Sistemul de frânare

Destinația sistemului de frânare

Sistemul de frânare servește la:
o Reducerea vitezei automobilului până la o valoare dorită sau chiar până la oprirea lui;
o Imobilizarea automobilului în staționare, pe un drum orizontal sau în pantă;
o Menținerea constantă a vitezei automobilului în cazul coborârii unor pante lungi;
Eficacitatea sistemului de frânare asigură punerea în valoare a performanțelor de viteză ale
automobilului.
În practică, eficiența frânelor se apreciază după distanța pe care se oprește un automobil având o
anumită viteză.
Pentru a rezulta spații de frânare cât mai reduse este necesar ca toate roțile automobilului să fie
prevăzute cu frâne.
Efectul frânării este maxim când roțile sunt frânate până la limita de blocare.
Condiții impuse sistemului de frânare
Un sistem de frânare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
o Să asigure o frânare sigură;
o Să asigure imobilizarea automobilului în pantă;
o Să fie capabil de anumite decelerații impuse;
o Frânarea să fie progresivă, fără șocuri;
o Să nu necesite din partea conducătorului un efort prea mare;
o Efortul aplicat la mecanismul de comandă al sistemului de frânare să fie proporțional cu
decelerația, pentru a permite conducătorului să obțină intensitatea dorită a frânării;
o Forța de frânare să acționeze în ambele sensuri de mișcare ale automobilului;
o Frânarea să nu se facă decât la intervenția conucătorului;
o Să asigure evacuarea căldurii care ia naștere în timpul frânarii;
o Să aibă o construcție simplă și ușor de întreținut;
Sistemele de frânare după rolul pe care îl au, se clasifică în
 Sistemul principal de frânare, întânlit și sub denumirea de frână principală sau de serviciu, care
se utilizează la reducerea vitezei de deplasare sau la oprirea automobilului. Datorită acționării,
de obicei prin apăsarea unei pedale cu piciorul, se mai numește și frână de picior;
 Sistemul staționar de frânare sau frâna de staționare, care are rolul de a menține automobilul
imobilizat pe o pantă, în absența conucătorului, un timp nelimitat, sau suplinește sistemul
principal în cazul defectării acestuia. Datorită acționării manuale, se mai numește și frână de
mână. Frâna de staționare trebuie să aibă un mecanism de acționare propriu, independent de cel
al frânei principale.
 Sistemul de frânare se compune din frânele propriu-zise și mecanismul de acționare a frânelor.
După forma piesei care se rotește, frânele propri-zise pot fi: cu tambur, cu disc și combinate.
După forma pieselor care produc frânarea se deosebesc : frâne cu saboți, frâne cu bandă și frâne
cu discuri.
Construcţia frânelor cu saboţi
Frânele cu saboţi au căpătat o răspândire aproape exclusivă în construcţia de automobile.
Schema elementară a unei instalaţii de frânare cu saboţi este prezentată în fig. În acest caz
tamburul de frână 2 este legat de roata 1 şi se roteşte în sensul arătat pe desen.
În interiorul tamburului de frâna se află un spaţiu inelar în care se montează saboţii de frână 3, căptuşiţi
cu material de fricţiune. Saboţii se pot roti în jurul bolţurilor 4 fixate pe discul de reazem al frânei, care, la
rândul său, este fixat rigid de flanşa punţii din spate sau de fuzetă. Când se apasă pedala de frână 7, legată
prin intermediul unui tirant de pârghia 8, se roteşte cama de desfacere 6, care, depărtând saboţii, îi presează
pe tamburul de frână, făcând să apară între saboţi şi tambur forţe de frecare, care dau naştere unui cuplu de
frânare care împiedică rotirea roţii. Forţele care apasă saboţii pe tamburul de frână sunt mult mai mari decât
forţa aplicată la pedală. In mod corespunzător, cursa pedalei este mai mare decât cea a saboţilor. Când
apăsarea pe pedală încetează, arcul 5 depărtează saboţii de frână de tambur şi frânarea încetează.

Schema elementară a unei instalaţii de frânare cu saboţi

1-roata, 2-tamburul de frînă, 3-saboții de frână, 4-bolțuri, 5-arc, 6-camă de desfacere, 7-pedala de frână, 8-
pârghie
Construcţia frânelor cu bandă

Frânele cu bandă au avut o utilizare foarte largă în perioada de început a construcţiei de automobile,
când predominau transmisiile mecanice ale comenzii frânării. Din cauza rigidităţii reduse a benzii, la
acest tip de frână, jocul între bandă şi tambur trebuie să se facă mai mare decât la alte tipuri de frâne, în
acelaşi timp garniturile de fricţiune ale benzii au o uzură neuniformă, fapt care face ca la aceste frâne
frânarea să fie mai puţin lină decât la tipurile arătate anterior.
 Defecțiunile sistemului de frânare

Defecțiunile sistemului de frânare influențează procesul frânării și se pot manifesta sub diverse
forme.
Frâna nu ține, este slabă sau nu acționează. Defectul este efectul unor cauze multiple care se referă la
reglajul incorect al frânelor, la deteriorarea sau uzarea unor organe, precum și la pierderile de lichid sau
aer, în cazul acționării hidraulice și respectiv, pneumatice.
Reglajul incorect al frânelor poate însemna : cursa liberă a pedalei prea mare; joc mărit între saboți și
tamburi; slăbirea piulițelor de reglare sau a arcurilor la frânele cu reglare automată; prinderea și reglarea
incorectă a saboților la buloanele de pivotare.
Înlăturarea defectului constă în reglarea cursei libere a pedalei și a jocului dintre saboți și tambur.
Uzarea garniturilor de frecare se constată prin faptul că, la apăsarea pedalei, efectul de frânare este
redus, deoarece frecarea dintre tambur și niturile de fixare a garniturilor este mică.
Înlăturarea defectului constă în înlocuirea garniturilor de frecare.
Uzarea garniturilor pistonului pompei centrale  și a pistoanelor cilindrilor receptori face ca, la
apăsarea pedalei de frână, lichidul în loc să fie trimis spre cilindrii receptori sau să împingă pistoanele
acestora, scapă pe lângă garinituri, astfel că frânarea nu se mai realizează corespunzator.
Remedierea se face la stația de întreținere prin demontarea cilindrilor receptori sau pompei centrale,
curățarea asperităților, înlocuirea garniturilor, spălarea instalației și prin introducerea unui lichid nou.
Prezența aerului sau vaporilor în conducte, cât și pierderile de lichid din instalație se datorează:
 lipsei de lichid din instalație;
 folosirii exagerate și îndelungate a frânelor, astfel că, datorită încălzirii alcoolul etilic sau metilic din
lichidul de frână s-a evaporat și a format dopuri;
 desfacerii, fisurii sau deteriorării racordurilor, a garniturilor cilindrilor sau a conductelor metalice .
Unele defecțiuni se pot înlătura pe parcurs prin completarea lichidului și prin evacuarea aerului sau a
vaporilor din conducte.Înlocuirea conductelor sau a racordurilor fisurate sau deteriorate se face la
stația de întreținere.
Pierderile de aer de la frâna pneumatică constituie o defecțiune similară cu pierderea lichidului la
acționarea hidraulică. Pierderile de aer se constată fie prin zgomotul produs la ieșirea aerului, fie prin
citirile la manometrul de aer (la oprirea motorului, acul manometrului indică pierderi de aer). Aceste
pierderi se produc pe la racorduri, conducte metalice, rezervorul de aer.
Frâna freacă, deși pedala de frână nu este acționată. Cauzele acestei defecțiuni sunt: reglajul
incorect al saboților; arcurile de readucere rupte sau slăbite; pistoanele cilindrilor receptori gripate, astfel
încât după acționarea saboților rămân într-o situație de blocare; orificiul de compensare de la pompa
centrală înfundat, nepermițând lichidului să revină în rezervor, astfel că saboții vor continua să stea
aplicați pe tamburi; lichidul necorespunzător; pedala incorect montată sau reglată.
Unele defecțiuni se pot înlătura parțial pe traseu (reglarea distanței dintre saboți și tamburi verificarea și
reglarea pedalei). În cazul în care arcul de readucere a sabotului este rupt sau slăbit se întrerupe
funcționarea frânei la roata respectivă, prin legarea saboților cu un cablu, ca să nu mai atingă tamburul.
În timpul frânării, automobilul trage într-o parte. Inconvenientul se datorează, în general, dereglării
frânelor, precum și unor defecțiuni ale sistemului de frânare, cum ar fi:existența unor tamburi excentrici;
montarea unor garnituri necorespunzatoare; folosirea unor arcuri de readucere a saboților prea tari;
înfundarea, deformarea sau fisurarea racordului flexibil; pătrunderea unsorii la garniturile de frecare;
spargerea membranei sau deteriorarea garniturii cilindrului de frânare ale unei roți; presiunea în anvelope
este diferită.

Blocarea roților. Defecțiunea poate apărea la una sau la toate roțile pe timpul deplasării sau după
efectuarea frânării, chiar după ce conducătorul a eliberat pedala de frână. Cauzele care determină
blocarea roților sunt: înțepenirea sau griparea pistonului cilindrului uneia sau mai multor roți; ovalizarea
tamburilor de frână; înfundarea racordului flexibil; deteriorarea sau slăbirea arcurilor saboților.
Frânarea se întrerupe (automobilul trepidează). Defecțiunea se datorează următoarelor cauze: fixarea
necorespunzatoare a garniturilor de frecare pe saboți; dereglarea saboților la articulațiile de pivotare
(jocuri mari) sau ovalizarea tamburilor; existența unor jocuri mari la rulmenții roților sau la arborii
planetari; jocurile excesive ale arcurilor suspensiei; deformarea arborilor planetari; lovirea sau
deformarea tamburilor;
Frânarea este însoțită de zgomot. Defecțiunea se manifestă sub forma unor "scârțâituri" ascuțite și
puternice, uneori fiind însoțite de vibrații.
Cauzele care produc aceste zgomote pot fi: uzura excesivă a garniturilor de frecare; pătrunderea unsorii
amestecate cu praf, uscarea ei și lustruirea suprafeței garniturilor; folosirea unor tamburi cu pereți de
grosimi diferite; slăbirea plăcii de ancorare a bolțurilor sau a niturilor; întrebuințarea unor discuri de frână
prea elastice sau insuficient strânse la șuruburile de fixare; plăcuțe de frână uzate peste normal.