UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ din BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

Programul de studii universitare de licență

Specializarea: DREPT

Disciplina

DREPT FISCAL 2

Lector univ. dr. Adrian Petre Danciu

Student

POP (MANG) DENISA PAULA

AN. III, IF
 CONSECINȚELE COMPETIȚIEI FISCALE
ASUPRA BUGETELOR PUBLICE

I. Aspecte introductive:
Utilizarea conceptului de concurenta fiscală, este prezentat in literatura de specialitate, prin prisma
semnificaţiei sale, ca o strategie în care state aflate intr-o federaţie, care deşi nu cooperează , acţionează ca într-
un joc în care mai multe state sau provincii din cadrul unei federaţii acţionează, pentru stabilirea unor parametri
ai sistemului fiscal în funcţie de impozitele stabilite de ceilalţi (Keen M.., 2008), sau în sens mai larg ca o reducere
a impozitelor si taxelor, care are drept consecinţă posibilitatea ca anumite categorii de contribuabili persoane
fizice sau juridice să opteze pentru localizarea averii sau a surselor lor de venit, în acele reşedinţe fiscale care le
satisface în cel mai înalt grad combinaţia optimă între o presiunea fiscală redusă şi/sau bunurile publice primite.
În „Encyclopaedia of Tax Policy”, Tannenwald (1999) oferă o definiţie a concurenţei fiscale explicite, precum
şi o definiţie a celei implicite: „guvernele se angajează în concurenţă fiscală explicită atunci când stabilesc
reglementări fiscale special concepute pentru a creşte atractivitatea jurisdicţiei pentru întreprinderi, rezidenţi,
forţă de muncă sau consumatori. Guvernele se angajează în concurenţă fiscală implicită atunci când îşi modifică
unele obiective de politică fiscală pentru a tempera efectele concurenţei din partea altor guverne” .
Pornind de la ideea că bugetul public reflectă în mod esenţial procese de repartiţie a produsului creat,
remarcă m că acestea se concretizează , după caz, în:
– repartiţia primară a produsului intern brut, în cazul veniturilor care se prelevă de la întreprinderile
statului sau provin din exploatarea proprietă ţilor acestuia. Practic, aceste venituri se cuvin statului „de drept”, în
acord cu ipostaza sa de proprietar al întreprinderilor sau bunurilor respective, fiind considerate venituri
nefiscale. În această categorie trebuie incluse şi fluxurile financiare care concretizează acordarea de subvenţii de
că tre stat entită ţilor din sectorul economic public;
– repartiţia secundară sau redistribuirea produsului intern brut , în cazul veniturilor prelevate de stat de la
diferitele persoane sau entită ţi pe baza resurselor financiare formate la dispoziţia acestora în cadrul repartiţiei
primare (ca profituri, salarii, dobâ nzi, chirii, drepturi de autor etc.), sub forma impozitelor, taxelor sau a altor
contribuţii cu caracter obligatoriu, ca şi alocarea şi cheltuirea lor.
Aceste procese de repartiţie secundară a produsului intern brut au o pondere covâ rşitoare în cadrul
bugetelor publice, reflectâ nd formarea resurselor financiare publice fiscale;
– repartiţia (redistribuirea) resurselor în plan internaţional, sub forma împrumuturilor acordate sau
contractate, a ajutoarelor, donaţiilor etc., cu o pondere mai redusă în bugetele publice.
Caracteristic perioadei actuale de dezvoltare şi evoluţiilor europene, bugetele centrale reflectă, sub aspectul
invocat, şi relaţiile specifice cu bugetul Uniunii Europene (contribuţii la bugetul comunitar sau sume de care
statul respectiv beneficiază ).

Modelul standard de concurenţă fiscală

Punctul de plecare în literatura modernă dedicată concurenţei fiscale îl reprezintă volumul lui Wallace
Oates (1972), Fiscal Federalism, care încearcă să ofere o explicaţie pentru eventualele ineficienţe generate de
angajarea guvernelor locale într-o veritabilă competiţie pentru atragerea de capitaluri. Pornind de la această
idee, la mijlocul anilor ’80 s-au construit primele modele formale în încercarea de a explica acest fenomen.
Între acestea s-au remarcat modelul lui John D. Wilson (1986), precum şi cel dezvoltat de George R. Zodrow
şi Peter Mieszkowski (1986), care s-a impus, devenind cunoscut în literatură drept „modelul de bază privind
2
concurenţa fiscală ” Conform modelului Zodrow-Mieszkowski, guvernele locale îşi finanţează cheltuielile publice
în baza unui impozit aşezat asupra veniturilor de capital (impozit aşezat pe baza criteriului originii veniturilor),
iar rezultatul acestuia va fi diminuarea cotelor de impunere, ceea ce va conduce la un nivel prea scă zut al
serviciilor publice locale. Totuşi, acest model este fundamentat pe seama unor ipoteze destul de restrictive: ƒ
 există un numă r mare de jurisdicţii fiscale omogene (oraşe, regiuni, judeţe, state); ƒ
 pentru fiecare dintre acestea rata de rentabilitate a capitalului, precum şi nivelul impozită rii din celelalte
sunt variabile exogene; ƒ
 populaţia tuturor jurisdicţiilor are un nivel fix, iar cetă ţenii rezidenţi au preferinţe şi venituri similare.
Astfel, aspectele redistributive pot fi neglijate, iar funcţia de utilitate pentru rezidenţi ia forma:
U(C, G)
Unde, C – consumul de bunuri private;
G – consumul de bunuri publice. ƒ
 factorul capital are un nivel fix la nivel naţional şi are o mobilitate perfectă între jurisdicţiile fiscale;
 în fiecare jurisdicţie fiscală întreprinderile produc un singur bun privat reprezentativ, folosind doi
factori de producţie: unul mobil, capitalul, şi unul imobil, forţa de muncă . Îndată ce se adoptă decizia de a
investi şi începe producţia, acesta este vâ ndut rezidenţilor ca bun de consum final şi autorităţilor publice
ca bun de consum intermediar, devenind bun public; ƒ
 acest bun public nu generează externalită ţi pozitive asupra altor jurisdicţii fiscale, aria sa de consum
limitâ ndu-se la jurisdicţia că reia i se adresează ; ƒ
 reprezentanţii autorită ţilor publice locale urmă resc doar maximizarea bună stă rii cetăţenilor. În acest
context, autorită ţile fiscale locale se confruntă cu problema alegerii unui nivel al impozită rii care să
maximizeze utilitatea rezidenţilor, în condiţiile restricţiei bugetare de forma:
t × K(r + t) = G
Unde, t – cota de impunere;
r – rentabilitatea capitalului după impozitare, care este egală pentru toate jurisdicţiile fiscale datorită mobilită ţii
capitalurilor şi este o variabilă exogenă pentru o jurisdicţie considerată ;
K(r + t) - funcţia cererii de capital, unde r + t este costul capitalului.
Pe mă sură ce se investeşte tot mai mult capital în jurisdicţia fiscală considerată, productivitatea marginală a
capitalului scade şi creşte productivitatea marginală a muncii. Astfel, agenţii economici investesc pâ nă în punctul
în care productivitatea marginală a capitalului egalează costul r + t.
Problema cu care se confruntă autorită ţile locale este dată de imposibilitatea creşterii variabilei G fă ră o
creştere a singurei variabile disponibile, t. În consecinţă, costul capitalului creşte, determinâ nd comprimarea
cererii de capital cu ΔK. Întrucâ t rentabilitatea capitalului după impozitare (r) este o variabilă exogenă , cota de
impunere mai mare nu va afecta veniturile din capital ale rezidenţilor, ci veniturile din muncă .
Astfel, o creştere cu o unitate a ofertei de bunuri publice G necesită o creştere a nivelului de impozitare t cu
o valoare Δt pentru a menţine echilibrul bugetar, în condiţiile în care veniturile aferente factorului muncă vor
scă dea cu KΔt.
Această majorare de impozit trebuie sa fie suficient de mare, astfel încâ t să acopere atâ t costul marginal al
lui G, notat MC, câ t şi o reducere a veniturilor fiscale, tΔK, determinată de comprimarea bazei de impunere prin
ieşirile de capital. În consecinţă, scă derea veniturilor aferente factorului imobil va depă şi MC cu valoarea – tΔK.
Conform regulii lui Samuelson privind furnizarea în condiţii optime a bunurilor publice, se atinge eficienţa
economică maximă atunci câ nd suma disponibilită ţilor individuale de a plăti pentru bunurile publice este egală
cu costul marginal al acestor bunuri.
3
 Cu alte cuvinte, autorităţile vor creşte impozitele pâ nă în punctul în care beneficiile derivate de consumul de
bunuri publice sunt mai mari decâ t costul. Astfel, în punctul de echilibru, beneficiul marginal trebuie să fie egal
cu costul marginal (MB=MC).
Rezultatul modelului este concretizat într-un fenomen denumit sugestiv în literatură „race to the bottom”,
deoarece toate impozitele aferente capitalului sunt abandonate în favoarea impozitelor cu o bază imobilă . Mai
mult, în condiţiile existenţei unor restricţii cu privire la nivelul maxim de impozitare a factorilor imobili,
autorită ţile vor alege să reducă nivelul serviciilor publice oferite sub nivelul optim în toate jurisdicţiile fiscale
considerate.
Pornind de la modelul de bază , în literatură s-au dezvoltat numeroase extensii obţinute prin modificarea
uneia sau mai multor ipoteze ale acestuia. În cele ce urmează le vom prezenta pe cele mai importante, punând în
evidenţă diferitele efecte negative susceptibile de a se manifesta.

II. Efectele negative ale concurenţei fiscale

Concurenţa fiscală nu este însă întotdeauna un joc cu sumă pozitivă . Circumstanţele în care consecinţele
sale sunt negative nu sunt nici puţine, nici rar întâ lnite. Succint prezentate, ele se referă la:
a) producerea unui nivel suboptim al bunurilor publice : pe mă sură ce concurenţa fiscală se intensifică , este
tot mai dificil să fie impozitaţi contribuabilii la niveluri care să acopere costul marginal al furniză rii de bunuri
publice; Este adevă rat însă că această ipoteză pare să fie infirmată de un studiu al lui Tanzi şi Schuknecht (2000),
potrivit că ruia nu există indicii că ţă rile care mobilizează venituri bugetare mai reduse în raport cu PIB « produc
indicatori sociali mai slabi » decâ t ţă rile cu bugete mai mari în raport cu PIB : « cea mai mare parte din ceea ce
guvernele doresc să realizeze se poate face cu niveluri de cheltuieli de 25-35% din PIB ». Mai mult decâ t atâ t,
datele statistice nu susţin teza unei reduceri, la nivelul UE, a încasă rilor bugetare, susceptibile să limiteze
capacitatea de furnizare a bunurilor publice, nici chiar în ceea ce priveşte impozitele cele mai influenţate de
concurenţa fiscală , cele asupra veniturilor corporaţiilor. În fine, nu este evident că o eventuală reducere a
veniturilor bugetare ar trebui să se traducă automat într-o sub-furnizare de bunuri publice. Mai curâ nd este de
aşteptat ca, într-o asemenea situaţie, guvernele să reacţioneze comprimând transferurile bugetare.
b) erodarea generală a veniturilor bugetare, cu consecinţa, printre altele, a frustră rii eforturilor de reducere
a deficitelor bugetare, problemă deosebit de delicată în UE, în contextul limitelor impuse prin Pactul de
Stabilitate şi Creştere.
Acest efect este prezumat a proveni din mai multe cauze:
- reducerea încasă rilor din impozitele asupra bazelor mobile de impunere, ca urmare a reducerii ratelor de
impunere;
- fluxul de factori de producţie mobili dinspre ţă rile cu impozite înalte către cele avâ nd impozite mai mici, cu
corolarul reducerii bazelor de impunere în ţă rile care practică rate de impunere mai înalte;
- realocarea factorilor mobili de producţie poate afecta negativ remunerarera factorilor imobili, cu
consecinţa unei erodă ri suplimentare a bazelor de impunere.
După cum se va arăta mai jos, acest fenomen nu s-a manifestat în practică pâ nă acum, cu excepţia câ torva
ţă ri mici care s-au angajat într-o concurenţă fiscală agresivă , cu scopul de a atrage investiţii de dimensiuni
importante în raport cu dimensiunea lor economică. Mai mult însă, chiar dacă s-ar verifica în practică , reducerea
veniturilor bugetare ar fi un efect negativ al concurenţei fiscale doar dacă dimensiunea bugetelor publice ar fi cea
optimă anterior reducerii lor.
Potrivit unui studiu, dacă guvernele ar opera cu un maximum de eficienţă, concurenţa fiscală nu ar reduce
impozitele pe capital cu mai mult de 3%. Or, în condiţiile în care impozitele pe capital se ridică în UE la circa 20%
4
din PIB, reducerea probabilă de încasă ri din cauza concurenţei fiscale nu ar depă şi 0,5% din PIB. Altfel spus,
chiar dacă guvernele ar fi perfect eficiente, concurenţa fiscală nu ar face decâ t să reducă nivelul cheltuielilor
bugetare cu maximum 0,5% din PIB. Dacă , însă, ineficienţa guvernului face ca nivelurile veniturilor bugetare să
fie cu mai mult de 0,5% din PIB peste nivelul optim, atunci concurenţa fiscală va avea efecte benefice.
c) deplasarea poverii fiscale asupra bazelor de impunere mai puţin mobile, cu efecte negative în plan social.
Pierderile de venituri bugetare asociate reducerii poverii fiscale asupra factorilor mobili de producţie ar
putea fi, teoretic, compensate prin majoră ri ale impozitelor indirecte, dar acestea – consecinţă şi a mă surilor de
armonizare întreprinse vreme de câ teva decenii la nivelul CE/UE – se află deja la niveluri ridicate. Această
situaţie conduce că tre reaşezarea structurii impozitelor directe, în sensul că bazele de impunere mai puţin
mobile ajung să fie impozitate mai mult decâ t cele mai mobile. Aşa după cum ară ta un Raport al Comisiei din
1996 (“Raportul Monti”), în UE ratele de impunere a capitalului şi a activită ţilor independente (self-employed) s-
au redus cu o zecime între 1980-1993, în vreme ce ratele de impunere a muncii salariate au crescut cu o cincime.
Pe de altă parte, însă , încasă rile bugetare din impozitul pe venitul personal au ră mas practic constante ca
proporţie din PIB de peste 20 de ani: ele reprezentau 11% din PIB în 1980 şi 10,8% în 2002.
Efecte inechitabile apar şi din cauza efectului de antrenare pe care îl au, pentru impozitarea veniturilor
personale, reducerile de rate de impunere asupra venitului corporaţiilor. Aceasta are loc deoarece, în cazul în
care impozitul corporativ este mai redus decâ t cel personal, există tendinţa persoanelor fizice de a îşi organiza
activitatea sub formă de societate comercială, beneficiind astfel de ratele mai scă zute de impunere. Pentru a evita
acest efect pervers, multe ţă ri urmă resc să alinieze rata marginală de impozitare a venitului personal la rata de
impozitare a profitului, cu consecinţa reducerii progresivită ţii impozitelor personale şi, implicit, a capacităţii
redistributive a întregului sistem fiscal.
De asemenea, structura bunurilor publice furnizate se modifică în favoarea celor apreciate mai mult de
contribuabilii cei mai mobili, putâ nd apă rea fracturi sociale, ca urmare a segregă rii cetă ţenilor, sau situaţii
perverse de genul «exploată rii» serviciilor sociale generoase dintr-o ţară, fă ră a contribui prin impozite la
susţinerea lor (« nomadismul socialo-fiscal », al contribuabililor care îşi schimbă reşedinţa în funcţie de costurile
şi beneficiile oferite de fiecare sistem naţional în diferitele etape ale vieţii).
Devreme ce teama faţă de ieşirile de capital atras de destinaţii mai atractive fiscal pare să fi fost la originea
reticenţelor multor ţă ri europene de a îşi reorienta impozitele dinspre veniturile din muncă înspre cele din
capital, îngră direa concurenţei fiscale ar putea avea drept rezultat colateral efectuarea acestei reajustă ri, cu
consecinţa stimulă rii ocupă rii forţei de muncă . Acest efect nu pare să poată fi foarte important, însă : simularea
unei sporiri cu 10 puncte procentuale a ratei efective de impozitare a veniturilor din capital în UE-15 şi a unei
reduceri a impozitului pe venitul din muncă astfel încâ t veniturile publice să fie menţinute constante arată că
reducerea obţinută pe această cale a ratei şomajului este de numai 0,6 puncte procentuale.
În această privinţă s-ar putea aduce drept contraargument faptul că autorită ţile ar trebui să ră spundă
concurenţei fiscale prin reducerea impozitelor, nu prin transferarea lor asupra altor baze de impunere. În fapt,
această susţinere presupune că guvernele ezită să îşi impoziteze vizibil masa electoratului, în loc să o facă
indirect (prin impozitele pe corporaţii) şi/sau să impoziteze bogă ţia . Iar dacă este adevă rat că concurenţa fiscală
stâ njeneşte redistribuirea, acesta este un lucru dezirabil, pentru că redistribuirea a ajuns la un nivel prea ridicat.
d) influenţarea deciziilor de amplasare a investiţiilor (distorsionarea alocă rii resurselor: acestea sunt
sustrase de la cele mai eficiente utiliză ri)
O analogie puternică şi sugestivă a acestei situaţii o oferă furtul de bijuterii preţioase, în scopul topirii lor şi
utiliză rii doar a metalului valoros din care sunt confecţionate.

5
 Acest efect al concurenţei fiscale a fost uneori contestat pe considerentul că alegerea amplasamentului
pentru o investiţie depinde în mai mare mă sură de alţi factori decâ t regimul fiscal (e.g., apropierea de
consumatori, forţă de muncă ieftină şi cu o calificare adecvată , infrastructură , reglementă ri favorabile etc).
Totuşi, în condiţiile în care nu există diferenţe importante între ţă rile-gazdă din punctul de vedere al altor
elemente, regimul de impozitare poate ajunge să joace un rol important, fenomen pus în evidenţă de mai multe
studii care identifică o legă tură statistic semnificativă între nivelul de impozitare şi investiţiile externe directe.
Estimă ri recente (2000 şi 2003) la nivelul UE au ajuns la rezultate remarcabil de apropiate în ceea ce priveşte
efectul ratelor de impunere asupra investiţiilor externe: reducerea cu un punct procentual a ratei de impunere în
ţaragazdă determină o creştere a investiţiilor externe directe în acea ţară cu 4,3% şi, respectiv, cu 3,3%.38
Sistemul de impozitare influenţează însă deciziile investiţionale şi în mod indirect, prin efectele pe care alţi
parametri ai să i le au asupra climatului de afaceri: ambiguită ţile reglementă rilor fiscale, multiplicitatea ratelor de
impunere, modifică rile frecvente şi imprevizibile ale regulilor etc.
Studii recente au pus în evidenţă şi o altă caracteristică importantă a relaţiei dintre regimul de impozitare şi
investiţiile externe directe. S-a ară tat, astfel, că impozitarea din ţara-gazdă are o influenţă redusă asupra
deciziilor investiţionale legate de investiţiile “orizontale” (cele care urmă resc accesul la piaţa ţă rii-gazdă ),
deoarece în acest caz costul de oportunitate este dat de cel al exportului şi nu există alternative locaţionale. Câ nd,
însă, investiţia este de tip “vertical”, reprezentâ nd o verigă dintr-o reţea productivă internaţională (globală ),
există mai multe opţiuni de localizare, iar produsul finit rezultat intră în concurenţă cu cele similare realizate de
alţi producă tori. În acest caz, minimizarea costurilor de producţie este mai importantă , astfel că nivelul
impozitelor din diferitele amplasamente posibile joacă un rol mai important.
În fine, o altă caracteristică importantă a relaţiei dintre investiţiile externe directe şi variaţia ratelor de
impunere este nelinearitatea ei. Concret, investiţiile nu par să ră spundă semnificativ decâ t la reduceri
importante ale ratelor de impunere, ceea ce poate avea două explicaţii: chiar dacă Uniunea Europeană este un
spaţiu economic bine integrat, există încă costuri semnificative de tranzacţie asociate fluxurilor trans-frontieră
de capital (mai ales sub forma investiţiilor directe), astfel că se creează un fel de “tunel de arbitraj”, în sensul că
firmele îşi reamplasează activită ţile numai dacă schimbă rile de rate de impunere sunt suficient de mari încâ t să
“iasă ” din acest tunel. În al doilea râ nd, reducerile mici de rate de impunere pot să fie insuficiente pentru a
compensa “evită rile” de impozite efectuate prin metode deja testate de planificare fiscală în jurisdicţii fiscale ale
că ror reguli au ajuns binecunoscute contribuabililor corporativi.
Există opinii potrivit că rora nu există nicio raţiune valabilă de a trata regimul de impozitare altfel decâ t pe
celelalte elemente definitorii pentru atractivitatea unui anumit amplasament potenţial pentru investiţii.
Deoarece impozitele reprezintă sursa de finanţare a bunurilor publice furnizate că tre cetă ţeni, bunuri care pot fi
privite drept o formă indirectă de remunerare, o decizie investiţională fă cută în funcţie de ele este echivalentă cu
o decizie fă cută în funcţie de costul mâinii de lucru dintr-o ţară sau alta.
e) inducerea de interacţiuni strategice între autorită ţile fiscale de tipul “dilemei prizonierului”, cu corolarul
stabilirii la niveluri tot mai mici a ratelor impunere (race to the bottom). Existenţa acestui efect este documentat
empiric. Un studiu referitor la situaţia din UE conchide că o creştere cu 10 puncte procentuale a ratelor de
impunere din ţă rile învecinate determină o creştere cu 8 puncte procentuale a ratei de impunere dintr-o ţară
europeană . 42 Manifestarea sa este mult facilitată de apariţia, în lumea contemporană , a posibilită ţii disocierii
avantajelor (infrastructură , educaţie) şi, respectiv, inconvenientelor (contribuţia la încasă rile publice) pe care le
prezintă o jurisdicţie fiscală sau alta, fenomen cunoscut sub numele de free riding.

6
 Este practic imposibil să se poată determina care dintre efectele prezumate ale concurenţei fiscale sunt mai
susceptibile să se manifeste, deoarece acest lucru depinde de o multitudine de factori, pe care literatura de
specialitate i-a pus treptat în evidenţă :
- disponibilitatea mecanismelor alternative care pot substitui impozitele ca instrument de atragere a
capitalului; - asimetriile dintre ţă ri din punctul de vedere al dimensiunilor şi al dotă rii cu resurse;
- concentrarea producţiei în anumite spaţii geografică („aglomerarea” din cadrul modelelor „centru-
periferie”);
- existenţa economiilor de scală în furnizarea bunurilor şi serviciilor publice;
- oferirea de că tre sectorul public a unor input-uri care reduc costul privat de producţie;
- gradul de mobilitate a factorilor de producţie;
- existenţa sau nu a înclinaţiei că tre piaţa internă (home bias);
- posibilitatea compensă rii transfrontieră a pierderilor fiscale.
Există mai multe consideraţii, bazate pe tră să turile caracteristice ale Uniunii Europene, care minimizează în
cazul să u particular riscul manifestă rii unor consecinţe negative de tipul sub-furniză rii de bunuri publice sau al
race to the bottom:
- existenţa unui model „centru-periferie” în cadrul UE, confirmată de altfel prin importanţa deosebită a
fondurilor structurale în cadrul bugetului comunitar, poate permite ţă rilor favorizate din acest punct de vedere
să pă streze rate de impunere mai mari fă ră vreun risc pentru pierderea de investiţii.
- ţă rile membre mari, care tind să aibă rate de impunere mai ridicate, îşi pot permite să valorifice economii
de scală în producerea bunurilor publice, ceea ce reduce riscul unei sub-furniză ri a lor;
- în acelaşi sens se manifestă şi persistenţa unei încă importante înclinaţii că tre piaţa internă a investiţiilor.
Probabil însă că , la nivelul Uniunii Europene, preocuparea în creştere a Statelor Membre faţă de
problematica concurenţei fiscale nu reflectă atâ t internalizarea consideraţiilor esenţialmente teoretice
menţionate mai sus, câ t percepţia unei tot mai pronunţate contură ri a « câ ştigă torilor » şi « perdanţilor ». În
prima categorie se află în mod indubitabil ţă ri precum Irlanda, Estonia, Marea Britanie şi Austria, pe câ nd Franţa,
Italia şi, în mai mică mă sură , Germania consideră că au de pierdut.

III. Argumente pro competiției fiscale:

Deşi Comisia Europeană declara în 2009 că obiectivul unei mişcă ri că tre o politică generală de impozitare
constă în a preveni efectele negative ale concurenţei fiscale, în special migrarea bazelor de impozitare naţionale
între statele membre, în că utarea regimului fiscal mai favorabil (European Commission, 2009), consideră m că o
astfel de competiţie poate avea efecte benefice legate de limitarea capacită ţii guvernelor de a impozita pentru a
cheltui, fă ră a duce la denaturarea structurilor fiscale.
De altfel, în ultimii ani a scă zut proporţia impozitelor aferente factorilor relativ mobili cum ar fi capitalul
(dobâ nzi, dividende, impozitul pe profit) în total impozite, în timp ce proporţia impozitelor aferente factorilor
mai puţin mobili, în special munca - de exemplu, contribuţii sociale - a crescut. (European Commission, 2009).
Prezenţa organizaţiilor supranaţionale a condus la înflorirea corporaţiilor multinaţionale şi creşterea
investiţiilor transfrontaliere. În acest scenariu, politicile privind impozitarea capitalului au câ ştigat un rol
important şi din cauza lipsei altor mijloace de concurenţă, cum ar fi ratele dobâ nzii şi fluctuaţiile valutare.
Efortul diferitelor jurisdicţii de a atrage investiţii stră ine le va determina să reducă povara impozitelor
directe pentru a obţine o cotă mai mare în diviziunea internaţională de capital. Competiţia între sisteme fiscale
diferite poate duce la diminuarea unor cheltuieli publice sau la regâ ndirea presiunii fiscale. În acest fel fiecare
ţară îşi va reexamina propriul sistem fiscal şi va încerca prin reducerea presiunii fiscale asupra factorilor mobili,
7
munca şi capitalul, să atragă investiţiile stră ine sau mă car să susţină dezvoltarea celor prezente. Fiind capabil să
se deplaseze în toată Uniunea Europeană , oricine îşi poate stabili reşedinţa în acel stat care va îi oferi combinaţia
optimă între presiunea fiscală resimţită şi bunurile publice primite.
Fenomenul exodului creierelor este influenţat atâ t de cetă ţean câ t şi de autoritatea centrală, în funcţie de
opţiunile lor. Dacă educaţia este un serviciu public, iar statele nu gestionează eficient resursele financiare publice
şi în acelaşi timp cheltuielile publice efectuate pentru a acoperi cererea de bunuri şi servicii publice, pot apă rea
cu uşurinţă externalită ţile negative. Acest lucru înseamnă că, în ţara de origine, scă derea veniturilor publice va
genera o scă dere a cheltuielilor publice, toate acestea vor avea ca urmare o creştere economică mai mică .
Numai cu ajutorul politicii fiscale intr-un proces real şi transparent de concurenţă fiscală , autorităţile
naţionale pot gestiona eficient resursele financiare publice şi, în acelaşi timp cheltuielile publice, pentru a evita
apariţia externalită ţilor negative şi pentru a atrage factorii mobili cum ar fi capitalul şi forţa de muncă din
întreaga lume. Cu câ t sunt atrase mai mult capital şi mai multă forţă de muncă , cu atât mai performantă este
politica fiscală naţională respectivă .
Prin urmare, politica fiscală ar putea contribui la creşterea competitivităţii naţionale şi a competitivită ţii UE
în ansamblul să u.
După unele opinii, concurenţa fiscală este susceptibilă să genereze importante efecte pozitive.
Este vorba, în primul râ nd, de reducerea vulnerabilităţii contribuabililor faţă de exploatarea exercitată
asupra lor de că tre stat. Din această perspectivă , statul este privit ca un monopol, cu o tendinţă naturală de a-şi
spori costurile şi a-şi extinde activită ţile, avâ nd nevoie în acest scop să -şi sporească resursele majorâ nd
impozitele. Acestea fiind zise, trebuie ţinut seama de existenţa unor limită ri inerente în manifestarea acestui
efect de protecţie. Astfel, contribuabilii nu pot evita să rezide în vreun stat, deci ră mâ n « exploatabili » (spre
deosebire de consumatorii de pe o piaţă privată, care pot să refuze achiziţionarea bunului sau serviciului prea
oneros).
Apoi, activitatea autorită ţilor fiscale permite coerciţia, iar posesorii de resurse mai puţin mobile nu pot
exercita acest gen de cenzură asupra autorită ţilor. În fine, autorităţile pot forma (prin « coordonare » sau «
armonizare » fiscală ) adevă rate « carteluri ». În plus, cartelurile fiscale sunt mai dă ună toare decâ t cele
comerciale, deoarece decizii comerciale se iau în fiecare zi, pe câ nd alegeri au loc mult mai rar.
Problema cu această linie de argumentare este că ea prezumă că deciziile autorită ţilor sunt intrinsec
defavorabile cetă ţenilor, ceea ce nu poate avea loc decâ t dacă politicienii servesc grupuri înguste de interese
şi/sau birocraţii urmă resc obiective proprii, de maximizare a rentei sau a prerogativelor. Or, dacă lucrurile stau
într-adevă r aşa, atunci modalitatea preferabilă de a corecta aceste distorsiuni este acţiunea directă asupra lor, nu
prin mecanisme indirecte, precum concurenţa fiscală , care pot genera propriile distorsiuni.
Concurenţa fiscală poate stimula creşterea eficienţei bugetare, întrucâ t determină oferirea celor mai bune
servicii la cel mai mic cost pentru contribuabil. Deoarece concurenţa fiscală reduce resursele bugetului,
cheltuielile trebuie mai bine «gospodă rite», limitâ ndu-se astfel risipa. Această teză nu se verifică însă decâ t dacă
guvernul ar acţiona ca un maximizator binevoitor al bună stă rii cetă ţenilor, ipoteză care se situează însă în
contradicţie cu cea care fundamentează primul argument.
Chiar şi atunci, însă , concurenţa fiscală nu are neapă rat efecte pozitive, acestea manifestâ ndu-se doar în
cazul particular în care partea din cheltuielile publice marginale care reprezintă pură „risipă” este mai mare
decâ t elasticitatea bazei în raport cu rata de impunere.
În al treilea râ nd, concurenţa fiscală poate stimula activitatea economică , prin eliberarea investiţiilor de o
parte din povara impozită rii, care le deprimă în mai multe feluri:
- prin descurajarea economisirii şi, deci, reducerea “pool-ului” de capital disponibil;
8
 - prin reducerea profitului disponibil pentru reinvestire;
- prin faptul că , dacă venitul din investiţii al acţionarilor este puternic impozitat, atunci companiile vor
trebui să plă tească dividende mai mari pentru a atrage capital.
Un studiu apă rut sub egida OCDE estimează un efect pozitiv de 0,5% asupra ratei de creştere economică de
pe urma unei reduceri cu 10 puncte procentuale a ratei marginale de impunere. Acest efect nu se produce însă
uniform. Dacă reducerea ratelor foarte înalte de impunere stimulează creşterea, nu acelaşi lucru se poate spune
despre tinderea că tre zero a unor rate de impunere modice.
În fine, concurenţa fiscală permite obţinera de informaţii care să „descopere” tră să turile dezirabile ale unui
sistem fiscal.

IV. Concluzie
Potrivit lui Mitchell (2001) concurenţa fiscală generează politici fiscale responsabile. Micşorarea poverii
fiscale pentru subiecţii din afaceri creează sol fertil pentru o creştere economică mai mare.
Fă ră existenţa concurenţei fiscale, guvernele ar putea adopta comportament tip monopol, percepâ nd taxe
excesive. Potrivit Mitchell (2002), concurenţa fiscală generează întotdeauna micşorarea ratelor de impozitare.
Creşterea mobilită ţii capitalului generează situaţii în care contribuabilul îşi mută foarte uşor capitalul în
jurisdicţii cu fiscalitate mai redusă .
Din acest motiv, concurenţa fiscală poate fi considerată un factor foarte important de sprijinire a
liberaliză rii economiei mondiale, deoarece creează presiune pe reducerea ratelor de impozitare şi a cheltuielilor
bugetare.
Competiţia fiscală nu poate fi considerată concurenţă în sens real. Prin urmare, nu este corect a că uta
paralelele între competiţia de piaţă şi competiţia fiscală . În timp ce în competiţia de piaţă domină legea cererii şi
a ofertei, competiţia fiscală este jocul intereselor politice şi economice.

9
 BIBLIOGRAFIE

 Dr. Adrian Petre Danciu - Drept fiscal, Curs sintetic pentru semestrul 6, București 2019
 Mihaela GÖNDÖR – ARMONIZARE REGLEMENTATĂ VS COMPETIŢIE FISCALĂ ÎN DOMENIUL IMPOZITĂRII
DIRECTE EUROPENE;
 Conf. univ. dr. Dragoş Negrescu - TENDINŢE DE ARMONIZARE FISCALĂ LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE.
PROVOCĂRI PENTRU ROMÂNIA;
 Ioan TALPOŞ - Efectele concurenţei fiscale
 www.sintact.ro

10