Medicii sunt vulnerabili în acest domeniu din cauza impreciziei și a unor

neclarități ale legislației în vigoare in domeniu.

Apreciem că trebuie să cunoaștem cu toții prevederile legale din acest

domeniu, cu ultimele modificări ce au survenit în octombrie 2014.
Din Legea 95/2006 am selectat articolele în care apar cuvintele medic
legist sau medicină legală:

Titlul VI denumit: Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi

și celule de origine umană în scop terapeutic precizează la art. 147 -
Prelevarea de organe, țesuturi și celule de la donatorul decedat se face în
următoarele condiții:
1. Se definește ca donator decedat, fără activitate cardiacă, persoana la
care s-a constatat oprirea cardio-respiratorie iresuscitabilă și
ireversibilă confirmată în spital de doi medici primari.
2. Se definește ca donator decedat cu activitate cardiacă persoana la
care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor creierului
conform protocolului de declarare a morții cerebrale prevăzut în
Anexa 3.
3. Declararea morții cerebrale se face de către medici care nu fac parte
din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, celule,
țesuturi și celule de origine umană.
Capitolul V intitulat Sancțiuni - la art. 156 menționează: ”fapta
persoanei care a dispus sau a efectuat prelevarea atunci când prin
aceasta se compromite o autopsie medico-legală solicitată în condițiile
legii constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3
ani”

Întrebare: Unde ar putea fi locul medicului legist vis-a-vis de conținutul

acestui articol?

În primul rând este limpede că el nu dispune și cu atât mai mult nu

efectuează prelevarea de organe. Medicul legist are un singur rol și
intervine într-un singur moment în întreg mecanismul prelevării de
organe și anume atunci când semnează documentul intitulat Decizie,
adică Anexa VII.
Această anexă este menționată în:

Ordinul nr. 1170/2014 în vigoare din 22.10.2014 a Ministerului Sănătății

privind aprobarea modelelor de formulare pentru aplicarea prevederilor
Titlului VI din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
Anexa III se referă la: Criteriile de diagnostic pentru confirmarea morții
cerebrale.

Sunt enumerate aceste criterii, apoi la punctul 2 se menționează

”cauza care a determinat moartea cerebrală trebuie să fie clar stabilită”.
Următorul punct, 3 precizează: ”excluderea altor cauze reversibile care
ar putea produce un tablou clinic asemănător cu cel din moartea
cerebrală: hipotermia mai mică de 35 grade Celsius, medicamente
depresoare ale SNC, hipotensiunea arterială – presiunea arterială
medie mai mică de 55 mm Hg.”
Punctul 4 precizează că diagnosticul de moarte cerebrală va fi stabilit
de doi medici primari anestezie-terapie intensivă sau de un medic
primar anestezie-terapie intensivă și un medic primar neurologie sau
neurochirurgie.
Anexa nr. VII este primul document în care apar cuvintele autopsie
medico-legală, respectiv medic legist. O voi prezenta în
continuare.

Ea este intitulată DECIZIE

Prelevarea în scop terapeutic de la cadavru….din spitalul….a

următoarelor organe…..țesuturi…….și celule…….în vederea
efectuării procedurilor de transplant nu afectează rezultatele
autopsiei medico-legale.

Data și ora:….. Medic legist:………..

Din Legea 104 din 27 martie 2003, republicată în M.O. nr. 213 din 25
martie 2004 reținem:

Cap. I, Art. 1 – (1) – prin cadavre umane se înțelege persoanele care

nu mai prezintă nici un semn de activitate cerebrală, cardiacă sau
respiratorie și care sunt declarate decedate din punct de vedere
medical, potrivit legii.
(2) – confirmarea medicală a morții cerebrale se face pe baza criteriilor
de diagnostic stabilite conform legii.

Rezultă din cele de mai sus că o persoană declarată în moarte

cerebrală este un cadavru. Importanța juridică a acestui aspect rezidă
din faptul că echipa de prelevare își desfășoară activitatea specifică pe
un cadavru cu activitate cardiacă.
În normele metodologice de aplicare a legii 104, la art. 29 este stipulat:

….”ora decesului este considerată ora la care s-a efectuat a doua

diagnosticare a morții cerebrale.”

Cu alte cuvinte este din nou precizat că o persoană în moarte

cerebrală este de fapt un cadavru.

Din punct de vedere juridic este foarte important acest aspect

deoarece momentul morții nu este cel al opririi inimii prin clamparea
arterei aorte când se face prelevarea de organe ci momentul morții
este evident mai înainte cu ore sau zile, adică momentul stabilirii morții
cerebrale.
Când un medic legist examinează o persoană în moarte cerebrală el
de fapt examinează un cadavru.

Este deci incorect din toate punctele de vedere (medical, juridic) să

se aprecieze că medicul legist prin decizia lui materializată prin
semnarea Anexei VII prezentată anterior în cuprinsul lucrării este cel
care face de fapt ca o persoană presupus vie să ajungă un cadavru
și în felul acesta să se schimbe încadrarea juridică din vătămare
corporală gravă în cea de omor.
În toate aceste documente, care reglementează practic procedurile de
transplant din țara noastră, nu mai este amintit în nici un loc cuvintele
medicină legală sau medic legist.

Dacă referitor la precizarea diagnosticului de moarte cerebrală lucrurile

sunt clare, în sensul că medicii primari de anestezie-terapie intensivă
respectiv neurolog sau neurochirurg sunt cei care stabilesc acest lucru
poate ar fi de discutat cine stabilește cauza care a determinat moartea
cerebrală, care așa cum am arătat, trebuie să fie clar precizată.

Cum legea nu spune că este nevoie în acest demers și de un medic

legist rezultă că tot clinicienilor le revine acest lucru și cred că este
foarte bine.
Este de discutat însă conținutul Anexei VII, adică a Deciziei, care este
semnată de medicul legist.
El trebuie să completeze niște rubrici și anume: organele ce urmează a
fi prelevate, țesuturile, celulele, dar se pune întrebarea: cum poate lua
el această hotărâre?

Aici precizările legale sunt deficitare deoarece nu se stipulează nimic

precis, situație în care, desigur, medicul legist își asumă
responsabilitatea încercând să afle pe diferite căi, și în primul rând prin
examinare nemijlocită a pacientului aflat în moarte cerebrală, care este
condiția sa biologică și mai ales care este cauza morții cerebrale.

Atunci când este fără dubiu că moartea pacientului va fi etichetată ca

violentă, pe baza experienței sale profesionale și a unui raționament
medical fundamentat pe noțiuni de tanatologie, fiziopatologie,
toxicologie, etc., el poate să își asume răspunderea că procedurile de
transplant nu afectează rezultatul autopsiei medico-legale.
Din tot ce am prezentat până acum rezultă că nu este specificat în
legislația actuală vreo interdicție referitoare la prelevarea de organe de
la cazuri medico-legale ci din contră legislația prevede expres că pot fi
prelevate organe la cazuri medico-legale atunci când nu se compromite
autopsia medico-legală.

Cu toții știm, în baza experienței profesionale pe care am dobândit-o,

că cel mai adesea pacienții în moarte cerebrală, cazuri medico-legale,
sunt tineri, provin din accidente rutiere, autovătămări, omoruri.

Atunci când este evident că moartea cerebrală este datorată unor

traume ce afectează direct creierul (contuzie și dilacerare meningo-
cerebrală) sau indirect (hipoxie cerebrală prin anemii, intoxicații, etc)
prelevarea de organe nu poate compromite autopsia medico-legală.
Raționamentele juridice în baza cărora medicii legiști pot fi trași la
răspundere pentru că au semnat Anexa VII, singurul document în care
este implicat medicul legist în activitatea de prelevare, sunt eronate din
cauza neînțelegerii unor termeni. Printre aceștia menționăm:

 Sintagma ”moarte cerebrală”, respectiv donator decedat cu

activitate cardiacă. Se speculează că prelevarea de organe la
aceste cazuri schimbă încadrarea juridică din vătămare corporală
gravă în LCM sau omor. Cu alte cuvinte se crede că o persoană în
moarte cerebrală poate ”să trăiască” a la long, eventual până la
bătrânețe și agresorii săi să fie judecați pentru vătămare corporală
gravă.

 Sintagma ”persoana care a dispus sau a efectuat prelevarea”.

Interpretarea juridică este următoarea: medicul legist face prelevarea
propriu zisă de organe sau în cel mai bun caz doar dispune să se
facă această prelevare. Aceste lucruri, care sunt din păcate o
realitate, nici nu merită măcar comentate.
Un rol esențial în demersul de prelevare de organe de la persoane în
moarte cerebrală îl au medicii care fac parte din Programul Național de
Transplant. În jud. Bihor, la Oradea, este o astfel de echipă entuziastă
și numărul prelevărilor de organe este mult mai mare față de alte
județe.

Totuși, statistic, țara noastră este pe unul din ultimele locuri din Europa
în ceea ce privește prelevarea de organe de la persoane aflate în
moarte cerebrală. Una dintre cauzele acestei nefericite situații este că
nu există o lege pro transplant, pro prelevare.
În Spania, de exemplu, este prezumat prin lege că de la orice
persoană, care din varii motive ajunge în moarte cerebrală și este din
punct de vedere juridic un cadavru și care în timpul vieții sale nu si-a
exprimat printr-un document scris o altă opțiune, se poate preleva
organe.

La noi prelevarea se face cu acordul scris al aparținătorilor. Nu există o

formă legală în care o persoană poate să se exprime în timpul vieții
sale că este sau nu de acord să i se preleveze organe pentru
transplant în situația în care ajunge în moarte cerebrală.
1. Consimţământul informat.

2. Responsabilitatea medicală.

3. Malpraxis.
 1.DESPRE CONSIMŢĂMÂNTUL INFORMAT

Consimţământul informat trebuie obţinut obligatoriu în scris (sub

semnătură).

Deşi se vorbeşte despre consimţământ tacit (în sensul că dacă

pacientul vine singur la medic îşi asumă toate riscurile ce decurg
din această iniţiativă) nu recomandăm acest mod de abordare în
relaţia medic-pacient deoarece într-o situaţie litigioasă, bolnavul
poate invoca nenumărate pretexte care pun la îndoială sau chiar
exclud consimţământul său.
Consimţământul informat înseamnă că pacientului trebuie să i se prezinte următoarele
aspecte:

 Diagnosticul, natura şi scopul tratamentului;

 Riscurile şi consecinţele tratamentului propus;

 Alternativele viabile de tratament;

 Riscurile intervenţiei şi consecinţele lor;

 Prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului;

 Chestionar preanestezic
detalierea condiţiilor de risc crescut:
 teren modificat patologic;
 intervenţii chirurgicale anterioare eşuate:
 greşeli de tehnică;
 teren deficitar care favorizează apariţia de complicaţii sau vindecarea cu
sechele;
 lipsa de complianţă a pacientului.
Medicii români, indiferent de specialitate păstrează încă o atitudine paternalistă în
relaţiile cu pacienţii deşi, atât Codul Deontologic cât şi legislaţia în vigoare, susţin
autonomia decizională a bolnavului.

Necunoaşterea formei şi conţinutului consimţământului informat poate conduce la

apariţia responsabilităţii disciplinare. Când orgoliul profesional se adaugă
necunoaşterii eticii medicale atunci lucrurile pot deveni şi mai grave.

Consimţământul pacientului trebuie, de altfel, solicitat pentru orice etapă a

tratamentului dar acesta nu va fi solicitat înainte de a i se prezenta metodele
alternative de tratament, riscuri, costuri, etc

Întreg materialul prezentat este o pledoarie pentru ca medicul să obţină

consimţământul pacientului său pentru orice fel de prestaţie (indiferent de
complexitatea ei tehnică sau de preţul ei).
O propunere (exemplu) de conţinut informat:

Bolnavului trebuie să i se spună:

 diagnosticul afecţiunii sale;

 alternativele terapeutice citate în literatura de specialitate;
 posibilităţile terapeutice pe care le poate oferi medicul, legate de pregătirea sa
profesională şi mai ales de dotarea tehnică a cabinetului său;
 riscurile abţinerii de la orice fel de tratament;
 riscurile şi complicaţiile ce pot decurge din alternativa terapeutică propusă;
 riscurile generale ce ţin de specificul intervenţiei propuse adică riscul anestezic,
riscul hemoragic, complicaţiile postoperatorii imediate şi cele îndepărtate;
 precizarea cu exactitate a tuturor complicaţiilor şi accidentelor ce decurg din
aplicarea protezei;
 costul lucrării şi alternativele de cost dacă se folosesc diverse materiale.
Consimţământul informat şi semnat de pacient trebuie să fie un
document ataşat fişei de consultaţii.

Evident că un document de acest fel poate fi tipizat în sensul că

trebuie să cuprindă rubrici tipărite la care se adaugă, funcţie de
particularităţile cazului, cuvinte, propoziţii sau fraze tehnoredactate
sau chiar scrise cu mâna.

Există o “artă” a medicului de a obţine consimţământul pacientului

său.
 2. RESPONSABILITATEA MEDICALĂ

Hipocrat a spus că “medicul poate greşi, şi acela este un medic

bun care greşeşte rar”

Definirea unor noţiuni şi termeni:

Răspunderea este un fapt social şi se rezumă la reacţia trezită de o

acţiune pe care societatea, la un anumit moment, o socoteşte
condamnabilă. Răspunderea devine juridică atunci când există
posibilitatea recurgerii la constrângere de către stat în temeiul unor
norme de drept. Răspunderea juridică poate fi sancţionată în Codul
Civil sau Codul Penal.
Eroarea este posibilitatea admisă şi recunoscută care generează interpretarea greşită
a unui caz. Eroarea nu face obiectul răspunderii juridice, în schimb poate fi adusă în
discuţia Colegiului Medicilor cu intenţia de a preveni alte erori similare. Pornind de la
cazuri practice erorile medicale s-au împărţit în: obiective şi subiective.

Eroarea obiectivă se datoreşte, mai ales, unei imperfecţiuni (necunoaştere

exhaustivă) a unui domeniu medical. Înţelegem prin domeniu medical: agent etiologic,
particularitate a bolii, reacţie particulară a bolnavului, tratament. Într-o asemenea
situaţie orice medic, indiferent de pregătirea sa, s-ar afla în eroare şi în aceste condiţii
ar proceda toţi la fel. Juridic situaţia este etichetată ca «eroare de fapt» iar situaţia
indusă de aceasta înlătură răspunderea penală.
Erorile subiective constau în reprezentarea greşită a realităţii medicale determinată
de slaba pregătire profesională. Acelaşi motiv (slaba pregătire profesională) determină
punerea defectuoasă în practică a tehnicilor şi manevrelor de specialitate. Acestea se
referă la : intervenţii chirurgicale, tratamente medicamentoase, manevre necesare
investigaţiilor, tehnica îngrijirii bolnavului, etc. În situaţia erorilor subiective, în aceleaşi
condiţii date, un alt medic care, se înţelege, are o pregătire profesională mai bună ar fi
în măsură să evite prejudiciul datorat nepriceperii, aprecierii superficiale a cazului,
inaptitudinii sau îndoielii omisive. Ne aflăm aici în domeniul erorilor de diagnostic care
au la bază examinări greşite, interpretări eronate a simptomelor, necunoaşterea
antecedentelor pacientului, netrimiterea pacientului pentru consulturi interdisciplinare.
Erorile subiective angajează responsabilitatea medicală.
Greşeala este urmarea unei incompetenţe sau neglijenţe şi face obiectul încadrării ca
fapt penal.

Culpa medicală reprezintă încălcarea unei obligaţii profesionale minime de atenţie şi

prudenţă. Se consideră că nu a fost îndeplinită o obligaţie sau un act care trebuia
îndeplinit, că a existat o conduită anormală pe care un alt medic în condiţii similare şi cu
aceeaşi pregătire nu ar fi făcut-o.

Sursa greşelilor medicale:

◦ ignoranţa sau neştiinţa;
◦ imprudenţa;
◦ neglijenţa;
◦ exagerarea sau atitudinea temerară;
◦ încredinţarea obligaţiilor proprii unei alte persoane;
◦ lipsa de organizare;
◦ comportamentul necorespunzător al medicului.

Urmare a greşelilor poate rezulta un prejudiciu cauzat de acţiunea, inacţiunea,

omisiunea sau comportamentul neadecvat ceea ce duce relativ frecvent la reclamaţii cu
consecinţele posibile de ordin disciplinar, administrativ şi mai rar penal.
 CULPE MEDICALE – GREŞELI DE DIAGNOSTIC
 Lipsa efectuării unui examen clinic complet şi atent al bolnavului;
 Nerecurgerea la metode complementare uzuale pentru stabilirea diagnosticului;
 Lipsa solicitării altor specialişti.

CULPE MEDICALE – GREŞELI DE TRATAMENT

 Intervenţii chirurgicale fără diagnostic sau cu diagnostic eronat;
 Erori de tehnică operatorie;
 Necunoaşterea proprietăţilor unui medicament;
 Lipsa de supraveghere a tratamentului.

ALTE TIPURI DE CULPE MEDICALE

 Abandonul bolnavului;
 Refuzul acordării îngrijirilor medicale;
 Lipsa informării şi a consimţământului informat;
 Greşeli în redactarea actelor medicale;
 Transmiterea de maladii.
 RESPONSABILITATEA JURIDICĂ A MEDICULUI

 PENALĂ
- vătămare corporală sau deces;
- sechele;
- transmiterea unor maladii.
Mai detaliat, este vorba de:
- nerespectarea normelor medicale de tratament, prescrierea de medicamente contraindicate sau aplicarea
unor tratamente necorespunzătoare care cauzează vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii,
provoacă o infirmitate permanentă ori pun în primejdie viaţa unor persoane sau,
- recomandaraea folosirii de medicamente, produse biologice, tehnico-medicale sau aparate medicale în
alte condiţii decât cele stabilite de lege sau condiţionarea îngrijirilor medicale de primirea unor sume de bani
sau de obţinerea altor avantaje materiale.
Aceste fapte se pot încadra în diverse articole ale codului penal care stipulează abuzul în serviciu, luarea de
mită, primirea de foloase necuvenite, purtarea abuzivă, falsul intelectual sau divulgarea secretului
profesional

 CIVILĂ
- contractuală;
- delictuală.

 ADMINISTRATIVĂ – concretizată prin sancţiuni disciplinare sau contravenţionale.

RĂSPUNDEREA PENALĂ
 Numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării;
 Sechele sau alte consecinţe grave;
 Transmiterea de boli;
 Uciderea din culpă;
 Ascunderea unei infracţiuni;
 Infracţiuni cu intenţie

RESPONSABILITATEA CIVILĂ
 Conf. Codului Civil – orice faptă a persoanei care cauzează alteia un prejudiciu,
obligă pe acela din a cărei greşeală s-a produs, a-l repara.
 3. DESPRE MALPRAXIS

Definiţie malpraxis

1. Producerea unor vătămări corporale şi psihice, îmbolnăviri, deces al unui

pacient cauzate de acte de neglijenţă, eroare sau omisiune, comise de medic în
legătură cu sau în timpul desfăşurării profesiei, în cadrul unui contract de muncă
ori cu ocazia acordării unui act de prim-ajutor.

2. Eroare profesională generatoare de prejudicii.

 “acoperă pierderile băneşti pe care asiguratul (medicul) este obligat să le suporte
în cazul în care în legătură cu exercitarea profesiei a cauzat un pejudiciu al unui
pacient al său şi pe care, în temeiul răspunderii sale contractuale, profesionale,
este obligat să îl repare”
 I. – sumele plătite cu titlu de daune pentru prejudiciile produse prin:
- vătămări corporale;
- pagube materiale.
 II. – cheltuieli de judecată făcute de către reclamant în vederea obligării
asiguratului (medicului) la plata despăgubirilor stabilite printr-o horărâre
judecătorească.
 III. – cheltuielile de judecată făcute de asigurat (medic) în procesul civil, dacă a
fost obligat la desdăunare.
Când prejudiciul este:

 Produs de pacient prin autorănire, sinucidere;

 Cauzat de aparatura medicală prin contaminare cu radiaţii ionizante;
 Ca urmare a exercitării profesiei de medic sub influenţa narcoticelor sau a
alcoolului;
 Ca urmare a efectuării operaţiilor de chirurgie plastică în scop exclusiv estetic;
 Produs de contaminarea cu virusul HIV sau cu alţi viruşi nedetectabili;
 Produs de intervenţii de implant sau replant.
Situaţia actuală a rezolvării cazurilor de malpraxis în ţara noastră:

 De ani de zile medici sunt obligaţi să se asigure la diferite firme pentru cazurile de
malpraxis şi plătesc pentru asta sume diferite funcţie de specialitatea medicală pe
care o practică.
 Sumele colectate de aceste firme de asigurări de la medici sunt de ordinul sutelor de
milioane de euro.
 Se pare că până acum nici un bolnav nu a fost desdăunat de către aceste firme de
asigurări nici chiar pacientul din celebrul caz “Ciomu”.
 Această situaţie paradoxală rezidă din clauzele contractului pe care le face medicul
cu firma de asigurări clauze care sunt în primul rând ambigue şi apoi total
nefavorabile medicului.
 Cea mai restrictivă clauză este aceea că o firmă de asigurări nu desdăunează
pacientul pentru caz de malpraxis decât dacă în prealabil există o sentinţă
judecătorească care să precizeze culpa medicală. Aceste sentinţe sunt, aşa după
cum ştim, extrem de rare dar, de fapt, nu acesta este fondul problemei ci faptul că
malpraxisul nu trebuie asociat în totalitate şi necondiţionat de culpa medicală (vezi
definiţia malpraxisului).
 Pe lângă DSP-urile din fiecare judeţ s-au format acum aprox 2 ani Comisiile de
malpraxis care trebuie să fie cele care certifică pe criterii ştiinţifice medicale situaţiile
de malpraxis. Aceste comisii însă funcţionează extrem de greoi şi se întrunesc foarte
rar. În jud. Bihor, de exemplu, comisia nu s-a întrunit niciodată deoarece, paradoxal,
nu a fost reclamat nici un caz de malpraxis.