaureatul. Alţi subiecţi au fost făcuţi să creadă că sistemul
de bacalaureat aflat în proiect va fi implementat peste 10 ani şi numai în licee de un tip diferit în raport
cu liceul lor. Designul cuprindea condiţii de grup şi individuale. Autorii au constatat, aşa cum
anticipaseră, fenomenul de lene socială în condiţia în care existau instrucţiuni non-implicante iar
răspunsurile individuale nu puteau fi diferenţiate. Dimpotrivă, posibilitatea diferenţierii nu introduce
diferenţe de performanţă între condiţia de grup şi cea individuală atunci când sarcina este implicantă.
Lenea socială poate fi eliminată prin introducerea unor sarcini atractive ori implicante.

TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE

Stabiliți şi alte maniere de combatere a lenei sociale. Imaginaţi-vă că antrenorul unei echipe de rugby
caută soluţii pentru a elimina acest fenomen. Ce sfaturi îi puteți da? Redactați o lucrare de 2-4 pagini cu
tema aceasta.

13
ŞTEFAN BONCU

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Facilitarea socială se produce:
a. în sarcinile complexe;
b. în sarcinile simple;
c. în sarcinile simple și complexe.
2. Lenea socială înseamnă:
a. diminuarea efortului individual din cauza dificultăților de coordonare a indivizilor în grupuri;
b. reducerea efortului individual în grupuri care efectuează sarcini aditive.

14