Lostriţa

de Vasile Voiculescu

Povestirea Lostriţa, de Vasile Voiculescu, face parte din volumul Iubire magică, apărut
postum (1970), aşadar se încadrează în proza contemporană. Este o povestire fantastică,
deoarece îmbină planul real cu cel fabulos şi este o povestire în ramă, întrucât întreaga acţiune
se subordonează legendei despre tânărul Aliman şi lostriţa fermecată, pe care pescarii de pe
malul Bistriţei o povestesc de generaţii, îmbogăţind-o an de an cu noi „adausuri şi scornituri”,
după închipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de „întâmplări de dincolo de fire”.
Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă a
povestirii. Timpul narativ este cronologic, situându-se într-un plan al trecutului, iar spaţiul
narativ îmbină realul cu imaginarul. Modalitatea narativă (situaţia diegetică) se remarcă,
aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului şi focalizarea „din spate” sau focalizare
zero, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Incipitul
Incipitul povestirii îl constituie superstiţia populară (eres) că diavolul ia diverse înfăţişări
pentru a atrage oamenii ca să-i distrugă. Acţiunea, caracterizată prin înlănţuirea întâmplărilor,
debutează în plin fabulos, cu povestirea legendei populare despre „dracul din baltă”,
întruchipat de o lostriţă uriaşă care „a ademenit multă lume”, de la pescari iscusiţi la copii
neştiutori şi care, furaţi de strălucirea ei, s-au înecat în apele Bistriţei, întrucât ea era mai ales
„nesătulă de carne de om”. Această legendă poate fi considerată prologul naraţiunii. Îmbinat
cu planul fabulos, se manifestă încă de la început şi planul real, reprezentat de satul de pescari
de pe malul Bistriţei, ambele construind fantasticul acestei povestiri.

Vasile Voiculescu
Tânărul Aliman, fascinat de lostriţă, nădăjduia că la un moment dat „o să-i cază-n mâini”
şi reuşeşte s-o prindă o dată în undiţă „numai o clipă”. Altă dată, Aliman a încolţit-o şi a reuşit
să o prindă în braţe, dar sălbăticiunea „i-a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare”. Flăcăul a
rămas acolo „buimac, cu gura căscată şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o
dezmierdare [...] îi simţea mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat”.

Realul
Realul se împleteşte cu fabulosul, ambiţia pescarului fiind dublată de curajul şi vitejia
flăcăului. Ca un Făt-Frumos din basme, Aliman, care „era frumos şi voinic” şi „nu ştia de
frica nimănui”, s-a jurat să prindă lostriţa vie şi nu şi-a mai găsit odihnă, „zi noapte cerceta
scorburile ca un nebun, alerga, mânca, trăia numai pe prunduri şi în apă”. Din când în când,
lostriţa se arăta şi flăcăului îi mergea bine, „apele se supuneau ascultătoare”. Dispariţia mai
îndelungată a lostriţei îl chinuia şi „de atâta zbucium şi alergătură se topea”.
În plan real, primăvara Bistriţa şi-a revărsat apele, numai lostriţa nu se arăta. La un
moment dat, ea se iveşte „mai mândră, mai vicleană” ca oricând, iar tânărul îşi recapătă forţa
şi încrederea. Aliman recurge la stratageme diferite pentru a prinde lostriţa, împleteşte din
nuiele „coteţe”, dar totul e în zadar şi el se încredinţează că „nu e lucru curat”.
Flăcăul pleacă într-un sat „sălbatec de pe Neagra”, la un vraci bătrân, „mare descântător
de peşti, un fel de stăpân al apelor”, care îi confecţionează o lostriţă din lemn „aidoma de şuie
şi de frumoasă ca cea din Bistriţa”. La ora întâlnirii duhurilor, în miez de noapte, „cu luna în
pătrar”, Aliman intră în râu cu lostriţa vrăjită, spune descântecul învăţat de la vrăjitor, prin
care se leapădă de lumea lui Dumnezeu şi dă drumul „păpuşii cu chip de lostriţă” în Bistriţa.
 Pactul dintre flăcău şi diavol trimite la Faust şi Mefisto (mitul faustian al lui Goethe),
având aceeaşi aspiraţie a împlinirii idealului în iubire şi, în acelaşi timp, setea de a ieşi din
limitele condiţiei umane. Odată vraja făcută, flăcăul adoarme adânc şi liniştit pentru prima
oară după multă vreme, până când l-au trezit oamenii, întrucât Bistriţa „venise sodom din mal
în mal, cărând sfărâmături de sate la vale cu case, oameni şi vite”.

Fabulosul
Fabulosul se sugerează cu subtilitate în firul epic al povestirii. Aliman se pregăteşte să se
arunce în valuri ca să salveze o făptură omenească ce „abia se mai ţinea cu amândouă mâinile
de o rămăşiţă de cârmă”. Era o fată leşinată, dar care îşi venise numaidecât în fire şi nu
înghiţise deloc apă. Oamenii priveau cu uimire cum hainele i se zvântară cu repeziciune, părul
era ca nişte „şuvoaie plăviţe resfirate”, ochii ei „erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă”, iar
dinţii „ascuţiţi ca la fiare”.
Aliman a luat fata cu el acasă, între ei născându-se, ca în basmele populare, „o dragoste
cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea”. Ei au petrecut câteva săptămâni împreună
„pierduţi de fericire”, stârnind alte zvonuri, că „fata ar suge sângele flăcăului ca o strigoaică”,
dar Aliman era „mai sănătos, mai voinic, mai frumos şi mai bun ca niciodată „şi nu le păsa de
nimic”. Lostriţa apăruse din nori şi plutea „în văzul tuturor”, dar Aliman nu se sinchisea, îi
ieşise din minte şi era bucuros ca „o Bistriţă umflată de fericiri”.

Fantasticul
Fantasticul este realizat din elemente reale şi fabuloase, care compun întâmplările ce
devin decisive pentru firul naraţiunii. Flăcăul vrea să se însoare cu fata, căreia el îi pusese
numele de Ileana, ca-n basmele populare, dar, când îi spuse de nuntă, ea „hohoti nebuneşte”
pentru că „nu-i ardea nici de popă, nici de biserică”, spunând ironic că „nu pentru asta venise
ea pe lume”. Într-o zi, mama fetei, „o femeie voinică, iute şi şturlubatică” a venit să-şi ia fata
acasă, „la izvoarele Bistriţei aurii, unde spunea că-şi are rosturile” şi, până ce Aliman să se
dezmeticească, femeia „cu prada era departe”.
Aliman a căutat-o multă vreme, dar în zadar; nici vraciul nu mai era de găsit, numai un
moşneag, trecut de suta de ani, îşi amintea că, atunci când el era copil, satul le alungase cu
pietre „pentru multele blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei”. Supărat peste
măsură, flăcăul „s-a închis în el şi în casă”, devenind neputincios şi „moale ca o cârpă”.
În plan real, o fată mai îndrăzneaţă din sat „l-a îmbrobodit uşor”, s-a logodit cu el,
fixându-se şi nunta. În noaptea de dinaintea nunţii plouase, iar Aliman visează că „se însura
cu lostriţa” şi că îl cununa „bătrânul vrăjitor”. A doua zi, în timpul ospăţului, pe Aliman îl
anunţă un copil că a apărut din nou lostriţa miraculoasă, care e „mai mare şi mai frumoasă ca
până acum”. Buimac de băutură, Aliman se trezeşte brusc, ca dintr-un somn adânc şi fuge
spre Bistriţa „ca scos din minţi”, strigând: „Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea!”.
Văzând lostriţa, chipul lui Aliman s-a luminat „de o bucurie nefirească”. Râul era
învolburat, dar flăcăul striga ca să înăbuşe vuietul apelor: „iată, vin!”, întâlnirea fiind ancorată
în plin fabulos. Intrând în apele vijelioase, Aliman prinse lostriţa în braţe şi „se căznea s-o
apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele”, apoi se cufundă cu ea în valuri, care „s-au
pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”.

Finalul
Finalul ilustrează rama care încadrează povestirea. Întâmplarea este o poveste populară, o
legendă care a rămas „vie şi mereu mlădioasă”, îmbogăţită an de an cu noi „adausuri şi
scornituri”, după închipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de „întâmplări de dincolo de
fire”. Finalul este tragic şi deschis interpretării cititorului, care poate percepe gestul flăcăului
în sens totemic, ca pe întoarcerea omului la origini, ori să considere că omul este devorat de
propriul său ideal, spre, care aspiră necontenit.

Semnificaţii ale fantasticului

Lostriţa este o povestire fantastică, pe care Vasile Voiculescu o construieşte din elemente
reale şi elemente fabuloase populare.
În plan real, se situează satul de pescari, aflat pe malul Bistriţei, care, atunci când
primăvara zăpezile se topesc brusc, poate provoca inundaţii şi nenorociri oamenilor.
Tragediile de înec ale sătenilor se înscriu în realitate, precum şi faptul că locuitorii de pe
malul Bistriţei sunt pricepuţi în meşteşugul pescuitului, care le asigură traiul zilnic. Nunta din
finalul povestirii, în care ritualul ospăţului, năşii, mireasa şi nuntaşii fac parte tot din realul
vieţii.
În plan fabulos, de la începutul povestirii, lostriţa sugerează ştima, duhul rău al apelor,
„Necuratul”, „dracul de baltă”, care vrăjise pe mulţi bărbaţi cu superstiţia populară (eres)
spune că dracul ia diverse înfăţişări ca să atragă oamenii şi să-i determine să păcătuiască,
pentru a le lua sufletul şi pentru a-i distruge. În această povestire, se sugerează ideea că dracul
luase - de data asta - înfăţişarea unui peşte, sub forma lostriţei, care simbolizează ştima apelor.
Aliman, îndrăgostit nebuneşte de lostriţa, trebuie să-şi urmeze calea aspiraţiei sale spre
un ideal, face pact cu Diavolul în numele iubirii, întocmai ca Faust al lui Goethe, este capabil
de sacrificiul suprem pentru atingerea absolutului. Totul în povestire stă sub semnul
fabulosului, apropierea de basm constând atât în „povestea în poveste”, cât şi în conturarea
personajelor: Aliman este asemenea unui Făt-Frumos, iar ştima, strigoaica, nagodele sunt
specifice mitologiei româneşti.
Deznodământul povestirii trimite către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor
vieţuitoarelor lumii este peştele, ca motiv mitic, arhetipal în mitologia populară autohtonă.
Aliman prinde lostriţa cu bucurie şi cu dragoste nestăvilită şi încearcă s-o ocrotească,
contopindu-se cu ea în adâncurile misterioase ale apelor, într-o lume necunoscută, tainică a
valurilor care „s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”, sugerând întoarcerea omului la
origini, prin refacerea legăturii totale cu elementele, cosmosului. Pe de altă parte, sfârşitul
tragic al tânărului Aliman poate semnifica ideea că omul este devorat de propriul său: ideal,
spre care aspiră necontenit şi cu care doreşte să se contopească.
Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, în care se povesteşte, cu
subiectivism, o singură întâmplare, la care participă personaje puţine, palid conturate şi în
care elementele reale îmbinate cu cele fabuloase creează fantasticul, opera Lostriţa este o
povestire fantastică în ramă.

Limbajul artistic
Limbajul artistic este dominat de spontaneitatea şi firescul exprimării, mai ales prin
cuvintele populare specifice zonei, care creează un farmec particular şi originalitate povestirii.

Registrele stilistice
Registrele stilistice ale povestirii se înscriu în tradiţionalism, mai ales prin
hiperbolizarea unor secvenţe narative, prin excesul de epitete, precum şi prin detaliile
descriptive. Lexicul se caracterizează, prin frecvenţa-verbelor, care imprimă dinamică
naraţiunii şi prin arhaismele şi regionalismele care emană o atmosferă de vrajă şi dau stilului
oralitate.
Voiculescu foloseşte o naraţiune în maniera poveştilor vânătoreşti, în spiritul basmelor
populare: „În planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zânele sale
[...]. Autorul atribuie personajelor facultăţi, forţe înrudite cu ale lui; dar Marele Magician,
Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi” (Nicolae Manolescu).