„Dați-mi un trup voi munților” de Lucian Blaga

Modernismul este o orientare estetică de largă circulație care marchează la noi, efortul
de sincronizare a literaturii noastre cu modelul civilizației și al culturii europene. Prin
modernism literatura noastră se eliberează de componenta ideologică, social-politică, de etnic
și etic, vizând cu predilecție sensul estetic, prin cultul formei, rafinamentului limbajului și al
construcției textuale. Eugen Lovinescu consideră că „înnoirea limbajului” și „intelectualizarea
emoției” sunt caracteristici ale poeziei românești moderniste.
În spațiul cultural interbelic, poezia lui Lucian Blaga reprezintă un prim moment de
sincronizare deplină a formelor poetice românești cu cele europene. Păstrând repere și teme
ale poeziei tradiționale, Blaga se îndreaptă spre substituirea realului cu imaginarul, spre
structurarea discursului în maniera poeticii expresioniste, optând pentru ambiguitate și pentru
forme poetice noi.
Nota distinctivă a modernismului blagian, provine din faptul că, la acest autor,
gândirea poetică este dublată de gândirea filosofică. Atât în filosofia, cât și în lirica lui Blaga,
nucleul semnatic este taina. În textele filosofice(Trilogia culturii, a cunoașterii, a valorilor
cosmogonică), Blaga discută noțiunea de taină și construiește un sistem conceptual, filosofic,
prin care o justifică. Interfața filosofie-poezie în creația sa face posibilă dezambiguizarea
textului poetic prin intermediul conceptelor filosofice. Astfel, cele mai importante concepte
filosofice blagiene sunt cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică. Cea dintâi este de
tip logic, rațional, se revarsă asupra obiectului cunoașterii, vrea să lumineze misterul, pe care
astfel îl reduce. Cea de-a doua, cunoașterea luciferică, se apropie prin intuiție și afect, prin
revelație de mister și, prin contemplație, îi sporește farmecul.
Poezia „Dați-mi un trup voi munților” face parte din volumul „Poemele luminii” și
este o dovadă a dimensiunii expresioniste a liricii lui Blaga. Expresionismul blagian se
manifestă ca elan vitalist, ca trăire intensă, exuberantă a existenței, ca dorință de contopire a
eului cu universul, formă prin care se poate asocia conceptului estetic dionisiac. Cele două
concepte, dionisiac și apolinic, aduse în plan estetic, se regăsesc în scrierile filosofului
existențialist Friederich Nitzche și sunt ilustrate în imaginarul poetic blagian. Astfel, dacă
toate unitățile strofice ale poemului susțin trăirea dionisiacă, ultimul vers, marcat prin opoziție
(conjuncția adversativă „dar”) cu restul poemului indică starea apolinică, respectiv
contemplarea rece, întoarcerea la atitudinea rațională, resemnată, care include elanurile
metamorfozate în concretul perisabil al ființei umane „dar numai pe tine te am trecătorul meu
trup”. Partea cea mai consistentă a poemului este dată, însă, de exprimarea metaforică a
dorinței de comuniune a ființei cu elementele naturii eterne, prin dobândirea unui alt trup, mai
cuprinzător, potrivit pentru elanurile spiritului. Se poate identifica un întreg câmp semantic al
corporalității „trup”, „frunte”, „trunchi”, „brațe”, „picioare” nu atât ca elemente ale materiei
trecătoare numită prin metafora „lutul slab”, cât ca dimensiuni care se metamorfozează grație
puterii spirituale descătușate. Conștient de limitele fizice, poetul consideră că trupul nu poartă
însemnele nobleții, de aceea nu merită încununat „flori albe și roșii eu nu-ți pun pe frunte”. Pe
de altă parte, dimensiunea spirituală este exarcerbată, fapt asigurat prin structuri de tipul
„strașnicul suflet”, „năprasnica inimă”, „eul îndărătnic”, „nebunia”. Aceste metafore
sugerează dorința ființei de a se reîntrupa în forme de dimensiuni exagerate pentru ca eul să-și
simtă libertatea. Acest elan este exprimat atât prin verbele la modul imperativ: „dați-mi” sau
„fii”, cât și prin substantivele în cazul vocativ „pământule”, „munților”, „mărilor”, toate
acestea fiind simboluri ale infinitului, ale dimensiunii universale.
Dorința este exprimată cu ajutorul verbelor la modul condițional „aș iubi”, „mi-aș
întinde”, „aș zâmbi”, precum și verbele la modul conjuctiv „să cuprind”, „să frâng”, „să
sărut”, a căror semnificație se referă la acțiuni dorite, dar incerte. Metamorfoza sufletească se
concretizează într-o supradimensionare fizică, o hiperbolizare a ființei: „brațele cuprind cerul
într-o îmbrățișare totală, iar picioarele de stâncă calcă peste sori călători”. Această
hiperbolizare a eului însoțită de trăirea frenetică sunt trăsături expresioniste. Opoziția dintre
„lutul slab” și „strașnicul suflet” se transferă, printr-o nouă geneză, în opoziția dintre
pământul-mamă și ”amfora” sufletului dezlănțuit, „nebun”, „îndărătnic”, „năvalnic”. Verbele
care exprimă sentimente, „aș iubi”, „să cuprind”, „să sărut”, „aș urî”, „aș zâmbi”, trimit către
cunoașterea luciferică, formă prin care ființa ia în stăpânire intuitiv-contemplativ universul.
Expresivitatea discursului liric este data de limbajul metaforic, de exemplu „lutul tău
slab”, „să-mi descarc nebunia”, de structurile nominale ce se referă la lumea spirituală
„strașnicul suflet”, „năprasnica inimă”, „eul îndărătnic”, de folosirea timpurilor și a modurilor
verbale(imperativ, condițional și conjunctiv). Din punct de vedere al structurii, unitățile
strofice sunt inegale, versurile sunt libere, fără rimă și se folosește tehnica ingambamentului.
În concluzie, poezia „Dați-mi un trup voi munților” este o expresie a modernismului
blagian de factură expresionistă.