Europa Passage (reg.

Andrei Schwartz, 2022)

Europa Passage, cel mai recent film documentar regizat de Andrei Schwartz, a fost difuzat în
cadrul festivalului One World Romania, ediția a 16-a.

Documentarul urmărește viața precară a unor conaționali ajunși pe străzile Hamburgului de-a
lungul a cinci ani. Subiectul abordat este unul arhicunoscut, atât în presa vestului, cât și în
conștiința națională a românului și a Europei marginale: emigrantul de etnie romă strămutat de
nevoie în nodulii urbani ai Germaniei, redus la cerșetorie și viață pe străzi. Ca atare, un
documentar care să nu alunece nici în empatie, nici în epatare este greu de realizat.

Ceea ce face Europa Passage se dovedește a fi nu numai o imagine ansamblu originală a unei
“probleme” deja bine codificate în discursul recent, ci și o nouă contextualizare a trecutului,
prezentului și viitorului care au generat fenomenul în cauză.

Planuri și Plaiuri
Filmul pornește cu un paralelism rezultat din simetria primelor două secvențe de ansamblu.

Europa Passage se deschide cu o panoramă a satului Nămăiești, localitatea de origine a

personajelor. Prin shotul panoramic, spațiul marginal devine un microcosm punctat de propria
dinamică și context: hornuri fumegând un fum colectiv, căruțe trecând pe drumuri neasfaltate,
copii jucându-se pe ulițe, sunetul distant de muzică. Secvența următoare contrapune
Nămăieștiul, printr-un shot echivalent, cu o stradă centrală a Hamburgului, la oră de vârf: o
intersecție împânzită de mașini și pietoni trecând în flux printre clădiri de sticlă.
Atât prin paralelismul lor, cât și printr-o perspectivă distantă, statică și obiectivă, secvențele
inițiale creează un fel de echivalență între spațiile principale ale filmului, una necodificată în
termeni morali sau critici. Avem în față două “lumi” aflate sub propriile dinamici și logici, similare,
dar segregate, singurul lor punct comun fiind însăși subiecții documentarului.

Ni se introduc personajele centrale filmului, Maria și Țîrloi, un cuplu plecat din Nămăiești în
Hamburg pentru a ajunge bani acasă.

Camera îi urmărește de-a lungul unei zile obișnuite a acestora, de la strânsul adăpostului
improvizat sub un pod, la drumul cu trenul până la locurile unde cerșesc: intrarea unei biserici,
gura de ieșire a unui metrou.

“Alles Gutte la Familie, Tăntișor”

Primul raport dezvoltat în film este cel dintre oamenii străzii și localnici. Într-o secvență
marcantă pentru tot textul filmic, Maria participă la slujbă îngenunchind pe jos în spatele
congregației localnice care stă pe bănci, dă mâna cu ei la sfârșit, apoi se pune la intrare pentru
a cerși.

Pentru aceasta, oamenii care o ajută sunt o prezență benevolă (“Foarte cuminte a fost lumea cu
mine.”). Perspectiva contrastează cu cea mult mai cinică și ambivalentă a lui Țîrloi, care, deși se
percepe ca fiind privit strâmb, este decis să rămână în Hamburg.

Dinamica dintre ei și localnici este inițial punctată de dezinteres și ajutor marginal. Pe curs, vom
vedea varii eforturi ale câtorva figuri cheie în a-i ‘dezmarginaliza’ pe cei doi și a-i include în
peisajul economic legitim.

Mâna Întinsă și Degetul la Gât

Fiecare episod ‘de pe stradă’, mai mult decât să documenteze realitatea cerșetoriei, reușește să
contribuie la o imagine generală a activității, ca ‘industrie’.

Într-o lungă secvență, Nina și Ion, mătușa și unchiul lui Țîrloi își negociază locurile de cerșit cu
un om al străzii local, supranumit ‘Tipul cu Bani’, pentru că lui îi este permis să activeze în
spațiul respectiv.

Putem vedea un fel de stratificare a celei de mai jos clase, o diferență între cerșetorii nou-veniți
și cei locali. Nina relatează cum ea și soțul ei au fost amenințați cu moartea printr-un prevestitor
deget la gât, în cazul reîntoarcerii lor în acel loc, intuim, de către ‘supervizorii’ cerșetorilor locali.

Episodul contrastează cu relatările grupului din care fac parte Maria și Țîrloi, “toți, neamuri”,
despre cum banii strânși de aceștia sunt păstrați în comunitate, fără un mediator, mergând
direct înapoi spre Nămăiești.

De-a lungul filmului, se cristalizează varii forme de întrajutorare organizată a ‘neamului’ din
Nămăiești, de la curse spre acasă, la găzduiri ale noilor veniți și întruniri comune, cum este și
grătarul de ziua Mariei. În contrapunct cu o insinuată industrie a cerșetoriei (un stereotip des
asociat imigranților români), vine o imagine a unei ‘rețele’ informale de întrajutorare.
Telefoane de Acasă
Deși stabilit ca un contrapunct pentru Hamburg, Nămăiești va deveni încetul cu încetul tot mai
difuz, prezent doar în telefoane de acasă, videouri trimise și vești auzite.

Secvențele dedicate strict satului tind să genereze mai mult o imagine de ansamblu în notă
antropologică, a modurilor de subzistență autohtone: în mare meșteșuguri, precum făcutul de
mături din nuiele sau tăierea de lemne. Ajutorul social apare ca un terț venit, dar unul care
conferă o subzistență similară cu cea a celor plecați - un sătean este nevoit să strângă
depunerile de gunoi din râu timp de nouă zile pentru a-și primi ajutorul.

În Hamburg, satul natal supraviețuiește și prin Maria, care contrastează cu Țîrloi prin continuul
ei dor pentru Nămăiești, materializat prin amintirea Ioanei, nepoata ei care ulterior va ajunge în
Germania.

Maria se reîntoarce în Nămăiești într-un episod cheie, incendiul casei, moment existent doar
prin înregistrările și relatările vecinilor. Odată ajunsă, se poate întâlni doar cu o fundație goală, o
tabula rasa a vieții ei cu Țîrloi în țara natală.

Revenirea în Hamburg deprinde, pentru Maria, o nouă dimensiune, posibilitatea de a reconstrui

casa din Nămăiești, un proiect pe care va insista în ciuda zădărniciei lui.

De Sub Pod, La Pod

Linia evolutivă se formează pe baza celor trei lipsuri care mențin imigranții în starea lor precară:
lipsa limbii germane, lipsa de acte, lipsa unei adrese stabile.

Ele ne sunt prezentate de către personaje ca fiind necesitățile centrale subzistenței, mai demne,
prin muncă precară. Fără acestea, imigranții sunt dați afară din adăposturi, ținuți în condiția de
cerșetor, amenințați de actele unui stat invizibil dar omniprezent, și hăituiți de sub un pod spre
altul. Țîrloi se dovedește cel mai conștient de necesitatea lor, fiind și cel ce reușește să își
stabilească un domiciliu și să-și găsească o slujbă stabilă, ca vânzător ambulant pentru un ziar.

Acesta ajunge să reprezinte portretul imigrantului, care, oricât de precar i s-ar dovedi traiul,
alege să rămână în noua sa patrie, întorcând spatele căminului, în ciuda reproșurilor Mariei.

Nu întâmplător, în secvența centrală pentru Europa Passage, îl vedem pe Țîrloi, la intrarea

centrului comercial care a dat numele filmului, topindu-se în masa de oameni, într-un plan
general, în timp ce un busker cântă “Never been happier” în apropierea sa.

Deși în niciun fel pe picior egal cu trecătorii, Țîrloi devine o parte naturală sau naturalizată a
întregului, comparativ cu cerșetorii, despre care se relatează că sunt în continuu evidențiați și
ostracizați de către localnici.

“Tschuss, La Revedere”
În urma arderii casei din Nămăiești, Maria o aduce pe Ioana în Hamburg. Fata ia parte la o
existență dublă: pe de-o parte participă la ore de germană, intuim, pentru a se adapta mediului
pe termen lung, pe de alta, o însoțește, chiar și de la distanță pe Maria, la cerșit.
Scenele finale ne prezintă un nou cămin familial, cei trei trăind într-o nouă cazare mai
spațioasă, împreună. Țîrloi îi reproșează Mariei că banii dați pe reconstrucția casei din
Nămăiești sunt ‘tocați’ pe nimic.

Ruptura cu spațiul originar este completă. Într-o notă melancolică, ultima secvență este însoțită
de melodia “Un țigan avea o casă” de Romica Puceanu, o preferată a Mariei. Femeia îi
relatează Ioanei despre cum tatăl ei venea beat acasă și punea melodia la pick-up, de patru ori
câteodată.

Suntem lăsați cu acest spectru: imaginea unui pickup într-un Nămăiești de altădată, într-un
trecut care semnalase odată un viitor imposibil.

Întreg filmul este dominat de forme de spectralitate: cea a oamenilor străzii, nevoiți să subziste
la marginile societății, cea a statului manifestat doar prin acte și citații, cea membrilor emigrați, a
dispariției căminului și a memoriei lui, a industriilor pre-ceaușiste și a unei vieți prospere.
Fantomele care poartă aceste însemne, ființe marginale, care bântuie dedesubturi de poduri și
barăci părăsite, cerșind minimul necesar pentru a exista, de la oamenii pentru care sunt, cel
puțin parțial, invizibili.

Ultima secvență din Europa Passage este acumularea lor, spectrele unei Românii imposibile și
a unei Europe inaccesibile.