Otilia Mărculescu – caracterizare (Enigma Otiliei – G.

Călinescu)

Personaj realizat în manieră balzaciană, Otilia este o studentă la Consevator, înzestrată cu temperament de
artistă care reprezintă tipul cochetei, dar întruchipează și misterul feminin.
Portretul balzacian preia de la clasicism caracterele generice (avarul, ambiţiosul, arivistul) şi de la realism
dimensiunea socială şi psihologică (personajele au legătură cu mediul social şi sunt analizate detaliat). Eroii sunt
prezentaţi în mod direct, obiectiv, prin amănunte privind portretul fizic, starea civilă, grade de rudenie, biografie,
dar şi indirect, prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii, mediu. Caracterele lor nu evoluează, dar sunt
analizate amănunţit prin acumularea de detalii. Personajele tipice din Enigma Otiliei sunt: avarul umanizat (prin
dragostea pentru Otilia) - Giurgiuveanu; baba absolută fără cusur în rău - Aglae; fata bătrână - Aurica; dementul
senil - Simion; debilul mintal - Titi; aristocratul bogat - Pascalopol. Unele personaje apar în cupluri antitetice:
Otilia (feminitate) / Aurica (urâţenie); Felix (inteligenţă) / Titi (imbecilitate).
În realizarea portretului Otiliei, G. Călinescu foloseşte tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea
poliedricã. Până în capitolul al XVI-lea, tânăra este prezentatã exclusiv prin comportament (fapte, gesturi, replici),
fără a cunoaşte părerea naratorului despre ea. În al II-lea rând, ea se reflectă diferit în ochii celor din jur, creând
ambiguitate. Costache o sorbea din ochi pe fe-fetița lui cuminte și iubitoare. Pentru Pascalopol este o mare
ştrengăriţă, un temperament de artistã. Aglae o consideră o stricată. Pentru Stănică este o fată deşteaptă, cu spirit
practic, iar pentru Aurica, o rivală în căsătorie. Ea se autocaracterizează astfel: Sunt foarte capricioasă, vreau sã fiu
liberă, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrazisă.
Primul portret fizic este realizat din perspectiva lui Felix: un cap prelung de fată, încărcat cu bucle, căzând
până pe umeri. Frumusețea tinerei contrastează cu portretul fetei bătrâne Aurica, iar delicatețea, cu răutatea
doamnei Tulea. Condiția de orfan, care reiese și din titlul inițial al romanului (Părinții Otiliei), este evidențiată și
prin caracterizarea directă a Aglaei, care i se adresează lui Costache: N-am știut că faci azil de orfani.
Personajul este conturat mai ales indirect, prin comportament, relații, dar, mai ales, prin descrierea
interiorului camerei (tehnică balzaciană). Încă din seara sosirii lui Felix, neavând o cameră pregătită, Otilia i-o
oferă cu generozitate pe a ei. Astfel, tânărul descoperă amestecul de dantele, partituri, romane franțuzești și
parfumuri care corespund cu personalitatea sa exuberantă.
Comportamentul derutant al fetei îl descumpănește pe Felix care nu-și poate explica schimbările ei de
atitudine, trecerea bruscă de la o stare la alta. Intelectual ambițios, el nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viață,
considerând femeia un sprijin în carieră. Otilia este cocheta care crede că rostul femeii este să placă tuturor;
concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolută. Dându-și seama de diferență, dar și
de faptul că ar putea fi o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, tânăra îl părăsește, alegând siguranța
căsătoriei cu Pascalopol.
În final, moșierul spune că Otilia a fost o fată delicioasă, dar ciudată. I-a redat libertatea pentru a-și trăi
tinerețea, iar ea a devenit soția unui conte. Felix observă în fotografia pe care i-o arată Pascalopol o femeie
frumoasă, dar nu o mai recunoaște pe tânăra exuberantă de odinioară.
Misterul personajului feminin este generat de trăsăturile contradictorii ale cochetei cu temperament de
artistă și este sustinut prin tehnicile moderne de portretizare. Enigma Otiliei este, de fapt, imaginea idealizată pe
care i-o construiesc cei doi bărbați care o iubesc, tânărul Felix și maturul Pascalopol.