ECHILIBRUL FINANCIAR

Echilibrul financiar reprezintă starea către care tinde economia, în vederea alocării optime a
resurselor materiale şi financiare.Vom urmări cunoaşterea conţinutului şi a modului cum se
realizează echilibrul financiar public pornind de la următoarele premize:
- echilibrul economic general este expresia echilibrului material al economiei naţionale, a
echilibrului valoric şi a echilibrului forţei de muncă,
- echilibrul financiar presupune egalitatea între resursele financiare care pot fi mobilizate la nivel
macroeconomic şi resursele necesare, cu alte cuvinte trebuie să fie o egalitate între resursele
financiare posibil a fi obţinute şi necesităţile financiare determinate de totalitatea cheltuielilor de
efectuat, la un moment dat.
Echilibrul financiar la nivel microeconomic trebuie realizat pe feluri de activităţi şi pe
categorii de fonduri. Situaţia normală la acest nivel este aceea de a obţine venituri mai mari decât
cheltuielile, adică profit. Echilibrul financiar la nivel de firmă se poate exprima cu ajutorul formulei:
V = Ch + P
În practică, echilibrul financiar al firmei se evidenţiază cu ajutorul bilanţului şi se poate
realiza:
- pe seama resurselor proprii,
- pe seama resurselor proprii şi a eventualelor fonduri de la bugetul de stat (mai ales în cazul
firmelor cu capital de stat),
- pe seama resurselor proprii, a eventualelor fonduri de la bugetul de stat şi a împrumuturilor
contractate pe piaţă,
- pe seama resurselor proprii şi a împrumuturilor contractate pe piaţă.
Dezechilibrul firmei se manifestă prin incapacitatea acesteia de a-şi onora obligaţiile faţă de
furnizori, bănci, stat şi salariaţi.
Echilibrul financiar la nivel macroeconomic se referă în special la echilibrul financiar
public şi se poate evidenţia cu ajutorul bugetului general consolidat şi a sistemului conturilor
naţionale.
Deficitul bugetar poate fi analizat din mai multe unghiuri, în funcţie de scopul urmărit. În
literatura de specialitate se utilizează următoarele noţiuni:
- deficit convenţional sau nominal, se determină ca diferenţă între încasările şi plăţile efective şi
reprezintă necesarul de finanţare a sectorului public într-un an,
- deficit primar, exclude din deficitul convenţional cheltuielile cu dobânzile la datoria publică,
- deficit operaţional, însumează deficitul primar şi dobânda plătită în cadrul datoriei publice
interne,
- deficit ciclic, este diferenţa dintre veniturile bugetare şi cheltuielile bugetare de natură ciclică.

1
 Aceasta înseamnă că veniturile şi cheltuielile bugetare au o serie de componente care sunt
influenţate de ciclul economic. În ceea ce priveşte veniturile bugetare, majoritatea componentelor
acestora înregistrează fluctuaţii ciclice. Astfel, taxe şi impozite de genul contribuţiilor la asigurările
sociale, impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe venit sau accizele sunt puternic
influenţate de poziţia economiei în ciclul economic - recesiune sau boom.
În ceea ce priveşte cheltuielile bugetare, acestea nu sunt foarte influenţate de ciclul economic,
cu excepţia compensaţiilor şi plăţilor pentru ajutorul de şomaj, care sunt influenţate puternic de
ciclicitatea activităţii economice.
- deficit structural, poate fi calculat ţinând cont de mai multe elemente pornind de la o definiţie
simplă: deficitul bugetar nominal = deficitul structural + deficitul ciclic. Vizavi de un deficit
structural există un excedent structural. De asemenea, vizavi de un deficit ciclic există un surplus
ciclic.
Deficitul structural diferă faţă de deficitul ciclic, în sensul că el există chiar şi atunci când
economia este la potenţialul său. Deficitul structural este un de barometru care reflectă fidel modul în
care un stat îşi gestionează veniturile şi cheltuielile.
Problemele structurale de deficit pot fi soluţionate doar prin politici guvernamentale explicite
şi directe: reducerea cheltuielilor, creşterea bazei de impozitare şi/sau creşterea ratelor de impozitare.
Acesta poate fi descris ca fiind un deficit „cronic” sau pe termen lung, prin urmare, este nevoie de
intervenţie guvernamentală pentru a fi eliminat.
O consecinţă este că în timp, prin menţinerea unui deficit structural, guvernul cheltuieşte bani
deteriorând viitorul economic al ţării (de exemplu, infrastructura). În cazul în care guvernul este de
părere că investiţiile în infrastructură pot aduce randamente mai bune pe termen lung, el împrumută
bani mai mulţi pentru scopul de a investi în infrastructură. În cazul în care banii împrumutaţi
continuă să fie mai mulţi decât veniturile generate de către guvern (prin taxe şi alte mijloace), acest
lucru va cauza un deficit structural de ţară. Din nefericire ţările cu o infrastructură precară nu au de
ales în dorinţa de a o moderniza.
Cu cât un stat înregistrează deficite bugetare în creştere, cu atât nivelul datoriei publice va fi
mai mare şi în consecinţă, serviciul datoriei publice va fi mai dificil de suportat. Deficitul şi
problema datoriei publice este prezentă, în diferite grade, în SUA, majoritatea ţărilor europene şi
foarte acut în Japonia.
SUA a încercat să o stăvilească prin introducerea unui plafon pentru datoriile federale, o
măsură a cărei efect a fost doar să oblige Congresul la ridicarea plafonului datoriei de fiecare dată
când datoria crescândă îl ajungea din urmă. Japonia, până acum, nu a făcut nimic sistematic pentru a
controla datoria.
În Europa, experienţele fiscale şi perspectivele diferă foarte mult între ţări. Cele douăsprezece
state care au adoptat iniţial moneda euro au înţeles că o monedă comună, combinată cu regimuri

2
fiscale foarte diferite pot da naştere unor periculoase şi neloiale comportamente de genul „free
rider.”1 “. Pentru a evita acest lucru, în Tratatul de la Maastricht, care a stat la baza uniunii monetare,
,statele, au acceptat obligaţia de a păstra datoria naţională sub 60%, iar deficitul bugetar sub 3% din
venitul naţional.
Însă, aşa cum a fost evident încă de la început, obligaţia din tratat, s-a dovedit imposibil de
aplicat.Deficitul bugetar a fost în continuă creştere, declanşând în ultimii ani o criză a deficitelor
bugetare care se dovedesc nesustenabile. A început în Grecia, a continuat cu Irlanda, urmând apoi
Spania, Portugalia şi Italia. Ca urmare toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia
Republicii Cehia şi a Marii Britanii, au semnat Pactul Fiscal European.
Tratatul prevede, în principal, reglementări fiscale pentru echilibrarea bugetelor şi
coordonarea politicii economice la nivel european. O consecinţă importantă este aceea că după ce se
semnează acest tratat se poate apela la fondul permanent de urgenţă al UE, începând cu martie 2013.
Tratatul prevede că statele semnatare trebuie să respecte limita superioară a deficitului
structural de 0,5% din PIB, la preţuri actualizate. Astfel, cheltuielile statului nu trebuie să depăşească
cu mai mult de 0,5% cât încasează prin taxe şi impozite. Dacă nivelul datoriei publice este
semnificativ sub 60% din PIB şi nu există riscuri privind sustenabilitatea pe termen lung a finanţelor
publice, deficitul structural poate să ajungă la circa 1% din PIB. Deficitul bugetar ciclic maxim, plus
cel structural, trebuie să se încadreze în limita de 3% din PIB.
În cazul nerespectării prevederilor, statele vor fi sancţionate cu amendă, care ar putea ajunge
şi până la 0,1% din PIB. Dacă ţara care a încălcat prevederile pactului este membră a zonei euro,
banii vor fi vărsaţi în fondul creat de Mecanismul European de Stabilitate. Dacă nu, vor ajunge în
bugetul UE.
Deficitul se poate acoperi prin:
- încasarea de venituri mai mari prin mărirea impozitelor existente, stabilirea unor impozite noi sau
mărirea bazei de impozitare,
- contractarea de împrumuturi pe piaţa internă sau externă,
- reducerea cheltuielilor publice.
Deci, guvernul are de ales între sporirea veniturilor fiscale şi contractarea de împrumuturi.
De regulă, se optează pentru cea din urmă metodă, deşi s-a demonstrat în mod clar că este o metodă
costisitoare datorită dobânzilor care majorează cheltuielile publice. Apelul la împrumuturi, mai ales
pentru scopuri neproductive reprezintă impozite amânate.
Echilibrul financiar al economiei naţionale se poate determina cu ajutorul sistemului
conturilor naţionale.Sistemul Conturilor Naţionale evidenţiază fluxurile directe, materiale şi
financiare, bunurile produse şi serviciile efectuate în cadrul economiei naţionale, relaţiile ce se crează

1
„ pasager clandestin” apare când un individ sau stat poate beneficia de pe urma unui bun sau a unui avantaj, fără a
contribui la costul lui, este întâlnit în diverse contexte, domenii ca bunurile publice, resursele proprietate comună şi
carteluri
3
în sferele producţiei, consumului şi formării capitalului, constituirii şi utilizării veniturilor, precum şi
relaţiile cu străinătatea.
Ecuaţia de bază a veniturilor în sistemul conturilor naţionale este:
S=D
Y + IM = C + I + X +G
Y + IM - T = C + I+ X +G - T
(Y - T- C) - I - (X – IM) = G - T
unde:
S = oferta agregată,
D = cererea agregată
Y = Produsul Intern Brut
IM = importuri
X = exporturi
C= consumul privat
I = investiţiile
G = consumul guvernamental
T = impozitele şi taxele
E = economisirea sectorului guvernamental, se mai poate exprima ca: (Y-T-C)
Pornind de la relaţiile de mai sus se poate determina ecuaţia soldurilor, astfel:
(E – I) - (X - IM) = (G - T)
sold economii sector neguvernamental sold cont curent al balanţei de plăţi sold sector guvernamental

Echilibrul general macroeconomic mai poate fi analizat şi cu ajutorul unui instrument

denumit pentagonul macrostabilizării. Acest instrument foloseşte cinci indicatori macroeconomici,
astfel:
- rata creşterii economice calculată în preţuri constante (R),
- ponderea soldului contului curent al balanţei de plăţi în PIB (CA),
- ponderea soldului bugetului general consolidat în PIB (G),
- rata inflaţiei (I),
- rata şomajului (U).
Fiecare indicator se va reprezenta pe o axă iar pe fiecare axă, mişcarea către origine (punctul
0) semnifică înrăutăţirea valorii indicatorului, iar îndepărtarea de origine, semnifică, îmbunătăţirea
lui. Din analiza pentagonului rezultat se constată faptul că situaţia care corespunde satisfacerii tuturor
celor cinci obiective, în sensul apropierii lor de nivelurile optime, ar fi aceea în care suprafaţa lui este
cea mai mare. S-ar realiza o creştere economică accelerată, ce ar determina un şomaj scăzut, pe
fondul unei inflaţii nesemnificative, în condiţiile unui buget şi a unei balanţe de plăţi în stare de
echilibru.
4
 Se vor utiliza următoarele formule pentru determinarea indicatorilor arătaţi mai sus:
PIB1  PIB0
R1 = x 100
PIB0
X1  IM1
CA = x 100
PIB1
VPT1  CPT1
G= x 100
PIB1
P1  P0
I= x 100
P0
NUMAR DE SOMERI
U= x 100
POPULATIA OCUPATA
Notaţii:
Anul 1 - reprezintă anul pentru care se construieşte pentagonul,
Anul 0 - reprezintă anul precedent celui pentru care se construieşte pentagonul,
PIB- ul - se exprimă în preţuri constante sau în preţuri curente,
VPT - veniturile bugetului general consolidat,
CPT - cheltuielile bugetului general consolidat,
I - inflaţia,
P - preţurile de consum.
PROBLEMĂ
Având în vedere tabelul de mai jos care prezintă indicatorii macroeconomici în perioada 1996
- 2001, să se construiască pentagoanele macrostabilizării şi să se interpreteze graficele rezultate:
Indicatori UM 1996 1997 1998 1999 2000 2001
Rata şomajului % 7,8 6,0 6,4 6,9 7,3 9,0
PIB md.
74.984 70.445 67.051 66.280 67.455 70.999
(în preţuri constante ale anului 1995) lei
PIB md.
108.920 252.926 373.798 545.730 800.308 1.154.126
(în preţuri curente ale anului de calcul) lei
Export md.
30.651 73.796 84.559 152.903 264.187 386.832
(în preţuri curente ale anului de calcul) lei
Import md.
39.831 91.661 114.563 179.275 309.438 480.373
(în preţuri curente ale anului de calcul) lei
Indicele preţurilor de consum
% 138,8 353,7 562,7 820,4 1.195,1 1.607,0
(faţă de anul de bază 1995)
Veniturile bugetului general consolidat md.
- 76.760 117.825 179.108 251.095 351.702
(în preţuri curente ale anului de calcul) lei
Cheltuielile bugetului general consolidat md.
- 85.637 131.117 189.186 283.140 390.317
(în preţuri curente ale anului de calcul) lei

5
 REZOLVARE
Pentru a putea construi pentagoanele vom calcula indicatorii arătaţi mai sus, astfel:
70.445  74.984
Pentru anul 1997 R= x 100 = -6,05
74.984
Pentru ceilalţi ani rezultatele sunt:
Explicaţii 1996 1997 1998 1999 2000 2001
R (%) - -6,05 -4,82 -1,15 1,77 5,25

73.796  91.661
Pentru anul 1997 CA = x 100 = -7,06
252.926
Pentru ceilalţi ani rezultatele sunt:
Explicaţii 1996 1997 1998 1999 2000 2001
CA (%) - -7,06 -8,03 -4,83 -5,65 -8,10

76.760  85.637
Pentru anul 1997 G= x 100 = -3,51%
252.926
Pentru ceilalţi ani rezultatele sunt:
Explicaţii 1996 1997 1998 1999 2000 2001
G (%) - -3,51 -3,56 -1,85 -4,00 -3,35

I p1997/ 1995 353,7

Pentru anul 1997 I 1997/ 1996 = x 100 – 100 = x 100 – 100 = 154,8%
I p1996/ 1995 138,8

Pentru ceilalţi ani rezultatele sunt:

Explicaţii 1996 1997 1998 1999 2000 2001
I (%) - 154,8 59,1 45,8 45,7 34,5

Rata şomajului este dată în baza de date din tabel.

Vom introduce datele, în acest mod calculate, într-un tabel centralizator şi vom construi
graficele solicitate:
Explicaţii 1996 1997 1998 1999 2000 2001
R (%) - -6,05 -4,82 -1,15 1,77 5,25
CA (%) - -7,06 -8,03 -4,83 -5,65 -8,10
G (%) - -3,51 -3,56 -1,85 -4,00 -3,35
I (%) - 154,8 59,1 45,8 45,7 34,5
U (%) - 6,0 6,4 6,9 7,3 9,0

Pentru anul 1997 va rezulta pentagonul de mai jos. Similar se vor întocmi şi
pentagoanele pentru ceilalţi ani.

6
 200.00
150.00
100.00
1
50.00-6.05
0.00
6.00 -7.06
-50.00

-3.51

154.80

Nevoia de resurse suplimentare a ţării noastre, nevoie care a generat contractarea de

împrumuturi publice, are la origine trei factori majori:
- decalajul înregistrat în cursul anului între ritmul de încasare a veniturilor şi cel al efectuării
cheltuielilor;
- deficitul bugetar consolidat la sfârşitul fiecărui an;
- rambursarea împrumuturilor contractate de stat, ajunse la scadenţă.
Cei trei factori sunt caracteristici oricărui stat cu economie de piaţă. Caracteristic economiilor
în tranziţie, situaţie specifică şi României, este faptul că suplimentar, faţă de cauzele de mai sus, apar
şi următorii factori, foarte importanţi ca amploare şi dimensiune:
- preluarea de către stat a activelor neperformante din economie,
- acoperirea pierderilor înregistrate de firmele de stat, uneori uriaşe, datorate ineficienţei
managementului şi numirii managerilor pe criterii politice, nu pe criterii profesionale,
- nevoia crescută de resurse generată de stringenţa dezvoltării infrastructurii şi modernizării
instituţiilor publice. Această nevoie este accentuată de un dezechilibru general înregistrat de
economia românească datorită lipsei unei veritabile creşteri economice şi a persistenţei deficitului de
cont curent al balanţei de plăţi externe.