JOCUL DIDACTIC CA METODĂ DE EVALUARE A DEZVOLTĂRII

COGNITIVE

A COPILULUI DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ

PROF. ÎNDRUMĂTOR

ABSOLVENT

BIȚĂ CLAUDIA

CUPRINS
1
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: DEZVOLTAREA COGNITIVĂ A COPILULUI PREȘCOLAR

1.1. Conceptul de dezvoltare cognitivă..........................................................................

1.2. Factorii dezvoltării umane......................................................................................

1.3. Stadialitatea dezvoltării de ordin cognitiv.............................................................

1.4. Precizări teoretice ale dezvoltării cognitive a copilului preșcolar..............................

CAPITOLUL II: EFECTELE INSTRUCTIV- EDUCATIVE ALE JOCULUI ÎN

DEZVOLTAREA COGNITIVĂ A PREȘCOLARULUI

2.1. Repere conceptuale ale jocului...............................................................................................

2.2. Teoriile jocului.......................................................................................................................

2.3. Caracteristicile jocului didactic..............................................................................................

2.4. Clasificarea și funcțiile jocului...............................................................................................

2.5. Importanța jocului asupra evoluției cognitive a copiilor preșcolari........................................

2.6. Jocul, metodă de evaluare a dezvoltării cognitive..................................................................

CAPITOLUL III: STUDIU PEDAGOIC PRIVIND SPECIFICUL JOCULUI DIDACTIC

ÎN EVALUAREA COMPETENȚELOR COGNITIVE ALE PREȘCOLARILOR

3.1. Premisele studiului pedagogic......................................................................................

3.2. Scopul și obiectivele cercetării...................................................................................

3.3. Ipotezele cercetării......................................................................................................

3.4. Metodologia cercetării..............................................................................................

3.5. Prezentarea și interpretarea rezultatelor cercetării....................................................

3.6. Concluziile cercetării................................................................................................

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

2
Fara spatii intre paragrafe

Vezi ca iti fac la prima pagina

Pagina 7 – nu ai paragrafe, trebuie sa faci minim 2 paragrafe pe pagina, dar nici f multe, 3-4 pe
pagina

Fiecare autor, trebuie insotit de an (cauti o lucrarea de a lui pe net si citezi lucrarea respectiva)

3
INTRODUCERE

Ființa umană este într-un proces continuu de evoluție și dezvoltare atât la nivel individual
cât și din punct de vedere ontogenetic. Copilul prin procesul de creștere acumulează achiziții,
dezvoltă abilități și își formează procesele psihice necesare desfășurării unei vieți normale și
armonioase. Mediul în care trăiește copilul își pune amprenta asupra modului de creștere și
evoluție, fiind ceea ce stimulează datele genetice de care dispune la naștere sau predispozițiile
înnăscute. Procesul de evoluție debutează la naștere, se dezvoltă intens în primii ani de viață
punând bazele funcționării proceselor psihice corespunzătoare integrării normale în cerințele
vieții ca apoi acestea să devină un instrument mereu adaptabil prin ajustări și adaptări impuse de
situații și contexte solicitante pentru schimbare. Natura flexibilă, curioasă, dornică să asimileze
noi informații, caracterizată printr-o predispoziție pentru o dinamică permanentă, ajută copilul să
evolueze și să se dezvolte în conformitate cu resursele de care beneficiază atât la nivel individual
prin capacități înnăscute cât și la nivel de stimuli din mediul înconjurător. Tot ceea ce înseamnă
stimuli din mediul înconjurător îl ajută pe copil să se dezvolte, să își formeze o părere despre
lumea în care trăiește, să își formeze raționamente și concepte cu care va opera pe tot parcursul
vieții pentru a se integra cât mai bine în lumea sa.
Principala modalitate de învațare pe care o utilizează copilul este jocul. Jocul este
considerat de către Ed. Clapared drept o ”satisfacere imediată a trebuințelor”, în timp ce J.
Piaget spunea despre joc că este ”o formă de activitate a cărei motivație este nu adaptarea, ci
asimilarea realului la eul său fără constrângeri sau acțiuni” (Păiși- Lăzărescu coord., 2008, p.
119). Oricum ar fi teoretizat jocul, copilul foloseșete acest mijloc pentru deprinderea și
antrenarea sa la nivelul dinamicii intrapsihice pentru înțelegerea, cunoașterea lumii în care
trăiește. Atunci când copilul primește informații prin explicațiile oferite despre interacțiunile și
fenomenele la care ia parte, el își dezvoltă procesele gândirii, ale inteligenței, ale limbajului, ale
imaginației. Copilul este coparticipant la dinamica vieții în care trăiește doar în rol de spectator
care asimilează noutăți la început și apoi, pe măsură ce crește și devine stăpân pe procesele sale
cognitive, se implică prin manifestarea dorințelor, a intențiilor, a preferințelor , a predispoziției
afective de moment. Adulții din jurul său pot să îl însoțească pe parcursul procesului de
cunoaștere a lumii, oferindu-i posibilitatea inițierii cât mai multor forme de joc și interacțiuni
menite să îi ”explice” fenomenele lumii în care trăiește la un nivel simplu și accesibil lui, prin

4
joc. Totul capătă sens pentru copil atunci când i se oferă informații simple pe care le poate
înțelege și când interacțiunea este stabilită prin intermediul dinamicii ludice a jocului. Copilul
înțelege cu ușurință ce înseamnă să mergi la piață atunci când îi arăți cum iei o poșetuță în mână,
când așezi în ea obiecte ce simbolizează elemente pe care le cumperi de la piață și îi spui că pleci
la piață, cumperi diverse produse și te întorci acasă, așezându-le în fața lui și explicându-i ce ai
cumpărat. În curiozitatea lui pentru nou și frumos, copilul imită jocul pe care l-a văzut și va face
la fel, generalizând această dinamică și pentru alte jocuri precum plecatul la grădiniță, plimbarea
cu bicicleta, când spune ”Pa!” și pleacă în direcția stabilită conform contextului de joacă. Astfel,
procesele cognitive sunt antrenate permanent pentru a se dezvolta din punct de vedere al
operațiilor utilizate precum: analiza, sinteza, abstractizarea și generalizarea. Astfel, copilul își
transformă necunoscutul în cunoscut pe baza informațiilor care se repetă și sunt constante în
jurul său și prin intermediul cărora ajunge în timp să își formeze concepte, idei, concluzii despre
lume și activități.
Jocul din grădiniță are ca trăsătură de bază stimularea proceselor cognitive ale copilului
prin intermediul utilizării unui cadru organizat, prin stabilirea unei dinamici relaționare asupra
căreia se poate interveni pentru reglarea sa din partea educatorului atunci când apar neînțelegeri
și disensiuni între copii. Jocul organizat din grădiniță se desfășoară având ca obiectiv formarea
unor abilități, urmărind să parcurgă niște etape care îl ajută pe copil să își însușească noi achiziții
conform cu vârsta avută. Copilul găsește în grădiniță cadrul propice dezvoltării sociale și
cognitiv-intelectuale într-un mod ghidat și organizat psihologic și educațional astfel încât să își
dezvolte toate procesele psihice care stau la baza formării personalității umane. Multitudinea de
forme de joc abordate de cadrul didactic pe parcursul procesului intructiv-educativ, are în vedere
dezvoltarea copilului din punct de vedere al limbajului, gândirii, imaginației, inteligenței,
creativității și motricității. Dacă în prima fază, când ajunge la grădiniță, copilul învață cum să
interacționeze cu ceilalți copii, își formează abilități de relaționare, apoi, prin intermediul
activităților dirijate la clasă, el își dezvoltă gândirea ca proces psihic, își formează noțiuni și
concepte despre lume , ajungând să transpună în simbolistica jocului tot ceea ce înțelege, vede,
cunoaște, simte în viața reală. Tipurile de joc abordate la grădiniță variază de la cele axate pe
dezvoltarea mișcării (motricitate), la cele care stimulează creativitatea, expresivitatea în limbajul
verbal și mimico-gestual, gândirea, imaginația, inteligența.

5
 Feedback-ul primit prin intermediul evaluărilor făcute în grădiniță, îl ajută pe cadrul
didactic să știe ce progrese face fiecare copil, cum poate să își eficientizeze activitatea astfel
încât să poată asigura fiecărui copil șanse reale de evoluție prin asimilarea tuturor achizițiilor
specifice vârstei. Evaluarea proceselor cognitive directă prin metoda interviului sau a observației
oferă informații despre câte elemente noi în dezvoltarea proceselor psihice a adăugat copilul.
Spre exemplu, poate fi vorba despre câte cuvinte noi a învățat să utilizeze corect, ce jocuri noi a
deprins, cât de mult și-a dezvoltat spiritul de inițiativă la nivel de grupă sau la nivel de grup de
colegi. De asemenea, prin observație, educatorul poate valoriza gradul de respectare a regulilor
impuse prin joc de către copil sau pe cel de integrare în cerințele impuse de către cadrul didactic.
Toate informațiile primite despre modul de răspuns oferit de copil cerințelor tuturor activităților
stabilite la nivel de grupă prin jocul liber sau prin cel organizat de cadrul didactic, constituie un
reper al nivelului de dezvoltare pe care copilul îl atinge periodic. Prin menținerea acestui
feedback, atât părintele cât și educatorul poate remedia situații aparent defectuoase, poate corecta
porniri comportamentale nedorite, poate acoperi lipsuri prin repetare, aprofundare, detaliere sau
exemplificare repetată a unor noțiuni ce sunt de dorit a fi asimilate. Evaluarea, prin caracterul ei
periodic desfășurat, oferă o imagine consolidată a progresului pe care copilul îl înregistrează în
activitățile școlare ca dovadă a dezvoltării proceselor psihice. În acest mod, este foarte ușor de
îndrumat copilul spre parcurgerea etapelor prin care trece o dată cu vârsta și de consiliat părinții
acestuia pentru ameliorarea anumitor situații care demonstrează rămânerea în urmă cu
dobândirea achizițiilor, apariția unor întârzieri în manifestarea proceselor psihice precum:
întârzierea în formarea limbajului, întârzierea în dezvoltarea proceselor gândirii, întârzierea
proceselor păsihice asimilate inteligenței. Ținând cont de informațiile primite în urma evaluărilor
înregistrate, se pot întocmi planuri remediale pe care cadrul didactic să le aplice pentru copiii
care necesită acest tip de intervenție.

Stimularea cognitivă se realizează foarte bine în cadrul grădiniței prin intermediul jocului
didactic, mai ales atunci când educatorul pune pe primul plan individualitatea copilului și acordă
atenție pe cât posbil dezvoltării și formării proceselor psihice necesare unei integrări reușite.

6
CAPITOLUL I

DEZVOLTAREA COGNITIVĂ A COPILULUI PREȘCOLAR

1. Conceptul de dezvoltare cognitivă

Perioada cuprinsă între 3 și 6 ani este catalogată ca fiind vârsta preșcolară a copilului
mic. După ce învață să meargă, își dzvoltă emisia de sunete articulate sub formă de limbaj;
apriori limbajului copilul își dezvoltă gândirea, creativitatea, memoria; după ce învață să
mănânce singur, să se îmbrace singur, copilul de la vârsta de la 3 ani face în continuare achiziții
dar în etapa de preșcolaritate. Aceste perioade nu pot fi privite ca fiind etape de dezvoltare
specifice copilului mic într-o manieră izolată, ele se întrepătrund, se leagă și chiar se suprapun.
Sunt copii care dobândesc foarte repede si foarte multe achiziții încă de la naștere și continuă cu
această receptivitate spre nou absorbind informații din jur cu ușurință și sunt copii cu un ritm
mai lent de dezvoltare și de dobândire a acestora. Orientativ, putem include copilul ca proces de
dezvoltare psihologică în mai multe etape caracterizate și de integrare a acestuia în școală : 0-1
an este perioada sugarului, 1-3 ani perioada antepreșcolară, 3-6 ani este perioada preșcolară, 6-
12 ani vârsta învățământului primar, 12- 18 ani adolescența.La nivel emoțional și cognitiv,
acestor vârste de dezvoltare a copilului le corespund anumite trăsături, conform lui Erick
Erickson (ANUL????): 0-6 luni - copilul învață că există; 6-18 luni - copilul explorează; 18 luni-
3 ani- copilul învață să gândească; 3-6 ani- identitate și putere; 6-12 ani - copilul învață
îndemânarea și structura lucrurilor; 12- 18 ani -copilul definitivează integrarea; după vârsta de
18 ani , etapa este cea de revenire, când copilul poate să experimenteze una din etapele anterioare
pe care nu le-a definitivat ca învățare. La baza dezvoltării psihosomatice a copilului, de orice
vârstă, stă întotdeauna stimularea senzorială și psihică. Un copil cu care se vorbește și se
interacționează permanent, poate să își dezvolte procesele cognitive și respectiv gândirea într-o
manieră de cauză- efect încă înainte de dezvoltarea limbajului. Limbajul poate fi dezvoltat
ulterior , însă copilul își va exprima intenția, dorințele, își va manifesta alegerile într-o manieră
personală, opunându-se chiar voinței mediului dacă aceasta nu coincide cu ceea ce își dorește el.
Așadar, interacțiunea permanentă cu copilul este apanajul dezvoltării armonioase a acestuia încă
din primele luni de viață. Dezvoltarea cognitivă este esențială pentru viața de zi cu zi. Ea se
referă la procesele prin care copiii dobândesc capacitatea de a gândi, de a asimila și a utiliza
informația pe care o receptează. Dezvoltarea cognitivă a fost definită în termenii abilităţii
7
copilului de a înţelege relaţiile dintre obiecte, fenomene, evenimente şi persoane, dincolo de
caracteristicile lor fizice. Domeniul include abilităţile de gândire logică şi rezolvare de probleme,
cunoştinţe elementare matematice ale copilului şi cele referitoare la lume şi mediul înconjurător
(Ghidul de bune practici pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani, 2008: 7).
Procesul cognitiv include astfel de activităţi mintale cum ar fi descoperirea, interpretarea,
divizarea, clasificarea şi memorizarea informaţiei. În cazul preşcolarilor, procesul cognitiv
include abilităţile de receptare, prelucrare, evaluare a ideilor, de judecată, de soluţionare a
problemelor, de înţelegere a regulilor şi conceptelor noi, de previziune şi de vizualizare a
posibilităţilor şi consecvenţelor (Ghidul cadrelor didactice pentru educație timpurie și
preșcolară, 2008: 12).
I. 2. Factorii dezvoltării umane

Dezvoltarea umană înregistrează trei factori esențiali care o influențează permanent:

ereditatea, mediul și educația. Cercetătorii din domeniul psihologiei au stabilit că primul factor
care determină capacitatea de evoluție și dezvoltare a tuturor ființelor, nu doar a omului, constă
în ereditate. Prin intermediul eredității, ființele primesc de la părinți predispozițiile fizice, psihice
și intelectuale (în cazul copiilor), astfel încât să asigure condițiile unei dezvoltări optime ca
aparținători ai unei specii anume. Ereditatea este caracteristica biologică a ființelor ce
desemnează complexul de predispoziții care se trasnmit de la părinți la copii prin intermediul
mecanismelor genetice. Fiecare om este purtătorul trăsăturilor generale atât ale speciei umane
cât și a trăsăturilor particulare provenite de la părinți care se referă la capacități psihice și fizice
specifice acelei familii. Astfel, unii oameni au o predispoziție accentuată spre dezvoltarea
intelectuală, alții spre valorificarea trăsăturilor motrice și fizice prin activități specifice. Deci,
moștenirea este un complex de predispoziții și posibilități transmise descendenților adică
urmașilor. Ceea ce este transmis în mod ereditar, poate fi manifestat de către personaă pe
parcursul vieții sau poate rămâne în stare latentă. Astfel, sunt gene active care se manifestă și
gene latente care nu beneficiază de condițiile necesare manifestării lor. Spre exemplu,
predispoziția spre îmbolnăvire de boli psihice o au teoretic toți oamenii. Însă, aceste afecțiuni
sunt dezvoltate acolo unde condițiile de mediu sunt prielnice. Ereditatea oferă o unicitate
biologică ca punct de plecare pentru unicitatea psihologică. Astfel, memoria este o funcție
psihică ce ia naștere ca urmare a capacității înnăscute a celulei nervoase să engrameze informații

8
pe care să le utilizeze mai apoi pe termen de lungă sau de scurtă durată. Această capacitate de
engramare a informației de către celula nervoasă este apărută ca funcție biologică înnăscută sau
primită în mod ereditar de la părinți.

Mediul în care care crește copilul are rol de factor care influențează dezvoltarea cognitivă
a copilului. Copilul este dependent de mediul în care se naște, de familie, de părinți , atât de
îngrijirea propriu-zisă, cât și de interacțiunea permanentă cu oamenii. Fără interacțiunea verbală
și fizică cu cei din jurul său, copilul nu se dezvoltă. De aceea, mediul constituie factor primordial
în dezvoltarea și evoluția copilului nu doar fizic ci și cognitiv și emoțional. Mediul are rolul de a
stimula, încuraja și determina creșterea și dezvoltarea copilului. Numeroase studii longitudinale
stau la baza teoriei conform căreia mulțumită mediului în care se dezvoltă copilul, acesta poate
să își depășească predispozițiile înnăscute într-o anumită direcție sau poate să își piardă anumite
caracteristici ca urmare a lipsei de stimulare a mediului. Cercetările (CARE???? Citeaza cateva)
care s-au făcut mai ales în Statele Unite ale Americii pe grupuri de gemeni au stabilit că un rol
important l-au avut condițiile de mediu în care au trăit aceștia pentru a-și dezvolta trăsăturile
psihice specifice inteligenței. Cu alte cuvinte, ereditatea constituie 50% din dezvoltarea unui
copil, cealaltă parte fiind constituită din stimularea primită din mediul de viață. De aceea în
terapia ABBA care se aplică copiilor cu autism, se pune accentul pe stimularea senzorio-motorie
și cognitivă pentru obținerea unor progrese în dezvoltarea lor. Mediul acționează prin totalitatea
factorilor săi: persoane, condiții de viață, statut socio-economic al părinților, prezența sau
absența fraților, valorile morale în care cred părinții, determinând o evoluție corespunzătoare a
proceselor cognitve sau din contră, o întârziere a dezvoltării lor. Se pune accentul pe intensitatea
și natura interacțiunii copilului cu mediul și cu condițiile sociale și geografice. Cu alte cuvinte,
atunci când un factor îi este indiferent copilului, acesta alegând să nu interacționeze cu el, acesta
își pierde din semnificație și intensitate pentru copil. În schimb, dacă copilul atribuie o
însemnătate ridicată anumitor condiții de mediu, acestea tind să modifice, să influențeze și să
modeleze trăsăturile copilului. Condiția dezvoltării umane este ca factorii de mediu să acționeze
asupra copilului și acesta să reacționeze prin intermediul unei activități proprii specifice. Astfel,
natura influenței mediului asupra dezvoltării ființei umane poate constitui în egală măsură o
șansă a dezvoltării sau un blocaj al acesteia.

9
 Educația reprezintă totalitatea influențelor desfășurate în mod organizat având un scop
precis pentru care se întâmplă, o dinamică și o organizare, fiind vizată dezvoltarea copilului în
anumite direcții prin stimularea anumitor arii corticale cu rol de dezvoltare a proceselor psihice
vizate. Spre exemplu, pentru a determina un copil să înceapă să vorbească, se pot aplica mai
multe demersuri precum: fie este rugat să repete cuvintele auzite, fie i se cere să vorbească
specificând ceea ce își dorește din motiv că adulții nu mai înțeleg tipul dorințelor, fie este lăsat să
interacționeze cu alți copii pentru a învăța să se exprime. Educația se desfășoară fie în familie, fie
în grădiniță sau școală având o structură psihopedagogică foarte clar definită, ținând să coreleze
vârsta de dezvoltare a copilului cu capacitatea lui de învățare pe nivelul anumitor segmente de
evoluție. Educația este amprenta pe care mediul o manifestă prin persoanele de interacțiune, o
lasă asupra modului de manifestare a copilului prin performanță cognitivă, abilități și aptitudini
practice și artistice, realționare și rezolvare de probleme în viața de zi cu zi. Educația stimulează
dezvoltarea copilului prin aplicarea unor exerciții, jocuri cu un grad de dificultate ușor ridicat
peste priceperea din prezent a copiilor. Această provocare vizează ”zona proximei dezvoltări”,
după cum spune Vîgostki. Educația este ceea ce definitivează și cizelează natura primară cu care
se naște ființa umană. Ea stă la baza evoluției și dezvoltării umane și sociale.

I.3. Stadialitatea dezvoltării de ordin cognitiv

Jean Piaget (ANUL???) stabilea patru etape corespunzătoare dezvoltării psihice

armonioase a copilului de la nou-născut până la adolescent, subliniind caracteristici deosebit de
importante fiecărui stadiu în parte. Astfel, un copil dezvoltat în parametrii normali conform lui
Piaget, va parcurge următoarele etape: stadiul senzorio-motor stabilit din perioada 0 luni până
în jurul vârtsei de 2 ani; stadiul preoperațional existent între 2 ani și 7/8 ani; stadiul
operațiilor concrete stabilit între 7/8 ani și 12 ani și stadiul operațiilor formale când procesele
gândirii sunt formate și dezvoltate la capacitate maximă urmând doar să fie utilizate și
îmbogățite, în jurul vârstelor 11/12 ani respectiv 15/16 ani.

Stadiul senzorio-motor se caracterizează printr-un cumul excesiv de informații pe care

copilul le primește pe calea simțurilor auditiv, olfactiv, vizual, motric-kinestezic. Pe parcursul
stadiului preoperațional, copilul poate să exploreze variante multiple ale jocului care îi confirmă
existența unor variante multiple în cadrul existenței reale a vieții, având impresia că totul este
10
posibil și deci gândirea lui se dezvoltă exponențial cu capacitatea de explorare a realității. Stadiul
operațiilor concrete se caracterizează printr-o multitudine de exerciții cognitive raportate la
concret și la ceea ce copilul poate manipula în mod concret, se raportează la varinatele oferite de
conceptele învățate la școală și la explorarea conștientă a mediului. În cadrul stadiului operațiilor
formale, copilul- adolescent deține la nivel intelectual și cognitiv procesele necesare demersului
de explorare a lumii din punct de vedere abstract și concret și metaforic, procesele conitiv-
intelectuale ale copilului atingând capacitatea maximă de procesare a informației. Dezvoltarea
senzorială și motrică a copilului marchează începutul evoluției ființei umane sub toate aspectele
vârstelor prin care trece: bebeluș, copil, preadolescent, adolescent, tânăr, matur, vârstnic.
Bebelușul este animat de mirosul matern în special pe care și-l fixează în memorie ca reper
pentru identificarea siguranței în mediul în care trăiește. Auzul îl ajută să își fixeze repere în
relație cu mama și cu figurile aparținătoare cu semnificație majoră pentru el. Tot prin intermediul
auzului se familiarizează cu mediul, persoanele de atașament, limba și limbajul, creând premisele
dezvoltării cognitive de mai târziu. Simțul tactil kinestezic este baza dezvoltării motrice și
senzoriale în același timp pentru copil. Prin apucarea cu mânuțele și prin băgatul obiectelor în
gură, copilul își stabilește repere cu privire la textura obiectelor din jur, la gust și își formează
semnificația atașamentului față de mediu. Pe parcursul creșterii și dezvoltării, copilul își crează
deprinderea manipulării obiectelor din mediu și învață cum să își adapteze mișcările propriului
corp în mediul în care trăiește. Este etapa în care copilul începe să își cunoască și săîși simtă
propriul corp. Începe să stabilească coordonare și corespondență între mișcările personale și
răspunsurile primite din mediu. În funcție de rapiditatea răspunsului primit din mediu ca reacție
la propriile solicitări și acțiuni, copilul va stabili și își va dezvolta siguranța și încrederea în
ceilalți. Va învăța din răspunsurile mediului că nevoile lui sunt importante, că siguranța lui este
primordială și că primește răspuns la ceea ce își dorește. în felul acesta își crează granița
personală cu sine însuși și va învăța că el însuși este important. Stadiul preoperațional sau
când copilul experimentează lumea înconjurătoare. Copilul este marcat de dorința de mișcare
și evoluție permanentă. Nevoia lui de cunoaștere este din ce în ce mai mare și începe să fie fericit
pentru fiecare acțiune personală care îi oferă ceva nou ca experiență de viață. Crede că există
doar ceea ce se vede sau ceea ce atinge, dorința lui fiind aceea de a intra în contact cu tot ceea ce
il înconjoară. Astfel, devine stăpân pe propriile mișcări și începe să își procure singur obiectele

11
care îl interesează prin cățărare, apucare, tragere spre el a obiectelor sau solicită celor din jur să i
le ofere. Este momentul în care învață cum să interacționeze cu mediul pentru a obține ceea ce își
dorește. Știe că părintele cedează insistențelor sau supărărilor sau protestelor pe care le
manifestă. Așa că, spre vârsta de 2 ani interacțiunea dintre copil și aparținători este din ce în ce
mai intensă. Toate aceste schimburi informaționale dintre copil și tot ceea ce constitutie mediu
devin sursă și resusrsă pentru dezvoltarea conitivă a copilului. Stadiul preoperațional este format
din două substadii: primul substadiu se adresează gândirii simbolice în jurul vârstei de 2- 4 ani și
substadiul gândirii intuitive în jurul vârstei de 4-7 ani. Este vârsta la care copilul învață să
asocieze cuvântul cu semnificația și cu acțiunea. Învață să își dezvolte gândirea prin prisma
interacțiunii cu mediul și mai ales pe baza explicațiilor primite. Foarte mult îl ajută pe copil să își
structureze procesele gândirii atunci când primește explicații și indicații cu privire la toate
fenomenele din jur. Este vârsta la care copilul învață să comunice, își formează schemele
cognitive și pe cele mnezice, apelează la imaginație din plin fiind de fapt apanajul capacității de
rezolvare de probleme, poate experimenta noul într-o formă constantă, fiind dornic permanent de
mișcare, acțiune, experimente sub formă de joc din care să desprindă învățăminte. În această
perioadă copilul asimilează scheme structurale de gândire observate la adult și pune bazele
sistemului cognitiv și intelectual de mai târziu. Dezvoltarea limbajului și utilizarea corectă a
cuvintelor influențează capacitatea intelectuală a copilului și sistemul cognitiv. Prin limbaj
copilul se exprimă îi exprimă, se face înțeles și înțelege, învață lucruri noi și este învățat. De
aceea este foarte importantă comunicarea permanentă cu copilul pentru a-l ajuta să își dezvolte și
gândirea și limbajul împreună cu toate celelalte procese psihice. Stadiul operațiilor concrete
sau când copilul gândeșete despre lume în termeni de ”aici și acum”. Aceasta este vârsta la
care copilul exersează din plin schemele cognitive formate până în acest moment și le utilizează
din plin în procesul dezvoltării intelectuale în mediul școlar. Schemele logico- matematice se
dezvoltă și iau amploare în procesul învățării matematicii școlare. Este vârsta la care încep
întrebările legate de prezența propriei persoane în viața socială, apar prieteniile pe termen lung și
visele de viitor. Cu ocazia începerii școlii, copilul experimentează nu doar modalitățile de
învățare loică ci experimentează și tipuri diferite de relaționare cu ceilalți.

Gândirea logică este ancorată în noțiuni concrete ușor de manipulat și experimentat .

Tendința copilului este aceea de a urma modelele care i se par potrivite în evoluția intelectuală.
12
Se pune în evidență caracterul reversibil al gândirii fiind de fapt un proces cognitiv prin care
copilul poate înțelege și poate accepta că adunarea are ca opus scăderea, că evoluția poate fi
urmată și de involuție, că ceee ce există poate să nu mai fie. Copilul devine capabil să înțeleagă
faptul că oricând se poate reveni la forma ințială de la care a pornit fenomenul sau situația dată.
Astfel, gândirea copilului poate surprinde și latura invariabilă a situației, cum ar fi cantitatea de
material dintr-un obiect care a fost desformat anterior. Tot acum , copilul poate înțelege cum se
conservă greutatea, lichidele sau a volumul și cum se conservă substanța. Vârstele de la care
gândirea copilului poate experimenta aceste schimbări poate varia în funcție de nivelul cultural al
mediului în care se dezvoltă. Ca atare, copilul poate accepta modul de conservare al substanței
în jururl vârstei de 8 ani, de conservare a greutății între 9 și 10 ani și conservarea volumului pe
vârsta de 11- 12 ani. Baza gândirii logico -matematice se axează pe deprinderea copilului de a
manipula obiecte la nivel concret astfel încât să deprindă ordinea operațiilor. Reprezentarea
cognitivă a operațiilor de adunare și scădere își au originea în manipularea concretă a
obiecteleor, conceptelor sau noțiunilor până în punctul stăpânirii acestor demersuri și în urma lor
să se dezvolte capacitatea de operare cu noțiuni la nivel abstract. Copilul experimentează jocuri
nenumărate de la cele concrete la cele simbolice, utilizând astfel procesle gândirii de la mult spre
puțin, ajutând la dezvoltarea și formarea caracterului flexibil al gândirii. Copilul învață astfel că
o problemă sau o situație problematică poate avea mai multe forma de rezolvare sau mai multe
soluții care să fie mulțumitoare. De fapt, important este rezultatul obținut și mai puțin demersul
realizat. La nivel moral copilul se raportează la conceptele morale de bine- rău, adevărat- fals,
frumos- mai puțin frumos. Cu alte cuvinte, copilul învață că se află într-o lume duală din care
poate avea mereu de ales variante satisfăcătoare la nivel imediat sau pe termen lung. Totodată își
dezvoltă judecata care îl ajută să își dea seama unde se situează ca actiune în demersurile făcute
în functie de consecințe. Este și vârsta la care începe să își asume diferite situații în care știe că
face față. Stadiul operațiilor formale sau cum e să visezi ”cu ochii deschiși”. Între vârstele
7/8 ani și 15/ 16 ani, copilul își finalizează dezvoltarea proceselor cognitive sub aspect logic și de
manipulare a noțiunilor detașate de prezența concretă a obiectelor. Copilul își dă seama că tot ce
își dorește poate fi îndeplinit nu doar prin exprimarea dorinței ci și prin manifestarea demersului
acțional corespunzător în acea direcție. Din punct de vedere social capătă mai multă
independență și siguranță de sine pentru a-și îndeplini dorințele. Copilul constată o creștere a

13
capacității de gândire, înțelegere și procesare a informațiilor primite sub mai multe aspecte,
găsind mai multe variante de răspuns. Capacitatea de operare cu noțiuni abstracte în lipsa
obiectului, scurtează timpul găsire a soluțiilor, crește variabilitatea soluțiilor, încrederea în
propriile forțe, flexibilitatea gândirii oferind o multitudine de variante. Comunicarea devine
fluentă, bogată și eficientă în transmiterea și primirea de informații tocmai mulțumită
caracterului abstract al gândirii. Totalitatea proceselor mentale în stadiul operațiilor formale au
drept caracter capacitatea de reversibilitate, ceea ce înseamnă că persoana poate opera cu
informațiile de la particular spre eneral și invers. Fluxul ideatic este foarte mare și raționamentele
sunt de natură să îmbogățească viața intrapsihică a omului. De asemenea, autenticitatea și
veridicitatea informațiilor utilizate au ca bază de pornire cumulul de informații dobândite
anterior și modul în care ele au fost vehiculate anterior, acest proces determinând profunzimea și
complexitatea proceselor cognitive pe care adolescentul le deține. Abordarea piagetiană a
dezvoltării cognitve și intelectuale a persoanei are un caracter constructivist al inteligenței. Asfel,
Piaget, prin cele 4 stadii pe care le pune în discuție ca fiind capitale în dezvoltarea inteligenței
umane, are în vedere evoluția și modul de dezvoltare al proceselor cognitive de la naștere și până
la vârsta de 20 de ani. Piaget arată prin inetrmediul studiilor realizate în decursul acestor stadii
cât de importantă este stimularea senzorio-motorie pentru copilul mic chiar dinainte de formarea
limbajului și totodată angrenarea tinerei ființe în dinamica socială activă pemanentă stimulând
astfel dezvoltarea cognitivă corespunzătoare.

Copilul mic își bazează relaționarea cu mediul înconjurător pe senzații și percepții. La

începutul vieții, simțul tactil, auditiv, olfactiv sunt de importanță majoră pentru dezvoltarea lui
ulterioară. Tot ceea ce simte copilul prin auz, văz și miros se reflectă în relația pe care începe să
o stabilească cu mediul înconjurător. În funcție de tipul de răspuns primit de la mediu, copilul va
dobândi încredere în lumea înconjurătoare sau va percepe totul ca fiind un iminent pericol.
Comunicarea copilului mic cu mediul se face prin intermediul manifestării emoțiilor care la
începutul vieții au ca motivație exprimarea nevoilor organice și fiziologice. Plânsul copilului mic
marchează necesități nesatisfăcute pe când starea de bine , homeostazia, se manifestă prin
echilibru și liniște. Afectivitatea și atașamentul se formează în primul rând față de persoana cu
care copilul petrece cel mai mult timp, cea care îl îngrijește. Sentimentul de siguranță pe care îl
simte în contact cu familia crează un atașament sigur , evitant sau dezorganizat. Aceste tipuri de
14
atașament influențează personalitatea adultului de mai târziu și implicit natura relațiilor cu
ceilalți. Când copilul se simte în siguranță și nevoile îi sunt îndeplinite cu promptitudine și
constanță, își dezvoltă un atașament siur în conformitate cu mediul de viață. Afectivitatea
reprezintă întregul ansamblu de reacții emoționale la stimulii mediului, învățând astfel să se
comporte anxios, neîncrezător, nemulțumit sau pozitiv, optimist, în acord cu ceilalți.

Concomitent cu procesele psihice de intensitate majoră, copilul își dezvoltă motricitatea

și chiar se bazează pe aceste interacțiuni cu lumea în procesul de formare și dezvoltare a
achizițiilor necesare evoluției în viață. Prin motricitate își exercită și simțul tactil cel care îl pune
în contact cu lumea înconjurătoare și îi aduce o serie de informații directe. Simte texturi, gusturi,
mirosuri pe care începe să le asocieze cu obiecte și compartimente ale mediului. Bagajul
informațional al bebelușului se diversifică și devine mai bogat. Pe măsură ce crește, copilul
devine stăpân pe propriile mișcări și își confirmă autonomia propriului corp fiind mereu încântat
să descopere lucruri noi pe care le poate face singur. Mulțumirea de sine vine din bucuria de a
întrprinde singur acțiuni și activități care să îl împlinească drept ființă capabilă.În tot ceea ce face
pentru dezvoltarea și cunoașterea lumii, este determinat de dorința de evoluție, de creștere și
diversificare a propriilor acțiuni, dorință resimțită la nivel intrinsec ca o tensiune ce necesită
descărcare. Vorbim astfel, despre motivația intrinsecă cea care îl îndeamnă permanent să
exploreze lumea înconjurătoare fără să aștepte să fie îndemnat de cei din jur. Dorința lui de
cunoaștere și explorare a mediului înconjurător este atât de mare la vârsta lui de câteva luni, un
an, doi, trei , încât adulții din jur trebuie să fie vigilenți pentru a evita situații de lovire,
accidentare. Această dorință capătă forme și intensități în funcție de stimularea și liberatea pe
care le primește de la cei din jur. Cu cât mediul este stimulativ și îi permite copilului noi
experiențe, cu atât el poate să exploreze noi situații și să își exercite capacitatea personală de
motricitate și autonomie. Cumva, această motivație spre explorare și cunoaștere este alimentată
de libertatea și permisivitatea mediului. Capacitatea de a lega interacțiuni scurte cu persoanele
din jur îi este determinată atât de predispoziția genetică primită cât și de modelul oferit acasă.
Comportamentul social sau cât de ușor își face cunoștințe, prieteni, este influențat atât de
caracteristicile cu care se naște cât și de ceea ce vede în jurul lui. Cu cât un copil este antrenat în
relațiile cu covârstnici, cu atât este mai flexibil și dornic să împărtășească situații similare cu ei
precum jocul, comunicarea, imitarea acelorași acțiuni, descoperirea împreună de noi acțiuni. Un
15
copil care este înconjurat de adulți, devine anxios în relaționarea cu copiii, temător și nesigur.
Garantul echilibrului emoțional pentru un astfel de copil va fi întotdeauna adultul și nu bucuria
de a experimenta situații similare cu copiii de vârsta lui. Astfel de copil necesită timp, răbdare
din partea celorlalți pentru a învăța cum să socializeze, cum să se joace și să capete încredere că
este în siguranță printre cei de-o seamă. Cogniția și gândirea sunt procese psihice care se
dezvoltă permanent din prima zi de viață. Așa cum arată și teoria lui Piaget, copilul asimilează
informații din mediu permanent pe care mai apoi și le manifestă prin intermediul gândirii trecând
prin toate cele patru stadii ale dezvoltării cognitive: stadiul senzorio-motor, stadiul
preoperațional, stadiul operațiilor concrete și stadiul operațiilor formale. Gândirea copilului mic
se dezvoltă permanent făcând achiziții în planul relațional cauză- efect, înțelegând că anumite
acțiuni atrag după sine anumite reacții, înțeleg lumea de la nivel material-existențial până în
planul operațiilor formale și abstracte, la vârste de 15- 16 ani. Pentru ca acestă dezvoltare să fie
în parametri normali, copilul are nevoie de interacțiune, explicații și comunicare permanentă cu
cei din jur. Într-un mediu în care copilul nu este stimulat senzorio motor, dezvoltă întârziere în
achiziții și dezvoltare ulterioară. Limbajul se dezvoltă permanent în interacțiune cu cei din jur,
chiar dacă la început se manifestă în formele primare de expimare. Interjecțiile, onomatopeile pe
care copilul le învață în prima dfază, sunt de fapt baza formării și dezvoltării limbajului articulat
de mai târziu. De aceeam copilul are nevoie să audă comunicare, să simtă interacțiunea cu cei din
jur, să manifeste exprimare permanentă pentru a pune bazele dezvoltării limbajului articulat. O
dată cu limbajul se dezvoltă și gândirea, aceste două procese psihice fiind interpătrunse.
Imaginația este procesul psihic care se dezvoltă continuu în fința umană și care ia amploare în
jurul vârstei de 4,5,6 ani, când gândirea este una preponderent magică și se bazează pe
fatasmagorii și plăsmuirea realității din imaginar. Prin exercitarea imaginației ca modalitate de
rezolvare a situațiilor de viață, copilul învață că viața are rezolvare dincolo de concret și de
manipularea concretului. Imaginația joacă un rol important în găsirea de soluții pentru
problemele vieții și oferă sprijin în dezvoltarea unei firi pozitive și optimiste.

I.4. Precizări teoretice ale dezvoltării cognitive a copilului preșcolar

Evoluția umană a fost studiată și explicată prin patru mari orientări în psihologie, astfel:
teoria psihanalistă, teoria învățării, teoria umanistă și teoria cognitivistă. Prin intermediul

16
acestor abordări teoretice și experimentale, avem o viziune completă a proceselor prin care trece
ființa umană pe parcursul dezvoltării ei de la naștere și până la senectute. Teoreticienii
dezvoltării umane și-au pus numeroase întrebări cu privire la primordialitatea și importanța
factorilor care infleunțează complexitatea dezvoltării umane. Astfel, au fost teorii care au pornit
de la ipoteza importanței factorilor genetici primiți la naștere. Alte orientări s-au bazat pe
importanța mediului în care se dezvoltă copilul, în timp ce prin alte teorii se încearcă abordarea
din punctul de vedere al complexității ființei umane și a faptului că pe baza interacțiunii dintre
copil și mediu se creează creșterea și evoluția acestuia. Teoria psihanalistă a fost inițiată și
detaliată de S.Freud, părintele psihanalizei care susținea că la baza evoluției umane se află
impulsul pornit din inconștientul personal, cel care motivează și alimentează cu energie
comportamentul uman. De asemenea, Freud vorbește despre trei paliere ale sistemului psihic
uman și anume despre: conștient, subconștient și inconștient. El demonstrează cum, pe parcursul
vieții, omul este condus mai mult de impulsuri venite din inconștient și subconștient și mai puțin
de către conștient. Astfel, omul se situează pe ”pilot automat” în momentul în care face aleeri în
viață cu privire la persoanele apropiate sau la reacții față de anumite situații, fiind marcate de
simpatii și antipatii pornite din istoria personală a fiecăruia. Astfel , S. Freud ne vorbește depre
următoarele stadii ale dezvoltării umane având la bază teoria sexualității:

a. stadiul oral - de la naștere până la vârsta de 1 an, când dezvoltarea copilului se bazează
pe supt și pe folosirea urii ca sursă de plăcere și alimentare.;b. stadiul anal - de la 1 an până la
vârsta de 3 ani când anusul devine sursa senzațiilor de plăcere, copilul fiind angrenat în acțiuni
legate de utilizare a toaletei; c. stadiul falic - de la 3 ani la 6 ani, când penisul devine cel mai
important pentru băieți, în timp ce fetele ar vrea să aibă și ele așa ceva. Copiii au fantezii sexuale
legate de părinții lor și pe acest fundal apare un sentiment de culpabilitate; d. perioada de
latență - este cuprinsă între 7 și 11 ani când nevoile sexuale ale copilului se liniștesc și copilul
își folosește energia sexuală în activități creative; e. adolescența- stadiul genital duce la
dezvoltarea organelor sexuale și accentul se pune pe dobândirea plăcerii prin intermediul actului
sexual, adolescentul având plăcere sexuală și satisfacție sexuală.

Teoria învățării se centrează pe analiza tipului de răspuns pe care persoana îl oferă prin
relația dintre comportament și stimulul primit din mediu. Astfel, I. Pavlov, B.F. Sckinner au

17
analizat prin experimente bine puse la punct diferite tipuri de răspuns oferite modificării
stimulilor la care erau expuși. Așa au ajuns la concluzia că există reacția comportamentală ca
reflex la un stimul și reacția comportamentală repetată care apare în legătură cu același tip de
stimul sau un alt stimul asociat acestuia. Astfel, vorbim despre condiționarea clasică, cea
studiată și explicată de neurologul rus Pavlov și de condiționarea operantă inițiată și detaliată
de B.F.Skinner. În ambele tipuri de învățare este urmărită și analizată asocierea dintre reacția
organismului și stimulul primit, doar că în condiționarea clasică se urmărește formarea unei
reacții reflex la stimulul primit în timp ce în tipul de condiționare operantă predomină învățarea
unui comportament răspuns la asocierea dintre stimulul primit și semnificația atribuită acestuia.
Pe măsură ce Pavlov urmărește crearea unor reflex gastrice ca răspuns învățat la stimulul primit,
Skinner nuanțează tipul de răspuns învățat prin asocierea stimulului aplicat cu semnificația
pozitivă, precum recompensa. Rolul acestei teorii privind modul de învățare umană este acela de
a urmări întărirea formării comportamentelor dorite prin atribuirea recompensei și stingerea
comportamentelor nedorite prin ignorare și uneori pedeapsă. În acest mod se pot forma
comportamente dorite și se pot stinge comportamentele nedorite atât la copii cât și la adulți.
Aceste cercetări vin în sprijinul profesiilor în centrul cărora se află copilul. Recompensele
primite pot fi: biologice- dulciuri, fructe; materiale- jetoane, jucării, steluțe; sociale- lauda,
evidențierea în fața celorlalți. O limitare considerabilă a acestei teorii este faptul că analizele
făcute au avut în vedere comportamentele animalelor și mai puțin pe cele umane, unde nuanțele
stimulilor sunt mai diverse prin bogăția semnificațiilor atribuite.

Teoria umanistă a învățării elaborată de Carl Rogers și Abraham Maslow, cei doi având
o viziune generală, holistică asupra ființei umane, admițând faptul că omul este mai mult decât
impulsuri, răspunsuri condiționate la stimulii primiți, fiecare persoană fiind unică și demnă de
respect. Maslow abordează cunoașterea comportamentului uman prin prisma multitudinii
impulsurilor motivaționale care pornesc de la satisfacerea nevoilor bazale și merg până la nevoia
de autorealizare prin moralitate și ascesiunea spiritual/ religioasă. Carl Rogers abordează
persoana ca pe un cumul de răspunsuri pozitive avute la tipurile de relații cu apropiații și cu
familia, el susținând că omul are nevoie de iubire necondiționată din partea familiei, fiind de fapt
expresia desăvârșită a potențialului absolut la care poate ajune prin sprijinul și susținerea celor
din jur.
18
 Teoria cognitivistă a dezvoltării umane este bazată pe studiile dezvoltate și analizate de
J. Piaget. El privește evoluția umană ca pe un proces ce se desfășoară în mai multe etape din
momentul nașterii, angrenând toate procesele psihice corespunzător fiecărei vârste. Jean Piaget
ne vorbește despre patru stadii ale dezvoltării umane: stadiul senzorio-motor, stadiul
preoperațional, stadiul operațiilor concrete și stadiul operațiilor formale. El consideră că procesul
de formare și dezvoltare cognitivă, a intelienței persoanei are loc până aproape de vârsta de 20
ani, ca mai apoi aceste structuri neuronale angrenate în realizarea procesului intelectual al
persoanei să sufere doar nuanțări ale acestei calități fiind exploatat, folosit din plin în procesele
gândirii. La acest mod de abordare a copilului putem adăuga celelalte tendințe teoretice care ne
ajută să înțelegem copilul în complexitatea lui, sub totatiltatea trăsăturilor ființei umane.

19
 Capitolul II. EFECTELE INSTRUCTIV- EDUCATIVE ALE JOCULUI ÎN
DEZVOLTAREA COGNITIVĂ A PREȘCOLARULUI

2.1. Repere conceptuale ale jocului

”Jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noțiunea de cultură , oricât de incomplet ar
fi ea definită, presupune o societate omenească, iar animalele nu l-au așteptat pe om să-l învețe
să se joace” (Johan Huizinga, 1977, p. 33) . Apariția și existența jocului nu sunt legate de
evoluția socială prin apariția civilizației. Studiile moderne de psihologia dezvoltării, pedagogie
preșcolară și școlară, psihosociologie, care abordează jocul din perspective variate și care au
adus contribuții valoroase pentru înțelegerea valențelor conduitei, admit în unanimitate și susțin
cu argumente specifice faptul că în copilăria mică și mijlocie jocul constituie tipul fundamental
de activitate , adică forma de activitate care susține în cel mai înalt grad dezvoltarea psihică , prin
antrenarea psihomotorie, senzorială, intelectuală și afectivă (Claparede, E. 1975, Chateau, J.
1980, Piaget, J. 1973, Vîgostki, L.S, 1971, Șchiopu, U. 1970). Jocul este modalitatea de
învățare continuă a copilului de la cea mai mică vârstă până mai târziu. Jocul se nuanțează,
capătă alte conotații pe măsură ce copilul crește, însă dorința de a evada în acțiuni ludice rămâne
tot timpul valabilă pentru copil, chiar și pentru adult. Copilul este atras de orice activitate care se
desfășoară prin intermediul acțiunilor ludice, el găsind semnificații și desprinzând sensuri din
orice acțiune. În mediul familial, jocul este nestructurat sau este gândit în așa fel încât să îi atragă
pe cei mici. Jocul psihopedagogic este structurat pe următoarele componente: are un obiectiv,
un scop pentru care se desfășoară vrând ca participanții să deprindă anumite abilități sau
achiziții. Jocul spihopedagogic este parte componentă a actului și demersului
psihopedagogic, reprezentând modalitatea de bază prin care se transmit informații celor mici și
sunt ajutați să înregistreze aceste informații. Prin intermediul jocului se transmit informații bine
structurate care pot crea abilități și achiziții importante pe mai târziu. Jocul didactic se
desfășoară după o structură, cu un anumit algoritm, având o dinamică și o organizare bine
stabilite. Pentru a participa la activitate, copiii trebuie să cunoască regulile și să le respecte fiind
vorba despre o ordine pe care să învețe să o aplice. Jocul didactic pare un pic mai rigid datorită
structurii organizate pe care o presupune, având o dinamică mai puțin fluctuantă și permisivă.
Copiii care sunt învățați să câștige doar ei sau care sunt învățați că pot sări peste reguli, au o
dificultate în a se înscrie în cerințele atât ale jocului cât și în cele sociale. Avantajele jocului

20
psihopedagogic sunt numeroase. În primul rând constituie bază spre a capta atenția celor mici și
pentru a-i atrage să învețe lucruri serioase. Apoi, are rolul de a relaxa, dinamiza grupul, explora
variante de răspuns sau de spare gheața atunci când participanții nu se prea cunosc, în funcție de
condițiile și momentul în care se desfășoară. Jocul psihopedagogic mai are rolul de a transmite
informații într-un mod plăcut, antrenant, deși scopul acestuia este cel didactic și pedagogic.
Limitările jocului pedagogic constau în faptul că participanții sunt privați de capacitatea de fi
spontani, ei înșiși fiind foarte limitați în a crea și explora variante noi. Cumva, prin jocul
pedagogic este amânată creativitatea și manifestarea imaginației. Fiind structurat, jocul
pedagogic nu prea permite libertate de manifestare a participanților și copiii care sunt învățați că
se pot juca fără reguli pot manifesta o aversiune față de aceste cerințe care li pot părea
constrângătoare și limitative. Copiii aceștia se simt demotivați să mai continue jocul mai ales
dacă li se prezintă mereu reguli pe care să le respecte și să le aplice. Învățarea jocului liber făcut
de plăcere mai întâi și apoi plierea pe jocul cu reguli este esențială pentru orice copil. Trecerea
aceasta trebuie făcută sistematic, alternativ, în așa fel încât copilul să fie învățat cu toate
situațiile. Copiii care provin din familii cu mai mulți frați sunt mai învățați să coopereze și să se
plieze pe reguli decât copiii care sunt singuri la părinți. Copiii cu ai căror părinți obișnuiesc să se
joace și să exerseze aplicarea de reguli sunt mai deschiși spre a învăța jocuri noi. De asemenea,
respectarea unui joc presupune existența unor abilități sociale pe care copiii și le formează la
nivel psihologic prin repetarea situațiilor mai întâi în familie. Răbdarea este una din componenta
psihologică necesară în urmărirea și acceptarea regulilor jocului. Interacțiunea pe rând cu ceilalți
este o componentă importantă. Comunicarea în grup, cu obiectivul de a respecta cerințele
constituie o cerință majoră ce trebuie respectată având în vedere mereu direcția în care se
îndreaptă jocul în funcție de obiectivul propus. Flexibilitatea fiecăruia față de cerințele impuse în
acord cu membri grupului în așa fel încât să existe o coeziune. Pentru a fi captivant și eficient, un
joc trebuie să fie adecvat vârstei grupului și să se adreseze intereselor pe care le manifestă
participanții.

Pentru copii există adresată sintagma ”învățare prin joc”. Cu alte cuvinte, deși copilul
pare că face altceva, el poate să rețină ceea ce e important și să prelucreze pentru a furniza mai
departe acea informație. Când un copil se joacă și pare că nu este atent la ceea ce se petrece, cu
siguranță atenția lui este îndreptată către acel subiect. Când un copil crezi că nu a reținut ceva ce
21
pare important, îl poate surprinde pe adult cu răspunsurile date. Când un copil pare dezinteresat
de ceea ce se petrece ori este prea greu și descurajează prin radul de dificultate ceea ce i se cere
ori este prea ușor și îl plictisește. De aceea este necesar ca mereu să se țină cont de capacitatea
copilului , astfel încât gradul de dificultate al subiectului să fie unul adecvat situației. Spre
exemplu, sunt mulți copii care știu să scrie și să citească atunci când intră în clasa pregătitoare și
din acest motiv se plictisesc din cauza banalității cerințelor școlare de la începutul școlii. Și sunt
copii care sunt foarte străini de cerințele școlare precum ținut creion în mână, organizare pe foaia
de scris, procedură pentru colorat încât au o dificultate în a se motiva să facă față cerințelor. De
aceea, educație pe care cei mici o primesc acasă și în instituțiile de școlarizare primară e de dorit
să fie un pic orientată spre deprinderea celui mic cu cerințele școlii. Copilul nu trebuie să știe
prea multe când întră la școală dar nici străin nu trebuie să fie față de cele cerute. Întotdeauna
trebuie păstrat un echilibru între cerințele față de cei mici, vârsta lor și ceea ce pot ei face. Latinii
spuneau legat de acest aspect: Modus in rebus- calea de mijloc în toate.

2.2. Teoriile jocului

Copilul mic se rapoartează la tot mediul înconjurător prin prisma dezvoltării

atașamentului. Pentru copilul de până la vârsta de doi ani, siguranța, evitarea sau nesiguranța în
relația cu cei din jur se manifestă prin prisma formării atașamentului. La intrarea în creșă, copilul
mic trăiește teama de abandon. Așa că, adaptarea celor foarte mici la mediul creșei se realizează
prin prisma acomodării treptate și a jocului. Prin intermediul jocului învață copilul mic să
interacționeze, să socializeze, să comunice, să ceară și să ofere. Interacțiunea este marcată în
primul rând prin evitare și neimplicare. Mai apoi sunt manifestate elemente emoționale care
demonstrează relaxarea, acomodarea și dobândirea încrederii în persoanele din noul mediu. Când
copilul se desprinde de figura de atașament centrală și își lărgește atenția și spre alte persoane de
îngrijire, atunci el devind capabil să înceapă să fie autonom prin prin propria ființă. Jocul este
primul mecanism de interacțiune, relaxare și dobândire de noi cunoștiințe. Prin activitatea
presupusă de interacțiunea prin joc, copilul desfășoară o activitate în sensul caracteristic propriei
persoane; începe să stabilească strategii de adaptare; rezolvă probleme de viață din mediul
înconjurător fizic și social; găsește soluții, experimentează punerea lor în aplicare; transformă în
simboluri propriile idei de joc sau experiențe de viață ceea ce îl ajută să dezvolte procesele

22
cognitive prin abstractizare; comunică, interacționează verbal ceea ce îi ajută pe copii să își
dezvolte limbajul și să și-l îmbogățească; oferă noi semnificații obiectelor din mediul
înconjurător ca să diversifice mijloacele de recreere; devin din ce în ce mai creativi, dezvoltându-
și aceste trăsături: creativitate, imaginație, gândire, socializare, empatie, inteligență; se
concentrează pe dinamica jocului, pe acțiune devenind atenți și interesați de ceea ce se petrece.
învață să fie prezenți fizic și emoțional în ceea ce fac.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, jocul este definit astfel:activitate sau acțiune
desfășurată cu precădere de copil; interpretare a unui rol într-o piesă imaginată sau creată;
amuzament; un sens figurat; o simulare- imitație; ocuparea unei anumite poziții ierarhice ( a juca
un rol de conducător); a manifesta riscul ( a se juca cu viața, a se juca cu oamenii). ”Jocul este o
formă de activitate specifică pentru copil și hotărâtoare pentru dezvoltarea lui psihică (U.
Șchiopu în Dicționar de psihologie 1997). Studiind jocul copilului în perioada preșcolară,
autoarea precizează în lucrarea Probleme psihologice ale jocului și distracțiilor (1970) că, prin
intermediul jocului , copilul pune în acțiune posibilităile care decurg din structura sa particulară,
traduce în fapt potențele virtuale care apar succesiv la suprafața ființei sale , le asimilează și le
dezvoltă. În Dicționarul de psihologie din 1978, Paul Popescu- Neveanu precizează că jocul
este un mod de dobândire și de precizare a cunoștințelor prin acțiune. Prin joc se dezvoltă
procesele psihice de reflectare directă și nemijlocită a realității- percepțiile prin mânuirea
diferitelor obiecte și materiale. Copilului i se dezvoltă percepțiile de mărime , de formă , culoare,
greutate și distanță. Reprezentările și procesele psihice intelectuale precum memoria , gândirea,
imaginația se dezvoltă de asemenea. Jocul este o activitate de gândire așa cum arată Paul
Popescu- Neveanu , întrucât este orientat spre rezolvare de probleme , spre găsirea căilor în
vederea depășirii unor obstacole , acțiunea și cuvântul constituind principalele mijloace ale
jocului.

II.1. 2. Caracteristicile jocului didactic

Jocul didactic presupune anumite caracteristici precum: -Universalitatea și permanența

sa. Orice copil are dorința, impulsul natural și firesc de a se juca. Jocul reprezintă pentru copil o
modalitate de învățare și dezvoltare a proceselor psihice; -Polivalența este o caracteristică prin
care copilul manifestă mai multe semnificații ale ființei umane și anume, el crează cu toată
23
determinarea ceea ce își imaginează a fi real și construiește o lume întreagă și adevărată. Adică,
pentru copil, jocul este creativitate, fantezie, muncă și artă. Jocul ca modalitate de învățare,
predare și implicare în diverse activități, presupune existența lui în diferite domenii de activitate
și cu manifestare la diferite vârste , fiind prezent în domenii ca: psihologia, educația, medicina,
asistența socială, teatru; -Complexitatea este caracteristica specifică dezvoltării ființei umane ca
personalitate. În lucrarea ”Copilul și jocul ” (1967, p.19), Jean Château considera că prin joc,
copilul traduce potențele virtuale care apar succesiv la suprafața ființei sale; lumea jocului este o
anticipare a lumii preocupărilor serioase, este o exersare, în plan imaginar, a viitorului personal.
Un copil care nu vrea să se joace, este un copil a cărui personalitate nu vrea să se afirme (1967,
p. 19- 34). Astfel, jocul natural și firesc sau jocul organizat din cadrul grădiniței, ajută
dezvoltarea psiho-neuro-motorie a copilului. Gândirea este permanent solicitată pentru a-și pune
amprenta pentru faptul că orice acțiune trebuie gândită, anticipată, imaginată și apoi transpusă
într-un rezultat din care toată lumea învață câte ceva: fie o consecință, fie o deprindere nouă, fie
o rezultantă a inițierii avute. Stimularea senzorio-motorie care la început este în forma primară
cea mai simplă modalitate de interacțiune, devine regia unui joc complex cu personaje, substitute
ale elementelor naturale sau ale persoanelor de interacțiune, cu semnificații profunde sau
simbolice pentru îndemnurile declarate. Prin caracteristicile sale de organizare, complexitate și
diversitate pe care le antrenează, jocul psihopedagogic pune în mișcare spre dezvoltare, evoluție
și armonizare totalitatea proceselor neuro-psiho-motrice ale copilului având mereu obiective
stabilite ce trebuie atinse. Copilul se poate desfășura spre a fi în organizare cu toți ceilalți după
anumiți timpi care li se acordă, în anumiți parametri care le sunt solicitați, după anumite premise
pe care le au de urmărit.

2.4. Clasificarea și funcțiile jocului

Jocul a fost clasificat de-a lungul anilor de cercetare psihologică și psihopedagogică, în

mai multe categorii în funcție de: vârsta copilului, prezența sau absența obiectivelor jocului,
libere sau structurate după un scenariu. Pentru copilul mic, jocul este un exercițiu ludic, de
plăcere, de formare a unor aptitudini cognitive și fizice. Copiii fac din joc preocuparea lor
principală găsind soluții de adaptare la realitatea înconjurătoare. Pentru perioada preșcolară sunt
caracteristice jocurile de construcție , jocurile fictive, simbolice, fanteziste, jocurile de rol și

24
jocurile cu partener. În școala primară, jocul liber se înlocuiește treptat cu alte forme de
interacțiune , jocul cu reguli și/sau jocul sportiv. Ca mai apoi, jocul strategic și de gândire să
preia întâietate antrenând priceperile noționale și rezolvarea de probleme în ciclul gimnazial.
Anna Bacus împarte jocurile caracteristice vârstei de 0- 6 ani, astfel: jocurile fizice pentru
motricitate fină și grosieră ( jocuri de manipulare, de construcții, de coordonare); jocuri ce
vizează dezvoltarea psihomotrică (de mișcări creative; jocuri aventuroase; de explorare
senzorială; cu obiecte); jocuri lingvistice (ascultare și relatare de povești): de achiziții; de
comunicare; de organizare lingvistică; de explicație; jocuri științifice: de investigare a realității;
de rezolvare de probleme (precum gătitul); jocuri simbolice (matematice): reprezentative; de
imitație în miniatură a realității; de numărare; jocuri creative: estetice; fanteziste sau realiste;
inovative; jocuri socio-afective: cu caracter terapeutic: agresive; regresive; de relaxare;de
solitudine; paralel; jocuri lingvistice: de comunicare; de interacțiune; de cooperare. Partner
împarte jocurile astfel: jocul solitar; jocul contemplativ; jocul paralel; jocul asociativ; jocul
cooperant. Sylva împarte jocurile în: jocuri simple cu sarcini ușoare și jocuri complexe
constructic- active, bine concretizate. Karl Gross clasifică jocurile în jocuri experimentale; cu
funcții generale; senzoriale;motorii; intelectuale; afective și de voință. . Jocul din unitatea de
învățământ pe care copilul o frecventează este gândit în așa fel încât să pună în aplicare solicitări
care pot determina dezvoltarea armonioasă a copilului din toate punctele de vedere. Astfel, sunt
prezente următoarele categorii de jocuri : Jocul motric- cu rol de dezvoltare, formare și
diversificare a caracteristicilor motrice, motricitate fină; dinamica socială prin relaționare
interpersonală; procese psihologice: comunicare- limbaj, afectivitate- empatie și emoție,
imaginație, gândire, inteligență, creativitate, spontaneitate. De aici putem exemplifica: jocul de
rol pe care copiii și-l stabilesc, jocul liber pe care tot copiii și-l aleg, activitățile de mișcare
inițiate de educatoare : ”Scăunelul următor”, ” Ascultă și reacționează!”, ”Scăunelul muzical”.
Jocul imaginativ- auditiv cu rol de ascultare, concentrare, identificare a personajelor, imaginare
a firului epic caracteristic unei povești, dezvoltarea și formarea atenției și a răbdării, dezvoltarea
gândirii și a limbajului. Copiii ascultă povești citite, prezentate- interpretate de educatoare sau de
alți colegi pe care le povestec apoi împreună cu ceilalți. Pentru copii mai mari sunt diversificate
cerințele sub forma creării unui final, continuării fragmentului, exprimă în desen ceea ce ți-a
plăcut în poveste. Jocul cognitiv cu rolul dezvoltării și formării într-un mod sistematic și

25
profund a proceselor psihice caracteristice gandirii, logicii, intelectului în principal. Dintre aceste
exerciții putem enumera: activități specifice cunoașterii mediului prin operațiuni logico-
matematice, verbale, asocierilor, asemănări, diferențieri, având caracter simplu și complex.
Jocul cognitiv antrenează capacitatea de concentrare a atenției, limbajul, motricitatea fină și
procesele cognitive. Exemple de astfel de activități: ”Numește obiectul”, ”Cu ce se hrănește...?”,
”Vecinii cifrelor”, ”Ghicește despre cine e vorba”. Jocul creativ cu rolul dezvoltării abilităților
de creație artistică prin aptitudini de pictură, dans, muzică. Copiii sunt îndrumață să își exprime
în mod creativ ideile spontan sau dirijat de cadrul didactic prin acțiuni în cadru deja stabilit sau
prin creații libere așa cum le intuiesc ei singuri. De la programul de joc liber când copiii se joacă
așa cum le place, având posibilitatea să creeze jocuri și personaje care îi inspiră, să negocieze
relații cu ceilalți copii, să ceară și să ofere ajutorul celorlalți, copiii participă și la activități statice
care solicită doar intelectul și pun în mișcare procese psihice cu rol de formare a noțiunilor
despre lume și viață și care îi ajută pe copii să se integreze mediului din care fac parte într-un
mod rațional și echilibrat.

În tot acest timp, jocul are multiple funcții precum: funcția cognitiv- informativă;
formativ- motrică; socială; de echilibrare- tonifiere; terapeutică; katharctică. Funcția cognitiv-
informativă a jocului ajută copilul să cunoască lumea, să își formeze concepte și noțiuni despre
tot ce îl înconjoară. Funcția motrică are menirea să îl ajute pe copil să își dezvolte abilități legate
de motricitate și stabilitate corporală. Funcția socială constă în faptul că prin joc copilul se
cunoaște pe sine în relație cu alți copii. Funcția terapeutică se explică prin faptul că jocul poate
furniza soluții la problemele care îl preocupă pe copil.

2.5. Importanța jocului asupra evoluției cognitive a copiilor preșcolari

Progresele proceselor specifice gândirii simbolice sunt manifestate printr-o înțelegere

tot mai exactă și mai amplă a spațiului, a cauzalității, a idenitității, a clasificării și a numerelor.
Înțelegerea unora dintre acestea își are originea chiar în perioada de sugar și a vârstei învățării
mersului, iar învățarea/ înțelegerea altora începe să se formeze în prima copilărie , dar este etinsă
abia în copilăria mijlocie. Funcția reprezentativă pentru acest stadiu este cea simbolică,
caracterizată de capacitatea de a folosi reprezentări mentale (cuvinte, numere sau imagini),
cărora copilul le atașează semnificații . Folosirea simbolurilor este o caractersistică universală a
26
culturii umane. Simbolurile îi ajută pe copii să numească, să își amintească și să se gândească la
obiecte sau la persoane care nu sunt prezente fizic concret în momentul vorbirii. În cadrul
observațiilor naturaliste asupra conversațiilor cotidiene purtate între copii și părinții lor, copiii cu
vârste între 2 ani jumate și 5 ani au dat dovadă de raționare cauzală flexibilă adecvată
subiectului. Tipurile de explicații oferite se extindeau de la cele fizice la cele social-
convenționale (Hickling, Wellman, 2001 Materialul necesar dezvoltării normale a gândirii și
limbajului este furnizat de realitate, de povestirile adulților dar și de propria memorie a copiilor.
În relațiile cu lumea și cu ceilalți, copilul își formează treptat și capacitatea de a întipări, de a
păstra și de a reactualiza experiența sa de viață. Dacă formele elementare de memorie se
formează de timpuriu, chiar o dată cu formarea primelor reflexe condiționate, dacă la vârsta
antepreșcolară memoria are un caracter spontan, în prescolaritate, alături de memoria mecanică
apare și cea logică și voluntară împreună cu cea involuntară.

Dezvoltarea sistemului cognitiv al copilului mic și al preșcolarului este complexă și

graduală. La începutul acestei vârste, copilul poate denumi obiecte cunoscute de el , poate
enumera obiectele dintr-un complex imagistic, explica acțiuni necesare simple, grupează imagini
în raport cu două- trei noțiuni generale, relatează despre imagini, explică utilitatea unor obiecte.
(Golu, 2009). În concluzie, paleta achizițiilor cognitive realizate de preșcolar este amplă și
diversificată. Ele emerg din experiențele de cunoaștere realizate spontan și nemijlocit de copil
dar și dintr-un proces de învățare semidirijată și integrată în joc. Practic, sunt prefigurate toate
componentele unei gândiri preoperaționale care anticipează intrarea în stadiul operațiilor
concrete. Așadar, putem sublinia existența unor factori care favorizează dezvoltarea cognitivă
corespunzătoare a preșcolarului: Existența unui mediu de învățare prielnic dezvoltării cognitive-
copiii învață și se dezvoltă cel mai bine într-un mediu în care este încurajată învățarea prin
diferite abordări : interactivă, participativă, explicativă, prin descoperire. Învățarea prin joacă
stimulează dezvoltarea cognitivă a copiilor. În timpul jocului, copilul manifestă toată atenția,
seriozitatea, implicarea și participarea completă împreună cu încărcătura emoțională de bucurie,
fericire, siguranță și curiozitate aferente jocului. Jocul didactic este ceea ce îmbină seriozitatea și
organizarea cunoașterii cu frumusețea creativității și implicării împreună cu ceilalți. Cititul
contribuie considerabil la dezvoltarea cognitivă a copiilor. Ascultarea poveștilor citite, spuse,
interpretate, îi ajută pe copii să se cufunde într-o lume pe care și-o imaginează pe baza propriilor
27
experiențe de viață aducând elementele noi de limbaj, gândire, imaginație stimulate de ascultarea
firului epic prezentat. Comunicarea, interacțiunea, socializarea, explicarea tuturor fenomenelor
din jur, îl ajută pe copilul mic, încă din stadiul de bebeluș să își formeze toate structurile
neuronale apte pentru formarea proceselor psihice cognitive ample de mai târziu. Gândirea este
un proces psihic anevoios care are nevoie de timp pentru a se forma, structura, dezvolta și
manifesta pe deplin corespunzător vârstei avute. Stimularea psihologică, socială și educativă pe
care creșa o exercită asupra copilului mic, îl ajută pe acesta să perceapă lumea ca pe un întreg
dinamic, structurat la nivel amplu, cu multiple stratificări ale realităților prezentate în funție de
persoanele întâlnite. Capacitatea cognitivă are relevanță în modul de adaptare a copilului la
lumea din care face parte. Metodele de formare a structurii cognitive a unui copil se referă de
fapt la totalitatea tipurilor de interacțiuni, solicitări, exerciții și teme desfășurate la creșă-
grădiniță, jocuri și activități prevăzute de programa de studiu pe care cei mici o parcurg.

2.6. Jocul, metodă de evaluare a dezvoltării cognitive

Evoluția copilului mic este vizibilă pentru cunoscători prin observarea atingerii
anumitor etape de dezvoltare. Spre exemplu, dezvoltarea gândirii este primordială în
manifestarea tuturor reacțiilor având la bază un raționament intuit și încă neexprimat,
neconceptualizat. Spre exemplu: copilul de doi ani știe motivul pentru care își așează jucăria într-
o anumită poziție pentru ”a face nani” deși nu poate explica în cuvinte (își aduce bicicleta cu el
în pat și o așează în rând cu el crezând că ceea ce face el, va face și jucăria). Procesele cognitive
sunt la baza dezvoltării celorlalte procese psihice. Chiar dacă limbajul nu ia încă o formă bine
definită pentru copil acesta fiind în plin proces de asimilare și preconceptualizare, gândirea și
toate procesele sunt în deplină evoluție și îl ajută pe copil să se integreze. Jocul este modalitatea
cea mai potrivită de exprimare a tipului de raționament aplicat de către copil. Prin intermediul
jocului, copilul se exprimă pe sine, își manifestă adevăratele intenții și dorințe. Un joc structurat
în care există o logică a acțiunii, denotă existența unei regii explicate și înțelese anterior de copil.
Copilul înțelege și învață etapele pe care trebuie să le urmeze pentru a parcurge un anumit traseu
evolutiv al jocului, conform cu indicațiile primite de la adulți. Sau, din contră, un joc haotic în
care nu există o logică, niște etape cu un obiectiv prestabilit, arată lipsa unei structurări a jocului
sau a proceselor cognitive. Negocierea intențiilor personale este o strategie pe care orice copil

28
trebuie să o deprindă fiind îndrumat și arătându-i-se cum se face, pentru a putea să își exprime
dorințele față de alte persoane sau față de alți copii de aceeași vârstă tocmai pentru a nu exista
acele ”conflicte pe jucării”. Copilul trebuie îndrumat și clarificat cu privire la ”Cum se face”
pentru a fi bine.

Evaluarea reprezintă în sens foarte larg, procesul de ”adunare de informații cu scopul

de a lua decizii” (McLean, 1996). Pentru grădiniță evaluarea are ca scop urmărirea progresului
fiecărui copil pentru a putea facilita , optimiza sau dezvolta anumite abilități ori pentru a
interveni în cazul unor comportamente atipice. Astfel, în urma informațiilor culese putem să:
obținem o evidențiere a competențelor actuale ale unui copil și să stabilim ce alte aspecte ar fi
corectat prin formare/ dezvoltare; optimizăm sau să valorificăm cât mai mult potențialul
copilului; planificăm sau să recomandăm o intervenție adaptată caracterelor unice ale copilului.
Astfel, evaluarea este un proces didactic complex, integrat structural și funcțional în procesul
educațional din instituție ce constă în cunoașterea copilului , stabilirea progresului înregistrat de
copil și totodată adaptarea procesului educativ- formativ la cerințele copilului. Pentru copilul
preșcolar, evaluarea înseamnă: să îl ajutăm să își fixeze, să consolideze și să rețină informațiile
primite. Aceste funcții apar și se actualizează diferențiat în funcție de caracteristicile grupei de
elevi, a etapei de vârstă pe care copiii o parcurg. Probele de evaluare se completează reciproc,
devenind primordiale prin roatție, în funcție de context și de necesitățile impuse de cadrul
instructiv- educativ. Activitatea educativă din grădiniță este complexă și solicită forme de
monitorizare și de evaluare foarte diferite, îmbinate și asociate astfel încât să se obțină informații
cât mai fidele realității. Din punct de vedere al evaluării dezvoltării proceselor cognitive ale
copilului mic, pentru specialiștii din grădinițe există mai multe modalități de înregistrare a
situației reale: evaluarea prin metoda observației. Copilul manifestă toată zestrea lui genetică
și educația primită până în momentul respectiv, acasă. Astfel, educatorii pot urmări și își pot da
seama pe baza observației cât de evoluat este un copil sau ce alte compensații ar mai trebui să
facă părinții pentru a-l ajuta să se dezvolte pe toate palierele viitoarei personalități; evaluarea pe
baza interviului/ a discuțiilor cu copilul. Deși limbajul verbal nu este bine definit, prin
limbajul mimico-gestual copilul poate exprima tot ceea ce gândește, dacă este învățat să
gândească. Prin folosirea interjecțiilor și a onomatopeelor, copilul își poate prezenta toată
structura logică în legătură cu anumite situații care îi plac sau care nu îi plac; care îl interesează
29
și îl determină să se manifeste; evaluarea pe baza participării la un joc/ activitate. Copilul își
însușește constant reguli, aspecte legate de activități ludice sau de jocuri de rol pe care le
diversifică, le nuanțează , le schimbă ordinea în funcție de propriile preferințe. Copilul își
antrenează structurile cognitive și implicit gândirea prin participarea la diferite jocuri pe care
vrea să le pună în aplicare la sugestia celor din jur sau din proprie inițiativă. evaluarea prin
intermediul strângerii de informații de la părinte/ aparținător. În acest fel, educatorul își
face o părere completă asupra modului de creștere și evoluție a copilului, eventual poate să
oglindească părintelui ce alte cerințe ar mai avea de îndeplinit pentru copil astfel încât să îl ajute
să amelioreze și alte dimnesiuni ale vieții intrapsihice. Orice situație care tinde să devină
evaluativă, trezește în persoana care se simte supusă procesului de evaluare o gamă variată de
emoții și cele mai multe dintre ele sunt negative, întrucât se anticipează cât de mult corespunde
standardelor fixate anterior. De aceea, în procesul educativ al celor mic din grădiniță se
stabilește o evaluare noninvazivă, care se face prin culegere de date fără ca persoana în cauză să
conștientizeze că este supusă unei evaluări. Evaluarea prin metoda observației este cea mai
ușor și noninvazivă metodă întrucât strângerea datelor se face fără ca persoana să știe că este
observată. Folosind fișe de observație având în vederea bifarea anumitor indicatori ce relevă
gradul de dezvoltare, evaluatorul își strânge informația așa cum își dorește fără să atragă atenția,
chiar cu mai multă acuratețe atât timp cât nu se lansează judecăți de valoare. Dintre avantajele
acestei metode enumerăm și exactitatea datelor strânse, cuantificarea lor ușoară în
comportamente observabile, înregistrarea lor în foi de observație, strângerea lor fără ca subiectul
să fie afectat emoțional, păstrându-se astfel relevanța naturaleții datelor înregistrate. Dintre
dezavantaje, putem enumera: înregistrarea unui timp în calitate de observator fără să
interacționezi cu copilul în mod direct, volum mare de prelucrare a datelor scrise, imposibilitatea
de a interveni pentru a direcționa și altfel cursul evenimentelor, concentrare maximă pentru
păstrarea acurateții informațiilor primite, conștientizarea faptului că observația este limitativă ca
dimensiuni observate întrucât copilul oferă surprize în manifestare pe care nu le poți cuantifica
de la început. Evaluarea prin metoda interviului/ dialogului oferă mai multe avantaje:
evaluatorul poate iniția un dialog la nivelul interlocutorului, acesta simțindu-se bine în calitatea
lui de intervievat. Dialogul poate fi adaptat nivelului de dezvoltare la care se află copilul și astfel
pot fi surprinse particularitățile care îl caracterizează pe copil. Prin dialog copilul poate fi

30
stimulat să detalieze situații noi, să le exemplifice, să explice motivul pentru care îi place sau nu
îi place o situație și să născocească explicații creative la ceea ce îl interesează. Prin onomatopee,
interjecții și alte cuvinte ”stâlcit” exprimate, se poate face înțeles copilul. Dezavantajele
interviului constau în faptul că pentru persoanele emotive, care manifestă emoții mult mai ușor
atunci când se află în discuție cu ceilalți, dialogul poate constitui o modalitate prin care copilul
nu se simte în largul lui. Deși evaluatorul este bine cunoscut de către copil, la un moment dat, pot
apărea emoții care bruiază naturalețea convorbirii. Metoda implicării directe în activitate
presupune mai multe avantaje precum acelea că prin rezlovarea sarcinii, copilul demonstrează tot
ceea ce știe fără să fie direct confruntat cu un standard de reușită. Copilul își pune în evidență
abilitățile și achizițiile dobândite fără să aibă impresia că este evaluat. Prin rezolvarea unor fișe
de lucru simple la început pentru copiii mici sau complexe pentru copiii mai mari de vârste sau
prin participarea la anumite jocuri cu reguli prestabilite, copiii evidențiază tot ceea ce știu și ceea
ce pot face în acel moment. Un alt avantaj ar mai fi și faptul că probele scrise ale copiilor rămân
ca dovadă înregistrată a evoluției lor și oferă astfel un feedback permanent. Dezavantajele acestui
tip de probe sunt diverse. Astfel, putem enumera faptul că prin probele scrise copilul nu își
manifestă adevăratele trăsături psihologice precum temperamentul, interesele, limbajul. Poate că
probele impuse spre rezolvare nu sunt potrivite cu dorințele copilului sau cu abilitățile lui. De
aceea sunt de dorit cât mai variate probe standard administrate pentru a i se da copilului șansa de
a manifesta cât mai multe veleități din întreaga lui constelație psihologică. Deoarece nici un tip
de probe de evaluare nu poate înregistra complet întreaga complexitate a unui copil, se
recomandă îmbinarea acestor probe astfel încât să se obțină o paletă vastă de informații în
speranța că se pot apropia de descrierea reală a copilului. De aceea este de dorit ca atât probele
practice cât și cele creative, teoretice și cele verbal- interpretative să fie îmbinate și folosite
alternativ pentru a ajuta copilul să își dezvăluie cât mai mult din natura sa complexă. Evaluarea
este un proces ce necesită timp pentru formularea unor concluzii, atenție, finețe în spiritul de
observație, maleabilitatea evaluatorului, creativitate și chiar flexibilitate în abordarea probelor
care pot să îi ajute pe copii relevând ccea ce ei știu sau din contră, blocând manifestarea
adevăratelor lor abilități. În urma rezultatelor obținute, atât evaluatorului, pedagogul cât și
familia vor cunoaște noi direcții în care își vor orienta atenția pentru crearea unei educații
complexe a copilului.

31